Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Predici Page 1 of 163

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când suntem cai nărăvași, cărora ne place viața, ne place să petrecem, să ne distrăm, uitând de responsabilitățile vieții creștine, postul e ca o strângere a noastră în chingi și ca o zăbală cu care suntem struniți și conduși spre viața evlavioasă. Pentru că postul nu e pe placul celor care clocotesc de viață. Pentru post e nevoie de o minte învățată cu pocăința, cu certarea de sine, cu teologia, cu cumpătarea. Iar pofta de viață, tinerețea, sănătatea din belșug, lipsa de griji nu fac, cel mai adesea, casă bună cu faptele evlaviei și ale ascezei. Pentru că tinerii și maturii îmbătați de micile lor realizări și plăceri vor să își „celebreze” vitalitatea, forța, frumusețea, curajul, abandonarea conștiinței.

Un trup tânăr, frumos și sănătos are nevoie de o complexă conștientizare a păcatelor sale pentru ca să guste postul Bisericii cu plăcere. Pe când cel trudit, obosit și îmbolnăvit de griji și decepții de tot felul vede în post o amărâre a inimii lui, o secătuire și mai mult de viață, adică tot o formă de decepție. Pentru că îl decepționează renunțarea la confortul propriu, la libertatea lui culinară. Îl decepționează această amărâre continuă a zilelor lui în sfintele zile de postire ale Bisericii.

Însă, paradoxal, postul nu e în primul rând pentru cei istoviți, nu e pentru bătrâni, nu e pentru oamenii necăjiți, pentru cei care sunt plini de lacrimi, ci pentru cei viguroși și plini de viață. Pentru copii, tineri și maturi. Pentru că postul este spre îmblânzirea celor cu multă energie și cu multă sănătate. Postul Bisericii e spre secătuirea noastră ascetică de viață, pentru ca să ne facă un suflet și un trup pline de pocăință și de încredere în Dumnezeu.

Căci postul ne dă să ne vedem limitele, să ne vedem decadența interioară, să ne vedem înfrângerile, să ne vedem rănile. Căci ne pune sub lupa conștiinței, care mereu se mărește, aidoma focalizării unui microscop gigant, pentru ca să vedem tot ce mișcă în noi.

Ce înnoire mai aduce postul la bătrânii care abia mai merg și mai vorbesc? Aduce multă înnoire și în ei! Dar el, postul dumnezeiesc al Bisericii, aduce multă înnoire în cel care îl îmbină cu pocăința, cu rugăciunea, cu spovedirea păcatelor, cu trăirea Slujbelor Bisericii, cu teologia, cu atenția încordată și continuă la sine. Copilul, tânărul, maturul, omul în putere are nevoie de post ca de aer, pentru că el trebuie să se curățească, să se lumineze, să se sfințească, să devină subțire pentru Dumnezeu.

Și îmi aduc aminte cât de subțire trupește eram eu la începutul ascezei mele. La 13-14 ani nici nu știu câte kilograme aveam. Pentru că vreo 80 am avut la 30 de ani. Și când eram puțin la trup, istovirea postului era imensă și aducătoare de multă bucurie sfântă.

Însă, când a trebuit să lucrez masiv și să consum energie cât o hidrocentrală, scriind, citind, traducând ore în șir, fără să mă ridic de pe scaun decât pentru nevoile fiziologice, am ajuns într-un ritm alert la cele 140 de kilograme de acum. Pentru că atunci când creezi în ritmul meu nu poți să te hrănești doar cu doi biscuiți și cu trei morcovi, ci trebuie să mă vitaminizez și să mănânc lucruri consistente și de bună calitate. De aceea, eu îmi mănânc imediat energia mentală, pe când trupul meu, sedentar adesea de nevoie și nu de voie, are prea mult. El, trupul, jubilează, pe când mintea mea energofagă cere mereu combustibil.

Și, într-o asemenea situație, pentru mine postul este epuizare peste epuizare, este o doborâre continuă. Căci mintea mea nu gândește și nu lucrează într-un ritm al unui om normal, ci ea e o mașină supersonică, pe care nu o auzi când trece pe lângă tine.

Pentru că a existat un moment când am trecut de la normalitatea obișnuită a vieții la intrarea în universul minunii continue. Și eu știu cum gândeam înainte și ce accelerare de sinapse am acum. Și știu foarte bine că această mașină ultraprețioasă, care e acum mintea mea, într-o continuă expansiune incredibilă, are nevoie de energie în ritmul ei și nu al vârstei sau al „normalității” obișnuite.

La 14 ani postul era o domolire a firii. La 17 ani era o nevoie neapărată, o luptă cot la cot cu hormonii. La 20 de ani, când cream din plin, trăiam o epuizare de om de 80 de ani. Ajunsesem să nu mai pot să mă ridic de pe scaun de atâta oboseală și să am nevoie de sucuri și de câteva tablete de vitamax. Și de atunci au început schimbările interioare ireversibile pe care le trăiesc acum. Pentru că viața mea duhovnicească a fuzionat cu fiziologia trupului meu și am intrat în ritmul unei dezvoltări continue pe toate planurile: duhovnicesc, intelectual, fizic.

De aceea, iubiții mei, postul te face să te înțelegi interior, dar, în același timp, practica constantă a postului te face să știi când poți să postești și cât de mult poți să postești. Pentru că, dacă postești ori de câte ori este indicat postul în calendar și mănânci de toate în celelalte zile lipsite de post, începi să înțelegi cât poți să muncești într-o zi fără mâncare și cât de repede te va epuiza postul. Și, potrivit acestei înțelegeri de sine, vei decide cât de consistent poți mânca în post și de câte ori.

Pentru că, dacă nu faci așa, ajungi la spital. Sau cazi lat de epuizare în pat, nemaiputând să ajungi la finalul zilelor de postire. Și în loc să te întărești postind, te rablagești trupește și mental.

Spre exemplu, atunci când am o Slujbă de făcut, una programată, muncesc mai puțin înaintea ei, pentru ca să nu mă epuizez. Mă menajez puțin. Mă rețin să fac multe procese mentale (adică să citesc, să traduc, să creez) și mari eforturi fizice. Pentru că știu că pe drum, în timpul slujirii și în drum spre casă eu am nevoie de energie multă.

Când pleci la Slujbă trebuie să nu mănânci lucruri care te pot strica la stomac, care te fac să îți miroasă gura, sau nu trebuie să bei mult, ca să nu ai nevoie la veceu. Pentru că atunci când Îi slujim lui Dumnezeu trebuie să fim supli, împăcați, liniștiți. Tot la fel, ca mirean, care vii la Biserică, trebuie să nu mănânci sau să bei prea mult și să te simți îngreunat, nici să te îmbraci mai gros sau mai subțire decât e temperatura din Biserică. Fiindcă astfel te poți ruga și poți sluji cu bucurie, cu larghețe de inimă, cu delicatețe.

Și am început discuția despre post, pentru că Triodul e pregătire pentru postire și postire efectivă. Iar Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14] ne învață să postim, să ne rugăm și să ne nevoim în fața lui Dumnezeu cu smerenie și cu pocăință, învățând și de la fariseu și de la vameș cele ale evlaviei.

Nu trebuie să fim lacomi, nici nedrepți, nici preacurvari [Lc. 18, 11], însă nici lăudăroși și disprețuitori ca fariseul. Trebuie să postim când postește întreaga Biserică, trebuie să dăruim din ale noastre Bisericii, comunității, țării, întregii lumi [Lc. 18, 12] și, în același timp, să ne rugăm cu umilință ca vameșul și nu cu pedanterie idioată și cu autosuficiență ca fariseul [Lc. 18, 13].

Iar dacă ne batem în piept a umilință și strigăm către Domnul: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], atunci facem din inima noastră o inimă ascultătoare și supusă față de voia lui Dumnezeu. Căci parabola Domnului este îndreptată tocmai împotriva celor autosuficienți. A celor care cred că nu au nevoie de alții, nici de faptul de a învăța de la alții și nici de comuniunea frățească a Bisericii. Pentru că El „a zis[-o] către unii, care au nădăjduit în ei înșiși că sunt «Drepți» și care îi disprețuiesc pe ceilalți” [Lc. 18, 9, BYZ].

Însă drumul spre Dumnezeu e drumul recunoașterii cinstite de sine. În fața lui Dumnezeu trebuie să recunoști cinstit cine ești și ce faci și să ceri de la El mila Lui. Să nu te consideri viu fără mila Lui și fără ajutorul Său. Căci tocmai de aceea, cunoscând slăbiciunea noastră în mod desăvârșit, dar și dorința noastră de viață, de iubire și de pace, El ne-a dat nouă pocăința ca pe o vindecare imediată a despărțirii de El.

Căci ce face copilul, care se desprinde de părintele lui pentru câteva secunde și începe să fie alergat de un câine, care vine să îl muște? Dă fuga la mama, la tata, la familia lui! Pentru că știe că acolo e loc sigur, că acolo scapă, că acolo e bine. La fel, prin pocăință, noi admitem că tot ceea ce am făcut ne-a scos din intimitatea cu Dumnezeu și pe ea o dorim cu ardoare. Și alungăm răul din noi ca pe o boală mortală, pentru că vrem să reajungem cât mai repede la căldura, la siguranța vieții cu Dumnezeu, la veșnicia vieții cu Dumnezeu.

Iar δεδικαιωμένος [Lc. 18, 14, BYZ] trebuie tradus cu „îndreptat”[2] și nu cu „îndreptățit”[3]. Pentru că „acesta [vameșul] a coborât îndreptat întru casa sa decât acela [fariseul] [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ ἢ γὰρ ἐκεῖνος]”. În comparație cu acela, cu fariseul.

Pentru că ei „s-au urcat întru templu [ca] să se roage [ἀνέβησαν εἰς τὸ ἱερὸν προσεύξασθαι]” [Lc. 18, 10, BYZ], iar, după timpul petrecut în templu, vameșul nedrept a coborât de la templu ca un om îndreptat sau a fost făcut Drept de către Dumnezeu, pentru că El a primit pocăința lui și i-a iertat păcatele sale. Căci a fi nedrept în relația cu Dumnezeu nu înseamnă a fi cocoșat, adus de spate sau nu indică faptul că vameșul a stat la rugăciune cu spatele aplecat, iar apoi, stând drept în picioare, așa a mers pe stradă. Ci nedreptatea pe care Dumnezeu a schimbat-o în dreptate, datorită pocăinței lui, e schimbarea harică pe care El o produce în noi toți, cei care venim și ne spovedim păcatele noastre.

Căci vameșul nu și-a creat el starea de dreptate și nici nu a pretins-o de la Dumnezeu, ci a primit-o de la El prin pocăință. El a cerut mila lui Dumnezeu, iar mila Lui, coborâtă în el, l-a făcut să fie un om Drept înaintea lui Dumnezeu. Adică ridicat din moartea păcatului la relația cu El. La starea de comuniune, de dialog cu Dumnezeu.

Cine pretinde că e „Sfânt”, acela crede că e „îndreptățit” să fie cinstit de către toți ca un „Sfânt”. Cine crede „că are dreptul la ceva mai mult” în comparație cu alții, cine pretinde privilegii unice, nu are conștiința de om păcătos, ci, în mod fals, de „om desăvârșit”. De aceea, vameșul nu s-a considerat „un ales”, „un învingător”, un om „superior”, ci un om păcătos, un om foarte departe de sfințenia lui Dumnezeu. Și tocmai pentru că a fost onest cu sine și cu El, tocmai pentru că a recunoscut cine este, Dumnezeu a trimis în el mila Sa, care l-a făcut Drept pe cel nedrept, pe cel afundat în rele.

Pocăința e onestitate. E corectitudine. Vii la Dumnezeu și Îi spui cu ce I-ai greșit. Pentru că orice păcat e îndreptat în ultimă instanță împotriva Lui. De aceea, văzând sinceritatea ta, Dumnezeu îți dă după inima ta. După cât iubești adevărul și schimbarea în bine. Și de aceea, „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται], iar cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Căci tot cel care se trufește și se laudă ca un nesimțit în fața lui Dumnezeu e smerit de către El, e umilit, e pus cu botul pe labe de către El, pe când pe tot cel care se consideră păcătos și om căzut și fără nicio sfințenie, pe acela Dumnezeu îl înalță duhovnicește clipă de clipă. Adică îi dă o continuă sporire duhovnicească.

Să pășim cu încredere, așadar, pe calea spre Paști! Căci Paștiul nostru e Hristos, Cel care ne trece pe noi de la moarte la viață. Să pășim cu multă încredere, iubiții mei, înaintea lui Dumnezeu, căci El vrea să ne ridice din patimile noastre și să ne înfrumusețeze duhovnicește ca pe niște fii iubiți ai Săi!

Postul este alinarea noastră. Postul e simplificarea inimii noastre. Postul e privirea noastră curată și blândă. Și de ea avem mare nevoie! Căci toată privirea blândă care ne îmbrățișează e o vindecare a noastră de singurătate. Amin!


[1] Începută la 17. 33, în zi de miercuri, pe 13 februarie 2019. E încă soare, plus 6 grade. Ninsoarea de azi-noapte s-a topit aproape cu totul.

[2] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/îndreptat.

[3] Idem: https://dexonline.ro/definitie/îndreptățit.

Predica despre Dumnezeiasca Hirotesie [10 februarie 2019]

Iubiții mei[1],

pentru că nu am tăinuit minunile lui Dumnezeu cu mine, atunci când am fost hirotonit Preot și hirotesit Duhovnic[2], cu aceeași bucurie sfântă mărturisesc astăzi despre Dumnezeiasca Hirotesie întru Iconom Stavrofor de duminică, 10 februarie 2019[3]. Pentru că tăcerea mea ar bagateliza evenimentul haric petrecut cu mine și, în același timp, ar ascunde revărsarea de har care a avut loc.

Căci scurta rânduială a hirotesiei mi-a dăruit o nouă revărsare eshatologică, dumnezeiască, mistică a slavei lui Dumnezeu, adică o gustare profundă a păcii dumnezeiești.

Nu, n-am știut că voi fi hirotesit! A fost o surpriză deplină. Părintele Profesor Marian Ciulei mi-a destăinuit acest lucru în timpul Dumnezeieștii Liturghii, după venirea Preasfințitului Părinte Galaction, deși discutaserăm despre predica zilei în timp ce îl așteptam pe Părintele Episcop.

Și la aflarea veștii a început minunea! Pentru că m-a surprins cu totul și am intrat într-o rugăciune plină de atenție și de bucurie. Fiindcă trebuia să intru în starea de trezvie veselă pe care o cerea o asemenea mare clipă.

Când am plecat de acasă și eram pe drum, nici prin cap nu mi-a trecut că aș fi pregătit pentru o asemenea frumusețe dumnezeiască. Eu am venit la hram, fiind invitat la hram, dar nu pentru ca să fiu hirotesit.

Și întreaga Slujbă a fost o continuă intrare în mine în așteptarea minunii. Nu am simțit nicio oboseală, nu am transpirat (cum transpir de obicei când mă rog mult și slujesc), nu am mai avut gânduri, ci o continuă tăcere interioară, plină de slava lui Dumnezeu, cu care am făcut cele trei metanii mari și m-am pus pe solee pentru hirotesire.

Și când Părintele Episcop Galaction se ruga, spunând: „binecuvintează și pe robul Tău acesta… spre a se face iconom, și-l împuternicește pe dânsul, ca în credință, în înțelepciune și cu bună plăcere, să-Ți iconomisească Ție lucrurile…”[4], Dumnezeu a izvorât în inima mea o pace dumnezeiască atât de paradoxală, pe care am recunoscut-o imediat ca nouă și unică. Pentru că nu am mai trăit niciodată ca ieri pacea lui Dumnezeu.

Și ce s-a întâmplat? Din acel moment al rugăciunii arhierești, am simțit că sunt acasă, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, că sunt din nou tânăr interior și că sunt îmbrățișat părintește de Dumnezeu. Pentru că am simțit iubirea paternală a lui Dumnezeu în mine, care m-a întinerit interior, dar și în omul care mă hirotesea și în cei care mă înconjurau și care cu toții s-au bucurat în mod sincer de bucuria mea. Bucurie pe care am adâncit-o în orele pe care le-am petrecut la masă, până spre ora 20. Am dormit până la 1 și ceva, la 2. 32 am publicat articolul evenimentului, l-am publicitat pe Twitter și Facebook, alături de republicitarea unor articole din trecut, între 3-4 dimineața am vorbit cu Doamna Preoteasă video și i-am spus toate minunile și bucuriile zilei, am scris mai multe mesaje de mulțumire, am încercat să dorm între 5. 30 și 7, dar n-am putut. M-am liniștit puțin în pat.

Dar în tot acest timp de priveghere și de discuții teologice, pacea care m-a întinerit, care mi-a dat să simt iubirea lui Dumnezeu în iubirea bunicilor mei față de mine ca odinioară și care mi-a adus în inimă înțelegerea vie a unității Bisericii, s-a tot lărgit. Pentru că nu am putut să dorm nu pentru că n-am avut somn sau pentru că nu eram obosit, ci pentru că pacea lui Dumnezeu, care te umple de veselie și de simțiri sfinte, nu te lasă să dormi.

Și n-am închis niciun ochi de azi noapte până acum, am mâncat doar trei gogoși pe ziua de azi și am băut o cafea mare, am făcut baie după drumul cu mașina, nu programasem interior nicio scriere la o asemenea oboseală, dar, când m-am pus în fața computerului să scriu ceva…n-am putut decât să încep predica de față. Pentru că Dumnezeu m-a luminat să scriu despre iubirea Lui cu mine. Căci revelația avută ieri și care a început din momentul hirotesiei mele a fost despre unitatea Bisericii, care este realizată de slava lui Dumnezeu. Pentru că pe noi, pe toți, cu toate păcatele noastre, ne ține la un loc nu vreun plan al nostru, ci slava lui Dumnezeu, care ne leagă pe unii de alții și ne face să ne iubim și să ne rugăm unii pentru alții.

Iar atât la Slujbă, cât și la agapa frățească, subiectul principal al discuției a fost unitatea și frățietatea eclesială. Căci noi, chiar dacă avem mici dispute, neînțelegeri, șicanări între noi, suntem conștienți de faptul că suntem una în slava lui Dumnezeu, o singură Biserică a Lui, și că ne purtăm unii pe alții. Pentru că fiecare își are locul și rolul lui bine precizat și, dacă fiecare își face treaba lui foarte bine, întregul Bisericii iese folosit, întărit, înveselit.

Pentru că Biserica, la fel ca armata în timpul unui război, nu lasă pe nimeni în urmă. Chiar și cei care șchioapătă, chiar și cei răniți, chiar și muribunzii sunt cărați în spate de către ceilalți și aduși la loc sigur. Biserica este acasa noastră, a tuturor, e locul sigur, e locul vindecării noastre. Și iubirea cu care ne umple pe toți Dumnezeul nostru, ne învață să avem grija tuturor, pentru că noi suntem una prin voia Lui și prin marea Sa iubire cu care ne iubește.

De aceea, iubiții mei, hirotesia de ieri a fost pentru mine o privire abisală în realitatea unității Bisericii! Căci am înțeles în mod negrăit că ceea ce ne ține la un loc nu e un calcul uman, ci e slava Lui. Că Biserica se zidește duhovnicește în noi, pe măsură ce noi ne zidim duhovnicește în Biserica Lui. Pentru că oricât de mult am dori să fim cu toții împreună, toată umanitatea, a fi împreună înseamnă a voi și a construi împreună în Biserica Lui.

Și cei care doresc să se umple de unitatea Bisericii și ard zilnic pentru construirea și păzirea acestei unități, sunt făcuți una cu toți Sfinții și cu toți Îngerii lui Dumnezeu. O singură Biserică în cer și pe pământ, care iubește să Îi slujească lui Dumnezeu.

Însă slujirea neîncetată înseamnă a fi οἰκονόμος [iconomos] al Bisericii lui Dumnezeu. Și iconomul nu e în primul rând un administrator de bunuri bisericești. Pentru că, dacă ar fi așa, ar fi un funcționar oarecare. Pentru ce ți-ar trebui hirotesie ca să faci gardul Bisericii sau să pictezi Biserica sau să ții evidența banilor Bisericii?

Însă Hirotesia Dumnezeiască care te face iconomos este umplerea ta de harisma unității Bisericii. Pentru că, mai înainte de toate, iconomul ține unită Biserica prin slujirea și predicarea lui continuă. Fapt pentru care apar și banii pentru întreținerea și repararea Bisericii, dar odată cu câștigarea prieteniei și a frățietății dintre oameni. Pentru că oamenii dau bani și ajută când văd că Preotul are grija reală și profundă a Bisericii și nu doar grija de a bifa realizări.

La masă, un confrate a întrebat pe Părintele Profesor Marian Ciulei despre „culisele” distincției mele. Și dumnealui i-a spus, în esență: „L-am propus pentru distincție și i-am dat Crucea mea Părintelui Dorin pentru că nu fuge niciodată după distincții. Dar de 20 de ani studiază și scrie teologie și și-a dăruit cărțile online pentru ca să zidească Biserica în oameni. Pentru acest lucru o merită în mod deplin: pentru că zidește în oameni Biserica lui Dumnezeu”.

Iar iconomul este stavrofor, adică „purtător de Cruce” prin hirotesie[5], pentru că toată slujirea Bisericii este ascetică. Și bucuria noastră e ascetică, pentru că răsare din interiorizarea Crucii Domnului, adică din răstignirea poftelor și a patimilor din noi înșine. Căci, pe cât suntem de puși pe curățenia de primăvară duhovnicească, pe atât răsar în noi bucurii de la Dumnezeu.

Nu, nu am așteptat minunea dumnezeiască de ieri, din timpul hirotesiei! Nici nu m-am crezut capabil de ea. Însă când a avut loc a fost ca o în- drăgostire. Căci cu un minut înainte de a întâlni persoana de care te vei îndrăgosti, nu te-ai crezut capabil de o asumare cu totul a ei. Dar când îndrăgostirea s-a produs, nu mai pui problema dacă erai sau nu capabil de ea, ci o trăiești din plin.

Așa trăiesc eu, din plin, harisma care mi-a inundat întreaga ființă de câteva ore: o umplere de slava lui Dumnezeu, care mă face să mă simt acasă. Dar mă simt acasă nu pentru că am primit o Cruce de argint frumos împodobită, pe care, purtând-o cu recunoștință, unii se vor întreba din ce e și cât costă, ci pentru că am primit o minune ieri, pe care n-ați fi știut-o, dacă nu v-aș fi vorbit despre ea. Căci minunea a fost de la Dumnezeu, petrecută în timpul hirotesiei, și bucuria ei se revarsă ca o mare.

Vă mulțumesc tuturor celor care ați fost și sunteți părtași bucuriei mele de la Dumnezeu! Bucurați-vă de Dumnezeul nostru, Care bucură în mod negrăit! Bucurați-vă și iar bucurați-vă de mila Lui, care ne ține în viață! Și să nu vă pierdeți niciodată și în nicio clipă bucuria de Biserica lui Dumnezeu! Pentru că El ne ține pe toți la un loc pentru marea nuntă a Împărăției Sale. Iar mesele noastre euharistice și agapele noastre ne pregătesc pentru bucuria cea veșnică, pentru bucuria care țâșnește din noi și e adusă de slava Lui în noi.

La mulți ani, prăznuire plină de veselie și Crucea Domnului să ne fie la toți ușa de intrare în bucuria Lui cea negrăită!


[1] Începută la 14. 44, în zi de luni, cu soare, pe 11 februarie 2019. Afară sunt 13 grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/16/predica-la-8-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2013/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/11/iconom-stavrofor-10-februarie-2019/.

[4] Arhieraticon, adică Rânduiala Slujbelor săvârșite cu Arhiereu, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 110.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iconom_stavrofor.

Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

dacă vrem să avem un câine, trebuie să avem casă și curte pentru el. Pentru că un câine la bloc e un deținut de drept comun. La fel, pisica e pentru curte, nu pentru pereți închiși. Căci au nevoie de spațiu, de dus, de-ntors, de zburdălnicii. La bloc crești o floare sau pești de acvariu, dar nu animale care fac zgomot și au nevoie de spațiu mult. Asta, bineînțeles, dacă îți pasă de vecinii tăi!…

Pentru că, la curte, „cățeii [τὰ κυνάρια] mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor [ἐσθίει ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τῶν κυρίων αὐτῶν]” [Mt. 15, 27, BYZ]. Căci, la țară, cățeii stau slobozi și nu legați. Și cățel e cel abia născut sau cel de câteva săptămâni sau de câteva luni, care poate să intre pe sub masă și să mănânce resturile pe care tu i le arunci.

Domnul a vorbit despre căței la Mt. 15, 26, iar hananeanca a repetat același cuvânt în v. 27, pe care abia l-am citat. Pentru că El i-a spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor [Οὐκ ἔστιν καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων] și să o arunci cățeilor [καὶ βαλεῖν τοῖς κυναρίοις]” [Mt. 15, 26, BYZ].

Și toți facem același lucru! Mai întâi mâncăm noi și familia noastră, iar oasele și resturile le dăm la căței și la câini. Cățeilor le dăm să mănânce sub masă sau lângă masă, adică acolo unde ei umblă, printre picioarele noastre, pe când câinilor, pe care îi ținem legați, le dăm la cușca lor, pentru ca să nu mai latre în neștire, văzându-ne că noi mâncăm.

Iar cățeii sunt privilegiați la țară, pentru că ei au nevoie să crească. Câinii, dulăii sunt strânși în lanț, pentru că ei fac rele. Pot mânca păsările, pot să muște pe cineva, pot fărâma gardurile vecinilor.

De aceea, când Domnul îi numește căței pe cei păgâni, El atenuează cuvântul pe care îl foloseau evreii pentru aceștia. Îl atenuează și îl umanizează. Căci evreii, în batjocură, îi numeau pe păgâni: câini. Dar când spui cățel, în mod diminutivat, arăți delicatețe față de cineva. Pentru că una e să spui: „Câine nenorocit ce ești! Brută ordinară! Păgânule!” și alta e să spui: „Ce cățel frumos aveți!…Câte luni are?”. Și omul îți spune cu bucurie câte luni are, pentru că tu ai remarcat cățelul lui. Ai văzut că el e bine crescut și frumos.

Sfântul Apostol Pavlos însă, scrie la un moment dat: „Βλέπετε τοὺς κύνας [Vedeți câinii]! Βλέπετε τοὺς κακοὺς ἐργάτας [Vedeți pe lucrătorii cei răi]! Βλέπετε τὴν κατατομήν [Vedeți tăierea]!” [Filip. 3, 2, BYZ]. Și aici, a vedea, folosit la imperativ, e cu sensul de feriți-vă de sau păziți-vă de ei. Însă eu am vrut să folosesc acum sensul primar al verbului, pentru a indica faptul că în acest caz vederea noastră interioară e în opoziție cu ceea ce vedem.

Și îi numește câini [κύνας] pe conaționalii săi, pe evrei. Pentru că tăierea lor împrejur, a evreilor, acum, după ce nu L-au acceptat pe Domnul și L-au răstignit, este o simplă tăiere, fără urmare curățitoare, pe când, subliniază Sfântul Pavlos, „noi suntem tăierea împrejur [ἡμεῖς ἐσμεν ἡ περιτομή], [cu] Duhul slujindu-I lui Dumnezeu [οἱ Πνεύματι Θεοῦ λατρεύοντες] și lăudându-ne în[tru] Hristos Iisus [καὶ καυχώμενοι ἐν Χριστῷ Ἰησοῦ], și nu nădăjduind în[tru] trup [καὶ οὐκ ἐν σαρκὶ πεποιθότες]” [Filip. 3, 3, BYZ], adică la tăierea împrejur.

Noi, creștinii, suntem adevărata tăiere împrejur a lui Dumnezeu sau adevărații credincioși tăiați împrejur, pentru că noi am fost botezați întru moartea și învierea Lui și ne-am născut, în mod duhovnicește, la o viață nouă, la viața în Hristos. Fiindcă tăierea împrejur prefigura Botezul nostru. Și noi, odată botezați, trebuie să trăim duhovnicește pe pământ.

Însă, cel care nu trăiește duhovnicește, se comportă precum un câine neascultător. Căci de aceea cei neascultători sau lucrătorii cei răi sunt numiți câini de către Sfântul Pavlos: pentru că ei latră și mușcă și prigonesc Biserica, în loc să fie membri duhovnicești ai Bisericii. Căci împlinirea duhovnicească a tăierii împrejur e viața în Hristos și ea începe cu Botezul creștin. Dar dacă rămâi la prefigurarea Botezului, la tăierea împrejur, când prefigurarea s-a împlinit și acum te poți boteza și deveni creștin, atunci te comporți ca un câine cu Biserica lui Dumnezeu. Pentru că latri tocmai pe aceea pe care ar trebui să o slujești. Latri la Biserică, o muști, te împotrivești ei, o urăști. Și dacă o urăști, atunci Îl urăști pe Dumnezeu, Cel care este Împăratul nostru.

Cățeii și câinii! Domnul a folosit căței…Hananeanca a înțeles intratextul. A înțeles mesajul din mesaj. Pentru că Domnul îi spusese de fapt: „Trebuie să vestesc Evanghelia Mea mai întâi lui Israil, apoi celor din afară, păgânilor!”. Dacă poporul lui Israil este fiul cel duhovnicesc al lui Dumnezeu, el trebuie hrănit primul.

Și femeia a fost de acord cu acest lucru, pentru că și ea venise pentru fiica ei! Era o mamă care suferea pentru faptul că fiica ei se îndrăcea rău [Mt. 15, 22]. Vedea demonizarea fiicei sale și era plină de durere. Și din cauza durerii pentru ea, mama a venit și a strigat către El [Ibidem].

Pentru că iubirea adevărată pentru cineva caută ajutor în caz de nevoie. Caută să-l ajute imediat. Caute să-l ajute cu adevărat. Și rugăciunea pentru altul e un ajutor real, duhovnicesc, alături de ajutorul trupesc.

Femeia a înțeles mai mult decât alții cuvintele Domnului! Cuvintele Sale spuse tăinuit. Și a fost de acord cu ele! Tocmai de aceea, și Domnul a mărturisit credința ei profundă: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Și, potrivit credinței ei celei mari, i-a împlinit rugăciunea: „Fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Ibidem].

Căci marea credință dorește ceea ce dorește și Dumnezeu. Marea credință nu se luptă cu Dumnezeu, ci se pleacă cu totul în fața voii lui Dumnezeu, recunoscând că mila Lui e mai bună decât multe vieți fără El [Ps. 62, 4, LXX].

„Și s-a vindecat fiica ei din ceasul acela [Καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ]. Din momentul când Domnul a acceptat vindecarea ei.

Pentru că reala vindecare, iubiții mei, e cea duhovnicească! Adevărata vindecare e vindecarea de păcatele și de patimile noastre. Adevărata vindecare e cea care ne umple de slava lui Dumnezeu și ne face slujitori reali ai Lui. Pentru că Domnul poate să ne transforme lătratul dușmănos, de câini necredincioși, în bucuria de fii duhovnicești ai lui Dumnezeu. El poate să ne facă fii ai Lui din slujitori ai demonilor. Pentru că El poate să ne schimbe cu totul viața noastră, făcându-ne plini de pocăință și de fapte bune.

E ultima duminică înainte de Triod! Pentru că, de pe 17 februarie 2019, de duminică, începe Triodul pocăinței. Iar dacă unii vor „sărbători” ziua îndrăgostiților joi, pe 14 februarie 2019[2], trebuie să știți că frica de Dumnezeu și pocăința sunt cele care duc la adevărata, împlinitoarea și sfințitoarea iubire, la iubirea de Dumnezeu. De aceea, să ne pregătim pentru pocăință și pentru ascultarea de Dumnezeu, pentru asceza Postului Mare al Bisericii, care ne umplu de iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 10. 36, în zi de miercuri, pe 6 februarie 2019. Cer înnorat, 4 grade.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Valentine’s_Day.

Predică la Duminica a XXXII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când ești mic de statură [Lc. 19, 3, BYZ] și urât de oameni și toți te socotesc un păcătos notoriu [Lc. 19, 7], cu care nu e bine să ai de-a face, așa cum îl socoteau pe Zacheos [Ζακχαῖος], ai foarte multe dezavantaje sociale. Pentru că toți fac front comun să te marginalizeze. În ciuda bogăției sale [Lc. 19, 2], toți îl considerau un păcătos [Lc. 19, 7], un om nedrept.

Și așa și era! Pentru că atunci când a fost luminat de Dumnezeu și a început să se pocăiască pentru păcatele sale, el a recunoscut: „Iată [Ἰδού], cele jumătate ale averilor mele [τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne [Κύριε], le dau săracilor [δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă pe al cuiva [de la] cineva l-am smuls [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], îl dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦ]” [Lc. 19, 8, BYZ]. Iar când smulgi lucruri de la alții, când le iei cu forța, prin diverse tertipuri, ești un om nedrept, pentru că îi nedreptățești pe oameni.

Și noi știm extrem de bine ce înseamnă să ceri șpagă pentru un loc de muncă sau pentru o favoare anume: să îl minimalizezi pe cel din fața ta. Să îl socotești o marfă. Un obiect vandabil.

Și, privindu-l de sus, îi ceri bani în mod nesimțit pentru ca el să existe, pentru ca să se facă sănătos, pentru ca să poată intra într-o slujire sau într-o funcție.

Însă, în fața lui Dumnezeu, un om simțit, un om cu frică de Dumnezeu, înțelege ce oroare e acest lucru: șpaga, mita, folosul necuvenit. Pentru că, prin această nedreptate, tu atentezi la viața omului. E o încercare de ucidere cu premeditare a aceluia. Căci dacă îi iei banii unui om, banii de care el are nevoie pentru ca să trăiască sau îl împiedici să ocupe un loc de muncă, de care depinde existența lui, tu ești un criminal cu mănuși albe. Pentru că îl omori în tăcere, în timp ce tu pari un „onorabil”.

Însă falsa onorabilitate, cea crescută pe multe hoții, pe crime, pe nedreptăți e devoalată, e pusă la zid de Domnul în vindecarea sufletească a Sfântului Zacheos. Pentru că Domnul îi cere să se apropie de El unui om căruia îi știa adâncul sufletului, potențialitățile sale bune, dar care nu fuseseră deloc afirmate. Lucru pe care îl vedem la tot pasul. Pentru că vedem oameni cărora le simțim sufletul bun, le vedem potențele, vedem de ce pot fi în stare, însă care, în fapt, nu trăiesc după Dumnezeu și nu își sporesc talanții proprii.

Iar Domnul îi acordă atenție lui Zacheos, păcătosului notoriu, tocmai pentru ca el să ia o decizie radicală, mântuitoare pentru viața lui și să își pună în practică potențele.

Ce ar fi fost un scriitor de geniu, dacă nu ar fi scris în mod continuu? Cum să pictezi, dacă nu vrei să îți iei în serios vocația de pictor? Cum să ajungi să cânți foarte bine, dacă nu studiezi muzica și nu îți exersezi zilnic vocea?

Pentru că poți să ai capacitatea de a face un anume lucru. Dar de la a putea până la a face foarte bine un lucru e nevoie de multă muncă, de muncă continuă, de dedicare. E nevoie ca să crezi în ceea ce faci. E nevoie ca această muncă zilnică să fie modul tău de a te împlini.

– Și ce se întâmplă dacă poți să fii și nu vrei să fii cel care poți să fii?

– Te ratezi interior! Pentru că nu îți dai posibilitatea de a ajunge acolo unde poți să ajungi. Dacă simți că trebuie să faci muzică, atunci trebuie să te dedici muzicii. Dacă simți că trebuie să inventezi, atunci trebuie să experimentezi pe fiecare zi. Să tinzi pe fiecare zi spre rezultate importante în munca ta de cercetare științifică. Și munca constantă te faci să ajungi, pas cu pas, la ce poți să faci cu adevărat.

Iar fiecare dintre noi putem fi Zacheos, cel care se pocăiește, pentru că „Fiul omului a venit să caute [Ἦλθεν ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι] și să mântuie pe cel care a fost pierdut [καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 10, BYZ]. Pe cel care a fost pierdut pentru El.

– Și ce înseamnă să te pierzi de Dumnezeu?

– Înseamnă să nu mai alegi calea Lui! Pentru că, în fiecare clipă, noi trebuie să alegem să fim creștini. Ori de câte ori am greși, noi trebuie să ne ridicăm din păcatul nostru și să fim creștini. Pentru că creștinii sunt cei care Îl aleg mereu pe Dumnezeu, aleg mereu viața cu El. Creștinii sunt cei care biruie în ei înșiși păcatul, cu harul lui Dumnezeu, pentru că nu vor să rămână captivii unui mod păcătos de a trăi.

Și Dumnezeu îl caută pe cel care, în adâncul său, vrea viață curată, pe cel care vrea să fie împlinit, deși e om păcătos, și pe el îl mântuie, pe cel care era îndepărtat de El. Pentru că îl învață ce trebuie să facă pentru a fi creștin.

Dumnezeu ne învață foarte repede, în puține cuvinte, ce înseamnă a fi creștini. Dar e nevoie de ani întregi, pentru ca noi să trăim ceea ce El ne-a învățat în mod concentrat. Pentru că viața creștină nu trebuie să fie știută sau învățată, ci ea trebuie să devină viața noastră. Ea trebuie să fie viața și împlinirea noastră, mântuirea noastră.

De aceea, iubiții mei, dacă Dumnezeu ne dă jos din copacul părerii de sine printr-o anume durere, printr-o boală, printr-o smerire profundă a noastră, înseamnă că El dorește să scoatem la lumină potențele noastre ascunse. Vrea ca noi să ieșim din hibernare, din lenea noastră, din lipsa noastră de creație și să ne împlinim în relația cu Sine. Pentru că viața cu Dumnezeu e plină de dinamism, de creație și nu e o pierdere de timp. Viața cu Dumnezeu ne umple tot timpul, toată viața și e terenul continuei puneri în lucrare a potențelor noastre. Viața cu El e transformarea proiectului de viață într-un imperiu de creație. Pentru că El ne ajută să facem mai mult decât ne-am fi închipuit noi vreodată. Dar asta numai dacă lucrăm zilnic la proiectul nostru existențial, la ceea ce știm că trebuie să facem. Amin!


[1] Începută la ora 10.00, pe 31 ianuarie 2019, zi de joi, cer înnorat, 4 grade.

Predică la Întâmpinarea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Întâmpinarea Domnului [Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου][2], praznicul de azi, ne spune că s-au împlinit 40 de zile de la Nașterea Domnului. Căci de pe 25 decembrie, până la sfârșitul lunii, sunt 7 zile, 7 + 31 ale lui ianuarie sunt 38, plus două ale lunii februarie sunt 40 de zile. Căci se includ în acest număr și prima și ultima zi, adică cele două praznice: al Nașterii Domnului și cel de astăzi.

Iar evenimentul hristologic pe care îl retrăim acum a fost descris de Sfântul Lucas, în Evanghelia sa, în acești termeni:

„22. Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după legea lui Moisis, L-au adus pe El întru Ierosolima [ἀνήγαγον αὐτὸν εἰς Ἱεροσόλυμα], [ca] să stea înaintea Domnului [παραστῆσαι τῷ Κυρίῳ]

23. – precum a fost scris în legea Domnului, că „Tot [cel de parte] bărbătească deschizând pântecele [Πᾶν ἄρσεν διανοῖγον μήτραν], va fi chemat Sfântul Domnului [γιον τ Κυρίῳ κληθήσεται] –

24. și să dea jertfă, după [cum] a fost spus în legea Domnului: „O pereche de turturele sau doi pui de porumbițe [Ζεῦγος τρυγόνων ἢ δύο νεοσσοὺς περιστερῶν]”.

25. Și iată, era un om în Ierusalim [Ἱερουσαλήμ], al cărui nume [era] Simeon [Συμεών]! Și omul acesta [era] Drept și evlavios [Δίκαιος καὶ εὐλαβής], așteptând Mângâierea lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ], și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν].

26. Și era el înștiințat de către Duhul Sfânt [καὶ ἦν αὐτῷ κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου].

27. Și a venit [el] în Duhul întru templu [καὶ ἦλθεν ἐν τῷ Πνεύματι εἰς τὸ ἱερόν]; și când să aducă părinții pe copilul Iisus, [ca] să facă ei după obiceiul legii pentru El,

28. și el L-a primit pe El întru brațele sale, și a binecuvântat pe Dumnezeu, și a zis:

29. „Acum eliberezi pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace [Νῦν ἀπολύεις τὸν δοῦλόν Σου, Δέσποτα, κατὰ τὸ ῥῆμά Σου, ἐν εἰρήνῃ],

30. că au văzut ochii mei mântuirea Ta [ὅτι εἶδον οἱ ὀφθαλμοί μου τὸ σωτήριόν Σου],

31. pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor [ὃ ἡτοίμασας κατὰ πρόσωπον πάντων τῶν λαῶν],

32. lumină întru descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ]”.

33. Și era[u] Iosif și Maica Lui minunându-se de cele spuse despre El.

34. Și Simeon i-a binecuvântat pe ei și a zis către Mariam, Maica Lui: „Iată, Acesta [este] pus întru căderea și ridicarea multora în Israil [Ἰδού, οὗτος κεῖται εἰς πτῶσιν καὶ ἀνάστασιν πολλῶν ἐν τῷ Ἰσραήλ] și întru semn al vorbirii împotrivă [καὶ εἰς σημεῖον ἀντιλεγόμενον]!

35. Dar și însuși sufletul tău va fi străpuns de sabie [καὶ σοῦ δὲ αὐτῆς τὴν ψυχὴν διελεύσεται ῥομφαία]; ca să se descopere gândurile din multe inimi [ὅπως ἂν ἀποκαλυφθῶσιν ἐκ πολλῶν καρδιῶν διαλογισμοί]”.

36. Și era Anna Profetesa [Ἅννα Προφῆτις], fiica lui Fanuil [Φανουήλ], din seminția lui Asir [Ἀσήρ] – aceasta [fiind] înaintată în zile multe, trăind cu bărbat [doar] 7 ani de la fecioria ei,

37. și ea [fiind] văduvă ca de 84 de ani –, care nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua [în] postiri și [în] rugăciuni.

38. Și aceasta, apropiindu-se [în] acel ceas, mulțumea Domnului și vorbea despre El tuturor celor care așteptau răscumpărare în Ierusalim” [Lc. 2, 22-38, BYZ].

Însă Evanghelia zilei, după cum se observă, nu vorbește despre întâmpinarea Domnului, ci despre primirea Lui în brațe de către Sfântul Simeon [Lc. 2, 28]. De unde Sfântul Simeon, pomenit pe 3 februarie, are titulatura de Θεοδόχος[3] [Teodohos], care înseamnă Primitorul de Dumnezeu. Pentru că supranumele de Teodohos s-a format tocmai de la verbul δέχομαι [a primi], care în Lc. 2, 28 este la aorist, sub forma ἐδέξατο. Căci avem: și Simeon „ἐδέξατο Αὐτὸ εἰς τὰς ἀγκάλας αὐτοῦ [L-a primit pe El întru brațele sale]” [Lc. 2, 28, BYZ].

– De ce însă titlul praznicului de azi nu este Primirea în brațe a Domnului, ci este Ἡ Ὑπαπαντὴ τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ [Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos][4]?

– În Mineiul românesc din 1929 titlul praznicului de azi este „Întâmpinarea Domnului nostru Iisus Hristos, când L-a luat Simeon în brațele sale”[5]. Pentru că s-a simțit nevoia să se pună semnul de egalitate între întâmpinarea și primirea Lui în brațe. Sau ca să se exprime ce înseamnă întâmpinarea Lui: primirea Sa în brațe de către Sfântul Simeon. Sau, mai bine zis, recunoașterea Lui prin luminare dumnezeiască și primirea Sa în brațele sale. Căci asta ne spune Sfântul Lucas: că Sfântul Simeon, fiind plin de harul Duhului Sfânt, luminat de Duhul Sfânt, a venit în templu în acea clipă și L-a recunoscut pe El, a înțeles că El este Mângâierea lui Israil, că El este Hristos și L-a primit în brațele sale [Lc. 2, 25, 27-28, BYZ].

La Vecernia Mică a praznicului de azi se vorbește numai despre primirea Lui în brațe de către Sfântul Simeon. Însă, în a 3-a cântare a Vecerniei Mari a praznicului de azi apare forma verbală συναντηθῶμεν [să întâmpinăm][6]. De la verbul συναντάω, care înseamnă a întâlni sau a întâmpina pe cineva anume. Și cântarea aceasta ne îndeamnă „să întâmpinăm lui [pe] Hristos [Χριστῷ συναντηθῶμεν] și să-L primim pe El [καὶ δεξώμεθα Αὐτόν]”[7].

Căci, indubitabil, ca să primești pe cineva în brațele tale, pentru a-l îmbrățișa și a-i vorbi, mai întâi trebuie să îl aștepți și să-l întâmpini, să îi ieși în față. Iar așteptarea Sfântului Simeon era dumnezeiască! Pentru că el trăia „așteptând Mângâierea  lui Israil [προσδεχόμενος Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ] și Duhul Sfânt era în el [καὶ Πνεῦμα ἦν Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτόν]” [Lc. 2, 25, BYZ]. Era așa cum ar trebui să fim noi în fiecare zi: plini de slava lui Dumnezeu și așteptând venirea Lui întru slavă. Pentru că Domnul ne-a poruncit: „Așadar, privegheați [γρηγορεῖτε], că[ci] nu ați cunoscut ziua [ὅτι οὐκ οἴδατε τὴν ἡμέραν], nici ceasul [οὐδὲ τὴν ὥραν], în care Fiul omului vine [ἐν ᾗ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἔρχεται]!” [Mt. 25, 13, BYZ]. Și dacă nu cunoaștem ziua venirii Lui, atunci pe fiecare zi trebuie să o așteptăm.

Iar Sfântul Simeon fusese „înștiințat de către Duhul Sfânt [κεχρηματισμένον ὑπὸ τοῦ Πνεύματος τοῦ Ἁγίου], [că] nu [are] să vadă moartea înainte să vadă pe Hristosul Domnului [μὴ ἰδεῖν θάνατον πρὶν ἢ ἴδῃ τὸν Χριστὸν Κυρίου]”. [Lc. 2, 26, BYZ]. El primise o descoperire dumnezeiască prin care fusese încredințat despre venirea lui Hristos[8]. Și privegherea lui, continua lui așteptare, era o continuă pregătire pentru întâmpinarea Domnului. Căci el înțelesese faptul că nu poți să Îl vezi și să Îl înțelegi pe Dumnezeu întrupat, dacă nu trăiești în slava lui Dumnezeu.

Așadar, praznicul de azi se numește Întâmpinarea Domnului pentru a se sublinia continua așteptare, priveghere a Sfântului Simeon și continua lui pregătire interioară pentru înțelegerea Sa. Continua punere a noastră în situația de a-L primi pe Domnul în viața noastră. Căci înainte de a-L primi și de a-L înțelege, noi trebuie să Îl căutăm și să Îl dorim continuu. Tocmai de aceea, viața ortodoxă e o viață teologică, pentru că e o continuă cunoaștere a lui Dumnezeu, o continuă dorire a Lui, pentru ca El să vină în noi și să fie cu noi pentru toți vecii. Căci Dumnezeu nu voiește ca noi doar să Îl căutăm și să Îl dorim, ci, în primul rând, ca El să facă casă cu noi. Să Își facă în noi casă, noi să fim casa Lui cea rațională și așa să trăim noi aici și în veșnicie: ca biserici sfinte ale lui Dumnezeu.

Iar pregătirea noastră ascetico-teologică pentru a ne împărtăși cu Domnul ne spune, în subsidiar, că nu putem să îi înțelegem și să îi iubim pe oameni, dacă nu stăm în continuu în starea de deschidere față de ei. În starea de a fi dialogici.

Căci tot canonul nostru liturgic și toată pregătirea noastră teologică și toată starea noastră interioară pentru a ne împărtăși cu Domnul se rezumă la a-L dori pe El cu înfocare, cu multă iubire dumnezeiască. De a-L dori în cunoștință de cauză, conștienți de faptul că nu putem trăi fără El, fără Dumnezeul iubirii noastre. Că nu putem și nici nu vrem să trăim fără El!

De aceea, a trăi în curăție și în sfințenie înseamnă pentru noi o continuă pregătire pentru a fi cu El și o continuă acceptare a ceea ce ne învață El, când Îl primim în noi în mod euharistic. Căci împărtășirea cu Domnul nu înseamnă doar mâncarea Lui, după care putem trăi oricum, ci rămânerea Lui cu noi și în noi. Și dacă Domnul, cu Care noi ne-am împărtășit, rămâne în noi, El rămâne în casa noastră așa cum rămâne prietenul nostru cel mai iubit.

– Și când vine la noi prietenul nostru cel mai iubit, cum ne comportăm față de el?

– Suntem numai ochi și urechi, îl sorbim din priviri, ne comportăm în așa fel încât el să simtă toată iubirea pe care i-o purtăm și vorbim cu el îndelung! Pentru că venirea și rămânerea lui la noi ne bucură, ne împlinește și ne întărește duhovnicește.

– Însă de ce ne comportăm astfel cu omul acesta?

– Pentru că îl înțelegem în mod profund și în mod continuu suntem deschiși spre înțelegerea lui. Nu îl considerăm un obiect sau o carte pe care o cunoaștem pe de rost, ci o continuă noutate!

De aceea, cine consideră cărțile Bisericii o continuă noutate, o taină mereu vie și înveselitoare, e semn că înțelege comoara ascunsă în țarină [Mt. 13, 44]. Și ca să înțelegi miezul Scripturii, vorba unui pastor adventist[9], trebuie să nu mănânci și coaja, cât și miezul pepenelui verde, al lubeniței. Ci coaja, adică literalitatea Scripturii, trebuie dată la o parte, trebuie depășită, pentru a ne bucura de miezul dumnezeiesc al Scripturii.

Iar cine mănâncă Scriptura ca pe o masă dumnezeiască și bea slava lui Dumnezeu din toate cărțile și din tot cultul și din toată viața Bisericii, acela este cu Dumnezeu, căci El locuiește cu acest credincios al Lui. Așa că, dacă vrem să știm cine sunt credincioșii lui Dumnezeu, trebuie să îi lăsăm pe oameni să ne vorbească despre relația lor cu Dumnezeu.

Și ca să îi înțelegem pe oameni trebuie să trecem dincolo de cuvintele lor, dincolo de stângăciile sau de elocvența cu care își exprimă experiențele, pentru a pătrunde la masa de taină a ființei lor. Adică acolo unde ei sunt cu adevărat și nu mai au nicio mască și niciun ascunziș.

Pentru că oamenii, dacă dorești cu adevărat, te lasă să intri în ființa lor. Te lasă să intri cu sau fără prea multe cuvinte. Dar această intrare se numește…dragoste! Pentru că ei te lasă să intri în ei, dar pentru ca să rămâi acolo, în ei înșiși.

Numai că marea dragoste față de oameni se naște din incomprehensibila dragoste a lui Dumnezeu față de oameni. Pentru că „El ne-a iubit pe noi mai întâi” [I In. 4, 19, BYZ] și a vărsat în noi din belșug [Tit. 3, 6] slava Lui cea dumnezeiască, învățându-ne să ne iubim unii pe alții. Și când ne iubim duhovnicește, când ne iubim unii pe alții trăind în slava lui Dumnezeu, atunci ne și înțelegem în mod profund unii pe alții și ne respectăm cu adevărat nevoințele noastre cele văzute și nevăzute pentru a trăi în mod evlavios.

Căci oamenii te pot respecta pentru ceea ce faci, pentru ceea ce înțeleg că ești…dar te iubește cu adevărat cine te vede în adâncul tău. Și cine te înțelege cu adevărat, te și iubește cu adevărat și te poartă în sine oriunde merge.

De aceea, când mărturisim că trăim cu Dumnezeu, că El e în noi și cu noi, putem da detalii. Enorm de multe detalii despre această realitate. Ca atunci când iubești pe cineva și poți vorbi ore la rând despre el, despre cum e el, despre cum îl simți tu, despre cum îl înțelegi și îl porți în tine.

De aceea, când Sfântul Simeon trăia „în Duhul [ἐν τῷ Πνεύματι]” [Lc. 2, 27, BYZ], întru slava lui Dumnezeu, și vedea, prin Duhul, pe Fiul Tatălui, el trăia creștinește, trăia ortodox și de aceea îi vedea duhovnicește pe oameni. Pentru că noi suntem chemați de Dumnezeu ca astfel să îi privim pe oameni: duhovnicește! Tot timpul să îi vedem astfel! Să îi vedem dincolo de aparențe, dincolo de cuvinte, dincolo de trupul lor și de faptele lor, adică în adâncul sufletului lor. Fiindcă numai astfel cunoaștem oameni și nu statui.

Dar viața de zi cu zi ne arată că suntem foarte orbi în ceea ce privește cunoașterea oamenilor. Că habar n-avem cine e cel de lângă noi. Primim lângă noi tot felul de perverși, de prefăcuți, de tulburați mental, de incompetenți și spunem despre ei…„lucruri mari”. Spunem despre ei că sunt „prietenii noștri”…

De ce am face acest lucru, dacă am înțelege cu adevărat cu cine avem de-a face? Da, îmi puteți spune că școala de lingușeală[10] te catapultează în multe locuri unde n-ai putea să ajungi niciodată! Așa este! Dacă renunți la a avea coloană vertebrală și la respectul de sine, poți să devii o omidă din punct de vedere moral, care se arcuiește oriunde e nevoie.

Dar dacă un om vrea să fie onest cu sine, de ce și-ar alege ca „prieteni” niște orori de oameni, dacă înțelege cine sunt? Și îi alege pe cei care nu trebuie, tocmai pentru că nu înțelege cine sunt.

Și toată lipsa noastră de dialog, de bun simț, de onestitate, de credibilitate, de dăruire stă în faptul că nu ne pregătim pentru nimic. Nu ne pregătim pentru niciun dialog crucial. Nu ne pregătim pentru nicio mare iubire. Că nu așteptăm nicio minune în viața noastră.

Și dacă nu așteptăm nicio minune…de aceea nu vedem niciun Înger printre noi, niciun Sfânt, niciun om de încredere, pentru că toți sunt…ca noi…

Și cum suntem noi….dacă credem că toți sunt „ca noi”?…Cum ai putea să creditezi pe cineva din punct de vedere moral și să îl promovezi într-o anume funcție, dacă tu nu înțelegi cine e omul? Și astfel, pentru că nu înțelegem oamenii, ne luăm după CV-ul lor, mai mult sau mai puțin periat, contrafăcut, după ce spun unul sau altul despre ei, după ce ni se pare nouă că sunt ei…dar nu după cine sunt ei…Căci chiar dacă stăm de vorbă cu oamenii, ei rămân ei…iar noi suntem bâtă la înțelegerea lor.

De aceea, lecțiile deschise, predicile, conferințele, sesiunile științifice sunt pentru oameni care înțeleg și sunt dornici să se schimbe interior. Sunt pentru oameni avizi de cunoaștere. Pentru cei orbi la înțelegere, toată știința, școala și specializarea sunt o pierdere de timp. Pentru că nu vor și nici nu pot să înțeleagă, atâta timp cât nu au început, din primii ani ai vieții lor, înțelegerea serioasă a lumii.

De aceea, eu nu cred că bătrânii nu se pot schimba. Orice om onest, la orice vârstă, se poate schimba radical! Dacă Dumnezeu te luminează, te schimbi peste noapte. Însă nu se schimbă prea ușor cei anchilozați încă din pruncia lor. Cei care și-au adormit dorința de a cunoaște, de a iubi, de a se dărui. Pentru că au ales să trăiască împotriva firii, adică a bucuriei de a cunoaște și de a iubi oamenii.

Și eu am fost dintotdeauna cutremurat de oamenii cu potențe, care se sinucid interior. De cei care, pentru a trăi liniștiți, la căldurică, la adăpost de ura și invidia oamenilor, au ales…să nu facă mai nimic din ce erau capabili. Și privesc inactivitatea lor, păstrarea lor în apa de la mal, risipirea de sine pe tot felul de prostii…pentru ca „să nu aibă probleme”. Și ca să nu aibă…atunci nu au nimic de făcut și de spus…

Dramatic!…E dramatic să privești un ocean de oameni, care ar putea muta munții, care ar putea face lucruri admirabile, cum mor interior din lipsă de…muncă. De muncă zilnică. De muncă interioară, de munca aceea care ne zidește ca ființe dumnezeiești.

De aceea, iubiții mei, mai înainte ca să ne plângem că nu suntem înțeleși și iubiți, să ne analizăm ieșirea spre oameni! Ce facem noi ca să fim iubiți și admirați? Ce facem noi pentru oameni, ca ei să ne admire și să ne iubească? Ce facem pentru părinții noștri, pentru copiii noștri, pentru soțiile noastre? Ce facem noi pentru societatea în care trăim? De ce ne-ar iubi cineva, dacă suntem ca o Siberie în materie de iubire? De ce ne-ar plânge cineva la mormânt, dacă nu ne-am dăruit nimănui?

Chiar așa! De ce ne-ar pomeni cineva după moarte, dacă nu suntem relevanți pentru oameni și după moartea noastră? Căci, să zicem, te mai ține minte nepotul tău, pentru că a aflat despre tine de la părinții lui…Dar cum să afle unul despre tine peste o sută sau peste o mie de ani, dacă tu ai făcut degeaba umbră pământului? Viitorimea va auzi doar despre cei care acum fac lucruri reprezentative pentru viitor. Și vor fi uimiți doar de cei care și-au depășit veacul, doar de cei care au fost cu ani lumină înaintea altora. Ceilalți intră în uitare, sunt ca și când n-ar fi fost, pentru că numai Dumnezeu îi mai ține minte pe toți.

Însă, istoria are veșnicie! Și în veșnicia lui Dumnezeu intră cei care, acum, se fac intimii lui Dumnezeu. De aceea, dacă vrem să îmbrățișăm, avem timp și avem și pe cine. Putem să începem cu orice om îmbrățișarea noastră, pentru că ea ne va conduce la Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la ora 16.00, în zi de miercuri, 30 ianuarie 2019, cer înnorat, 6 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1999/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb02.html.

[5] Mineiul lunii februarie, ed, BOR 1929, p. 19.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb02.html.

[7] Ibidem.

[8] Părintele Ilie Cleopa, citând o sursă patristică,  spunea că Sfântul Arhanghel Gavriil i-a vestit nașterea lui Hristos pe când Sfântul Simeon avea 77 de ani. Și că el a mai trăit 283 de ani, adică 360 cu toții, până când L-a înțeles și L-a văzut și L-a primit în brațe pe Domnul în templu. A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/predici/intampinarea-domnului-unirea-omului-cu-dumnezeu.

[9] A se vedea aici predica sa: https://www.youtube.com/watch?v=9YPuZ-TLfH4, în care s-a confesat despre episodul cu germanca și pepenele verde.

[10] Au prins realitatea patimii: https://www.youtube.com/watch?v=BQvp0zsscbw.

Predică la Sfinții Trei Ierarhi [30 ianuarie 2019]

Iubiții mei[1],

dacă veți privi diversele Sfinte Icoane ale acestui praznic[2], veți vedea că diferă modul în care cei trei Ierarhi au fost reprezentați. Pentru că există Sfinte Icoane în care reprezentarea are succesiunea Vasilios, Ioannis, Grigorios, dar și altele care au succesiunea Grigorios, Ioannis, Vasilios. Sfântul Ioannis Hrisostomos însă e întotdeauna la mijloc, deși el a adormit pe 14 septembrie 407[3], fiind ultimul dintre ei din punct de vedere cronologic.

Sfântul Vasilios cel Mare a adormit primul: la vârsta de 49 de ani, pe 1 ianuarie 379[4]. Sfântul Grigorios Teologul, adevăratul său prieten, l-a văzut în vedenie pe Sfântul Vasilios, la puțin timp de la adormirea sa. Într-o vedenie a somnului[5]. Sfântul Grigorios nu a participat la Înmormântarea Sfântului Vasilios. Însă, la doi ani după Înmormântarea Sfântului Vasilios, în 381, în timpul verii, Sfântul Grigorios Teologul merge în Chesaria Cappadociei și predică despre Sfântul Vasilios în mod magistral.

E vorba despre predica a 43-a, editată în PG 36, col. 493-606. Și în aceasta, Sfântul Grigorios îl numește pe Sfântul Vasilios, din prima frază a predicii, Marele Vasilios și mărturisește tuturor că el îl cinstește ca pe un Sfânt al lui Dumnezeu[6]. Și tot aici ne spune de ce nu a participat la Înmormântarea marelui său priten: căci, cu sfatul Sfântului Vasilios, el se lupta pe atunci[7] pentru „a apăra sfânta, curata, catolica, apostolica, ortodoxa și îndumnezeitoarea credință a Bisericii”[8].

Sfântul Grigorios Teologul a adormit pe 25 ianuarie 390[9]. Adică la 11 ani de la adormirea Sfântului Vasilios și cu 17 ani înainte de adormirea Sfântului Ioannis Hrisostomos. Cei doi prieteni au adormit în ianuarie și sunt pomeniți în zilele adormirii lor, pe când Sfântul Ioannis, pentru că a adormit pe 14 septembrie, de ziua înălțării Sfintei Cruci, ziua sa de pomenire a fost reașezată pe 13 noiembrie, ca să fie bucuria premergătoare Postului Nașterii Domnului.

Iar Sfântul Ioannis e reprezentat între cei doi prieteni, între Sfinții Vasilios și Grigorios, pentru ca să se exprime iconografic adevărul vedeniei avute de Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [Μητροπολίτης Εὐχαΐτων]: că între cei 3 Ierarhi ai Bisericii nu există primul sau al doilea, ci, atunci când unul vine în ajutorul celor credincioși, și ceilalți doi merg împreună cu el[10].

Un răspuns sfânt și smeritor pentru cei care căutau și caută să înțeleagă tainele lui Dumnezeu fără ca să își sfințească viața lor. Pentru că în secolul al 11-lea, la Constantinopol, s-au format 3 tabere de credincioși, fiecare dintre ele susținând că Sfântul ei este „mai mare” decât ceilalți doi. De aceea, unii se numeau Ioanniți [Ἰωαννίτες], alții Vasiliți [Βασιλεῖτες], alții Grigoriți [Γρηγορίτες][11]. Dar la nicio tabără nu s-au arătat cei 3 Sfinți Ierarhi, ci numai Sfântului Ioannis Mavropus[12], pomenit pe 5 octombrie[13], și de la care ne-au rămas 99 de poeme, 77 epistole și 13 omilii[14].

– Și de ce Sfinții se arată Sfinților pentru ca să stopeze o anumită dispută eclesială?

– Pentru că Sfinții lui Dumnezeu trebuie să aducă mereu pacea și stabilitatea în Biserică! Teologia și viața Bisericii nu sunt subiecte de ceartă, ci de evlavie. Tocmai de aceea, cine e om credincios, caută să înțeleagă cu evlavie teologia Bisericii și, pe măsură ce o înțelege, pe atât se străduie să o și trăiască.

Însă, cine nu are conștiință eclesială, cui nu-i pasă de Biserică și nu are nimic de-a face cu efortul de a crește mereu în sfințenie, se aventurează adesea în dispute teologice care îl depășesc. El se întreabă despre lucruri grele, adânci, dar cu o minte oarbă, neluminată de Dumnezeu. Sau speculează, pe baza diverselor scrieri patristice și teologice, despre adevăruri teologice și istorice ale Bisericii, aducând și mai multă îndoială în sufletele oamenilor.

Numai că Sfinții nu fac așa! Sfinții cer mai întâi luminarea lui Dumnezeu. Sau vorbesc în perimetrul a cât înțeleg ei. Căci așa trebuie să procedăm cu toții în materie de credință, slujire și istorie a Bisericii: să vorbim pe cât înțelegem! Să vorbim pe cât ne-am nevoit să cunoaștem sursele credinței! Să vorbim conform cu adevărul și cu realitatea istorică! Pentru că Biserica nu se slujește cu minciuni, cu falsificări istorice și doctrinare, ci cu sfințenie și cu adevăr.

De aceea, cei 3 Sfinți Ierarhi ai Bisericii – dintre care unul a fost Mitropolit, Vasilios, iar ceilalți doi Patriarhi de Constantinopol –, s-au arătat altui Ierarh Sfânt al Bisericii pentru a-l lumina într-o dispută teologică și pentru a liniști Biserica. Căci Sfinții iubesc pacea Bisericii mai mult decât orice altceva. Fiindcă atunci când e pace, când trăim în frățietate și în respect reciproc, putem să ne sfințim viața în evlavie și în bucurie sfântă. Dar când trăim mereu în dispute, în neliniștea produsă de vendetele religioase, când trebuie să răspundem continuu la întrebări neavenite, pacea noastră interioară, adică slava lui Dumnezeu din noi, e tulburată de toate acestea.

Pentru că nu asta trebuie să fie starea Bisericii! Ci Biserica trebuie să trăiască în pace și în bucurie sfântă, în sfințenia lui Dumnezeu, slujind lui Dumnezeu cu evlavie și vorbind despre El în simplitatea curăției duhovnicești.

La ce le-ar fi folosit creștinilor ortodocși din secolul al 11-lea, dacă, cu adevărat, unul dintre Ierarhi ar fi fost „mai mare” decât ceilalți doi? L-ar fi iubit mai mult? Foarte bine! Dar dacă l-ar fi iubit pe acela mai mult, ceilalți doi nu ar fi fost și ei Sfinții lui Dumnezeu? Ba da! Și dacă cu toții, „mai mari” sau „mai mici”, sunt Sfinții Lui, de ce nu le-a trecut prin cap să păstreze unitatea Bisericii, ca până atunci, și să se închine tuturor la un loc?

Însă revendicarea întâietății orgolioase, care produce întotdeauna separații în Biserică, a fost mustrată de realitatea cerească a vieților Sfinților. Pentru că ei, în Împărăția lui Dumnezeu, nu trăiesc orgoliul separației, al fărâmițării unității, ci bucuria preadumnezeiască a comuniunii și a iubirii reciproce. Ei vin în ajutorul nostru, al oamenilor, împreună și nu „luându-se la întrecere” unul cu altul! Ei vin pentru ca să ne ajute și pentru ca să ne învețe să ne ajutăm reciproc, și nu pentru ca „să se certe” între ei!

Și prin asta ne învață și pe noi să iubim comuniunea și întrajutorarea. Să iubim nespus de mult pacea și binele Bisericii. Căci atât în slujirea eclesială, când și în predicare, cât și în activitatea socială a Bisericii e nevoie de toate brațele, de toți ochii, de toate mințile oamenilor Bisericii. Cu toții trebuie să muncim la unison. Căci cu toții trebuie să ne bucurăm de roadele muncii tuturor.

Însă trebuie să muncim și să avem roade reale, benefice pentru toți, nu doar o bună impresie despre noi înșine! Slujirea, predica, cartea, lecția, prelegerea, sfătuirea noastră trebuie să fie bunuri eclesiale. Adică puse în slujba întregii Biserici. Dar pentru ca să fie eclesiale faptele noastre, ele trebuie să fie pline de adevărul și de sfințenia Bisericii.

Căci d-aia nu merg bine lucrurile în Biserică și în societate! Pentru că nu trăim ca Biserica, în ritmul ei și întru sfințenia ei.

Dacă ne-am cunoaște temeinic, în mod riguros, teologia Bisericii, am avea oratori creștini la tot pasul, care ar ști să răspundă pertinent la diverse probleme și false probleme ale prezentului nostru.

Dacă am trăi cu evlavie în ritmul vieții Bisericii, am fi niște oameni foarte împăcați și împliniți, pentru că am fi plini de viața lui Dumnezeu, de slava Lui cea veșnică.

Dacă am fi la curent cu literatura, cu știința și cu modul de-a fi al postmodernității, dar plini de toată istoria cunoașterii în suflet, nu am avea dileme sterile, nu am putea fi manipulați atât de penibil, nu am putea sluji unor interese oculte și inumane.

Căci un creștin ortodox, care e plin de teologie și de sfințenie, de o cunoaștere multilaterală a lumii sale, nu poate fi decât un om luminat, un om echilibrat, un om onest, un om al dialogului și al creației, un om al smereniei. Pentru că el își înțelege viața ca pe o sporire continuă în cunoaștere și în sfințenie, în comuniune și în iubire.

Sfântul Vasilios cel Mare a predicat despre facerea lumii de către Dumnezeu, arătând diferența marcantă, în sens pozitiv, dintre teologia Bisericii și știința vremii sale[15]. Căci teologia Bisericii ne învață că Dumnezeu nu e coetern cu lumea văzută, ci ea, lumea, e creația Lui[16]. De unde, în mod implicit, înțelegem că știința umană e limitată la ceea ce poate experimenta, deduce, analiza, iar o cunoaștere mult mai înaltă, duhovnicească, sfântă, e darul lui Dumnezeu, pe care îl primim trăind o viață sfântă.

Sfântul Ioannis Hrisostomos, predicând împotriva anomeilor, niște eretici arieni, care credeau că Fiul e de altă fire decât Tatăl[17], spune: „Eu cunosc că Dumnezeu este pretutindeni și că este oriunde prin ființa Sa, dar nu știu cum anume. Știu că El este veșnic și că este fără de început, dar nu știu cum anume”[18]. Căci teza centrală a omiliilor sale împotriva anomeilor a fost aceea că „ființa lui Dumnezeu este incomprehensibilă pentru oameni”[19], iar vederile dumnezeiești, dăruite Sfinților, sunt adevărata cunoaștere, cunoașterea noastră despre Dumnezeu. De aceea, nu ne putem considera credincioși și oameni ai lui Dumnezeu, dacă nu avem de-a face în mod constant cu luminarea și cu vederea Lui extatică. Pentru că adevărata cunoaștere teologică e de fapt cunoașterea mistică, cunoașterea prin revelarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Sfântul Grigorios Teologul e marele Teolog al Bisericii pentru că ne-a predicat despre Dumnezeul nostru treimic. Predicile sale triadologice sunt cele de la 27 la 31, fiind publicate recent în SC 250[20]. Ele au fost rostite în anul 380 la Constantinopol[21]. Și în acestea, el ne-a învățat că „toate ale Fiului sunt comune Tatălui, implicit și Duhului Sfânt, și persoanele dumnezeiești au o singură voință”[22]. Pentru că toate cele trei persoane dumnezeiești sunt deoființă[23].

Și cei 3 Ierarhi ai Bisericii, astăzi pomeniți în sinaxă, în comuniune, la un loc, au vorbit mai întâi de toate despre Dumnezeu și despre iconomia mântuirii noastre și despre Biserică și despre viața ei sfântă. Pentru că, la fel ca și noi, au vrut să pună fundament veșnic credinței oamenilor. Și fundamentul veșnic al credinței noastre e adevărul revelat de Dumnezeu Bisericii Sale. Căci dacă știm adevărul lui Dumnezeu, atunci înțelegem de ce e nevoie să predicăm oamenilor despre mântuire și sfințenie. Iar dacă vrem mântuirea oamenilor, vrem și binele lor efemer, pământesc, pentru că aici ne lucrăm noi mântuirea.

Așadar, iubiții mei, Biserica nu este o instituție umană, ci divino-umană! Pentru că ea e sădirea vieții lui Dumnezeu în oameni. Și Cel care conduce Biserica, conduce și lumea, pentru că El e Făcătorul a toate.

De aceea, cine se luptă cu Biserica, se luptă cu Dumnezeu, și această luptă e pierdută din start. Căci El, Dumnezeul mântuirii noastre, e Cel care stăpânește toate, susține și conduce toate spre voia Lui cea veșnică. Pentru că lumea, în integralitatea ei, nu se îndreaptă spre extincția finală, ci spre Împărăția Lui cea veșnică. Lumea se îndreaptă spre transfigurarea ei de către Dumnezeu, spre împodobirea ei duhovnicească pentru veșnicie.

Și de aceea, noi, căutând să ne sfințim viața, să ne transfigurăm, suntem în trendul lumii, în adevăratul trend al lumii, pentru că ne pregătim pentru veșnicia cu Dumnezeu.

Să rămânem, așadar, în prăznuirea cea adevărată! În bucuria lui Dumnezeu. Și să ne bucurăm împreună cu toți Sfinții Ierarhi ai Bisericii și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, pentru că toți sunt o unime! Și să învățăm de la ei rugăciunea și dorința sfântă a Bisericii lui Dumnezeu: „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ]. Toți să fim una în slujirea lui Dumnezeu, în Biserica Lui, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, de la Care și prin Care și întru Care sunt toate darurile mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la ora 16.00, în zi de duminică, soare, 27 ianuarie 2019. Afară sunt 6 grade.

[2] A se vedea: https://www.google.com/search?q= Οἱ+Ἅγιοι+Τρεῖς+Ἱεράρχες&tbm=isch&source=univ&client=firefox-b&sa=X&ved=2ahUKEwjS8cPAkY7gAhVNsaQKHSMxBuQQsAR6BAgFEAE&biw=1088&bih=450.

[3] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[4] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μέγας_Βασίλειος.

[5] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2018, p. 239, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[6] Idem, p. 353-354. [7] Idem, p. 354. [8] Ibidem.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Ναζιανζηνός

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/815/sxsaintinfo.aspx

[14] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_Μαυρόπους.

[15] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și Cuvântări, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 71-180.

[16] Idem, p. 74.

[17] Cf. https://it.wikipedia.org/wiki/Anomei.

[18] Cf. FC 72, I, 19, p. 57-58, apud Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 132, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/.

[19] Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologia vederii lui Dumnezeu. Studii și traduceri, op. cit., p. 133.

[20] Viețile Sfinților, vol. 1, alcătuite de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și de Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, op. cit., p. 134.

[21] Idem, p. 324-329. [22] Idem, p. 328. [23] Idem, p. 329.

Page 1 of 163

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno