Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

când ne invită cineva la masă, nu ne invită să mâncăm, ci să dialogăm profund, prietenește, odihnitor. Masa e cadrul comuniunii, dar comuniunea e discuția dintre noi. Și discuția care odihnește e discuția plină de adevăr care ne unește pe toți cei de la masă. Cu alte cuvinte, toți trebuie să fie proprii adevărului pentru ca să fie proprii comuniunii.

La fel, când Domnul ne invită la Cina Lui, la Liturghia Lui cea dumnezeiască, nu ne invită să mâncăm mult, ci să mâncăm esențial. Pentru că mâncarea esențială, care este El Însuși, Euharistia Lui cea preadumnezeiască, trebuie mâncată plini fiind de adevăr, de iubire, de pace și de evlavie sfântă față de El. Pentru că împărtășirea cu El înseamnă umplerea de El, umplerea de iubirea și de sfințenia Lui. Și mâncând puținul Euharistiei, care e mâncarea fundamentală a omului, noi ne umplem de toată iubirea și de tot dialogul, pentru că ne revărsăm inima și spre Dumnezeu și spre oameni și spre întreaga Lui creație.

Adevărata perspectivă a dialogului și a ecologiei se naște aici: din împărtășirea cu El, cu Domnul nostru. Din vorbirea sinceră cu El se naște vorbirea sinceră cu tot omul. Și El, Cel care devine una cu noi prin împărtășirea cu El, ne învață perspectiva profundă a relației cu toate ființele și obiectele din jurul nostru.

De ce aș rupe florile și pomii și creațiile din jurul nostru, dacă mie îmi place să le privesc, să le contemplu, să mă bucur de frumusețea lor? De ce m-aș certa și m-aș bătea cu oamenii, dacă mie îmi place să dialoghez cu ei și să mă bucur cu ei îndelung, auzindu-le experiențele de viață? Închiderea în noi înșine nu e o perspectivă sănătoasă, cum nu e o perspectivă sănătoasă distrugerea, vandalizarea celor din jurul nostru. Pentru că noi, oamenii, suntem creați de Dumnezeu pentru a dialoga unii cu alții, pentru a fi împreună, pentru a fi sincer împreună unii cu alții.

Și ca să ne pregătim pentru dialog, pentru dialogul real cu oamenii, trebuie să ne curățim pe noi înșine de patimile noastre. Dialogul cu Dumnezeu și cu oamenii implică despătimirea noastră. Pentru că trebuie să renunțăm la ce ne face să nu fim noi înșine, adică la starea noastră pătimașă, pentru a fi cei care trebuie să fim: oameni duhovnicești. Căci patimile sunt minusul nostru de personalitate, pe când virtuțile noastre sunt adevărata noastră fire. Și dacă ne caracterizează bunătatea, dialogul, pacea, sinceritatea, încrederea, munca, dăruirea, atunci ne caracterizează virtutea. Și virtutea lui Dumnezeu atestă prezența Lui în noi. Iar ca El să fie în noi tot timpul, noi înșine trebuie să fim tot timpul cu El, în Biserica Lui, slujindu-I Lui.

De aceea, nu putem fi buni și milostivi fără El și fără Biserica Lui. Iar Biserica Lui e locul Cinei Împărăției. Și El ne cheamă și ne zice la toți: «Veniți [Ἔρχεσθε], că acum toate este [sunt] gata [ὅτι ἤδη ἕτοιμά ἐστιν πάντα]!» [Lc. 14, 17, BYZ]. Toate sunt gata, sunt pregătite pentru voi, pentru împlinirea, mântuirea și sfințirea voastră, pentru că toate cele ale Bisericii sunt pentru împlinirea voastră. Și cei care se lipsesc de cele ale Bisericii nu știu ce complexă și abisală e mântuirea și împlinirea noastră. Pentru că reala împlinire a omului e mântuirea și sfințirea lui.

Tocmai de aceea, predica Bisericii neagă orice „împlinire” falsă a omului. Ea neagă tot păcatul care pare să ne împlinească, dar care ne coboară în Iad. Pentru că reala împlinire a omului e sfințirea lui. Dacă ceva nu te sfințește, nici nu te împlinește. Și așa afli ce e bun pentru tine și ce îți face rău. Dacă ceva ne îmbolnăvește trupul, atunci acel ceva e impropriu sănătății noastre. La fel, orice patimă e un lucru impropriu sufletului nostru, pentru că orice patimă ne omoară. Și dacă ceva ne omoară sufletește și trupește, atunci e logic că acel ceva e impropriu vieții noastre.

Iar oamenii se uită în primul rând la multele nuuri pe care trebuie să le zică față de patimi, dar nu se uită și la binele care izvorăște în ei prin negarea patimilor. Dacă renunți la fumat, la droguri, la beție, la viața curvară, la minciuni, la blesteme, la furturi, la răutate, binele țâșnește imediat din tine. Canalizarea spre bine e o umplere a ta de bine. Pentru că e de ajuns să te abți de la rele și să începi să faci voia lui Dumnezeu, ca să vezi cum imediat viața ta se schimbă. Cum se schimbă din clipa în care te decizi pentru bine, pentru viața cu Dumnezeu. Pentru că atunci când te decizi pentru El, te decizi și pentru tine. Căci începi să te iei în stăpânire.

– De ce nu vin oamenii la Biserică?

– Pentru că nu vor! Și nu vor, pentru că nu înțeleg ce pierd. Dacă crezi că Biblioteca și Librăria și Școala nu îți fac niciun bine, nu le vizitezi. Tot la fel, dacă nu înțelegi ce înseamnă Biserica în viața lumii, nu te duci niciodată la Biserică. Însă, dusul la mall și la supermarket e pentru ca să mănânci și să bei și să te îmbraci. Și dacă simți că ai nevoie de toate astea, atunci le vizitezi și le îmbogățești pe fiecare zi, pentru că ai nevoie de produsele lor. Însă, când vei ajunge la conștiința că nu ai doar mațe în tine, ci și suflet, un suflet nemuritor, care are nevoie de mâncare și de băutură și de îmbrăcăminte de mii de ori mai mult decât are nevoie trupul tău, atunci vei căuta cu răsuflarea tăiată Biserica, Mănăstirea, Biblioteca, Librăria, tot locul unde se mănâncă bine duhovnicește.

Pentru că aici, la Biserică, sufletul mănâncă și bea dumnezeiește, mănâncă și bea cuvintele lui Dumnezeu și pe El Însuși și se îmbracă în veșmintele virtuților dumnezeiești. Și fără masa aceasta dumnezeiască, fără Euharistia Lui, numită în Evanghelie Cină a Lui, nu poți să trăiești și să fii împlinit pe pământ, pentru că reala împlinire a omului e sfințirea lui.

Pretextele de orice fel nu ne ajută, nu ne împlinesc, nu ne fac bine. Pentru că nimic nu e mai important decât relația cu Dumnezeu. Dacă afacerile ne opresc din relația cu Dumnezeu, atunci nu avem nicio bogăție reală pe pământ. Dacă iubirea pentru soția noastră ne oprește din relația cu Dumnezeu, nu avem nicio iubirea reală pe pământ. Pentru că reala bogăție a noastră e Dumnezeu și reala noastră iubire este El. Fundamentul real al oricărei prosperități și împliniri e Dumnezeu. Și de aceea, nu putem iubi, nu putem dialoga, nu putem crea, nu putem fi prosperi pe pământ, dacă El nu e pământul roditor al statorniciei noastre.

– De ce, în locul celor chemați, au fost chemați toți oamenii [Lc. 14, 21]?

– Pentru că Stăpânul S-a urgisit pe nerecunoștința imensă a celor chemați, a celor cu care El avea o relație statornică. Relația Lui cu Israil era o relație bazată pe făgăduințe dumnezeiești și pe minuni mari. Și când, la venirea Lui, ei, în majoritatea lor, I-au întors spatele, El i-a chemat pe toți la Cina Lui, adică și pe noi, cei dintre neamuri, care nu fuseserăm intimii Lui.

Dar noi, cei care am beneficiat de atât de multă milă din partea Lui, am început să ne comportăm la fel de ingrat ca Israilul cel vechi. Nu ne pasă de El, de Biserica Lui și nici de mântuirea noastră. Luăm totul în glumă, ni se pare totul o joacă, credem în mod fals că faptele noastre nu au consecințe veșnice și de aceea trăim degeaba. Dar orice faptă, orice gând, orice sentiment, orice mișcare interioară, orice plan al nostru vor fi judecate de către Dumnezeu. Și, în funcție de cine suntem, e și viața noastră veșnică. Pentru că orice facem aici are consecințe veșnice.

Tocmai de aceea, a fi membru al Bisericii Lui și a avea o relație reală cu Dumnezeu înseamnă a fi om. Un om responsabil, un om care se gândește la veșnicia lui. Pentru că veșnicia noastră se decide acum, în clipa de față, prin tot ceea ce facem. Acum ne sfințim, acum ne mântuim, acum ne împlinim! Nu mâine, ci acum! Iar acest acum este cel mai important pentru noi, pentru că e clipa pe care noi o putem eterniza. E clipa care ne înveșnicește pe noi, dacă facem voia lui Dumnezeu și trăim împreună cu El.

Din acest motiv, căderile noastre din bine, păcatele noastre, le spovedim imediat, pentru a răscumpăra vremea în care am păcătuit. Căci vremea noastră în păcat e o viață moartă. Dar, dacă spovedim păcatele care ne-au omorât, noi răscumpărăm acea vreme, o facem a noastră, pentru că ne vindecăm de păcatele noastre. Și aceste păcate spovedite și iertate de El sunt ca și cum nu le-am fi făcut niciodată, pentru că ele au fost șterse din noi de către El. Dar dacă rămân în noi, păcatele sunt moartea noastră veșnică, pentru că nu ne-am ridicat prin pocăință din ele.

De aceea, iubiții mei, noi ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul neîncetat, pentru ca să fim vii și să fim veșnic vii cu El. Venim și ne spunem Lui păcatele noastre, pentru ca El să ni le ierte și să ne umple de slava Lui prin gustarea din Cina Sa. Pentru că Cina Lui este El Însuși și El Se unește cu noi în mod intim, pentru totdeauna, pentru ca să ne învețe pe noi virtuțile Sale cele dumnezeiești, pe cele care ne mântuie pe noi. Și dacă El ne mântuie neîncetat, atunci, ca niște mântuiți ai Lui, noi trăim și ne bucurăm dumnezeiește, dialogăm cu toți și îi ajutăm pe toți, pentru că izvorul vieții și al bucuriei noastre este El Însuși, este Dumnezeul nostru.

Mâine, pe 18 decembrie 2023, venim la dumneavoastră cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului pentru ca să vă vestim liturgic marele praznic al Nașterii Sale. Venim să ne bucurăm împreună, să vorbim, să ne rugăm împreună, să vă binecuvântăm cu pace. Pentru că a ne întâlni înseamnă a ne bucura. Și Dumnezeu e Cel care ne bucură pe toți cu marea Sa milă față de noi.

Să vă găsesc cu pace și să ne bucurăm întru Domnul! Amin!


[1] Începută la 7. 16, în zi de luni, pe 11 decembrie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 10 km/ h.

Predică la Duminica a 6-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

în Evanghelia de acum două duminici, ecatontarhosul avea un slujitor paralitic, care zăcea în casă și a mijlocit la Domnul vindecarea lui [Mt. 8, 6], pe când în Evanghelia de azi mai mulți oameni I-au adus Domnului un paralitic pus pe pat [παραλυτικὸν ἐπὶ κλίνης βεβλημένον] Mt. 9, 2, BYZ]. Și pentru că Domnul a văzut credința lor [ἰδὼν τὴν πίστιν αὐτῶν] [Mt. 9, 2, BYZ], credința lor profundă în vindecarea lui și prietenia lor față de cel bolnav, El i-a spus celui bolnav: „Îndrăznește [Θάρσει], copile [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]” [Mt. 9, 2, BYZ].

Adică ambii paralitici s-au vindecat datorită credinței altora. Datorită credinței și a rugăciunii altora pentru ei, datorită efortului lor iubitor față de ei, cei bolnavi. Pentru că superiorul lui ierarhic a mijlocit pentru primul la Domnul, pe când, pentru al doilea, au venit prietenii sau vecinii lui, și, crezând în vindecarea lui, au primit și iertarea păcatelor lui, adică vindecarea lui sufletească, dar și vindecarea lui trupească.

Iar dacă aceștia au primit de la Domnul vindecarea trupească, dar și cea sufletească, pentru că le-a păsat de cei în suferință și s-au rugat pentru ei, cu mult mai mult ne ajută pe noi rugăciunile Îngerilor și ale Sfinților Săi pentru noi. Când am urcat ostenitoarele trepte spre peștera Sfântului Cuvios Dimităr Basarbovski [Димитър Басарбовски], Părintele nostru[2], cel cu Sfintele sale Moaște la București, am retrăit înălțarea sa spre rugăciune. Pentru că acea îngustă și ascetică scară spre peștera și spre patul său săpat în stâncă mi-a vorbit despre rigorile lui pentru a vorbi cu Domnul. Căci s-a retras toată viața pentru a se ruga Domnului, pentru a fi cu El și, fiind cu El, să fie cu noi toți. Pentru că mijlocirile Sfinților pentru noi sunt însingurări voite pentru noi, pentru mântuirea tuturor, rugăciunilor lor cuprinzând întreaga umanitate vie și adormită într-o singură inimă.

Și am urcat în peștera sa, după ce m-am închinat Sfintei sale Icoane, cea dăruită de Patriarhul Teoctist în 2005 Mănăstirii, care are un fragment din Sfintele sale Moaște încrustat în ea. Apoi la un veșmânt al Sfintei Cuvioase Paraschevi de la Iași, așezate ambele la intrarea în Biserică. Și, plin de rugăciunile ambilor Sfinți, am urcat și la locul nevoințelor sale, scara având 48 de trepte[3]. Pentru că rugăciunea are nevoie de multă nevoință pentru ca să se transforme în noi într-un foc aprins. Căci rugăciunea ne umple de focul lui Dumnezeu, de slava Lui, pe măsură ce ne deschidem cu totul Dumnezeului nostru, Celui care ne umple pe noi de iubirea Lui cea veșnică.

Printre minunile Sfântului Dimităr, consemnate la București, e și una a unui paralizat. „În anul 1955, o femeie din jurul Bucureștilor avea soțul paralizat și bolnav de nervi. Nemaiputând ea suferi, a venit la Sfântul Dimitrie și a cerut sfatul unui Preot. El i-a dat să citească Acatistul Cuviosului și să se închine cu credință la Sfânta [sa] Raclă. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopții a strigat-o soțul bolnav și i-a zis:

– Ai chemat vreun doctor din București la mine?

– Nu!, i-a răspuns femeia.

– Cum nu?, a zis soțul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul și m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plătești? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi și a plecat spre București.

– Și te-a consultat?, întrebă femeia.

– M-a uns cu untdelemn sfințit pe mână și pe piciorul paralizat și mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Marie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineață și plătește-i doctorului, că tu l-ai chemat și știi unde locuiește!

Dimineață, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soția a mers plângând la Moaștele Sfântului Dimitrie și, cu multe lacrimi, a mulțumit binefăcătorului ei”[4].

Și Sfântul Dimităr, Ocrotitorul nostru, l-a învățat pe bărbat sursa răului din noi înșine: păcatele noastre. Pentru că răul nostru sunt patimile noastre, pe care le hrănim cu păcate tot timpul. Și patimile noastre sunt creația nefastă a libertății noastre. Pentru că noi, în loc să alegem binele care ne zidește, alegem adesea răul care ne omoară pentru veșnicie. Și bolile noastre grave, de care ne tot plângem, nu sunt decât consecința ultimă a păcatelor noastre.

De aceea și Domnul, în cazul paraliticului de azi, nu s-a ocupat în primul rând de boala fizică, ci de cea sufletească. Pentru că boala se naște în suflet și reverberează continuu în trup. Până când boala noastră ajunge cancer, ea e tot timpul păcat. Păcat făcut zilnic. Păcat nepocăit și nespovedit. Și dacă nu îți pasă de moartea care e în tine, adică de patimile tale, de ce sari în sus numai când boala ajunge în fază terminală și distruge și trupul nostru cel firav? Pentru că el, cancerul, a fost în noi de mici, de când am început să păcătuim și să nu ne pese de slava lui Dumnezeu primită la Dumnezeiescul Botez.

Acesta e motivul pentru care Domnul nu se ocupă mai întâi de paralizie, ci de păcatele omului. El îi iartă păcatele lui și îl îndeamnă să îndrăznească întru El. Să îndrăznească să creadă și să trăiască după voia Lui.

Însă, oamenii nu dau doi bani pe iertarea lui Dumnezeu, pentru că ei nu știu că noi de iertarea Lui avem cea mai mare nevoie. Oamenii cred că sănătatea e bunul suprem și de aceea o tot laudă și o tot caută prin Farmacii și Spitale. Dar adevărul e acesta: că iertarea lui Dumnezeu e temelia sănătății reale, a sănătății noastre sufletești și trupești. Și pentru sănătatea lor sufletească, oamenii trebuie să vină cu toții aici, la Biserică, pentru ca să se spovedească Domnului, pentru ca să se împărtășească cu El Însuși, pentru ca să se îndrepte, pentru ca să se umple de viața lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie nevoie să zacă prin Spitale.

Căci mulți își doresc să fi trăit atunci, când era Domnul pe pământ, ca să îi vindece. Ca și cum azi, în clipa de față, noi suntem fără Domnul și n-are cine să ne vindece. Însă, când mă apropii de Sfântul Potir și Îl mănânc și Îl beau pe Domnul, Care e Viața și Bucuria mea, El este Cel care l-a vindecat cu cuvântul pe paraliticul de azi, după ce i-a iertat păcatele sale. Pentru că atât i-a zis: „Cel care ai fost ridicându-te [Ἐγερθεὶς], ia-ți patul tău [ἆρόν σου τὴν κλίνην] și mergi spre casa ta [καὶ ὕπαγε εἰς τὸν οἶκόν σου]!” [Mt. 9, 6, BYZ].

Pentru că mai întâi trebuie să te ridici din păcat, pentru ca să te ridici și din boală. Însă, Sfinții lui Dumnezeu, adesea, se roagă astfel: se roagă ca Domnul să le dea o boală, să le dea mai multe boli trupești și să nu le ia de la ei, pentru ca să se curățească și mai mult de păcatele lor. Pentru că știu că nu boala contează, boala trupului, ci sănătatea duhovnicească a lor contează veșnic. Căci, pe timp ce bolești trupește, tu îți poți lucra mântuirea ta prin suferință, prin răbdare, prin continua mulțumire adusă Domnului, prin continua vindecare lăuntrică.

Cărturarii, în ei înșiși [ἐν ἑαυτοῖς], în sinea lor, când L-au auzit că vorbește despre iertarea păcatelor, au spus: „Acesta blasfemiază [Οὗτος βλασφημεῖ]!” [Mt. 9, 3, BYZ]. Și dacă El nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu întrupat, ci un simplu om, da, ar fi blasfemiat, pentru că numai Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Dar Domnul a vorbit cu putere despre iertarea păcatelor oamenilor, pentru ca să le spună, în  mod implicit, că El este Domnul lor. Și tot implicit le-a spus că El este Dumnezeu, când i-a întrebat: „Pentru ce gândiți voi cele rele în inimile voastre [Ἵνα τί ὑμεῖς ἐνθυμεῖσθε πονηρὰ ἐν ταῖς καρδίαις ὑμῶν]?” [Mt. 9, 4, BYZ].

Căci oamenii păcătoși nu văd nici ce spune fața omului, darămite inima lui. Însă, Dumnezeu cunoaște adâncul omului, tot ce gândește, iubește și simte omul și îl judecă pe om ca întreg, după ce este el cu adevărat și nu fragmentar. Iar omul duhovnicesc, luminat de Dumnezeu, îi vede pe ceilalți cu ochii lui Dumnezeu, de aceea îi poate ajuta în mântuirea lor. Pentru că îi ajută și pe ei să se vadă interior, să se cunoască cu adevărat și să dorească să fie și ei duhovnicești și nu trupești, nu muritori, nu decăzuți.

De aceea, avem nevoie ca de aer de iertarea lui Dumnezeu primită prin Preotul Duhovnic și avem nevoie ca de ochi de Părinți duhovnicești care să ne călăuzească pe calea mântuirii. Pentru că Dumnezeu ne iartă iar și iar păcatele noastre, dar pentru a ne întări în viața cu Dumnezeu avem nevoie de Sfinți Părinți duhovnicești, care să ne călăuzească în tot ceea ce facem. Căci omul are nevoie de exemplul viu, dumnezeiesc, de omul paradigmatic de lângă el, după cum paraliticii noștri din Evanghelie au avut nevoie de oameni plini de credință.

Închiderea în noi înșine, în casa noastră, în averile noastre n-are de-a face cu viața, ci cu moartea. Pentru că omul care nu mai primește oameni în viața lui, nu mai este nici el om în adâncul său. Dar cel care îi primește pe toți, pentru că și-i asumă pe toți în nevoința lui, acela trăiește, e om pentru oameni, e om împreună cu toți oamenii, pentru că oamenii trăiesc și se mântuie împreună. Și cine scoate din viața lui pe Duhovnici, pe Părinți, pe Sfinți, pe Îngerii lui Dumnezeu, acela se golește tot mai mult de umanitate și de mântuire. Căci fuge de comuniunea Bisericii pentru a se afunda într-o boală veșnică: singurătatea Iadului.

Cu căștile în urechi, făcând abstracție de alții, de nevoile și de dorințele lor, ești o imagine a solitudinii rele. A solitudinii de Iad. Pentru că rugăciunea e o solitudine fundamental bună a omului, căci e întâlnire și intimizare cu Dumnezeu. Dar când nu vrei să te întâlnești cu cineva, când nu iubești pe nimeni, când nu suporți pe nimeni, atunci ești un sloi de Iad, o singurătate chinuitoare. Fiindcă omul e creat pentru comuniune, e creat pentru împreuna-slujire, pentru împreuna-bucurie veșnică.

De aceea, iubiții mei, a cere ajutorul oamenilor și al Sfinților Lui înseamnă a cere iubire de la ei. Dar dacă ceri iubire, trebuie să dărui iubire. Căci nu te poți bucura cu adevărat, dacă nu dărui, dacă nu te dărui cu totul lui Dumnezeu și oamenilor. Și iubirea e grandioasă, e mare, e o împlinire uluitoare, pentru că e o odihnire fundamentală a noastră. Te odihnești și odihnești. Ieși spre alții cu toată ființa ta și te întorci spre tine cu toată bucuria și împlinirea dăruirii către alții. Pentru că nu lași egoismul să prospere, ci prosperă în tine revărsarea de iubire și de înțelegere a tuturor.

Și când voi publica această predică online, eu voi fi în săptămâna de concediu a acestui an. Una pentru un an, dar pe care o trăiesc cu recunoștință și cu multă bucurie. Pentru că mă las purtat de Dumnezeu spre locuri și oameni pe care nu-i cunosc, pentru ca să mi-i fac aproape. Și marea bucurie e tocmai aceasta: când cei de departe îți devin aproape în ciuda oricărei distanțe terestre.

Multă sănătate, pace și împlinire! Să ne revedem cu pace și să ne bucurăm veșnic împreună! Amin!


[1] Începută la 8. 09, în zi de joi, pe 6 iulie 2023. Soare, 22 de grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://bg.wikipedia.org/wiki/Басарбовски_манастир.

[3] Cf. http://la-povestile-mele.blogspot.com/2017/01/la-basarabovo-pe-urmele-sfantului.html.

[4] Cf. https://icoanefacatoaredeminuni.ro/moastele-sfantul-dimitrie-cel-nou-din-basarabi-sau-basaravov/.

Predica la 28 de ani de la adormirea Sfântului Dumitru Teologul [5 octombrie 2021]

Iubiții mei[1],

Părintele nostru, al tuturor celor credincioși, Sfântul Dumitru Teologul, ne învață pe toți că nu locul unde îți scrii teologia contează, ci contează viața ta, a celui care scrii. Pentru că teologia se naște în adâncul sufletului tău, acolo unde tu te curățești, te luminezi și te sfințești continuu împreună cu Dumnezeu, făcându-te o lumină vie pentru toți.

Locurile pot fi neprimitoare, pentru că oamenii sunt neprimitori. Poți suferi mult pentru teologia pe care o scrii, dacă toți îți stau împotrivă, dar te poți și bucura mult, alături de toți, dacă teologia ta e înțeleasă ca o îmbrățișare a întregii Biserici.

Nu contează locul unde scrii, dar contează ca teologia ta să fie scrisă pe sursele Bisericii și în acord intern cu ele. În evlavie și în prietenie sfântă cu toți Sfinții lui Dumnezeu și respectând fiecare fărâmă a credinței cu sfințenie. Căci teologii trebuie să traducă sursele credinței, să le tâlcuiască prin luminarea lui Dumnezeu, să le sintetizeze cu atenție și cu evlavie, după care să le introducă în noi ecuații teologice, pentru ca mărturia credinței să fie spusă cu putere. Pentru că fiecare secol are nevoile sale specifice, are întrebările și neștiințele sale, iar fiecare teolog are mesajul său, unicitatea sa, modul său de a aborda lucrurile spre folosul Bisericii.

Și așa cum nu putem să-i preferăm doar pe unii dintre Sfinții Bisericii, tot la fel nu trebuie să-i preferăm doar pe unii dintre teologi, pentru că avem de învățat de la fiecare. Dar, când e vorba de marile sinteze teologice, de marile opere ale Bisericii, atunci nu putem să îi minimalizăm pe coloșii teologiei lui Dumnezeu, ci trebuie să îi punem în evidență cu putere. Căci ei sunt călăuzitorii noștri cei adevărați în viața cu Dumnezeu.

De aceea, cu multă evlavie și cu recunoștință vie, pentru tot ceea ce a făcut și face pentru Biserica lui Dumnezeu, îl cinstim astăzi pe Sfântul Dumitru, Preotul și Teologul cel Mare al Bisericii. Pe cel care îl putem privi de aproape, prin opera lui, pentru că opera unui teolog e adevărata lui inimă, e conștiința lui. Și dacă îl citim și îl aprofundăm în mod creator, dacă îi urmăm calea teologică, dar mergem și mai departe de cât a mers el, atunci îl cinstim pe el cu adevărat și îi suntem prieteni.

Căci Sfinții se bucură mult când învățăm de la ei, când ne rugăm lor, când îi cinstim prin cântări și prin iconizările pe care li le facem, când le aprofundăm opera, când le-o traducem în alte limbi, când mergem mai departe, tot mai departe, pe calea nevoinței teologice, pentru a împlini și alte nevoi ale Bisericii.

Și vă spuneam în predica mea de acum doi ani, din 2019[2], că la baza Dogmaticii mele stă o minune a Sfântului Dumitru în viața mea. Care, văzând nevoia mea profundă de claritate, de precizie, de amănunt, mi-a revelat inversul demersului său teologic: de a porni de la sursele credinței, de la firul ierbii, spre mari elaborări teologice și nu folosind de-a gata ideile teologice amplu elaborate de către Sfinții lui Dumnezeu. Dar când pornești de la Dumnezeiasca Scriptură spre Sfinții lui Dumnezeu, atunci vezi greul elaborării unei idei teologice, dar și cum se ajunge de la simplu la complex.

Sfântul Dumitru îl uimește pe cel neinițiat teologic cu complexitatea sa lingvistică și teologică și de aceea, acela crede, în mod fals, că teologia sa e „grea”. Dar, dacă acela ar lua fiecare pasaj al unei cărți a sa și l-ar transforma în gânduri simple, în afirmații sintetice, ar vedea că Sfântul Dumitru e foarte simplu și direct în teologia sa, în mesajul său teologic, dar limbajul său e adesea sofisticat și specializat teologic. Dacă faci sinteza teologiei sale, dai de fluviul teologiei scripturale și patristice a Bisericii. Dar ca să înțelegi acest lucru trebuie să fii citit și tu ceea ce a citit el.

Își traducea repede textul teologic, se informa cu ușurință despre ce s-a scris despre el în mediul științific, ajungea repede la comentariile patristice despre el, dar faza de pregătire a ideilor sale nu apare adesea în textele sale. El lucrează cu concluzii teologice și judecă concluziile în fața noastră, în cărțile sale, fără să ne spună că acele concluzii au fost elaborate de Sfinții lui Dumnezeu și de teologi pe baza Scripturii și a Părinților. Sau, chiar dacă ne spune asta, noi nu știm ce înseamnă de fapt să aduni, din toată Scriptura, informații teologice, pentru ca să creezi o idee teologică, una dogmatică, care să fie sinteza revelației dumnezeiești.

Sfinții Părinți ai Bisericii aveau, în materie de teologie dogmatică, metoda mea teologică de lucru, cea pe care mi-a luminat-o Sfântul Dumitru: adunarea bob cu bob a vorbelor lui Dumnezeu din Scriptură despre o anume problemă teologică și apoi sintetizarea duhovnicească a întregului material găsit. Pentru că mai întâi trebuie să înveți de la Dumnezeu, apoi scrii despre ceea ce El te-a luminat. Și pentru asta e nevoie să ai textul acurat al Scripturii. Pentru că nu poți să pui pe seama lui Dumnezeu afirmații aproximative sau false. Așa că modul gramaticalo-teologic în care eu traduc Dumnezeiasca Scriptură, punând fiecare cuvânt la locul său morfologico-sintactic, e o nevoie teologică. Una neapărată pentru teologia românească și pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru că fundamentul teologic al teologiei patristice e Dumnezeiasca Scriptură. Mai înainte de a fi teologia Sfântului Dionisios Areopagitul, a Sfântului Maximos Mărturisitorul, a Sfântului Grigorios Palamas a existat Dumnezeiasca Scriptură. Și ei, toți Sfinții lui Dumnezeu, au ucenicit la Dumnezeiasca Scriptură, pentru că fiecare dintre ei și-au scos de acolo sinteza lor teologică.

Pentru că secolul al XX-lea, în materie de teologie, a fost secolul sintezelor la sinteze, Sfântul Dumitru Teologul, Părintele nostru, a scris în acest fel, în ritmul epocii sale. Numai că în secolul al XXI-lea și, nădăjduiesc, și pe viitor, nu sinteza în sine e importantă, ci descrierea întregului drum teologic de la texte la sinteza teologică. Pentru că ne interesează cât de fidel ai tradus, ai înțeles și ai implementat adevărurile teologice ale Scripturii și ale Sfinților în opera ta teologică.

Nu poți ajunge la o sinteză teologică plină de adevăr și de bucurie sfântă pornind de la un text „oarecare” al Scripturii și al Părinților! Nu poți să ai o traducere „făcută oricum” a dogmelor, a canoanelor, a cultului Bisericii și să ajungi la rezultate teologice splendide! Ca să scoți aurul Scripturii din mina Scripturii mai întâi trebuie să o înțelegi și să o traduci cu adevărat. Și dacă o ai în fața ta, atunci poți să începi, cu smerenie și cu evlavie, drumul elaborării teologice. La fel, ca să vorbești despre un Sfânt, trebuie să știi textul Sfântului.

Iar Sfântul Dumitru, știind modul cum se face azi teologie, m-a luminat să plec de la simplu la complex și prin asta să arăt tuturor că teologia nu e complicată, nu e grea în termenii ei, în cuvintele ei, ci e abisală în experiența ei. Poți traduce descrierea unei minuni sau a unei vedenii, dar prin asta nu ai pus în fața oamenilor minunea sau vedenia în sine, ci mărturia despre minune și despre vedenie.

Îi pui pe oameni în fața chipului dogmatic al Dumnezeului treimic, ei află că Dumnezeul nostru e în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Care există din veci și pentru veci într-o comuniune desăvârșită, dar prin asta nu i-ai învățat ce e Treimea Preadumnezeiască, ci i-ai invitat la o relație reală și veșnică cu Dumnezeul nostru treimic. Pentru că dogmele Bisericii ne prezintă adevărurile credinței noastre, dar pe ele trebuie să le trăim în relație reală cu Dumnezeu. Chipul dogmatic al lui Hristos Dumnezeu e adevărul despre Sine, dar cum arată El cu adevărat vom trăi numai în relația noastră reală cu El. Pentru că numai în relația cu Domnul nostru noi înțelegem ce minuni face El cu noi și cum ne învață mereu despre Sine și despre Tatăl Său și despre Duhul Său Cel Preasfânt și despre Îngerii și Sfinții Lui.

Ca să înțelegi sintezele teologice ale Sfântului Dumitru trebuie să înțelegi din ce sunt compuse ele: din afirmațiile simple ale Scripturii și ale Părinților și ale cultului Bisericii. Dumnezeu Se revelează în mod simplu, dar copleșitor de fiecare dată. Și tu trebuie să accepți toate cuvintele Lui, pentru că niciunul nu e mincinos, niciunul nu vrea să te ducă în păcat.

Pentru că putea traduce și înțelege mai multe limbi, Sfântul Dumitru putea să facă sinteze pe surse. Dar ceea ce a avut el la îndemână în materie de surse teologice e mult prea puțin în comparație cu ceea ce avem noi în clipa de față și cu ceea ce vom avea, cu siguranță, pe viitor. Așa că nu ne putem întoarce la puținătatea surselor sale teologice, ci trebuie să mergem mai departe, bucurându-ne de multul care ne stă în față spre cercetare. Pentru că acum avem la îndemână codexuri, papirusuri, manuscrise de tot felul, inscripții, o imensă literatură teologică (și cu adevăruri, dar și cu minciuni groaznice), pe care le putem sintetiza în stil mare. În stilul mare în care a lucrat și el, adică în stilul grandios al marilor proiecte teologice.

Însă trebuie să facem sinteze în profunda și acaparatoarea limbă română. Cu un stil plăcut, cu un mod evlavios de a prezenta lucrurile, dar punând toată erudiția noastră în slujba Bisericii. Pentru că teologia nu e despre cărți, ci despre mântuirea oamenilor. Lupta pentru teologie e lupta pentru fidelitatea credinței, pentru păstrarea ei nestricată. Căci noi trebuie să credem în toată credința Bisericii și nu amestecând credința lui Dumnezeu cu minciuni de tot râsul.

Nu l-am întâlnit pe Dumnezeiescul Dumitru în istorie, dar mi s-a revelat pe sine din veșnicia lui Dumnezeu! Cei care l-au cunoscut, mai apropiați sau mai depărtați, nu m-au convins prin mărturiile lor, chiar dacă m-au edificat în multe lucruri. Însă opera sa și revelările lui față de mine, revelările lui din slava lui Dumnezeu, de acolo de unde el se veselește dumnezeiește, m-au convins în mod desăvârșit. Pentru că cel care mi s-a arătat în mod minunat, era acela care își scria, pe frig sau pe arșiță, apreciat sau nu, îmbrățișat sau nebăgat în seamă, dumnezeiasca lui teologie. Și acest lucru mă face să mă încred mult în el, în munca și în luminările sale cele dumnezeiești, și să cred că teologia e viața sfântă și prietenia sfântă cu Sfinții lui Dumnezeu.

Adică să cred că teologia e o știință divino-umană, una care, în parte, ni se revelează, în parte suntem luminați să o înțelegem și întotdeauna suntem întăriți de Dumnezeu să o trăim. Pentru că, dacă n-ar fi așa, teologia nu ne-ar mântui pe noi, ci ar fi o mare pierdere de timp. Însă, cum teologia cea dumnezeiască ne învață pe noi toată ascultarea de Dumnezeu și toată evlavia cea sfântă, atunci ea este ca respirația noastră, ca viața noastră, ca bucuria noastră continuă.

Voi învăța și acum, dar nădăjduiesc ca și veșnic, de la Sfântul Dumitru, frumusețea experienței și a sfințeniei sale. Pentru că aceasta, cunoașterea Sfinților, începe aici și se continuă veșnic, atâta timp cât îi cunoaștem pe toți în slava lui Dumnezeu și împreună cu El. A trăi în Împărăția lui Dumnezeu înseamnă a cunoaște veșnic, a te bucura veșnic, a fi împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui pentru veșnicie. Iar Biserica e școala dumnezeiască în care noi învățăm comuniunea cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui și dorul veșnic de Dumnezeu. Pentru că numai iubirea Lui ne absoarbe cu totul, ne scoate cu totul din noi înșine într-un extaz veșnic. Și aceasta, viața noastră în Împărăția lui Dumnezeu, este împlinirea omului și scopul ultim al teologiei Bisericii.

De aceea, iubiții mei, câți n-ați citit teologia lui, începeți să vă cumpărați cărțile sale! Aveți nevoie de cărțile și de traducerile lui ca de apă. Ele vă vor învăța să fiți atenți cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu și al Sfinților Lui. Și câți nu v-ați rugat până acum lui, rugați-vă cu încredere și cu pace! Pentru că Sfântul Dumitru, în mod duios, vă va bucura și vă va alina inima dumneavoastră. Amin!


[1] Începută la 17. 29, în zi de sâmbătă, pe 2 octombrie 2021. Soare, cer senin, 19 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] A se vedea: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 16), Teologie pentru azi, București, 2020, p. 261-268.

Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Și Cel mult așteptat de către Sfinții Lui, Cel profețit de către toți Sfinții Profeți, Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost născut de Preacurata Fecioară Maria „într-o peșteră săracă [ἕνα φτωχικὸ σπήλαιο]”[2], care era folosită ca adăpost pentru animale[3]. Și această peșteră a animalelor avea o lungime de 12 metri și o lățime de 3 metri[4]. Și în acest fel s-a împlinit profeția Sfântului Isaias din începutul cărții sale: „cunoscut-a boul pe Cel care l-a câștigat și măgarul ieslea Domnului său” [Is. 1, 3, LXX].

Bou și măgar care apar în Icoana Nașterii Domnului[5], alături de Pruncul Iisus înfășat în giulgiu, făcându-I căldură cu răsuflarea lor. Și din aceasta înțelegem „Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”[6]. Pentru că boul și măgarul L-au simțit pe Domnul, au simțit că Pruncul Iisus e Domnul și Stăpânul vieții noastre, în timp ce împăratul Irodis căuta să-L piardă pe Prunc [Mt. 2, 13, BYZ].

– Și de ce căuta să-L omoare?

– Pentru că Magii veniseră în Ierusalim și Îl căutau pe Împăratul iudeilor [Βασιλεὺς τῶν ἰουδαίων] [Mt. 2, 2, BYZ] Cel născut de curând. Iar Irodis s-a tulburat la auzul acestei vești [Mt. 2, 3, BYZ], pentru că se temea să nu fie detronat.

Și după ce Magii, „căzând [la pământ], I s-au închinat Lui [πεσόντες προσεκύνησαν Αὐτῷ]”, Pruncului Iisus, și I-au adus darurile lor [Mt. 2, 11, BYZ] cele profetice, cele care vorbeau la modul profund despre Domnul, Împăratul slavei a trebuit să fugă în Egipt [Mt. 2, 13, BYZ] și să trăiască acolo ca un exilat, pentru ca să scape de mânia împăratului celui lumesc.

Și astfel au început nedreptățile la adresa Domnului! De unde înțelegem că nu trebuie să fim vinovați pentru ceva anume ca să fim nedreptățiți, excluși, prigoniți de către oameni. Pentru că, dacă o anumită persoană sau mai multe vor ajunge la concluzia că le stai în drum, vor căuta să îți facă rău. Iar Domnul, alegând să fugă din fața răului, ne-a învățat că lucrul cel mai înțelept e să nu ne luăm la harță, la bătaie cu cei care ne vor răul. Pentru că noi trebuie să căutăm pacea cu toți oamenii și nu răfuieli, nu vendete, nu răzbunări.

Însă, când El a fugit în Egiptos, s-a împlinit altă profeție a Sfântului Isaias: „Domnul șade pe nor ușor și va veni întru Egiptos [Κύριος κάθηται ἐπὶ νεφέλης κούφης καὶ ἥξει εἰς Αἴγυπτον]” [Is. 19, 1, LXX]. Cât și profeția Sfântului Osie: „Și din Egiptos i-am chemat pe fiii săi [καὶ ἐξ Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ]” [Os. 11, 1, LXX], pe fiii lui Israil. Însă aici, în mod profetic, prin „fiii lui Israil” sunt indicați Domnul, Maica Sa, Sfântul Iosif, tatăl adoptiv al Domnului, dimpreună cu Sfântul Iacovos, fratele vitreg al Domnului[7], care au mers câte 4 în Egiptos.

Cine este norul cel ușor, care L-a purtat în pântece pe Domnul slavei? Cine este cea care L-a iubit pe El în mod desăvârșit, fiind singura Maică a Fiului Tatălui?

Căci, la Sfântul Isaias, prin sintagma: „Domnul șade pe nor ușor” se indică nașterea Lui din Preacurata Fecioară. Împreună cu care va merge în Egiptos, ca un exilat, ținut fiind în brațele ei. Și când au fost chemați din Egiptos s-a împlinit profeția de la Sfântul Osie, așa cum ne spune și Sfântul Matteos [Mt. 2, 15, BYZ].

Și pentru că fiecare dintre noi avem un loc al nostru pe care îl numim acasa noastră, și Domnul a avut unul și el s-a numit Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 2, 23, BYZ]. În limba ebraică numele orașului este Națrat [נָצְרַת][8] și înseamnă ramură sau pază, fiind înțeles ca turn de veghe sau loc de pază[9]. Pentru că aici a trăit Domnul, ramura mântuirii noastre, Care este adevărata noastră supraveghere, adevărata pază a mântuirii noastre. Fiindcă El ne poartă de grijă și ne călăuzește mereu spre El și spre Împărăția Lui cea veșnică.

Și iată cum în ultima predică a lui 2019, noi învățăm că excluderea și minimalizarea noastră fac parte din viața noastră! Pentru că viața creștină presupune și durerea sufletească și trupească, presupune și prigoana, presupune și chinuri asumate. Cei care nu ne vor, care nu ne plac, care nu ne suportă, ne pot face rău. Însă chinurile acestea pentru credință, pentru credința noastră, ne-au fost profețite de către Domnul. Pentru că „veți fi dați și de către părinți [καὶ ὑπὸ γονέων] și de cei înrudiți [καὶ συγγενῶν] [cu voi] și de cei prieteni [καὶ φίλων] [cu voi] și de frați [καὶ ἀδελφῶν] și vor omorî dintre voi [καὶ θανατώσουσιν ἐξ ὑμῶν]. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu [Καὶ ἔσεσθε μισούμενοι ὑπὸ πάντων διὰ τὸ ὄνομά Μου]” [Lc. 21, 16-17, BYZ].

Iar ura religioasă e o ură fără sens, o ură oarbă. Pentru că ura n-are de-a face cu rațiunea, ci e o cădere din rațiune. Cine urăște pe aproapele său, se urăște pe sine însuși, pentru că se leapădă de mântuirea lui. Căci în centrul mântuirii noastre stă iubirea pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri. Pe când ura e o luptă demonică împotriva iubirii, împotriva prieteniei, a stabilității, a vieții pașnice, sociabile…

Am mâncat de praznic, ne-am întărit după slăbiciunea postului și am slujit Dumnezeiasca Liturghie trei zile la rând. Apoi, după sâmbăta liberă de ieri, astăzi am fost din nou în rugăciune, în ultima duminică a lui 2019, bucurându-ne bisericește, comunitar. Iar rugăciunea, credința mărturisită și împărtășirea împreună înseamnă o tot mai mare unire duhovnicească între noi. Pentru că acestea ne unesc și ne fac să fim o comunitate, o frățietate creștină. Fără Biserică și fără viața creștină am fi oameni izolați, trăitori în același sat sau oraș, dar fără legături reale între noi. Însă Biserica ne adună la un loc, Biserica ne împrietenește pe unii cu alții, Biserica ne educă la modul profund și ne îndrumă spre viața veșnică cu Dumnezeu.

Anul 2019 a fost anul satului românesc[10]. Anul 2020 va fi anul familiei[11]. Și când vorbim despre familie, vorbim despre locul în care se naște stabilitatea unui sat, a unui oraș, a unei țări, a unei lumi. Pentru că în familie se formează caracterele, aspirațiile, idealurile. În sânul familiei învățăm cine suntem și ce vrem și, ajutați de familia noastră, pășim cu încredere în viață.

De aceea, discuția despre familie, ca și cea despre satul românesc, nu este o discuție în abstract, ci una foarte concretă. Pentru că familia e mereu o realitate în schimbare și ea are nevoie de învățătura Bisericii pentru ca să se împlinească în mod real. Atât bunicii, cât și părinții, cât și copiii au nevoie să coboare tot mai mult în ei înșiși, pentru ca să se înțeleagă interior și să își înțeleagă rolul lor esențial în familie. Pentru că familia are trecut, are prezent, dar trebuie să aibă și viitor. Și viitorul familiei se creează acum, în clipa de față, prin ceea ce facem pentru copiii și nepoții noștri…

Așadar, iubiții mei, intrăm într-un nou an pentru ca să Îi slujim pe mai departe Domnului! Pentru că anii noștri sunt în mâna Lui și El este Cel care ne întărește și ne binecuvintează spre tot lucrul cel bun. Iar dacă vrem binecuvântarea Lui, binecuvântarea milei Sale, atunci iubirea trebuie să fie pecetea vieții noastre. Trebuie să fim oameni ai iubirii, ai bunătății, ai stabilității, oameni de încredere și ai dialogului, cu care poți să vorbești și să te sfătuiești, în care poți să te încrezi. Pentru că toate lucrurile bune în societatea noastră se fac pe încredere și pe moralitate. Dacă ești om de încredere, ești respectat și iubit. Dar dacă încerci să înșeli iubirea oamenilor, atunci rămâi singur, pentru că te faci om de neîncredere, om cu care nu se poate face treabă.

Încă două zile până în noul an! Să le trăim cu pace și cu mulțumire! Și în prima zi a anului 2020, în primul praznic împărătesc al noului an, să fim din nou aici, împreună, pentru ca să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea un an nou cu pace și cu multe bucurii duhovnicești și trupești. Amin!


[1] Începută la 14. 48, în zi de vineri, pe 27 decembrie 2019. Soare, 5 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/la-pestera-nasterii-domnului-din-betleem.

[4] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/pestera-nasterii-domnului.

[5] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/12/Nasterea_Domnului_icoana.jpg.

[6] George Coșbuc, În seara de Crăciun, a treia strofă, cf. https://ro.wikisource.org/wiki/În_seara_de_Crăciun.

[7] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-iacob-ruda-domnului-primul-episcop-al-ierusalimului.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[9] Ibidem.

[10] Cf. https://basilica.ro/raportul-sinteza-al-anului-omagial-si-comemorativ-2019/.

[11] Cf. https://basilica.ro/hotararea-sfantului-sinod-cu-privire-la-anul-omagial-2020/.

Predică la Nașterea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

un sculptor a realizat recent o scenă a Nașterii Domnului, iar steaua Magilor, în mod inspirat, a făcut-o sub forma…unei străpungeri a unui glonț. Steaua a văzut-o ca pe urma unui glonț de calibru mare, care a străpuns în mod categoric un metal dur, metal văzut ca un substitut al trupului omenesc…

Iar mie detaliul stelei mi-a vorbit cu putere în conștiință, pentru că credința mea se datorează tocmai celor răpuși, dar nu învinși de gloanțe în decembrie 1989. Tinerii, oamenii plini de entuziasm care și-au strigăt pe străzi libertatea în acel decembrie călduros, la fel de călduros ca cel de acum, de peste 30 de ani, au fost pentru mine atmosfera dumnezeiască în care glonțul credinței, glonțul harului lui Dumnezeu, mi-a rănit inima.

Pe când praznicul Nașterii Domnului începea în 1989, eu mă nășteam duhovnicește ca om al credinței. Și mă făceam pe atunci prunc, prunc în credință, lăsându-mă învățat de Cel care pentru noi S-a făcut Prunc, pentru ca să ne învețe cum să ne sfințim fiecare zi a vieții noastre. De aceea, eu trăiesc aceste zile de prăznuire ale Nașterii Domnului ca zile pline de entuziasm dumnezeiesc, ca zile ale convertirii mele, rugându-mă pentru Mucenicii și Eroii libertății noastre ca pentru oameni vii și liberi. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu și, prin ei, și noi suntem vii și ne putem manifesta libertatea în mod cuviincios, în mod ziditor, spre binele nostru și al tuturor.

Nu, festivismul nu ne ajută, nu ne ajută nicidecum, ci doar prăznuirea! Și ca să prăznuim trebuie să credem în Cel care ne mântuie pe noi. Ca să prăznuim trebuie să credem că Fiul Tatălui S-a făcut Prunc mântuitor pentru noi și că voia Lui trebuie să devină viața noastră. Și dacă credem în El, în Cel care ne face cu totul noi, cu totul alții, în Cel care ne restartează viața noastră, atunci starea noastră de-a fi e prăznuirea, e bucuria de Dumnezeu.

Cine încearcă să mimeze prăznuirea e un actor oribil, care ne strică sufletul, pentru că ne vinde un entuziasm inexistent. Iar eu, ca scriitor de teatru, ca om care știe cum trebuie să se joace o piesă de teatru, cum trebuie să se pună în scenă o operă de teatru și cum trebuie să fie receptată o piesă de teatru, am oroare față de actorii care teatralizează teatrul, care teatralizează sentimentele în loc să le exprime, în loc să coboare în ele, în loc să se identifice cu ceea ce spun și fac pe scenă. La fel am oroare, ca poet și ca romancier, față de cei care nu știu să recite o poezie sau nu știu să spună un monolog sau să citească un text dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, ci le maimuțăresc pueril.

Nu mai trebuie să spun ce oroare trăiesc când văd Slujitori ai Bisericii mimând slujirea Bisericii fără ca ea să treacă prin ei, fără ca ea să fie una cu ei. Dar pentru că am văzut foarte mulți falși actori ai altarului, m-am învățat cu falsitatea cum m-am învățat cu poluarea, nu mă mai lupt cu ea interior și nici nu mai fac caz de ea, ci o iau ca atare. Însă nu confund niciodată poluarea cu credința ingenuă, smerită, plină de cuviință și de bun simț, după cum nu confund pâinea coaptă, scoasă din cuptor, cu imitația de pâine și nici mizeria morală cu sfințenia.

Și de ce nu pot confunda minciuna cu adevărul în inima mea? Pentru că sunt fiul libertății duhovnicești! Sunt născut din entuziasmul sfânt al celor care cereau libertate sau moarte. Care nu aveau jumătăți de măsură. Și nu îmi permit jumătăți de măsură, pentru că eu trăiesc și creez la parametrii totali ai ființei mele. Pentru că numai așa te poți bucura, te poți mântui, poți crea ceva unic, cu totul autentic.

Așa că, dacă vrem să mimăm prăznuirea, dar până acum n-am postit, nu ne-am obosit ascetic, nu ne-am rugat, nu ne-am sfințit, nu ne iese. Prăznuirea e născută din asceză, din munca zilnică. Și dacă n-arăți nimic zilnic, nimic făcut de mâinile tale, nu trăiești în ritmul prăznuirii, ci al parvenirii…

Am fost vineri, pe 20 decembrie, cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului pe la dumneavoastră și au fost doar 5-6 uși închise…fără explicații. Lucru care m-a bucurat mult, pentru că e un record al dumneavoastră. Recordul ospitalității dumneavoastră. Cine îl primește pe Preotul lui Dumnezeu, Îl primește pe El! Și cine Îl primește pe Dumnezeu, atunci e învățat de El inima bună, prietenoasă. Și dacă primești pe cineva, pe tine te stimezi în primul rând și nu pe cel care vine la tine în casă.

Și mă bucur că am vorbit, că ne-am felicitat, că am stat la masă și am mâncat și am băut cu pace, făcând un tur de forță într-o singură zi. La Botezul Domnului vom veni pe 2 și 3 ianuarie 2020, pentru ca să facem lucrurile pe îndelete. Dar acum ne-am grăbit tocmai pentru ca să nu existe alte evenimente și să împartă în două ziua întâlnirii cu dumneavoastră.

Și am adus vorba despre vizita pastorală recentă pentru ca să vorbesc despre reacția copiilor în fața Sfintei Icoane a Nașterii Domnului. Doi copii nu au vrut să sărute Sfânta Icoană – ei știu de ce; erau și după somn, unul luat de la televizor – și le-am arătat Pruncul din centrul Icoanei, care este mai mic decât ei, foarte mic. Și le-am spus că Acela e Domnul și Dumnezeul lor, deși pare atât de mic. Dar El ne dăruie tot binele nouă, tuturor.

Un altul, care anul trecut se temea de mine și țipa de mama focului, anul acesta m-a așteptat cu nerăbdare ca să vin, pentru ca să pupe Sfânta Icoană. Și de ce anul acesta a vrut, iar anul trecut n-a vrut? Pentru că anul trecut am stat cu el de vorbă și i-am spus că nu îl mănânc, că nu am venit să îl cert, că nu am venit să îi fac vreun rău, ci să îl bucur. Pentru că Pruncul acesta mic, de pe Icoană, a venit la noi să ne bucure. Și că, dacă noi ne bucurăm, atunci trăim cu adevărat și nu trăim de formă. Iar anul acesta, băiatul nostru, care a mai crescut cu încă un an până la însurătoare și care mi-a spus că și-a făcut și prietenă, a venit vesel să pupe Icoana, pentru că bucuria e bună la orice vârstă.

De aceea, în viața pastorală trebuie să insiști! Trebuie să insiști mereu. Mai stai de vorbă cu omul, îl mai întrebi, îl lași să își spună sufletul, și mai revii cu adevărurile bune, mântuitoare pentru viața lui. Și când el se coace interior, când ajunge la puterea de a înțelege că credința e binele lui real și pentru acum și pentru veșnicie, atunci începe să facă pași hotărâți, pași esențiali pentru viața lui.

Dar pentru ca să insiști trebuie să îți pese de oameni! Și ca să îți pese de ei trebuie să ai vocație reală de Părinte duhovnicesc. Și pentru ca să ajungi Părinte, mai întâi trebuie să te naști și să crești duhovnicește și să ajungi la o maturitate tot mai mare în credință și în lucrarea mântuirii. Dar pentru ca să te naști trebuie să te convertești. Și ca să te convertești, ca să te schimbi cu totul, ca să o rupi definitiv cu viața ta din trecut, trebuie să te smerești cu totul în fața lui Dumnezeu și să lași ca El să te străpungă cu…glonțul credinței. Pentru că credința e fundamentul vieții celei noi, a celei pe care zidești orice virtute.

Însă tinerii au oroare de falsitate. Nu le place falsitatea nici din ei și nici din alții. Și dacă nu vin la Biserică e pentru că nu simt că noi suntem reali, că noi suntem credincioși cu adevărat. Copiii, și mai mult, simt când au de-a face cu un om bun și când au de-a face cu un farsor. Nu îți pot explica pentru ce îl plac pe unul și îl detestă pe altul, dar simt asta.

La Revoluția Română din decembrie 1989 aveam 12 ani, eram un copil adâncit în cunoașterea vieții neamului românesc, dar nimeni nu mă făcuse până atunci să trăiesc entuziasmul dumnezeiesc în fața bucuriei sfinte, duhovnicești. Știam ce e doina, ce e povestea, ce e poezia, ce este imnul național, cât de importante sunt marile personalități ale țării și ale lumii pentru binele nostru, al tuturora, știam ce e prietenia, ce e iubirea reală pentru cineva, cât de importantă e munca, cât de importante sunt corectitudinea și punctualitatea, dar nimeni nu mă înfiorase cu credința lui în Dumnezeu. Nimeni nu mă dezarmase cu iubirea lui pentru Dumnezeu, cu neînfricarea lui în fața morții, cu sfidarea morții pentru un crez veșnic.

Însă atunci, în decembrie 1989, de praznicul Pruncului Celui dumnezeiesc, m-am umplut de entuziasm dumnezeiesc, de care sunt plin până azi. Lumina lor a aprins lumânarea ființei mele. Pentru că atunci m-am întâlnit cu Dumnezeul meu, cu Cel care m-a umplut de credință, și am înțeles că pe piatra aceasta veșnică trebuie să îmi zidesc întreaga viață.

De aceea, pentru mine, Dumnezeu, Biserica, credința, viața duhovnicească, sfințenia nu sunt termeni tehnici, pentru că scriu teologie, ci ei sunt termenii fundamentali ai vieții mele. Pentru că eu trăiesc cum scriu și scriu cum trăiesc. Și pentru mine scrisul e modul meu de a fi și nu un mod în care vreau să parvin, să mi se dea, să fiu băgat în seamă, să fiu acceptat de mai cine știe cine. Pentru că știu cine sunt și ce rol am în lume și nu am nevoie de confirmări. Dar știu cine sunt și ce rol am, pentru că Îl am pe Dumnezeu!

Pentru că de praznicul Nașterii Domnului, în 1989, la 12 ani, Hristos S-a născut și în mine. Și El, Pruncul cel mai important pentru toți, a început să facă primii pași împreună cu mine, pașii credinței, și drumul nostru împreună continuă. De aceea, eu prăznuiesc, împreună cu întreaga Biserică, pe Dumnezeul pe Care Îl cunosc și cu Care trăiesc zilnic. Dar Care, tot zilnic, mă învață mereu și mereu noi lucruri despre Sine. Și prăznuirea asta este: bucuria noastră de Dumnezeu pentru revelarea Lui continuă în viața noastră!

Pentru că noi suntem luminile aprinse de El, care putem aprinde inimile a milioane și miliarde de oameni. Căci, de fapt, asta ne și cere Dumnezeu: să Îl propovăduim pe El și să aprindem harul Lui și în alții. Pentru că oamenii au nevoie de tot adevărul Lui, de toată Biserica Lui și de toată mântuirea Lui. Oamenii au nevoie de o iubire totală, fără rest, și de adevărul total, cuprinzător al mântuirii noastre. Oamenii au nevoie de Dumnezeu și de Biserica Lui, de Biserica Ortodoxă, de cea care nu are nimic de-a face cu surogatele religioase.

Dar pentru ca să vezi Biserica cu adevărat trebuie să Îl vezi pe El cu adevărat. Să Îl vezi în slava Lui, într-o revelare dumnezeiască cu totul personală și plină de veselie dumnezeiască. Și după ce El ni se arată nouă, nevrednicilor robilor Săi, atunci nu mai putem suporta surogatele, falsitatea, oribilul împachetat frumos. Pentru că numai adevărul e pe deplin cuceritor, pe deplin acaparant.

Biserica lui Dumnezeu e cu totul frumoasă, cu totul plină de entuziasm dumnezeiesc. Ea nu are nimic de-a face cu parvenitismul, cu teatralizarea, cu carierismul, cu lâncezeala. Și ori de câte ori mărturisesc asta mi se dau exemple grave, exemple din realitatea eclesială, exemple imediate de prostie, răutate și indiferență, care ar trebui să mă constrângă „să îmi schimb poziția”.

Numai că eu știu cum arată realitatea eclesială! Eu cunosc poluarea și mizeria interioară din Biserică cât și din lume, de peste tot, după cum toți locuitorii din marile orașe o cunosc pe cea produsă de mașini, industrii, indiferență. Însă, în ciuda a ceea ce cunosc, în ciuda a zeci și sute de exemple negative, fără a mă exclude din ecuație, eu văd Biserica fără pată și fără necroză, pentru că eu trăiesc în Biserica lui Dumnezeu. Și Biserica mântuirii e așa cum v-o mărturisesc eu acum: e Biserica Sfinților și a celor ce se luptă continuu pentru mântuirea lor.

De aceea, eu nu idealizez Biserica atunci când vorbesc despre faptul că ea e cu totul sfântă, ci eu mărturisesc despre cum arată Biserica în membrii reali ai ei. Și această Biserică, deși e umbrită de multe exemple negative, ea e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ.

– De ce vorbiți însă de lucrurile negative într-o zi așa de frumoasă și de sfântă? De ce nu priviți pe deasupra lor?

– Pentru că Biserica nu cosmetizează realitatea, ci o expune. O expune în realitatea ei nudă, nefalsificată. Când vrei să îți ascunzi ridurile, imperfecțiunile feței, urâțenia apelezi la farduri, la chirurgie estetică, la manipularea vederii. Însă, dacă vrei să ascunzi sub preș realitatea, nu ai de-a face cu mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că Pruncul S-a născut în peșteră și nu în palat. Adică Dumnezeu S-a născut acolo! Și El n-a fost primit, n-a fost înțeles, n-a fost băgat în seamă.

Nici acum nu e băgat în seamă de prea mulți! Pentru că e singurul Prunc care enervează, tocmai prin faptul că ne vrea tot binele, iar noi nu ne vrem binele. Și facem abstracție de El, pentru că nu vrem să trăim autentic, să trăim la modul real, deplin, împlinitor, ci ca bătuți de viscol. Însă, când îți asumi bătaia lui Dumnezeu, când îți asumi mânia și urgia Lui, ele vin, vin grabnic…

Pe al doilea volum al Dogmaticii mele îl voi publica foarte curând, acum, la sfârșit de an. E unul foarte concentrat, pentru că el conține triadologia tuturor cărților poetico-sapiențiale ale Dumnezeieștii Scripturi. Și am conștientizat tot mai mult faptul că Dumnezeu îmbină, în revelația Lui, certările Lui, modul cum îi pedepsește pe cei păcătoși, cu modul în care El Se comportă cu Sfinții Lui. Și Dumnezeu vorbește în Scriptură foarte mult despre mânia, despre urgia Lui, despre pedepsele Lui, despre cum îi omoară pe cei păcătoși care nu se pocăiesc, care Îl sfidează zilnic. Adică El nu bagă murdăria sub preș, ci ne vorbește despre ea de la o poștă. Și la fel face despre El și despre Sfinții Lui: dă detalii multiple, insistă, repetă, insistă, nu ne lasă niciodată cu jumătăți de măsură.

Și cred că trebuie să învățăm acrivic, punctual ce ne spune El. Pentru că perspectiva Lui despre El și despre noi e foarte categorică, iar câștig de cauză au numai Sfinții Lui. Pentru că, pentru El contează în cele din urmă ce fac, ce spun, ce vor aceștia, Sfinții Lui. Pe când, raportarea Lui la cei păcătoși, la cei care se fac toată viața lor că El nu există, e categorică: se vor munci, se vor chinui veșnic în Iad.

Și acest mod tranșant de a vedea lucrurile e cea mai mare dovadă de iubire față de noi. Pentru că El nu ne lasă cu ideea că „merge și așa”, „o să vedem noi”, „cine știe ce-o mai fi și pe lumea ailaltă”, ci El ne vorbește clar și răspicat: Dacă nu ești Sfântul Meu, atunci ești în Iad, pentru că nu mai există o altă variantă, o altă soluție!

Da, Pruncul scandalizează în mod continuu! El S-a smerit până într-acolo, încât a fost considerat om, doar om, și de demoni și de oameni. De aceea, și demonii și oamenii și-au făcut mendrele cum au vrut cu Fiul întrupat al Tatălui. L-au minimalizat, L-au batjocorit, au îndrăznit lucruri incalificabile…pentru că El ne-a iubit și ne iubește pe toți. Iubirea Lui nețărmurită nu ne-a smerit, ci ne-a făcut să ne înălțăm, să ne fudulim prostește.

Și, în aroganța noastră de pigmei în ale cunoașterii, noi credem că „știm mai bine” decât El cum stau lucrurile, pe când El ne spune că drumul nostru real în cunoaștere începe de când ne facem prunci, prunci duhovnicești pentru El, pentru ca să creștem mereu întru El.

Praznicul de azi e începutul mântuirii noastre! Pentru că, înainte de a crește, noi trebuie să fim prunci. Trebuie să ne naștem mai întâi din Dumnezeu, din slava Lui, umplându-ne de credința în El.

Trebuie să ne naștem! Trebuie să ajungem copiii lui Dumnezeu! Pentru că de aici, de la stadiul de copil, care începe să aibă o zi, o săptămână, o lună, un an, începe drumul credinței, drumul mântuirii noastre. Și drumul mântuirii noastre este eclesial, după cum am detaliat în a doua mea conferință online[2]. Drumul copilăriei noastre duhovnicești se trăiește în Biserică și nu aiurea! De aceea, dacă nu trăim continuu în ritmul Bisericii, în ritmul rugăciunii și al Slujbelor și al slujirii ei, nu copilărim deloc duhovnicește.

Însă, toți trebuie să ne facem reproșuri! Un om care nu își reproșează nimic nu e conștient de starea lui deplorabilă. Pentru că adevărații credincioși ai lui Dumnezeu își reproșează foarte multe lucruri. Realul credincios e omul cu o mare conștiință a păcătoșeniei personale. Și dacă te crezi păcătos cu adevărat, atunci ești un om viu, un slujitor al lui Dumnezeu, pentru că Pruncul acesta de azi S-a născut pentru cei păcătoși și nu pentru cei care își închipuie că sunt „Drepți”.

De aceea, pentru toți cei care credeți în El, dar, în același timp, vă simțiți păcătoși în fața Lui, vestea cea mare e aceasta: Hristos S-a născut!

Și El S-a născut pentru noi, cei păcătoși, cei care avem conștiința acută a păcatelor noastre, pentru ca pe noi să ne facă fiii Lui duhovnicești. Amin!


[1] Începută la 19. 32, în zi de duminică, pe 22 decembrie 2019. Afară sunt 16 grade, plouă ușor, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/19/mantuirea-este-eclesiala-conferinta-online/.