Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Predici (Page 1 of 161)

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi Biserica îi prăznuiește pe Sfinții Strămoși [Προπατόρων] ai Domnului[2], pe strămoșii Lui după trup, adică pe toți Sfinții Vechiului Testament care s-au născut din Sfântul Patriarh Avraam [Ἀβραάμ][3]. Căci Sfântul Avraam, Părintele tuturor celor credincioși, „a crezut lui Dumnezeu [ἐπίστευσεν τῷ Θεῷ] și [aceasta, credința,] i s-a socotit lui întru dreptate [καὶ ἐλογίσθη αὐτῷ εἰς δικαιοσύνην]” [Gal. 3, 6, BYZ].

– Însă ce a însemnat pentru Sfântul Avraam să creadă în Dumnezeu?

– A însemnat o părăsire totală a vieții lui de mai înainte și urmarea lui Dumnezeu. Căci Domnul i-a zis lui: „Ieși din pământul tău și din rudenia ta și din casa părintelui tău [ἔξελθε ἐκ τῆς γῆς σου καὶ ἐκ τῆς συγγενείας σου καὶ ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρός σου] întru pământul pe care ți-l voi arăta ție [εἰς τὴν γῆν ἣν ἄν σοι δείξω]! Și te voi face pe tine întru popor mare și te voi binecuvânta pe tine [καὶ ποιήσω σε εἰς ἔθνος μέγα καὶ εὐλογήσω σε] și voi mări numele tău și vei fi cel binecuvântat [καὶ μεγαλυνῶ τὸ ὄνομά σου καὶ ἔσῃ εὐλογητός]. Și voi binecuvânta pe cei care te binecuvintează pe tine și pe cei care te blestemă pe tine îi voi blestema [καὶ εὐλογήσω τοὺς εὐλογοῦντάς σε καὶ τοὺς καταρωμένους σε καταράσομαι] și vor fi binecuvântate în[tru] tine toate semințiile pământului [καὶ ἐνευλογηθήσονται ἐν σοὶ πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς]” [Fac. 12, 1-3, LXX]. Iar Sfântul Avraam „a mers …precum i-a grăit lui Domnul [ἐπορεύθη…καθάπερ ἐλάλησεν αὐτῷ Κύριος]” [Fac. 12, 4, LXX], pentru că a ascultat de El.

Pentru că credința nu este doar o adeziune mentală la voia lui Dumnezeu, care nu are nicio urmare practică în viața noastră, ci este o schimbare totală a vieții noastre după voia lui Dumnezeu. Credința e totala acceptare a voii lui Dumnezeu. Cu tot sufletul și trupul nostru alegem să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui. De aceea, cei care cred ca Sfântul Avraam se schimbă cu totul ca el, părăsindu-și viața lor de mai înainte pentru viața cu Dumnezeu în Biserica Lui.

Însă Sinaxarul zilei ne spune una, dar Slujba din Minei, în totalitatea ei, ne spune altceva. Pentru că Slujba zilei, ca și cea de duminica viitoare, îi pomenește pe toți Sfinții Vechiului Testament, nu doar pe Sfinții care descind din Sfântul Avraam. Căci într-o cântare a Vecerniei de azi, spre exemplu, sunt amintiți ca Strămoși ai Domnului Sfinții Adam [Ἀδὰμ], Enoh [Ἐνώχ], Noe [Νῶε], Melhisedec [Μελχισεδέκ], alături de Sfinții Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαὰκ], Iacov [Ἰακώβ], Moisis [Μωϋσῆς], Aaron, Iisus al lui Navi, Samuil, David, Isaias, Ieremias, Iezechiil, Daniil, cei 12 Profeți, Iliu, Eliseos, Zaharias, Botezătorul Ioannis și toți cei care L-au propovăduit pe Hristos [καὶ τοὺς κηρύξαντα Χριστόν][4].

Și cred că s-a făcut această separare formală între duminica de față și cea viitoare conform cu genealogiile Domnului din Evanghelii. Căci în duminica de azi s-a observat genealogia de la Sfântul Matteos, care începe cu Sfântul Avraam [Mt. 1, 2, BYZ]. Pe când, pentru Slujba din duminica viitoare, cronologia Domnului coboară până la Sfântul Adam, Protopărintele tuturor oamenilor [Lc. 3, 38, BYZ].

Însă, în esența lor, ambele Slujbe vorbesc de aceiași Sfinți Strămoși ai Domnului, adică despre toți Sfinții Vechiului Testament. Și noi îi pomenim pe ei cu bucurie și cu dragoste, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, sunt moștenitorii aceleiași Împărății a lui Dumnezeu ca și noi.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24], vorbindu-ne despre acea cină mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției lui Dumnezeu, ne vorbește despre universalitatea mântuirii. Despre faptul că întreaga lume e chemată în Biserică și la mântuire. Căci Sfinții Vechiului Testament și cei ai Noului Testament vor moșteni aceeași Împărăție a lui Dumnezeu.

Și mesajul bucuros față de noi al parabolei de azi e acesta: „încă este loc [ἔτι τόπος ἐστίν]” [Lc. 14, 22, BYZ]! Încă e loc și pentru noi, cei nevrednici!

Încă e loc în Împărăția lui Dumnezeu și pentru noi cei de acum și pentru cei din viitor, care vor asculta de Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu dorește ca întreaga lume să se mântuie. Ca întreaga lume să fie întru Împărăția Lui.

Căci Împărăția Lui este casa Lui [Lc. 14, 23, BYZ], care este și casa noastră, iar cina Lui [Lc. 14, 24, BYZ] este împărtășirea veșnică de slava Lui cea veșnică. Căci din această cină a Lui, din slava Lui, vom gusta nu numai cu sufletul, ci și cu trupul nostru. Pentru că prin slava Lui ne vom transfigura, ne vom îndumnezei, ne vom umple veșnic de frumusețea veșnică a lui Dumnezeu.

Și, pe drept cuvânt, „mulți sunt cei chemați [πολλοὶ…εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ]. Toți suntem chemați la mântuire și de aceea suntem mulți. Dar puțini Îl alegem pe Dumnezeu și ne mântuim întru El. Pentru că nu Dumnezeu e nemilostiv cu noi, ci noi suntem nemilostivi cu noi înșine. Noi suntem cei care nu ne dorim mântuirea! Și de aceea refuzăm invitația lui Dumnezeu la cina Lui cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, sfințenia nu este o răsplată viitoare sau o realitate de care noi nu suntem conștienți nicidecum, ci o continuă creștere, încă de acum, în intimitatea cu Dumnezeu. În sfințenie crești în fiecare zi. Pentru că sfințenia este continua umplere de slava lui Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor Lui. Și noi, toți creștinii ortodocși, suntem chemați din prima clipă a creștinării noastre, de la Botez, la viața sfântă cu Dumnezeu. Pentru că viața sfântă e viața Bisericii.

Așa că, cine nu e Sfânt, nu e nici creștin ortodox cu adevărat. Pentru că creștinul cel adevărat e Sfântul lui Dumnezeu, adică acela care trăiește, întru conștiență, sfințirea lui în intimitatea cu Dumnezeu.

Și dacă așa stau lucrurile, oricând îi cinstim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi cinstim ca pe unii care au ajuns astfel pentru că și-au dorit-o cu tot dinadinsul și au crescut în sfințenie zi de zi. Îi cinstim ca pe unii cărora trebuie să le urmăm exemplul viu, duhovnicesc. Îi cinstim ca pe prietenii, ca pe intimii lui Dumnezeu, care sunt plini de slava Lui și care ne dăruie, prin rugăciunile lor, să le simțim prezența lor duhovnicească în viața noastră. Căci ei și Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu sunt apărătorii și călăuzitorii noștri în viața cu Dumnezeu, ei dorind întotdeauna ceea ce dorește și Dumnezeu pentru noi: mântuirea noastră.

Iar dacă ne dorim binele veșnic, adică mântuirea noastră, să învățăm de la Sfinții Lui cum s-au nevoit pentru a-și sfinți viața! Să învățăm de la ei continuu și să îi iubim cu adevărat pe Sfinții Lui, rugându-i întotdeauna ca unde sunt ei să fim și noi, nevrednicii! Căci Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui și acolo e casa noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la ora 15.00, în zi de marți, pe 11 decembrie 2018. Cer înnorat, 4 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 150-162.

[3] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[4] Cântarea e aceasta: „Τῶν Προπατόρων τὸ σύστημα, οἱ φιλέορτοι δεῦτε, ψαλμικῶς εὐφημήσωμεν, Ἀδὰμ τὸν Προπάτορα, Ἐνώχ, Νῶε, Μελχισεδέκ, Ἀβραάμ, Ἰσαὰκ καὶ Ἰακώβ· μετὰ νόμον, Μωϋσῆν καὶ Ἀαρών, Ἰησοῦν, Σαμουὴλ καὶ Δαυΐδ· μεθ’ ὧν τὸν Ἡσαΐαν, Ἱερεμίαν, Ἰεζεκιήλ, καὶ Δανιὴλ καὶ τοὺς δώδεκα, ἅμα Ἠλιού, Ἐλισαῖον καὶ τοὺς ἅπαντας, Ζαχαρίαν καὶ τὸν Βαπτιστήν, καὶ τοὺς κηρύξαντας Χριστόν, τὴν ζωὴν καὶ ἀνάστασιν τοῦ γένους ἡμῶν”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html.

Avem una asemănătoare și la Utrenie: „Σήμερον τῶν ἀπ’ αἰῶνος θείαν μνήμην, ἐκτελέσωμεν θείων Πατέρων, τοῦ Ἀδὰμ τοῦ Ἄβελ τε, Σὴθ καὶ Νῶε καὶ τοῦ Ἐνώς, καὶ Ἐνὼχ καὶ Ἀβραὰμ, Μελχισεδὲκ καὶ Ἰώβ, καὶ τοῦ Ἰσαὰκ σὺν τῷ πιστῷ Ἰακώβ· Εὐλογείτω ἡ κτίσις βοῶντες τὸν Κύριον, καὶ ὑπερυψούτω, εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας”, cf. Ibidem.

Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

nașterea omului e o taină profundă, dumnezeiască, pentru care trebuie să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu. Pentru că omul nu e numai rodul întâlnirii dintre un spermatozoid și un ovul, nu e numai trup, ci și suflet. Iar sufletul nostru e creat de Dumnezeu în clipa în care mama începe să aibă în pântecele ei un embrion, un făt, un copil. Pentru că sufletul nostru nu preexistă trupului nostru, ci e creat de Dumnezeu în clipa în care avem o unire a celor două celule ale embrionului în pântecele mamei, pentru ca sufletul să își conducă propriul său trup. Pentru că omul e trup și suflet din prima clipă a zămislirii sale, iar viața fiecărui om e unică și irepetabilă.

Omul este unirea aceasta dumnezeiască dintre suflet și trup, dintre ceea ce nu se vede și ceea ce se vede, dintre spiritual și material, dintre ceea ce face Dumnezeu și ceea ce fac părinții noștri. E conlocuirea sufletului cu trupul, atât sufletul, cât și trupul nostru, fiind unice. Pentru că Dumnezeu ne creează pe fiecare în parte ca pe un unicat și nu ca pe o copie a altcuiva. Și cere de la noi să avem o relație veșnică cu El, pentru ca să ne împlinim într-un mod unic în relația cu El. În relația de ascultate și de iubire a Lui și de lăudare veșnică a Sa.

Tocmai de aceea, când Fiul lui Dumnezeu Își asumă umanitatea noastră – care a fost creată de El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt –, și Se face om, Dumnezeu și om, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, El, Cel nevăzut, Se face văzut prin trupul Său, Se lasă simțit de către noi, Se face apropiat nouă, pentru ca noi să facem experiența vie a întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru ca noi să trecem, în această simțire reală a Lui, de la ceea ce e văzut, de la trupul Său, la ceea ce e nevăzut, adică la dumnezeirea Sa.

Însă, așa după cum nu putem să ne apropiem de trupul omului, fără să ne apropiem, în primul rând, de sufletul său, tot la fel nu putem simți dumnezeirea Lui, fără să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Său cele euharistice. Pentru că împărtășindu-ne cu El, Cel euharistic, ne împărtășim cu trupul Său cel răstignit și înviat, cel îndumnezeit, dar ne umplem în același timp și de slava dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea Lui s-a unit pentru veșnicie cu umanitatea Sa.

Și taina omului ne luminează asupra tainei întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. Căci așa cum, după voia lui Dumnezeu, sufletul e unit cu trupul în om fără ca cele două părți ale omului să se anuleze în mod reciproc, tot la fel, în persoana Domnului nostru Iisus Hristos, dumnezeirea Sa e unită cu umanitatea Sa fără ca cele două firi să se anuleze reciproc. Iar datorită acestei unități ipostatice sau personale a dumnezeirii și a umanității în persoana Domnului, noi putem să Îl reprezentăm pe El iconic.

Pentru că în Sfânta Lui Icoană, noi pictăm umanitatea Lui, cea nedespărțită de dumnezeirea Sa. Dumnezeirea Lui o indicăm prin anumite semne iconice. Și ne raportăm la umanitatea Lui, ca și cei care L-au văzut în trup, ca la o fereastră larg deschisă spre dumnezeirea Lui. Pentru că cei care credeau în Domnul, credeau în El pentru că simțeau, prin intermediul umanității Lui, dumnezeirea Sa. El le vorbea, El îi iradia pe oameni cu slava Lui, El intra în viața lor în mod dumnezeiește, făcându-le mult bine, și oamenii puteau să Îl simtă și să Îl înțeleagă în profunzimea Lui. Pentru că simțeau, prin trupul Lui, dumnezeirea Sa.

Tot la fel, noi citim cuvintele și faptele Sale și Îl simțim pe El în ele. Pentru noi, Dumnezeiasca Scriptură nu este literă moartă, nu e istorie la care nu avem acces, ci e literă vie, e literă dumnezeiască în viața noastră. Pentru că noi simțim și vedem viața ei dincolo de litere, dincolo de expunerile Scripturii, avem acces la adâncul dumnezeiesc al Scripturii, pentru că ea e divino-umană, ca și Sfintele Icoane, ca și Dumnezeiasca Euharistie. Omenescul Scripturii, al Icoanelor și al Euharistiei e format din cuvinte, din culori și linii, din pâine, vin și apă, care devin Trupul și Sângele Său, pe când dumnezeiescul lor e format din slava lui Dumnezeu, care se revarsă în ființa noastră, a celor credincioși, din ființa Dumnezeului nostru treimic.

Și există această divino-umanitate a Scripturii, a Icoanelor și a Euharistiei, această unire dintre slava lui Dumnezeu și materie, pentru că noi, oamenii, suntem sufletești și trupești în același timp. Din voia lui Dumnezeu, în Biserica Lui, noi avem materie transfigurată în Scriptură, materie transfigurată în Icoană, materie transfigurată în Euharistie, pentru că suntem chemați să ne transfigurăm întreaga noastră ființă în relația cu Dumnezeu. Căci Biserica e Trupul Lui și noi trebuie să ne facem asemenea Lui întru toate. Dar nu ne putem face asemenea Lui fără ajutorul Său.

De aceea, Biserica are un cult divino-uman zilnic, o slujire continuă a lui Dumnezeu. Ea are un cult și un ritm ascetic de viețuire. Iar prin asceza Bisericii se caută nu omorârea trupului, ci transfigurarea lui, umplerea lui de viața lui Dumnezeu. Fapt pentru care asceza Bisericii e mistică, e plină de luminări, de simțiri și de vederi ale lui Dumnezeu. Căci postul te umple de slava lui Dumnezeu, așa după cum te umplu și rugăciunea și citirea de cărți sfinte și închinarea în fața lui Dumnezeu și a Sfinților și a Îngerilor Lui și milostenia și viața în curăție și sfințenie.

Din acest motiv, viața Bisericii e divino-umană. Pentru că, trăind în Biserica lui Dumnezeu potrivit poruncilor Sale, noi ne umplem de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui, și ne sfințim continuu viața noastră.

Nicio instituție de pe fața acestui pământ, în afară de Biserică, nu ne umple de sfințenie! Școala ne educă, Spitalul ne vindecă trupește, de la piață putem cumpăra doar alimente și bunuri casnice. Însă mâncarea trupului nu hrănește și sufletul nostru. Căci hrana sufletului e slava lui Dumnezeu, pe care o primim în Biserica Lui, și de aceea Biserica nu poate fi înlocuită de nimic și de nimeni în viața noastră.

Însă Biserica e una și nu o mie! Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, e Biserica Lui care a dăinuit în istorie până azi, e Biserica Ortodoxă, e Biserica în care noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește. Și când vorbim despre eclesiologie, despre învățătura despre Biserică, ne referim la această Biserică, una și singura. Iar când vorbim despre triadologie, despre învățătura despre Dumnezeul nostru treimic, noi ne referim la dogma Treimii formulată de această Biserică și de învățătura triadologică a Sfinților Părinți ai acestei Biserici.

Pentru că Biserica își are istoria ei bine definită, își are Sfinții ei, își are modul ei de-a fi, căci ea poate fi reperată istoric pas cu pas. De aceea nu poți alege o pseudo-biserică, dacă ești cinstit cu tine însuți. Ci vei alege Biserica, singura Biserică, pentru că alta nu există.

Astăzi, 9 decembrie, Biserica pomenește zămislirea [σύλληψις] Sfintei Anna[2]. Adică zămislirea Preacuratei Stăpâne în pântecele maicii sale. Momentul când ea a luat ființă în pântecele maicii sale. Și, după cum spuneam la începutul predicii de față, omul e om din prima clipă a zămislirii sale, pentru că el are din prima clipă un suflet nemuritor și un trup aflat în plină dezvoltare. Iar după cum nu putem omorî un om, doar pentru că e bolnav și neputincios, tot la fel nu putem omorî fătul în pântecele maicii sale doar pentru faptul că el e foarte plăpând. Ci, dimpotrivă, copilul nenăscut, cât și omul neputincios trebuie să aibă parte de toată atenția noastră, de toată  iubirea noastră, de toată grija noastră, pentru că sunt oameni aflați în nevoie. Sunt oameni care nu se pot îngriji singuri și au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru că rolul praznicului de azi e tocmai acesta: ca să precizeze faptul că Preacurata Stăpână a fost o persoană din prima clipă a vieții sale. Că ea a fost o persoană din prima clipă a vieții ei, adică de la zămislirea ei în pântecele matern. Și că viața fiecărui om trebuie respectată și apărată și apreciată. Că viața omului e un dar de la Dumnezeu, după cum dar de la Dumnezeu e și el ca persoană.

Tot azi Biserica o pomenește și pe Sfânta Ana [Ἡ Ἁγία Ἄννα], Profetesa [ἡ Προφήτιδα], mama Sfântului Profet Samuil [Σαμουήλ][3]. Care s-a rugat Domnului pentru a avea un fiu și pe care l-a făgăduit Lui [I Sam. 1, 10, LXX]. Și fiul rugăciunii și al făgăduinței ei a fost Sfântul Samuil [I Sam. 1, 20, LXX].

Însă Sfânta Anna, mama Născătoarei de Dumnezeu, a avut în comun cu Sfânta Anna, mama Sfântului Samuil, neputința de a naște copii. Ambele au fost sterile, sterpe. Și ambele au născut câte un copil, în urma rugăciunii lor, pe care l-au dăruit lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor credincioși și îi face să fie părinți. Părinții unor copii buni, credincioși, părinții unor Sfinți.

Iar Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește tot despre o femeie. Dar despre una posedată de demon. Căci „o femeie era având duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας] de 18 ani și era gârbovită și [trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin” [Lc. 13, 11, BYZ].

Însă la Dumnezeu nici o boală nu este nevindecabilă! Pentru că El ne poate vindeca oricând de boala noastră. Așa după cum i-a spus acestei femei demonizate: „Femeie [Γύναι], ai fost eliberată de slăbiciunea ta [ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου]!” [Lc. 13, 12, BYZ]. Iar boala e slăbiciune, pentru că boala ne slăbește viața, ne diminuează puterea noastră de a lucra, de a ne mișca, de a gândi și de a relaționa cu semenii noștri. Căci atunci când suntem sănătoși nu avem niciuna din aceste probleme. Dar când boala intră în viața noastră, atunci simțim că suntem din ce în ce mai puțin. Că ea ne obstrucționează, că ea ne încurcă, că ea ne strică viața, pentru că nu ne lasă să ne desfășurăm așa după cum ne dorim.

Însă când Domnul vorbește despre fățărnicia celor care nu se bucurau de vindecarea unui om [Lc. 13, 15, BYZ], ne arată că vindecarea trupească e darul lui Dumnezeu și că noi trebuie să ne bucurăm de vindecarea oricărui om, că trebuie să ne bucurăm de tot cel care se ridică de pe patul de boală și de moarte. Și, cu atât mai mult, trebuie să ne bucurăm de vindecarea duhovnicească a oricărui om, adică de convertirea și de pocăința lor. Pentru că și Sfinții Îngeri se bucură pentru cei care își îndreaptă viața. Așa după cum ne spune Domnul: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

În Lc. 13, 16, BYZ, Domnul numește exorcizarea prin expresia dezlegarea din legătură. Din legătura demonilor. Textul e acesta: „Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care Satanas [ὁ Σατανᾶς] a legat-o, iată, de 18 ani, nu se cuvenea să se dezlege din legătura aceasta [în] ziua sabatului?”.

Demonii ne leagă, prin patimi, de ei înșiși, spre slujirea lor. Pentru ca să le facem voile lor rele, aidoma unor robi. Pe când Domnul ne dezleagă, prin slava Lui, de demoni, de unirea cu demonii și ne unește cu Sine. Iar dezlegarea din cadrul Exorcizării e aidoma cu aceea din cadrul Mărturisirii.

Pentru că cel ce își mărturisește păcatele sale în fața Duhovnicului e iertat de Dumnezeu prin Duhovnic, prin Preotul Duhovnic, adică e dezlegat de ele. Este curățit de ele și umplut de slava lui Dumnezeu. După cum, același Duhovnic, când îl exorcizează pe cineva, nu face decât să se roage Domnului, pentru ca El să îi scoată pe demoni, prin slava Lui, din acel om. Și slava Lui îi alungă pe demoni din cel demonizat, după cum tot slava Lui curățește păcatele celui care s-a spovedit în fața Duhovnicului și a fost iertat de Dumnezeu prin Duhovnicul său.

Căci Dumnezeu, prin slava Lui, lucrează totul în Biserica Sa și în întreaga Sa lume. Orice Slujire a Bisericii se face prin slava lui Dumnezeu, prin harul Său necreat, iar ierarhia Bisericii nu împărtășește altceva decât slava sau harul Său.

La Botezul nostru, slava Lui e cea care ne naște din nou. Mirungerea ne dăruie slava Lui. Prin Euharistie noi ne umplem de slava Lui. Dumnezeu ne cunună prin slava Lui, după cum tot prin slava Lui ne și hirotonește. Iertarea păcatelor noastre înseamnă umplerea de slava Lui. Când sfințim sau binecuvântăm ceva sau pe cineva nu dăruim decât slava Lui. Pentru că slava Lui e viața lui Dumnezeu, prin Care El ne curățește și ne luminează și ne sfințește în Biserica slavei Sale.

De aceea, iubiții mei, a trăi creștinește, a trăi ortodox, a trăi eclesial înseamnă a fi plin de slava lui Dumnezeu, de slava Dumnezeului nostru treimic. Darul vieții și al sănătății sunt pentru ca noi să Îi slujim lui Dumnezeu și nu pentru ca să pierdem timpul degeaba. Căci rostul vieții noastre pe pământ e pentru ca noi să ne sfințim viața, în relația cu Dumnezeu, și pentru ca să trăim veșnic împreună cu El. Înveșnicirea noastră în bine este rostul vieții noastre pe pământ. Căci viața de acum, trăită în sfințenie, ne introduce în comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Dar dacă considerăm că noi suntem doar trupuri și că, odată cu moartea, nu mai rămâne nimic din noi, ne îngustăm dramatic de mult perspectiva asupra existenței noastre. Pentru că nu acceptăm perspectiva luminoasă, veșnică, a existenței noastre cu Dumnezeu. Negându-ne veșnicia, noi ne negăm și istoria. Împlinirea noastră în istorie. Pentru că o perspectivă strict materialistă a vieții umane nu are nicio bucurie duhovnicească.

De aceea, pentru ca să se bucure, pentru ca să se bucure duhovnicește, dumnezeiește, înainte de marile praznice Biserica postește. Și postește nu pentru că nu știe să mănânce sau pentru că nu are ce mânca, ci pentru a trăi mai presus de materie. Pentru a căuta bucuria lui Dumnezeu, bucuria care depășește materialitatea grosieră. Iar bucuria lui Dumnezeu și bucuria noastră de Dumnezeu ne-o dăruie slava Lui. Pentru că noi postim pentru ca să simțim și mai mult și mai intens slava Lui în noi înșine.

Pe măsură ce ne oprim de la multul material, de la excesul material, de la plăceri de tot felul, pe atât trăim bucurii sfinte, adică simțiri și înțelegeri și vederi dumnezeiești, care sunt revelări ale slavei Lui în noi înșine. Căci fără asceză nu putem să privim dincolo de lumea aceasta, prin slava Lui, și să ne facem, de pe acum, trăitori ai Împărăției Sale. Pentru că viața Bisericii e slava lui Dumnezeu, dar pentru ea trebuie să te golești de materie, de patimi, de apucături rele.

Așa că noi, acum, înainte de praznicul Nașterii Domnului, nu postim pentru ca să ne facem rău nouă înșine, ci pentru ca să ne facem bine, un mare bine. Postim pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să ne umplem adică de slava Lui. Postim pentru ca să ne bucurăm cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Postim pentru ca să vedem mai bine, pentru ca să simțim mai bine, pentru ca să ne simțim mai bine. Postim pentru ca slava lui Dumnezeu să ne facă cu adevărat oameni, oameni raționali, oameni duhovnicești, oameni cerești.

Ca astfel să ne întâlnim cu Domnul, Cel care a sărăcit pentru noi, pentru ca pe noi să ne umple cu slava Lui. Pentru ca să ne facă bogați, extrem de bogați, dar nu în bani, ci în har. Căci aceasta e reala bogăție a omului: slava Lui, sfințenia lui Dumnezeu care coboară în noi și ne face pe noi să fim oameni dumnezeiești.

Vă mulțumesc tuturor acelora care ne-ați scris și ne-ați felicitat atât de frumos la împlinirea a 12 ani de creație online! Cuvintele dumneavoastră au fost o bucurie și o alinare neprețuită pentru noi doi, pentru mine și soția mea. Și nu pentru că avem nevoie de laude pentru ca să scriem și să edităm, ci pentru că ne-ați arătat adâncul dumneavoastră față de noi. Ne-ați arătat inima dumneavoastră, ne-ați arătat cum sunteți de fapt dumneavoastră, o parte din cei care ne citiți zilnic.

Iar noi ne bucurăm pentru că sunteți vii și entuziaști, că sunteți doritori de cunoaștere și de comuniune. Ne bucurăm pentru dumneavoastră și vă binecuvintez din toată inima. Pentru ca Dumnezeu să lucreze tot lucrul bun în sufletul și în viața dumneavoastră.

La mulți ani tuturor și multă pace și bucurie! Amin!


[1] Începută la 7. 38, în zi de miercuri, pe 5 decembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1402/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1403/sxsaintinfo.aspx.

Predica la 12 ani de creație online [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

platforma Teologie pentru azi, care a împlinit în clipa de față 12 ani de relevanță publică, e aidoma unei Catedrale aflată în construcție. Pentru că ea se construiește pe fiecare zi, de către mine și de către soția mea, fiind o zidire întru adevărul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea oamenilor.

O zidire binecuvântată de Dumnezeu, care a început și a continuat ca o mărturisire entuziastă a vieții și a experienței Bisericii și ca o invitație clară la dialogul onest, deschis, prietenesc. Pentru că am dorit să lucrăm în folosul oamenilor, să le răspundem la întrebări și la nelămuriri de tot felul, predicându-le experiența noastră ortodoxă și vorbind, cu discernământ, despre starea de fapt a lumii noastre.

Între 6 decembrie 2006 și 1 octombrie 2009 am scris sute de articole de exegeză și de aprofundare teologică și literară, de introducere în modul de trăire ortodoxă și în felul nostru de a vedea lumea, și am derulat diverse proiecte online recuperatoare[2].

Pentru ca, de la începutul lui octombrie 2009 și până azi, scrisul nostru de până atunci, care era exclusiv online, să capete și anvergura unei edituri online a Bisericii și să publicăm, cu harul lui Dumnezeu, 164 de cărți[3]. Pe care, în cea mai mare parte a lor, le-am scris împreună cu soția mea, și pe care le-am editat în mod integral.

Iar dacă platforma Teologie pentru azi are 2.116 pagini în clipa de față, pe fiecare pagină fiind 7 articole, biblioteca Teologie pentru azi, în cele 164 de cărți publicate, are 3.845 de pagini în 2009, 6.281 în 2010, 4.223 în 2011, 1.774 în 2012, 2.928 în 2013, 7.544 în 2014, 4.460 în 2015, 3.392 în 2016, 4.271 în 2017 și 2.293 în 2018. Adică 41.011 de pagini. Pe care le-am corectat de mai multe ori și pe care le-am editat online, pe multe dintre ele scriindu-le și traducându-le.

Da, e un efort mare! Pe care nu-l puteam face fără ajutorul lui Dumnezeu. Căci El m-a întărit și mă întărește în fiecare zi, dimpreună cu soția mea, pentru ca să mai punem încă o cărămidă și încă una la Catedrala teologică de față.

Însă acest efort sinergic, această lucrare dimpreună cu Dumnezeu, e neapărată pentru teologia ortodoxă, pentru literatura română, pentru cultura română și universală.

Nu ne zbatem degeaba!

Nu pierdem timpul, ci îl tezaurizăm!

Pentru că lucrăm pentru Biserica Dumnezeului Celui Viu și pentru luminarea națiunii române și pentru toți cei care vor să cunoască experiența noastră teologică și de viață.

Pentru că Biserica are nevoie de Dumnezeiasca Scriptură în termenii prezentului, după ediții critice și manuscrise. Biserica are nevoie de Vieți ale Sfinților actualizate și amplificate. Biserica are nevoie de traduceri patristice și de exegeze la mărturia Sfinților lui Dumnezeu. Biserica are nevoie de o Dogmatică amplă, profund elaborată, care să fie o sinteză a întregii ei Tradiții. Biserica are nevoie de o exegeză luminată de Dumnezeu asupra literaturii și a culturii române, pentru ca să înțelegem cât de pătrunse sunt ele de viața și de modul de a gândi ale Bisericii.

Și la toate acestea sau la această Catedrală a mărturisirii și a dialogului viu, continuu, noi slujim cu smerenie și cu dăruire. Vă slujim cu conștiința că fiecare trebuie să își împlinească vocația, chemarea lui de la Dumnezeu.

Iar chemarea mea este să slujesc Bisericii lui Dumnezeu, în mijlocul națiunii române, în care m-am născut și am crescut și m-am educat. Și fiecare dintre dumneavoastră, fără doar și poate, e chemat să asculte de Dumnezeu, de voia Lui cea sfântă, acolo unde trăiește și muncește.

De aceea, iubiții mei, noi muncim și publicăm pentru dumneavoastră, pentru ca, la rândul dumneavoastră, urmându-ne exemplul bun, să munciți cu dăruire în folosul oamenilor! Folosiți-vă puterea de muncă și priceperea și timpul și banii nu doar pentru familie, ci și pentru Biserică și neamul românesc! Să vedeți, adică, nevoile oamenilor în ansamblul lor, pentru că mulți au nevoie de noi. De ceea ce putem să facem noi în mod concret.

Sărăcia, incultura, imaturitatea sunt la tot pasul. Că dăruim ceva de mâncare, că dăruim o carte bună, o Sfântă Icoană, o mângâiere, un sfat, o mărturie de conștiință, toate acestea ne arată că nu suntem indiferenți. Că nu stăm numai pe telefon și la televizor, închiși în casele noastre, ci ne pasă și de cei care n-au prea multe lucruri sau nu are cine să-i îndrepte spre calea cea dreaptă.

Banii sunt o ispită continuă. Sănătatea e o ispită continuă. Locul de muncă bine plătit e o ispită continuă. Poziția socială bună e o ispită continuă. Pentru că noi credem în mod fals că banii și sănătatea și locul de muncă și anturajul nostru ne pot scăpa de orice lucru rău. Nu, nu ne pot scăpa de nimic! Numai Dumnezeu ne mântuie în fiecare zi, numai El ne întărește, numai El ne luminează! Și El dorește ca noi să fim lumini și prieteni reali pentru oameni. El dorește să nu fim insensibili, să nu fim inumani, să nu fim ipocriți, să nu ne pierdem timpul în lucruri deșarte, ci să răscumpărăm tot timpul vremea vieții noastre, zidindu-ne duhovnicește.

Și ne zidim duhovnicește prin toată fapta cea bună. Ne zidim prin vederea oamenilor în mod cuviincios și onest, prin dăruirea în ceea ce facem, prin grija la ceea ce spunem și facem. Pentru că vom fi judecați de Dumnezeu, după cum bine știți, pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare clipă trăită, pentru fiecare lucru făcut de către noi.

Așadar, iubiții mei, ziua de azi e o zi împlinitoare pentru mine și pentru soția mea și cred că și pentru dumneavoastră, dar, în același timp, este un respiro în fugă. Pentru că scriem, edităm cărțile viitoare, privind spre viitor, și uitând trecutul. Căci nădejdea noastră este Dumnezeu, iar noi privim spre El și nu spre ce am făcut. Pentru ca, întru El, să lucrăm cele care se cuvin, cele care sunt de folos, cele mântuitoare pentru toți.

Vă dorim la mulți ani tuturor și multă pace și bucurie dumnezeiască! De la Dumnezeu Tatăl, de la Dumnezeu Fiul și de la Dumnezeu Duhul Sfânt, de la Dumnezeul nostru treimic, de la Care vine toată bucuria, pacea și sănătatea noastră. Amin!


[1] Începută la 7. 33, pe 4 decembrie 2018, o zi de marți. Ceață, – 6 grade. Iconul aniversar de deasupra a fost desenat de soția mea, Psa. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, în ziua de 3 decembrie 2018.

[2] A se vedea: https://archive.org/bookmarks/fatherdorin.

[3] Le găsiți pe toate aici, în CV-ul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-pr-dr-dorin-octavian-piciorus/.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul Arhiepiscop Nicolaos [Νικόλαος][2] este biruitor de popor[3] până azi prin milostivirea sa. Pentru că îl vedem cu toții ca pe o paradigmă a milostivirii, ca pe un om dăruitor, plin de bunătate, ca pe o icoană vie a bunătății lui Dumnezeu față de oameni. Și bunătatea îți intră la inimă, te face să îl iubești mult pe cel care e bun cu tine, pentru că bunătatea este odihnă curată, frumoasă, a sufletului nostru. Pe când răutatea este o povară, e o stricare perpetuă a liniștii interioare.

S-a născut la 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343[4]. Adică a trăit 73 de ani. În Sinaxarul cel mare se vorbește de anul 330 ca an al adormirii sale, fără să se indice un an al nașterii[5]. Într-o altă parte, anii vieții sale sunt 65: între 280 și 345[6].

Iar Mira [Μύρα], vechiul oraș din Lichia, din Asia Mică, e orașul Demre de azi, din Attalia [Antalya], din Turcia[7]. Biserica în care se află mormântul Sfântului Nicolaos este în Demre, îi poartă numele și se găsește în patrimoniul UNESCO[8].

– Unde s-a născut Sfântul Nicolaos?

– În Patara [Πάταρα], o localitate tot din Lichia[9]. S-a născut din părinți evlavioși și bogați și, pentru că ei au murit, el a rămas orfan și moștenitorul unei mari averi. După ce a vizitat, la Ierusalim, Biserica Sfântului Mormânt al Domnului, Sfântul Nicolaos a fost hirotonit Ieromonah. A fost Igumenul [Ηγούμενος] Mănăstirii Sion [Σιών] din Mira, după care a fost hirotonit Arhiepiscop de Mira[10].  A fost Mărturisitor în timpul prigoanei lui Dioclitianos, dar s-a întors pe scaunul său arhiepiscopal odată cu împărăția Sfântului Constantinos cel Mare[11].

Sfântul Nicolaos a fost unul din Sfinții Părinții de la Sinodul I Ecumenic, din 325, de la Nicea, și Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir[12]. Pentru că buna mireasmă a sfințeniei izvorăște întotdeauna vindecare și frumusețe în viețile oamenilor, în comparație cu răutatea, care ne otrăvește sufletul. Căci noi îl cinstim pe Sfântul Nicolaos ca Făcător de minuni [Θαυματουργός][13], pentru că în trecut, ca și azi, ne binecuvintează pe noi cu sfintele sale rugăciuni.

Prof. Engin Akyürek, de la Universitatea din Istanbul, consideră că Sfântul Nicolaos a adormit în anul 342[14] și că mormântul Sfântului Nicolaos a fost un important centru de pelerinaj de-a lungul timpului[15].

Pe părinții săi îi chema Epifanios și Nonna[16], iar el a fost singurul copil al părinților săi[17]. Și nu a supt decât de la sânul drept al maicii sale, odată în zi, pe când miercurea și vinerea accepta să sugă doar după ceasul al 9-lea[18]. Pentru ca să se arate postitor încă din pruncia sa.

În urma unei revelații dumnezeiești a plecat la Ierusalim[19]! Căci Domnul și Preasfânta Sa Maică i s-au arătat și în vis și în realitate Sfântului Nicolaos[20].  Pentru că Domnul i-a dat lui Evanghelia, iar Sfânta Sa Maică i-a dat omoforul arhiepiscopal[21]. Arătându-se prin acestea sfânta lui viață.

Pentru că oamenii lui Dumnezeu sunt călăuziți tot timpul de El. Ei sunt învățați ce să facă în viața lor, unde să se ducă, ce să vorbească și ce să scrie spre folosul oamenilor.

Sfântul Nicolaos i-a izbăvit pe oameni de posesia demonică[22]. A vindecat de paralizie[23]. I-a izbăvit pe oameni de moartea cea nedreaptă[24]. A oprit furtuna și i-a izbăvit de la moarte pe oameni[25].

Căci „multe, mari și preaslăvite minuni a făcut” Sfântul Nicolaos în viețile oamenilor, „pe uscat și pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare și scoțându-i din adâncul mării la uscat,  răpindu-i din robie și aducându-i la casele lor, izbăvind din legături și din temnițe, apărând de tăierea de sabie și scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere, șchiopilor, umblare, surzilor, auz, muților, grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit, iar celor flămânzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor, iar acum, de asemenea, ajută pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește”[26].

Pentru că el și în timpul vieții sale și după adormirea sa a lucrat cele minunate în mijlocul oamenilor. S-a implicat activ în viețile lor, ajutându-i și vindecându-i de neputințele lor. Lucru pe care poate să-l facă cu fiecare dintre noi, dacă ne mărturisim lui neputințele noastre și îi cerem ajutorul cu credință. Pentru că rugăciunile sale cele sfinte sunt bineprimite de către Dumnezeu, Care locuiește în el prin slava Lui.

În troparul său, Sfântul Nicolaos e numit „canonul credinței [κανόνα πίστεως]”, „icoana blândeții [εἰκόνα πραότητας]” și „învățător al înfrânării [ἐγκρατείας διδάσκαλον]”[27]. Pentru că e un canon, un îndreptar, un călăuzitor al nostru în dreapta credință, o icoană sau un chip al blândeții și ne învață pe toți înfrânarea, postirea, abținerea de la ceea ce e rău. Însă nu putem fi blânzi și nici înfrânați fără dreapta credință a Bisericii. Pentru că din ortodoxia credinței se naște dreapta viețuire, evlavioasa viețuire, viața cu Dumnezeu.

Cruciații romano-catolici au dus Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în Italia, la Bari[28]. Aceasta este Basilica di San Nicola, unde se păstrează Sfintele sale Moaște[29]. Ele au ajuns la Bari în ziua de 9 mai 1087[30], adică în secolul al 11-lea, și se păstrează astfel[31].

Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos, păstrate la București în Biserica Sfântul Gheorghe Nou[32], au următoarea inscripție: „Mâna dreaptă a Sfântului Nicolae, ferecată în argint ales, împodobită cu diamanturi, dăruită de Io, Mihail Voievod (Viteazul) și Doamna Stanca, în anul 7407 (1599), ispravnic (fiind) Mitropolitul Eftimie”[33]. La care eu m-am închinat adesea, fiind puse alături de mormântul Sfântului Mucenic Constantin Brâncoveanu.

Așadar, iubiții mei, dacă îl cinstim azi pe Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, să îi urmăm milostivirea și blândețea! Căci milostenia ne umple inima de multă împlinire dumnezeiască, pentru că ne-o curățește de păcate. Iar blândețea interioară vine din iertarea aproapelui și din viața curată, cuvioasă.

Să dăruim din ale noastre cu bucurie! Să dăruim tot timpul o față frumoasă, zâmbitoare oamenilor, un sfat bun, un ajutor cât de mic! Pentru că binele făcut cu cuvântul și cu fapta e un bine ce îi învață și pe alții să se bucure de bine și să lucreze cele bune.

Întotdeauna am păstrat în sufletul meu zâmbetele curate, iubitoare ale oamenilor. Și, cu siguranță, și dumneavoastră vă bucurați de cei care vă primesc cu adevărat, din tot sufletul. Care vă primesc, care vă bucură, care vă educă prin modul lor de-a fi, care vă fac bine duhovnicește, care vă bine- dispun.

Dar, în același timp, am socotit oribile zâmbetele false, prefăcute, interesate, arogante. Pentru că au în inima lor perfidie, ascundere, interese meschine.

De aceea, dacă vrem să rămânem frumos în oameni, în inima și în amintirea lor, să nu ne prefacem că suntem frumoși și buni! Să fim așa cum suntem, cum simțim, cum trăim zi de zi. Pentru că prefăcătoria ne face odioși și niciodată plăcuți în ochii oamenilor.

Să îl rugăm pe Sfântul Nicolaos să ne învețe bucuria față de Dumnezeu și față de oameni! Să ne învețe vorba bună, dreaptă, înțeleaptă. Să ne învețe să-i îmbrățișăm cu adevărat pe oameni și să îi tratăm cu prietenie sinceră.

Vă doresc numai bine, mult spor în toate, și să ne fiți aproape pe mai departe! Pentru că platforma noastră Teologie pentru azi a împlinit azi 12 ani de existență și trebuie să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toată povățuirea și pentru tot ajutorul primit. La mulți ani și praznic luminos! Amin.


[1] Începută la 8. 26, în zi de luni, pe 3 decembrie 2018. Ceață, – 7 grade.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[3] Idem: https://en.wiktionary.org/wiki/Νικόλαος.

[4] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[5] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[7] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μύρα și https://en.wikipedia.org/wiki/Demre.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/St._Nicholas_Church,_Demre.

[9] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Άγιος_Νικόλαος.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[14] Prof. Dr. Engin Akyürek, Myra, The City of St. Nicholas, în Sous la direction de Véronique Gazeau, Chaterine Guyon et Chaterine Vincent, En Orient et en Occident le culte de Saint Nicolas en Europe (Xe-XXIe siècle), Actes du colloque de Lunéville et Saint-Nicolas-de-Port, 5-7 décembre 2013, Les éditions du Cerf, Paris, 2015, p. 21. [15] Idem, p. 23.

[16] The Collected Life of Nicholas of Myra (Vita compilata), BHG 1348c, with translation and notes by Fr. Alban Justinus, p. 7 în PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2018/04/Nicholas-of-Myra-Vita-Compilata-2018.pdf. [17] Idem, p. 8. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 10. [20] Idem, p. 12. [21] Idem, p. 12-13. [22] Idem, p. 16, 17, 18. [23] Idem, p. 17.

[24] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsdec/12-06-sf_nicolae.html.

[25] Ibidem. [26] Ibidem.

[27] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1370/sxsaintinfo.aspx.

[28] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_de_Mira.

[29] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bazilica_Sfântul_Nicolae_din_Bari. [30] Ibidem.

[31] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/67/Tombenicolas.jpg.

[32] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Sfântul_Gheorghe_Nou_din_București.

[33] Cf. https://a1.ro/news/social/moastele-sfantului-nicolae-se-afla-de-sute-de-ani-la-bucuresti-cadou-de-la-mihai-viteazul-unde-gasiti-osemintele-sfinte-care-ajuta-mii-de-romani-id713728.html.

Predică la Duminica a XXXI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

pe noi ne orbește și întunericul, dar și multa lumină. Când suntem cuprinși de întuneric, ne împiedicăm la tot pasul și pipăim lucrurile din jur ca să putem merge, ca să putem ieși la lumină. După cum, atunci când o lumină puternică ne intră în ochi, noi ne închidem imediat ochii, pentru că nu suportăm multa lumină. Pentru că multa lumină, în plan fizic, ne orbește ochii.

Dar și în plan duhovnicesc lucrurile stau la fel! Pentru că păcatul e întunericul din sufletul nostru. Și pe cât păcătuim, pe atât nu mai putem să vedem ceea ce este bun și curat și frumos, pentru că ne-au orbit relele pe care le-am făcut. Și când întrezărim binele în oameni, noi nu îl mai suportăm, pentru că el este ca un soare ce ne orbește ochii.

De aceea, invidia este o orbire a sufletului nostru. Căci invidia ne face să percepem cu ochi răi binele din alții, să ni se pară bucuria lor o insultă la adresa nefericirii noastre. Și pentru că nu suportăm starea lor de bine, invidia ne învață să urâm, să disprețuim, să stricăm ceea ce e bine făcut, ceea ce e frumos, să îl vorbim de rău pe omul care Îi slujește lui Dumnezeu.

Pentru că nouă, celor care suntem robiți de invidie, ne place când oamenii suferă, dar nu și când se bucură. Ne place când oamenii sunt pătimași ca noi și nu când ei, prin virtuțile lor frumoase, sunt soarele pe care noi nu îl putem privi în față.

Tocmai de aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43] nu e o lecție dumnezeiască doar pentru orbi, ci și pentru invidioși, pentru răutăcioși, pentru flecari, pentru leneși, pentru cei care distrug binele din alții și binele pe care alții îl fac în lume.

Căci Domnul l-a întâlnit pe orbul din Ieriho și l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac ție [Τί σοι θέλεις ποιήσω]?”. Iar orbul I-a zis: „Doamne [Κύριε], ca să văd [ἵνα ἀναβλέψω]!” [Lc. 18, 41, BYZ].

Să văd cu ochii, dar și cu sufletul meu!  Sau, mai degrabă, să văd duhovnicește, pentru că această vedere mă mântuie pe mine!

De aceea, fiecare invidios poate să-I ceară lui Dumnezeu, ca orbul din Ieriho, ca să-l vindece de orbirea lui. Fiecare om plin de răutate poate să-I ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui. Fiecare flecar, cu inimă smerită, poate să Îi ceară Domnului ca să îl vindece de orbirea lui, datorită căreia îi minimalizează continuu pe oameni. Fiecare leneș are nevoie de slava lui Dumnezeu pentru ca să vadă cât de prețios e timpul vieții noastre.

Cei care vor să îi distrugă sufletul celui care Îi slujește lui Dumnezeu au nevoie să vadă că sufletul lor e mort, că sufletul lor are nevoie de înviere duhovnicească. Și cei care distrug binele pe care oamenii îl fac în lume au nevoie să vadă că sunt niște ruine umane, că sunt niște oameni profund nefericiți, care au nevoie să se vadă pe ei înșiși și să vină la pocăință.

Pentru că pocăința e reala noastră înviere din morți. Pocăința e reala vedere de sine și reala plângere de sine. Și cu toții, iubiții mei, avem nevoie de această trezire la realitate, la realitatea vieții noastre păcătoase și la simțirea faptului că avem nevoie vitală de mila și de iertarea lui Dumnezeu. Căci trezirea adevărată a omului e credința în Dumnezeu, care ne face să ne pocăim pentru toate relele vieții noastre.

De aceea, când îl vindecă pe orb, Domnul vorbește despre credința lui. Căci îi spune: „Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 18, 42, BYZ]. Pentru că credința în El a cerut darul vederii. Și când l-a primit, cel vindecat s-a arătat recunoscător lui Dumnezeu. Căci „numaidecât a văzut și Îi urma Lui, slăvind pe Dumnezeu” [Lc. 18, 42, BYZ].

Pentru că degeaba avem ochi, avem mâini, avem minte, avem bani, dacă prin ele nu Îl slăvim pe Dumnezeu. Sănătatea și puterea noastră fizică ne orbesc adesea, pentru că ne fac să ne credem puternici, autonomi, capabili de orice reușită. Frumusețea noastră fizică și intelectuală ne orbește adesea, pentru că credem că sunt bunuri în sine, cu care putem face orice, și nu daruri ale lui Dumnezeu.

Însă trupurile și sufletele noastre sunt darurile lui Dumnezeu, prin care noi trebuie să Îi slujim Lui. Tot ceea ce am primit de la El e pentru ca să ne mântuim prin ele și să îi bucurăm și să îi ajutăm și pe cei din jurul nostru. Iar dacă nu facem acest lucru, păcătuim adânc și ne urâțim interior pe măsură.

Pentru că păcatele ne orbesc. Patimile noastre sunt propria noastră moarte. Fapt pentru care nu mai simțim bucurie, pace, frumusețe în noi, ci doar nefericire doborâtoare…

Însă postul de față, postul care ne duce la praznicul nașterii Domnului, are rolul de a ne coborî în noi înșine, pentru ca să ne regăsim nevinovăția pierdută. Căci fiecare dintre noi am fost copii și, până la un moment dat, nu am cunoscut amărăciunea păcatului. Starea noastră de bucurie, de împlinire ne lipsește. Și pentru ca să o recăpătăm, să o retrăim, avem nevoie de spovedirea păcatelor noastre, de intrarea în acest proces continuu de curățire interioară, care este asceza, și de împărtășirea euharistică cu Domnul nostru.

Pentru că spovedirea păcatelor noastre și iertarea lor ne umplu de harul pocăinței, de dorința vie de a ne nevoi duhovnicește, iar postul, rugăciunea, milostenia sunt asceza noastră. Sunt cele care ne umplu de iubire pentru Dumnezeu și de dorința sfântă de a ne împărtăși cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul și cu Sângele Său cele preadumnezeiești.

Și Domnul, celor care ne nevoim și ne curățim pentru El, ni Se arată pe Sine ca Prunc, atunci când ne coborâm în această stare de nepăcătuire și de continuă dorire a curăției Lui. Ni Se arată pe Sine ca Prunc în adâncul inimii noastre, pentru că simțim curăția și frumusețea sfințeniei Sale, delicatețea și nevinovăția Sa cele inexprimabile.

Și numai astfel putem înțelege cum să ne comportăm față de copiii noștri și cum, la rândul nostru, noi înșine să fim copiii lui Dumnezeu, cei curățiți prin pocăință de către El. Pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață și pruncia și copilăria și tinerețea și maturitatea și bătrânețea vieții noastre duhovnicești. El ne călăuzește prin toate stadiile creșterii noastre duhovnicești, pentru că El e Cel care Se unește cu noi și ne dăruie nouă să Îl simțim mereu altul.

De aceea, dacă suntem orbi, avem nevoie de vederea Lui. Și numai slava Lui ne face văzători de Dumnezeu. Iar dacă devenim văzători ai Lui, atunci trebuie să ne curățim mereu pentru El, pentru ca să fim prunci curați cu inima.

Așadar, iubiții mei, trăim zile sfinte și preabinecuvântate, zilele mântuirii noastre! Trăim, împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, bucuria că suntem în Biserica lui Dumnezeu și că Îi slujim Lui cu credință. Căci tot ceea ce facem acum bun, în noi înșine și pentru alții, sunt cele care ne schimbă continuu spre mântuirea noastră. Schimbarea continuă interioară, curățirea noastră continuă interioară, e drumul interior al mântuirii noastre. Drumul nostru interior spre Dumnezeu.

De aceea, să Îl lăudăm mereu pe Dumnezeu și să Îi mulțumim continuu pentru binefacerile Sale cele prea mari arătate de El în viața noastră! Pentru că mila Lui e cea care ne ține în viață și ne întărește ca să ne îndreptăm prin pocăință și să ne mântuim.

Nu stingeți dorul de Dumnezeu din inima dumneavoastră! Nu acceptați minciuna drept adevăr, pentru că minciuna e plină de moarte! Nu vă alăturați celor care distrug binele din oameni, ci fiți de partea celor care luptă pentru ajutorarea și mântuirea oamenilor!

Pentru că fiecare om contează, fiecare lucru bun contează, fiecare proiect venit din inimă care sporește bucuria în oameni.

La mulți ani și multă pace! Să avem parte cu toții de sărbători duhovnicești, care să ne bucure și să ne întărească în credință, în nădejde și în dragoste, cu sănătate și cu fapte bune! Amin!


[1] Începută la ora 17.00, în ziua de 29 noiembrie 2018, o zi de joi. Afară sunt – 4 grade.

Predică la Ziua Națională a României [1 decembrie 2018]

Iubiții mei[1],

„Dumnezeu nu este al neorânduielii [οὐ ἐστιν ἀκαταστασίας ὁ Θεός], ci al păcii [ἀλλὰ εἰρήνη]”! [I Cor. 14, 33, BYZ]. Iar „unitatea Duhului [τὴν ἑνότητα τοῦ Πνεύματος]”, unitatea Bisericii întru același Duh Sfânt, se păzește „în[tru] legătura păcii [ἐν τῷ συνδέσμῳ τῆς εἰρήνης]” [Efes. 4, 3, BYZ]. Căci atunci când toți vrem pace și bună înțelegere între noi și să Îi slujim cu adevărat lui Dumnezeu, atunci vrem să fim una și ca Biserică și ca popor.

Și, fără doar și poate, timp de două milenii poporul român a fost împreună pentru că a vrut să fie împreună. Având aceeași credință, aceleași obiceiuri, aceeași limbă și același pământ, românii au stat împreună și au construit împreună. Pentru că numai cine construiește împreună rezistă în istorie.

Mărturiile arheologice, lingvistice, culturale și teologice ale poporului nostru dovedesc faptul că avem o identitate națională și religioasă. Că vedem într-un anume fel lucrurile, pentru că avem unicitatea noastră, așa după cum fiecare popor e un unicat.

Însă unicitatea noastră este una ortodoxă. Unicitatea noastră sau specificul nostru național și religios e dat de viața noastră în Biserică. Până când a apărut romano-catolicismul, protestantismul și uniația în spațiul românesc, românii nu au avut o altă credință decât cea ortodoxă. Pentru că ei au rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Sfântului Apostol Andreas, Apostolul nostru. Însă odată cu trecerea la alte credințe a unor membri ai poporului nostru a început divizarea noastră interioară. Divizare ce a devenit tot mai pronunțată până azi și ai cărei promotori luptă pentru relativizarea trecutului nostru național și religios.

Pentru că eu, ca ortodox, doresc ca istoria poporului român să fie nealterată și ea să cuprindă adevărul celor două mii de ani de românitate. Să cuprindă faptul că românii au fost creștini ortodocși și că Biserica a fost pentru ei o instituție fundamentală. Dar românul ce a devenit între timp greco-catolic sau protestant sau romano-catolic dorește o rescriere a istoriei românilor, în care minciuna să îi dea dreptate. Dorește o hiperbolizare a credinței lui în detrimentul adevărului. Căci românii trecuți la alte credințe nu mai simt în mod autentic românește, nu mai sunt de partea acestui neam, ci pledează pentru agende străine.

Tocmai de aceea se și încearcă, din răsputeri, întunecarea credinței ortodoxe în poporul român. Se încearcă edulcorarea, bagatelizarea, demonizarea credinței ortodoxe de către cei care aparțin altor credințe, pentru ca românii ortodocși să nu mai aibă încredere în ei și să consimtă cu minciunile de tot felul.

Și dacă vrem să vorbim despre lucrurile care merg prost în România, trebuie să vorbim despre cei care luptă împotriva României. Și cei care luptă împotriva noastră, a noastră ca popor ortodox, sunt cei care au altă credință decât cea ortodoxă și cei cărora li s-au tulburat interior valorile credinței și ale neamului nostru.

Pentru că azi, la centenarul României, avem o Catedrală Națională care ne unește[2], pe noi, românii ortodocși din țară și din diaspora, dar, în același timp, avem conaționali care vorbesc lejer despre România, despre neamul românesc, despre credința ortodoxă, despre valorile creștine și naționale, despre identitatea noastră. Care vorbesc cu păcat despre ei înșiși și despre strămoșii lor. Și asta pe fondul corupției, al sărăciei, al rivalităților politice, al ideologizării…

Însă, acum 100 de ani, unirea cea mare a românilor[3], această minune imensă a lui Dumnezeu, i-a umplut de veselie pe români. Ne-a făcut „o națiune liberă și independentă”[4]. Ne-a învățat să ne bucurăm de libertate și de întregirea noastră ca națiune.

Căci pe 1 decembrie 1918 – pământul fiind plin de  zăpada căzută peste noapte – românii, îmbrăcați în haine de sărbătoare, au trăit cu bucurie la Alba Iulia întregirea neamului[5]. Iar un singur om, Samoilă Mârza, a fotografiat clipa unirii. Pentru că ne-a lăsat 5 fotografii din ziua de 1 decembrie 1918[6], făcute cu un aparat de fotografiat cu burduf, cumpărat cu echivalentul unei perechi de boi[7]. Pentru că, uneori, ceea ce face un om e mai important decât ceea ce face o mulțime de oameni.

Însă unirea cea mare a românilor a fost făcută de români entuziaști. De români entuziaști și recunoscători față de antecesorii lor. Care, în Rezoluțiunea de la Alba Iulia, la punctul al 7-lea, au scris: „Adunarea Națională cu smerenie se înclină înaintea memoriei acelor buni români, care…și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române”[8].

Pentru că prezentul unui popor trăiește din trecutul său.

Noi suntem azi aici, împreună, pentru că strămoșii noștri s-au luptat pentru libertatea și unitatea noastră. Tocmai de aceea și noi, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, îi pomenim pe toți strămoșii noștri adormiți în dreapta credință, rugându-ne lui Dumnezeu pentru iertarea lor. Căci iertarea lor de către Dumnezeu înseamnă mântuirea lor.

Iar dacă privim ortodox lucrurile, adică în perspectivă soteriologică, înțelegem de ce Catedrala Națională e Catedrala mântuirii neamului nostru[9]. Pentru că datoria noastră creștinească e aceea de a ne ruga pentru mântuirea întregului nostru neam românesc și ortodox.

Însă, când la strană se cântă axionul, în altar, Preotul sau Episcopul, se roagă în taină și spune: „Încă Îți aducem Ție această slujire înțelegătoare [Ἔτι προσφέρομέν Σοι τὴν λογικὴν ταύτην λατρείαν] pentru lume [ὑπέρ τῆς οἰκουμένης], pentru sfânta Ta Biserică catolică și apostolică [ὑπέρ τῆς ἁγίας Σου καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς Ἐκκλησίας]…”[10]. Adică Biserica nu se roagă numai pentru ea însăși, ci și pentru întreaga lume. Și, din această perspectivă, orice Biserică pe care noi o construim e pentru întreaga lume, pentru că în ea ne rugăm pentru mântuirea întregii lumi. Pentru că Biserica, potrivit poruncii Domnului, trebuie că cuprindă întreaga lume sau „toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη]” [Mt. 28, 19, BYZ], pentru că Biserica e universală. Și dacă e universală, dacă Biserica e mondială, atunci întreaga lume e chemată să se facă parte componentă a Bisericii divino-umane a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Biserica noastră a pus poporul român în relație frățească cu toate popoarele creștine. Căci orice popor care intră în Biserică e un popor creștin. Însă poporul creștin român sau grec sau sârb sau american sau chinez e format din membrii reali ai Bisericii. Toți câți au intrat în Biserică prin Botez formează poporul lui Dumnezeu, și poporul lui Dumnezeu sau al Bisericii Sale e format din membrii ortodocși ai tuturor popoarelor lumii.

Așa că azi, în ziua noastră națională, noi suntem în relație frățească,  duhovnicească, din punct de vedere religios, cu toate popoarele ortodoxe ale lumii și, în același timp, suntem în relație frățească, de sânge, cu toți românii din țară și din diaspora. Și oricâți simțim ortodox și românește în această zi ne bucurăm de ziua noastră națională și dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile dăruite nouă.

Așadar, iubiții mei, să fim plini de nădejde în mila lui Dumnezeu și în iertarea Lui față de noi! Să construim atât familiile, cât și țara noastră cu nădejdea că El ne va binecuvânta pe noi și ne va ajuta întotdeauna în neputințele noastre! Frica pentru viitor și deznădejdea, lipsa de iubire și de înțelegere sunt relele de care trebuie să ne lepădăm și să ne îmbrăcăm în răbdare și în bucurie duhovnicească, în iertare și în pocăință. Pentru că nu putem să facem nimic trainic fără ajutorul și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu putem să facem față ispitelor și necazurilor de tot felul fără ca să Îl simțim pe Dumnezeu alături de noi.

Vă urez tuturor multă sănătate și bucurie, multă putere de muncă și împlinire interioară! La mulți ani! Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne bucure pururea! Amin!


[1] Începută la 13. 42, în zi de miercuri, pe 28 noiembrie 2018. Afară e minus un grad.

[2] Cf. http://ziarullumina.ro/catedrala-intoarcerea-la-vestea-cea-buna-138963.html.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[4] Am citat din inscripția de aici: https://scontent.fotp3-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/46758550_10156890019709837_2302421548071387136_n.jpg?_nc_cat=111&_nc_ht=scontent.fotp3-2.fna&oh=bf53b607c045c421f96ecb97dec369e6&oe=5C691AFE. Din contul de Facebook al Părintelui Constantin Necula.

[5]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Samoilă_Mârza.

[7] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Națională_de_la_Alba_Iulia.

[8] Cf. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dc/Alba_Iulia_Resolution.jpg.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mântuirii_Neamului_Românesc.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul românilor [30 noiembrie 2018]

Iubiții mei[1],

în acest an înveselitor și împlinitor al centenarului românesc, Sfântul Andreas [Ἀνδρέας][2] Apostolul, Părintele nostru, a binecuvântat România prin mâna sa cea dreaptă[3]. Care a fost adusă la București spre închinarea noastră, a celor care am participat la sfințirea Catedralei Naționale[4].

A binecuvântat din nou România prin Sfintele sale Moaște. Căci în 1996 la Iași și în 2011 la București ne-am închinat la Sfântul său cap[5], iar acum la Sfânta sa mână dreaptă.

Care, după două mii de ani, stau înaintea noastră în Biserică și ne vorbesc despre ascultarea lui de Dumnezeu, despre iubirea lui pentru Dumnezeu, despre întreaga lui lucrare apostolică, prin care a extins Biserica în lume. Și în care lucrare ne-a inclus și pe noi, cei din România, pentru că i-a convertit pe strămoșii noștri, care au trăit în primul secol creștin.

Pentru că Biserica se extinde în lume nu printr-o lege, nu prin coerciție, nu în mod indistinct, ci prin credința liber asumată de fiecare om în parte. Prin convertirea la dreapta credință a unui om și prin botezarea, mirungerea și împărtășirea lui de către ierarhia Bisericii. Căci cele 3 Dumnezeiești Taine ale Bisericii, care te nasc din nou, în mod dumnezeiesc, formează ușa sacramentală prin care orice om intră în Biserică și devine creștin.

Așadar, ca Biserica să se lărgească, să se extindă, avem nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să vorbească oamenilor de tot felul și să-i convingă să devină creștini. Căci creștinii sunt cei care cred în Dumnezeul nostru treimic și sunt umpluți de slava Lui prin Sfintele Taine ale Bisericii și trăiesc dumnezeiește pe pământ.

…Mâna lui cea dreaptă, mâna care i-a binecuvântat pe strămoșii noștri, ne-a binecuvântat și pe noi!

Nu e acest lucru o minune negrăită? Nu e o imensă minune venirea lui iarăși la noi?

Sfintele sale Moaște, ca și ale altor multor Sfinți ai Bisericii, puteau să se piardă timp de două milenii. Puteam să știm doar numele său, al Apostolului nostru, dar să nu avem nimic de la el. Însă noi, cu harul lui Dumnezeu, cunoaștem mâna lui, capul său și crucea răstignirii sale, cunoaștem lucruri concrete de la el, lucruri pline de sfințenia lui.

Care ne vorbesc cu putere despre Apostolul Domnului, despre slava lui Dumnezeu care a locuit și locuiește în el și în Sfintele sale Moaște și despre rugăciunea sa neîncetată pentru noi. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu nu încetează rugăciunea lor pentru noi în fața lui Dumnezeu, ei având grija lui Dumnezeu față de noi. Iar grija lui Dumnezeu față de noi e aceasta: ca toți să ne mântuim. Ca toți să intrăm în Biserica Lui și să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim sufletele și trupurile noastre.

Și tot minune negrăită, fără margini e și aceasta: Biserica noastră românească, cea apostolică. Biserica noastră românească, cea care a rămas în dreapta credință a Bisericii timp de 2.000 de ani și este și azi. Biserica noastră românească, care face parte din trupul Bisericii lui Dumnezeu și care slujește, în mijlocul națiunii noastre, la mântuirea noastră, a tuturor.

Și tocmai de aceea noi, astăzi, nu putem fi decât plini de veselia lui Dumnezeu. Căci suntem în Biserica Lui cea veșnică, în Biserica Sfinților, și împreună cu Sfântul Andreas ne bucurăm de rodul propovăduirii sale, întărindu-ne mereu, prin sfintele sale rugăciuni, ca să dăm mărturia cea bună a conștiinței noastre. Pentru că Biserica apostolică din România merge mai departe în credință, după Păstorul ei, spre ziua venirii Domnului. Ea poartă în sine toată Tradiția mântuitoare a Bisericii, cea prin care se mântuie tot omul. Și din acest motiv, noi nu avem curiozități în materie de eclesialitate, nu dorim să „reinventăm” Biserica lui Dumnezeu sau să „o schimbăm” cu o alta, ficțională, ci noi vrem să trăim în Biserica lui Dumnezeu, cea sădită pe temelia Apostolilor și a Părinților Bisericii și în ea să ne sfințim viața.

Pentru că fiii cei credincioși și sfinți ai Bisericii celei una sunt și moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, iar noi vrem să fim în veci cu toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu, dintre care Preacurata Stăpână e mai sfântă decât toți și cea mai iubită inimii noastre.

Căci ce fel de credință are acela, care gândește că poate să găsească Biserica în afara ei? Ce fel de credință e aceea care neagă credința Bisericii lui Dumnezeu? Și cum am putea să ne mântuim în afara Bisericii lui Dumnezeu, cea zidită de Dumnezeu pe piatra Apostolilor și a Părinților, când toți Sfinții Bisericii s-au născut și s-au sfințit în această Biserică?…

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei[6], în De duodecim Apostolis [Despre cei 12 Apostoli], ne spune că Sfântul Apostol Andreas a fost Apostolul sciților și al tracilor[7].

Scriitorul bisericesc Evsevios al Chesariei [Εὐσέβιος τῆς Καισαρείας][8], în Istoria sa bisericească [III, 1], ne-a spus că Sfântul Andreas a propovăduit în Scitia [Σκυθία][9]. Pe când Sfântul Cuvios Hieronymus[10], în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas, fratele Sfântului Petrus, al cărui nume înseamnă Cel bărbătos [virilis] sau Cel cuviincios [decorus], a predicat în Scythia [Scythiam] și Achaia [Achaiam], murind pe Cruce în Patras cu o zi înainte de calendele lui decembrie [pridie kalendas decembres][11], adică pe 30 noiembrie. Iar Patras e al 3-lea mare oraș al Greciei[12], Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas fiind păstrate acolo până azi într-o catedrală închinată lui[13].

Sfântul Cuvios Beda, în Martirologiul său, ne spune că Sfântul Andreas a fost răstignit pe Cruce și, timp de două zile, până ce a adormit, el a propovăduit oamenilor cele dumnezeiești[14]. Iar din Faptele Sfântului Apostol Andreas aflăm că cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas a fost Egheatos și Sfintele sale Moaște au fost îngropate în Patras, în Ahaia[15].

În De vitis Apostolorum [Despre viețile Apostolilor], cel care l-a răstignit pe Sfântul Andreas este Egea, împăratul edesinilor[16], iar Sfântul Notcerus Balbulus[17], în Martirologiul său, ne spune că în orașul Patras, pe 5 februarie, se pomenește hirotonia întru Episcop a Sfântului Apostol Andreas[18].

În Marele Sinaxar Grecesc, Sfântul Apostol Andreas este numit Πρωτόκλητος [Protoclitos] [Cel întâi chemat] și, mai înainte de a fi Apostol, el a fost pescar, iar apoi ucenicul Sfântului Ioannis Botezătorul, dimpreună cu Sfântul Apostol Ioannis[19]. Și el a propovăduit în Scitia, Bitinia, Pontos, Tracia, Macedonia, Ipiros [Ἤπειρος] și Ahaia [Ἀχαΐα]. El a întemeiat Biserica în Bizantios [Βυζαντίος], iar cel care l-a condamnat la moarte se numește Αἰγεάτης [Egheatis][20].

Conform listei Consularia Constantinopolitana [Consulii constantinopolitani][21], Sfintele Moaște ale Sfinților Apostoli Andreas și Lucas au fost aduse la Constantinopol în anul 357[22] și au fost puse spre închinare în Biserica Sfinții Apostoli[23]. Împăratul Vasilios I Macedoneanul a readus la Patras capul Sfântului Apostol Andreas. În 1208 romano-catolicii au luat cu forța Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas din Constantinopol și le-au dus la Amalfi, în Italia[24].

În septembrie 1964, Papa Paul al VI-lea a redat Bisericii din Patras Sfintele Moaște ale Sfântului Andreas. Tot la fel, Crucea Sfântului Andreas, luată cu forța de către cruciați și păstrată în Marseille [Marsilia], s-a întors la Patras în ziua de 19 ianuarie 1980[25].

În apropierea localității Ion Corvin din județul Constanța se află Peștera Sfântului Andreas[26]. Ea a fost integrată în Mănăstirea închinată lui[27]. Pârâul Sfântului Andreas, care străbate pădurea unde se află peștera sa, e cel izvorât la rugăciunea Sfântului Andreas, pentru a boteza în apele sale[28].

Începând cu anul 1995, pomenirea Sfântului Apostol Andreas a început să fie prăznuită în mod special în Biserica noastră românească. Începând cu anul 1997, Sfântul Andreas, pe lângă titulatura de Întâi chemat, a fost înscris în calendarul românesc și cu aceea de Ocrotitorul României.

Începând cu anul 2001, pomenirea Sfântului Andreas a devenit sărbătoare bisericească națională în România. Iar prin legea 147 din 23 iulie 2012, Parlamentul României a declarat ziua de 30 noiembrie ca zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează[29].

Așa că ne-a trebuit două milenii ca să recunoaștem la justa ei valoare propovăduirea Sfântului Apostol Andreas. Rolul lui fundamental în existența noastră, a românilor ortodocși. Pentru că el ne-a hotărât pentru totdeauna profilul religios al neamului nostru, introducându-ne în marea Biserică a lui Dumnezeu.

Și noi suntem azi creștini datorită slujirii apostolice a Sfântului Andreas, Părintele nostru, și a călăuzirii lui neîncetate față de noi, lucru care ar trebui să ne bucure pe toți foarte mult. Pentru că alte popoare ale lumii, deși evanghelizate de Apostoli și de ucenicii acestora, acum sunt păgâne sau eretice. Mari Biserici ale lumii acum nu mai sunt, dar noi, din mila lui Dumnezeu și pentru rugăciunile Sfântului Andreas, Apostolul nostru, suntem în Biserica lui Dumnezeu și Îi slujim Lui cu toată nevrednicia noastră.

Așadar, iubiții mei, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Andreas, Părintele nostru, trebuie să trăim creștinește, povățuiți de râvna lui pentru Dumnezeu și de rugăciunile sale pentru noi! Bărbăția lui duhovnicească, cuviința sa, dragostea sa pentru adevăr, iubirea sa de oameni, odihnirea lui continuă în propovăduire trebuie să fie și în noi. Grija continuă față de teologia Bisericii și atenția noastră la tot ceea facem trebuie să fie vii în noi. Pentru că teologia Bisericii e cea care ne mântuie, dacă o trăim cu simplitate și cu inimă bună.

Iar de 2.000 de ani poporul nostru românesc dovedește faptul că dreapta credință e cea care ne înfrumusețează interior și care ne ține legați de pământul nostru. Că Biserica ne-a făcut creatori de valori duhovnicești și ne-a dat puterea să fim uniți și să fim eroici în acțiunile noastre identitare.

Tocmai de aceea azi, în ziua duhovnicească a poporului român, în ziua de pomenire a Sfântului nostru Apostol, Andreas, Părintele nostru, mărturisim că nu putem fi români fără a fi creștini ortodocși. Pentru că a fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în credința predată nouă de Sfântul Andreas. A fi creștin ortodox înseamnă a rămâne în Biserica în care ne-a introdus pe noi Sfântul Andreas, Apostolul Domnului. Și a rămâne aici, în Biserica Dumnezeului Celui Viu, înseamnă a ne sfinți continuu viața noastră, lăudând pe Dumnezeul nostru treimic, Care ne întărește pe noi în tot lucrul cel bun.

La mulți ani, Biserică Ortodoxă Românească! Ai intrat în mileniul al 3-lea creștin pentru ca să trăiești și să vorbești despre Dumnezeu.

La mulți ani, popor român creștinesc! Ești miluit de Dumnezeu continuu pentru ca să vorbești neîncetat despre binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu din viața ta.

La mulți ani, iubiți frați și surori întru Domnul, pe care să-i trăiți întru credință și în iubire de Dumnezeu și de oameni! Pentru că numai așa putem să ne împlinim viața noastră și să ne mântuim. Amin!


[1] Începută la 19. 37, în zi de luni, pe 26 noiembrie 2018, afară fiind 8 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[4] Am preluat imaginea cu Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Andreas de aici: http://basilica.ro/wp-content/uploads/2018/11/Primire-Moaste-Sf-Andrei-114.x71918.jpg.

[5] Cf. http://basilica.ro/moastele-sf-andrei-pot-fi-cinstite-la-catedrala-patriarhala/.

[6] A se vedea:  http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[7] În PG 10, col. 952, cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Atenție teologică, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 3, n. 2.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eusebius.

[9] Cf. Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, cu traduceri inedite din latină și greacă de Mihaela Paraschiv, Claudia Tărnăuceanu, Wilhelm Dancă, revizuirea traducerilor de Mihaela Paraschiv, revizuirea textelor de Claudia Tărnăuceanu, selecția textelor, studiu introd., notițe bio[bi]bliografice, note, comentarii și indice de Nelu Zugravu, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008, p. 164-165. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sciția.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jerome.

[11] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 400.

[12] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patras.

[13] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/catedrala-sfantul-andrei-din-patras și https://doxologia.ro/locuri-sfinte/biserica-veche-sfantului-andrei-din-patras-galerie-foto.

[14] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 659.

[15] Idem, p. 674. [16] Idem, p. 676.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Notker_the_Stammerer.

[18] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 726.

[19] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[20] Ibidem.

[21] Izvoarele istoriei Creștinismului românesc, ed. cit., p. 485.

[22] Idem, p. 489.

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle. [24] Ibidem.

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marsilia.

[26] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[27] Cf. http://www.manastireasfantulandrei.ro/istoric.

[28] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/izvoarele-sfantului-apostol-andrei.

[29] Cf. http://basilica.ro/sarbatoarea-sfantului-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei-la-catedrala-patriarhala/.

Page 1 of 161

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno