Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Categorie: Predici Page 1 of 164

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2019]

Iubiții mei[1],

în adâncul nostru cu toții dorim viața cea fără de moarte. Pentru că viața cea fără de moarte e viața cea veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Iar într-o cântare a praznicului de astăzi, noi am mărturisit: „Îngropându-ne [cu] Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeu[l] nostru, vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit [cu] Învierea Ta, și cântând, grăim: Osanna în[tru] cei preaînalți, binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului!”[2].

Cu alte cuvinte, pentru noi, creștinii ortodocși, viața cea fără de moarte a început odată cu moartea și învierea noastră mistică, împreună cu Domnul, pe care le-am trăit la Botezul nostru. De atunci am început să trăim în ritmul vieții celei veșnice, în ritmul vieții cu Dumnezeu și, pentru noi, viața noastră de aici e plină de viața cea veșnică a lui Dumnezeu. Și viața noastră creștină e plină de cântare, de doxologie, de mărturisire, de bucurie înaintea lui Dumnezeu, a Celui care ne-a descoperit nouă mila Lui. Căci, așa cum Domnul a arătat compătimire față de Sfântul Lazaros, prietenul Său, ca un iubitor de oameni[3], tot la fel S-a arătat compătimitor cu fiecare dintre noi, atâta timp cât a murit și a înviat cu noi în Botezul nostru, pentru ca să ne dăruie nouă viața cea fără de moarte, viața cea veșnică.

Noi le spunem stâlpări la sălciile pe care le-am binecuvântat astăzi[4]. Căci în Triodul grecesc această zi se numește: Κυριακή των Βαΐων[5]  [Chiriachi ton Vaion], adică Duminica Stâlpărilor. Însă, pentru ca să fie mai expresivă pentru români, în Triodul nostru duminica de astăzi se numește Duminica Floriilor, adică a florilor, deși noi aducem la Biserică doar sălcii pentru binecuvântare și nu flori.

Însă, în fapt, această duminică nu e nici a stâlpărilor și nici a florilor, pentru că nu cinstim ramurile de copaci și nici florile, ci e duminica în care „prăznuim strălucita și slăvita sărbătoare a intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos”[6]. Intrarea Lui în Ierusalim pentru ca să Se dea morții de bunăvoie. Și când această intrare a Sa în Ierusalim a avut loc, Domnul a fost primit cu stâlpări în mâini și cu multă bucurie, oamenii primindu-L ca Împărat al lui Israil.

Dar această intrare sfântă fusese deja profețită! În Ps. 117, 25-26, unde s-a spus: „O, Doamne, mântuie acum! O, Doamne, sporește acum! Binecuvântat [este] cel care vine în numele Domnului” [cf. LXX], în Zah. 9, 9, unde s-a spus: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău îți vine ție drept și mântuind, El [fiind] blând și călărind pe cel de sub jug/ pe măgar și pe mânzul cel tânăr!” [cf. LXX], cât și în Ps. 8, 3, unde s-a spus: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă” [cf. LXX].

Căci versetele din Psalmul 117 s-au împlinit astfel: „A doua zi, mulțime multă, care a venit la sărbătoare, auzind că Iisus vine întru Ierusalim, au luat ramuri/ stâlpări de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] și au ieșit întru întâmpinarea Lui, și strigau: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [In. 12, 12-13, BYZ]. Iar Osanna e o transliterare a sintagmei ebraice הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א [Hoșiah nna] [Ps. 118, 25, WTT], care înseamnă Mântuie acum!

Și Domnul a intrat în Ierusalim pe un măgar tânăr [In. 12, 14, BYZ], învățându-ne să fim decenți în viața noastră socială. Și când a intrat în Ierusalim, iar arhiereii și cărturarii i-au auzit pe copii strigând în templu și zicând: „Osanna fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ υἱῷ Δαυίδ]!”, ei s-au indignat [Mt. 21, 15, BYZ]. Iar Domnul le-a citat Ps. 8, 3 în Mt. 21, 16, spunându-le, în mod indirect, că acum s-a împlinit această profeție. Pentru că și pruncii, luminați de Dumnezeu, au înțeles că Iisus Hristos este Mașiah, că este Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Însă rugăciunea de binecuvântare a sălciilor ne spune un amănunt revelator: că primirea Lui ca un Împărat a prevestit Învierea Sa cea de a treia zi[7]. Pentru că El nu a intrat în Ierusalim ca să fie Împăratul lumesc al Ierusalimului și al Israilului în totalitatea sa, ci Împăratul duhovnicesc al întregului pământ. Pentru că, suportând toate chinurile de bunăvoie, până la moartea Sa pe Cruce, și îndumnezeindu-Și umanitatea Sa, Domnul a înviat din morți ca un biruitor, ca Împăratul întregii creații. Și, de fapt, această zi, ziua Învierii Sale, a fost lăudată de copiii Ierusalimului, atunci când au fost luminați de Dumnezeu să Îl vadă ca Mașiah, ca Hristos, ca Dumnezeu întrupat.

Cei doi orbi din Ieriho Îl numesc pe Domnul „fiul lui David [υἱὸς Δαυίδ]” [Mt. 20, 30-31, BYZ], așa după cum L-au numit și pruncii din Ierusalim [Mt. 21, 15, BYZ]. Pentru că Mesia, după umanitatea Sa, e din sămânța lui David. Amintind Ps. 109, 1, LXX în Mt. 22, 44, Domnul le-a spus că Hristos e Domnul lui David după dumnezeirea Sa, deși, după umanitatea Sa, e fiul lui [Mt. 22, 45, BYZ]. Pentru că Hristos nu e doar om, ci e Dumnezeu și om.

Sfântul Marcos, în 11, 7, ne spune că era un mânz de măgar [τὸν πῶλον] [BYZ]. Unul care nu cunoștea răutatea lumii. Și Apostolii și-au pus veșmintele peste măgăruș și peste ele a șezut Domnul [Mc. 11, 7, BYZ]. Pentru că Domnul vrea să șadă în noi pentru toți vecii, vrea să locuiască în noi pururea.

„Mulți”, ne spune tot Sfântul Marcos, „își așterneau veșmintele lor pe cale” [Mc. 11, 8, BYZ], înaintea Domnului. Pentru că suntem chemați să ne punem cu totul pe calea Lui, făcându-ne preș înaintea Sa. Adică smerindu-ne pe noi înșine, renunțând la mentalitatea noastră telurică, utilitaristă și crezând toate cele pe care El ni le poruncește, căci cuvintele Lui sunt viața noastră.

Alături de veșmintele așternute pe cale, cei din Ierusalim tăiau stâlpări/ ramuri din pomi și le răspândeau pe cale [Mc. 11, 8, BYZ]. La prima vedere, ierusalimitenii nu erau ecologiști, pentru că stricau vegetația. Dar ramurile aduse Domnului, tot acest verde impunător închinat Lui, ne vorbește despre închinarea întregii noastre energii lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să ne aducem cu totul Lui, cu toată puterea noastră de a crede și a înfăptui, dar și unii pe alții la Hristos.

Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Apostolii, atunci, pe loc, nu au înțeles semnificația celor petrecute la intrarea Lui în Ierusalim [In. 12, 16]. „Dar [ἀλλ᾽], când S-a preaslăvit Iisus [ὅτε ἐδοξάσθη Ἰησοῦς]”, adică atunci când El a înviat din morți și Apostolii S-au umplut de har și au început să înțeleagă duhovnicește viața și cuvintele Domnului, „atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise asupra Lui și [că] acestea I-au făcut Lui” [In. 12, 16, BYZ]. Pentru că și noi avem nevoie de ani întregi pentru a înțelege și a aprofunda faptele și cuvintele Domnului, dar, mai ales, avem nevoie de luminarea Lui. Căci nu putem să Îl înțelegem pe El fără ajutorul Lui și fără prezența Lui duhovnicească în noi.

Domnul intră în Ierusalim, pentru că, odată cu întruparea Lui, El Și-a asumat traiectoria istorică a grăuntelui de grâu. Iar „dacă nu are să moară grăuntele de grâu, căzând întru pământ, el rămâne singur, dar dacă are să moară, aduce multă roadă” [In. 12, 24, BYZ]. Și roada Lui e întreaga Biserică, care mereu se extinde, mereu devine mai cuprinzătoare.

Praznicul de azi e un praznic bucuros! Tocmai de aceea îl prăznuim cu multă veselie și cu dezlegare la pește. Și praznicul de azi ne vestește biruința proximă, foarte apropiată a Domnului. Biruința Lui desăvârșită asupra păcatului, a morții, a demonilor, a urâtului existențial. Pentru că nimic din acestea toate nu se găsesc în El și nu au de-a face cu umanitatea Lui transfigurată, îndumnezeită.

– Ce daruri trebuie să Îi aducem Domnului în acest praznic?

– „Stâlpările virtuților [τοὺς κλάδους ἀρετῶν]”[8] noastre! Să arătăm virtuți reale înaintea Lui, fapte autentice de credință și de iubire. Pentru că oamenii vor vedea onestitatea, vor vedea bunul simț, vor vedea smerenia, vor vedea cumințenia noastră. Virtuțile nu pot trece neobservate în mod deplin! Chiar dacă pe unele le poți ascunde, nu le poți ascunde pe toate. Și ele te arată creștin și nu de voia ta, nu liber cugetător.

Înaintea Domnului trebuie să întindem faptele cele dumnezeiești [θείων ἔργων] și să-L primim în noi în mod mistic [μυστικῶς][9], tainic, duhovnicesc. Căci El vine să pătimească de bunăvoie, pentru ca să ne dăruie tuturor nepătimirea [ἀπάθειαν][10]. Și nepătimirea e harisma dumnezeiască prin care ne umplem de slava lui Dumnezeu și suntem păziți de El ca să nu mai dorim cele trecătoare, ci să ne umplem de vederea și de dorirea celor dumnezeiești, celor veșnice.

Puiul de măgar încălecat de Domnul a închipuit neamurile cele păgâne[11]. Neamurile domolite, domesticite în Biserică, învățate cuviința prin viața de nevoință a Bisericii.

Prima cântare a praznicului de la Litie ne confirmă faptul că pruncii evreilor au vorbit profetic despre Domnul, fiind luminați de Duhul Sfânt, așa după cum vor vorbi și Apostolii Lui[12]. Iar Domnul, pe mulți din viața noastră îi face să vorbească în mod profetic, atunci când ne povățuiește prin intermediul lor. Căci vrea ca noi să primim luminarea Lui prin intermediul oamenilor, pentru ca să vedem cum Se coboară El, cu multă iubire și smerenie, la nivelul nostru de înțelegere.

Trebuie să avem „stâlpări înțelegătoare [κλάδων νοητῶς]”[13], adică gânduri pline de teologie, de curăție, de mulțumire adusă lui Dumnezeu. Trebuie să fim stâlpări duhovnicești, ramuri verzi ale Bisericii lui Dumnezeu, mădulare vii ale lui Hristos. Căci verdele din noi, viața Lui din noi, arată puterea Lui continuă de a ne întineri, de a ne sfinți, de a ne transfigura.

Și atâta timp cât îndrăznim în Domnul, în mila Lui față de noi, avem tinerețea Lui în noi, suntem biruitori, suntem în stare de lucruri incredibil de mari. Dar când nu mai avem nădejde, când nu mai avem entuziasm dumnezeiesc, când începem să vedem lumea în negru, atunci am îmbătrânit în mod real, pentru că ne-au năpădit patimile.

Și nu îmi plac oamenii care își plâng de milă, care nu îndrăznesc mereu la Dumnezeu, în rugăciunea față de El, care cred că totul e pierdut și singura noastră ocupație e resemnarea.

Însă, a te resemna înseamnă a muri duhovnicește.

A nu mai crede în mod zilnic în harul schimbării duhovnicești, în mila Lui care ne schimbă continuu, înseamnă a muri. Dar, dacă vrei să trăiești, trebuie să te pocăiești continuu și să crezi în El în ciuda tuturor greutăților și a împotrivirilor la adresa ta.

Ieri, la procesiunea sfântă de la Alexandria, v-am purtat și pe dumneavoastră în suflet. Unde am fost, Preoți și credincioși, pentru ca să ne mărturisim identitatea ortodoxă. Pentru că identitatea noastră eclesială, faptul că suntem creștini ortodocși, trebuie mărturisit în mod public. Căci noi trăim în societate și societatea are nevoie de noi și la bine și la greu. Iar sănătatea autentică a unei societăți este viața interioară, creștină, a membrilor ei. Pentru că, ceea ce trăim în noi, devoalăm prin cuvintele și faptele noastre.

De aceea, iubiții mei, să ne bucurăm împreună cu Domnul, cu Cel care a pătimit pentru mântuirea noastră! Pentru că rănile Lui ne-au umplut pe noi de viața Lui cea veșnică.

Vom spovedi și împărtăși în toată această Săptămână Sfântă! Voi merge acasă, la cei care mă vor solicita, dar voi spovedi și împărtăși și aici, la Biserică. Și vă aștept cu păcatele puse pe hârtie, scrise pe scurt, fără detalii și cu pocăință în suflet, pentru ca să ne arătăm Domnului. Căci spovedirea păcatelor o faceți înaintea lui Dumnezeu, eu, Duhovnicul dumneavoastră, fiind doar cel care vă călăuzesc spre întâlnirea cu Dumnezeul tuturor. Căci El e Cel care ne odihnește pe toți, așa cum, în mod pașnic, a intrat în Ierusalim. Pentru că El dorește ca să facă din toți un Ierusalim, un oraș al păcii, în care El să fie Împăratul nostru.

Îl doriți pe Împăratul nostru? Dacă răspunsul e pozitiv, dacă e da, atunci să fie da! Să veniți la El fără teamă, cu dorința de a vă umple de pacea Lui și de curăția Lui cea veșnică! Amin.


[1] Începută în ziua de 12 aprilie 2019, zi de vineri, ora 15. 37. Afară sunt 16 grade și cer înnorat.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. Ultima cântare a Vecerniei. Textul e acesta: „Συνταφέντες Σοι διὰ τοῦ Βαπτίσματος, Χριστὲ ὁ Θεὸς ἡμῶν, τῆς ἀθανάτου ζωῆς ἠξιώθημεν τῇ Ἀναστάσει Σου, καὶ ἀνυμνοῦντες κράζομεν· Ὡσαννὰ ἐν τοῖς ὑψίστοις, εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος, ἐν ὀνόματι Κυρίου”. [3] Ibidem.

[4] Rugăciunea de binecuvântare a sălciilor e aceasta: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care șezi pe Heruvimi, Cel ce ai arătat puterea Ta și ai trimis pe Unul-născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuie lumea prin Crucea, prin Îngroparea și prin Învierea Sa, și Căruia, venind în Ierusalim spre Patima Sa cea de bună voie, poporul, care ședea întru întuneric și în umbra morții, luând semnele biruinței, ramuri de copaci și stâlpări de finic, I-a prevestit Învierea Lui, Însuți, Stăpâne, păzește-ne și pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte-prăznuire! Și precum pe acele popoare și pe acei prunci care Ți-au strigat Ție Osanna, așa apără-ne și pe noi, ca, prin laude și cântări duhovnicești, să ne învrednicim de Învierea cea de a treia zi, cea dătătoare de viață, în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună ești binecuvântat, cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”. Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690. Am îndreptat textul pe alocuri.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. A se vedea și https://el.wikipedia.org/wiki/Κυριακή_των_Βαΐων.

[6] Triodul, ed. BOR 1986, p. 467.

[7] Cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 690.

[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

Predică despre cunoașterea de sine

Iubiții mei[1],

când călătorim în locuri noi, unde n-am mai fost vreodată, și care sunt interesante pentru sufletul nostru, ochii noștri sunt atenți la tot felul de detalii. Pentru că vrem să reținem cât mai multe lucruri, deși știm că această privire nepotolită, această dorință de a băga totul în noi ne obosește. La fel, când intrăm în spații noi, necunoscute din online sau într-o mare bibliotecă, ochii noștri se uită în toate părțile după titluri, după cărți, după noutăți. Căci avem ochi avizi după noutate. Pentru că nouă ne plac noutățile, știrile, experiențele profunde, subiectele de cercetare care ne împlinesc, care ne lămuresc, care ne suscită interesul.

Și de ce ne plac noutățile? Pentru că fugim de singurătate, de repetiție, de rămânerea în lucrurile deja știute. Și când ajungem să avem de-a face cu lucruri captivante, interesante, nu trecem mai departe, până nu înțelegem întrucâtva de ce acele lucruri ne acaparează.

Dacă avem de-a face cu lucruri bune, cu lucruri care ne împlinesc, acestea ne trec în mod frumos, în mod cuvios spre altele ca ele. Dar dacă ne opresc în loc patimi și gânduri păcătoase, trebuie să le înțelegem răutatea, nocivitatea, pentru ca să trecem mai departe în drumul nostru cu Dumnezeu. Pentru că nicio patimă nu poate fi învinsă până nu o înțelegem în mod deplin. Până nu îi înțelegem nocivitatea, până nu îi înțelegem nefericirea, până nu înțelegem câtă nefericire ne-a produs.

Dacă am experimentat de mici singurătatea, lipsa prietenilor, neiubirea, știm că singurătatea este un prilej de multă amărăciune și păcătuire. Dimpotrivă, dacă am trăit de mici într-un grup de prieteni, știm de asemenea că și grupul te îndeamnă la anumite păcate, pe lângă împlinirea pe care ți-o aduc relațiile de prietenie.

Când ești de unul singur, trăiești foarte dureros viața, dar durerea te poate face profund. Pe când viața într-un grup de prieteni te poate face un om prefăcut, un om lipsit de profunzime, un om care nu poți să îți iei viața în propriile tale mâini. Iar noi avem cu toții nevoie de propriul drum în viață. Căci, chiar dacă vrem sau nu vrem acest lucru, noi trebuie să decidem, să optăm pentru o anume traiectorie a vieții noastre.

Însă, sunt puțini cei care își urmează vocația! Sunt puțini cei care vor să sufere și suferă mult pentru a se împlini interior. Cei mai mulți – lucru observabil – se lasă pe mâna părinților, a anturajului, a nevoilor sociale din timpul lor. Din timpul când trebuie să își decidă viitorul. Și astfel aleg o meserie bănoasă sau își schimbă profesia cu o alta, dacă văd că aceea e mai profitabilă.

Însă problema adolescenței și a tinereții este dragostea. Începutul dragostei. Și pentru dragoste ai nevoie de bani. Dar mai înainte de bani e nevoia de un altul, de celălalt. Și pentru ca să fii plăcut de o fată sau de un băiat trebuie să ai lucruri în comun cu ea sau cu el. Frumusețea, timpul liber, dorința de experiențe nu sunt pași siguri pentru o relație reală. Însă munca reală, credința, onestitatea, dăruirea, atenția, conștiința sunt începutul iubirii.

Pentru că iubirea are multă conștiință și multă dăruire, dar și multă muncă în spatele ei. Căci înțelegi că atunci când iubești trebuie să te dărui și să dărui lucruri reale persoanei iubite.

Dacă tinerii ar fi învățați să își caute soțul/ soția la Dumnezeu, în rugăciunea către Dumnezeu, lucrurile nu s-ar mai complica atât de mult. Însă, pentru că nu își cer partenerul de viață de la Dumnezeu, îl aleg pe cel pe care i-l recomandă oamenii. Și oamenii aleg după gustul lor. Însă tinerii ar trebui să se căsătorească după gustul lor, după iubirea lor luminată de Dumnezeu. Căci Dumnezeu, Care ne luminează despre orice lucru din viața noastră, cu atât mai mult dorește să ne lumineze în problemele esențiale ale vieții noastre. Iar Căsătoria este un lucru fundamental în viața unui Mirean, după cum intrarea în Monahism e un lucru fundamental pentru un Monah.

Și dacă am stărui în rugăciune și am aștepta ca Dumnezeu să ne vorbească într-un anume fel, am alege în mod real partenerul de viață. Pentru că Dumnezeu ne luminează în scurt timp asupra celui pe care îl iubim și îl respectăm.

Dar un om care dorește să afle despre alții, despre istoria altora, despre perioade istorice în lanț, dorește în primul rând să se cunoască pe el însuși. Cine citește experiențele Sfinților Bisericii, viețile marilor oameni ai lumii, diverse opere literare și filosofice, înțelege că are multe în comun cu ei, dar și că are multe neajunsuri în comparație cu ei. Nu poate să nu îți placă profunzimea, măsura, ordinea, frumusețea, sublimitatea operelor de artă și a întregii creații a lui Dumnezeu. Pentru că oamenii iau din cele ale lui Dumnezeu și își pun în sufletul lor sau filtrează toate prin sufletul lor, îmbogățindu-se prin cele pe care le pot înțelege și iubi.

Numai că poți să aduni înțelegeri multiple și să te lămurești interior în măsura în care te curățești de patimi. În măsura în care scoți răul din tine, poți să te afunzi în profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu.

La prima vedere, problema curățirii de patimi este una abstractă, deși ea este foarte practică. Pentru că trebuie să știi care sunt patimile. Și ca să le cunoști, ai nevoie să citești cărțile Sfinților lui Dumnezeu despre patimi. Pentru că, pe baza lor, începem să identificăm în noi înșine propriile noastre patimi. Iar în relațiile cu patimile noastre sunt și păcatele noastre.

În jurul patimilor desfrânării, mândriei, urii, răutății, iubirii de sine, iubirii de bani, fricii și a altora ca ele se învârt toate păcatele noastre. Cele pe care noi trebuie să le spovedim! Pe care noi trebuie să le punem pe hârtia de Spovedanie și să ni le asumăm ca rele ale noastre.

Și păcătuim pentru că poftim păcătos, pentru că ne e frică, pentru că ținem la orgoliul nostru, la ce spun alții despre noi. Păcatul e modul nostru nefiresc de a exista. Și pe măsură ce ne spovedim păcatele și patimile și luptăm cu patimile din noi, pe atât înțelegem că lupta pentru noi înșine e lupta pentru curăție. Dar lupta pentru curăție ne arată că noi suntem în luptă continuă cu vechiul om, cu omul păcatului, cu omul afundat în păcate. Și dacă în noi înșine, în mod continuu, păcatul se infiltrează pentru că pactizăm cu el, pentru că îi dăm drumul în casa sufletului nostru, iar noi ne aplecăm spre diverse patimi, această stare interioară ne umple de pocăință. Căci vedem în noi înșine lucruri care nu ne plac, un fel de-a fi cu care nu suntem de acord, dar pentru care avem slăbiciune.

Iar slăbiciunile noastre păcătoase sunt continua noastră nefericire. Nefericire pe care trebuie să o punem continuu în rugăciunea noastră către Dumnezeu, pentru că doar El ne poate ajuta să ne învingem patimile.

Așadar, cunoașterea de sine înseamnă a cunoaște lucrurile de care suntem capabili, a ne cunoaște potențele, dar și ceea ce frânează dezvoltarea noastră mintală, sufletească și duhovnicească. Pe măsura la cât citim, la cât muncim, la cât ne rugăm, înțelegem cât putem munci și cât ne putem osteni într-o zi, într-o săptămână, într-un an. Avem nevoie să revedem continuu lucrurile făcute, cât și pe cele nefăcute, ca să înțelegem diferența dintre a vrea și a putea. Iar dacă privești cu atenție lucrurile pe care le-ai făcut, ele seamănă cu tine, ele te exprimă, dar te exprimă și în bunele, cât și în relele tale.

Tocmai de aceea, e nevoie continuă de o continuă sporire duhovnicească, pentru ca sporirea noastră intelectuală și materială să fie amprentată puternic de duhovnicie. Căci, la propriu, nici nu putem să ne oprim din sporirea duhovnicească, fără să cădem în grave păcate. Ci, odată ce am început să ne cunoaștem pe noi înșine și să îi slujim lui Dumnezeu, acest proces interior e nesfârșit. Nu îl putem opri deloc. Pentru că fiecare zi înseamnă un pas mai departe în cunoașterea lui Dumnezeu și în cunoașterea de sine.

Astfel înțelegem de ce anul bisericesc nu are nicio zi liberă, adică fără vreo slujire liturgică. În fiecare zi noi Îi slujim lui Dumnezeu și pomenim un număr mare de Sfinți ai lui Dumnezeu. Pentru că fiecare zi a Bisericii, ca și a noastră, personală, e o ascensiune spre Împărăția lui Dumnezeu. E o urcare continuă spre Dumnezeu. Și pentru că viața noastră este o continuă urcare, e o continuă elevare interioară, cunoașterea de sine e mereu plină de noutate. Pentru că, ajutat de Dumnezeu, poți să faci lucruri de care nu te credeai capabil. În sensul bun al cuvântului.

Dar orice renunțare la urcuș înseamnă cădere. Și orice păcat e o cădere din urcușul duhovnicesc! De aceea, pe foaia de Spovedanie – pe care mulți nu o înțeleg și nici nu o doresc, dar care e oglinda reală a păcatelor noastre – avem multe de scris. Avem multe de scris tot timpul. Și ceea ce spovedim, aceea Dumnezeu vindecă în noi. Pentru că ceea ce spovedim, aceea recunoaștem că suntem.

Și mulți se întreabă de ce, la Spovedanie, nu ne spunem și faptele bune. Sau, tocmai pentru că vor să le spună și pe acelea, pentru că vor să fie știute și recunoscuți mai degrabă datorită lor, mulți ne spun faptele și gândurile și sentimentele lor bune, dar nu și pe cele rele. Însă Spovedania este numai pentru cele rele, pentru că ele trebuie îndreptate! Și dacă omul se îndreaptă, dacă iese din acele păcate pe care le spovedește, se luminează tot mai mult și faptele lui cele bune. Pentru că iertarea continuă a lui Dumnezeu ne întărește în nevoința noastră și ne umple de smerenie și de pace. Căci noi avem conștiința fermă că El ne păstrează pe linia de plutire a vieții duhovnicești și că numai El ne readuce la loc, în harul Său și în pacea Bisericii, la fiecare spovedire a păcatelor noastre.

La fiecare Spovedanie noi trebuie să ne spovedim doar păcatele noastre! Ultimele păcate, pe cele făcute de la ultima noastră Spovedanie. Fără detalii, doar păcatele! Însă Duhovnicii vor înțelege, dincolo de ceea ce noi spovedim, cine suntem de fapt. Pentru că și a te spovedi e o mare sinceritate și o mare exigență față de sine. La fiecare spovedire a păcatelor, noi coborâm în noi înșine, la realitatea noastră interioară, dar coborâm împreună cu Dumnezeu, de la Care așteptăm ajutorul nostru. Pentru că numai El ne vindecă și ne rezidește interior, numai El ne umple de pacea Sa și de toată delicatețea. Iar Duhovnicul e martorul îndreptării noastre continue, dar și cel prin care coboară în noi slava lui Dumnezeu. Și trăind în slava Lui, noi putem da mărturie despre realitatea duhovnicească a Spovedaniei și a vieții Bisericii în integralitatea ei.

Așadar, iubiții mei, cunoașterea de sine, pentru noi, creștinii ortodocși, nu înseamnă doar a ne cunoaște păcatele, patimile și virtuțile, ci a cunoaște din plin și prezența lui Dumnezeu în viața noastră. Prezența Lui în noi prin slava Sa cea veșnică. Pentru că noi nu suntem singuri în cunoașterea și în definirea de sine, ci întotdeauna cu Dumnezeu. Căci omul, dintru început, a fost plin de slava lui Dumnezeu, slava Lui fiind constitutivă firii noastre. Pentru că omul așa a fost creat de Dumnezeu: curat, fără de păcat și plin de slava Lui. Iar Biserica e mediul divino-uman în care omul își trăiește cu adevărat starea lui firească, aceea de om duhovnicesc.

Trăiți duhovnicește și bucurați-vă de Dumnezeu în fiecare clipă! Pentru că postul nostru, ca și rugăciunea noastră, ne satură cu totul ființa noastră și ne deschide mereu spre Dumnezeu.

Bucurați-vă de Dumnezeul mântuirii noastre și de orice om în care vedeți lucrarea iubirii lui Dumnezeu! Pentru că mâna lui Dumnezeu se vede în toată creația Lui și toată creația Lui este academia noastră duhovnicească. Din care putem să învățăm zilnic și pe care o putem cuprinde mereu în rugăciunea și în nevoința noastră. Amin!


[1] Începută la 15. 15, pe 6 aprilie 2019, într-o zi de sâmbătă. Soare, 18 grade.

Predică la Duminica a V-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

orice patimă pe care o avem este o manifestare nefirească în viața noastră, dar pe care noi o trăim cu toată ființa noastră. Când ne certăm cu cineva, fiind plini de mânie și de resentimente, noi trăim din plin nebunia temporară a mâniei. Căci mânia cuprinde întregul om și îl face să fie în luptă cu cel care l-a supărat. Și când suntem cuprinși de mânie, noi nu mai observăm ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că suntem prinși în lupta verbală cu cel care ne-a enervat. Luptă verbală care, oricând, poate deveni și fizică. Dar când ne mai odihnim puțin, când ne mai trec nervii, ne dăm seama că enervarea noastră a fost o furtună într-un pahar cu apă. Pentru că ne-am enervat prea mult pentru nimic.

La fel, când suntem cuprinși de poftă desfrânată, când excitarea sexuală eclipsează rațiunea, noi căutăm să vedem și să avem parteneri pentru păcatul nostru și nu ne mai interesează ceea ce se petrece în jurul nostru. Pentru că pofta e cea care ne-a acaparat cu totul și doar ea ne interesează. Și când facem din pofta sexuală scopul nostru în viață, atunci trăim în mod curvar tot timpul vieții noastre, pentru că pervertim în noi orice întâlnire cu oamenii. Pentru că îi vedem și îi acceptăm doar în măsura în care ne împlinesc pofta sexuală.

Însă, când Biserica a consacrat această duminică Sfintei Maria Egiptia [Μαρία ἡ Αἰγυπτία]/ Egipteanca – pe care deja am pomenit-o pe 1 aprilie[2] –, nu a făcut acest lucru pentru ca să ne spună că trebuie să extirpăm din noi pofta, poftă care e constitutivă sufletului nostru, ci că trebuie să o înduhovnicim. Pentru că pofta noastră, dorința noastră, care e acum îndreptată spre cele trupești și materiale, alipindu-se de ele în mod pătimaș, se poate desprinde din vederea pătimașă a oamenilor și a lucrurilor și se poate îndrepta spre Dumnezeu. Căci noi, cei care acum iubim pătimaș, putem să iubim și duhovnicește pe Dumnezeu și pe oameni.

Tocmai de aceea, exemplul Sfintei Maria – care a trăit de la 12 ani la 29 de ani, adică 17 ani o viață desfrânată[3], apoi, după convertirea ei minunată[4], a trăit 17 ani de asceză foarte aspră în pustie[5], apoi încă 30 de ani în aceeași pustie, cu totul 47 de ani[6], ajungând la o sfințenie cutremurătoare –, ne este pus astăzi înainte pentru a ne arăta că pofta sufletului nostru se poate transfigura și, odată cu ea, întreaga noastră ființă. Că ceea ce noi credem, atunci când suntem desfrânați, că este imposibil, adică faptul de a ne stăpâni pofta, nu e imposibil, ci, dimpotrivă, că pofta îndreptată spre Dumnezeu ne face cu totul plini de iubirea de Dumnezeu, făcându-ne să Îl iubim pe El mai mult decât am iubit vreodată pe oameni și cele pământești.

Căci Sfânta Maria s-a luptat cu pofta desfrânării din ea însăși până când s-a umplut de lumina lui Dumnezeu și de liniște interioară statornică, netrecătoare[7]. Pentru că și-a îndreptat pofta sufletului ei, întreaga ei dorire, de la cele pământești la Dumnezeu. Iar după ce 17 ani s-a hrănit cu verdețurile pustiei, mai apoi a fost hrănită și învățată duhovnicește de către Dumnezeu[8]. Căci a trecut cu totul de la viețuirea trupească la cea duhovnicească, trăind încă de aici viața Sfinților din Împărăția lui Dumnezeu.

Însă, până când a ajuns să se roage stând în văzduh, înălțată cu un cot de la pământ[9], Sfânta Maria a trecut prin iadul cel greu al desfrânării și, mai apoi, printr-o cumplită asceză în pustie.

Despre zilele curviei ei, ea a mărturisit: „Mi-e rușine să mă gândesc cum de la început mi-am stricat fecioria și cât de neînfrânată și nesățioasă îmi era patima împreunării [cu bărbați]. […] [Și] ți-o voi  istorisi pe scurt, ca să cunoști firea mea pătimașă și dorul meu după plăceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iartă-mă, i-am petrecut în dragoste publică, supusă fiind destrăbălării. […] Aveam…o poftă nesățioasă și o dorință neînfrânată de a mă tăvăli în noroi[ul curviei]. Aceasta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîncetat trupul”[10] meu prin împreunări sexuale.

Convertirea ei s-a produs de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la Ierusalim, în Biserica Învierii Domnului[11]. Pentru că „o putere mare m-a împiedicat, întocmai ca o mulțime rânduită de ostași”[12] să intre în Biserică. A încercat de 4 ori să intre și n-a putut[13].

„Am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghesuielii [, a eforturilor mele de a intra în Biserică]. M-am întors deci, am plecat și am stat în colțul curții Bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lemnul de viață făcător [al Crucii Domnului]. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că noroiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea [în Biserică]”[14].

Și atunci a început să plângă, să se tânguie și să își bată pieptul, suspinând din adâncul inimii sale[15]. Plânsul pocăinței sale, al convertirii ei celei dumnezeiești. Pentru că a înțeles că viața ei desfrânată e motivul pentru care nu e primită de Dumnezeu în Biserică.

Și cui s-a rugat ea, fiind plină de pocăință? Născătoarei de Dumnezeu! A văzut o Icoană a Născătoarei de Dumnezeu în acel loc și a rugat-o pe Stăpâna lumii să o lase să intre în Biserică, făgăduindu-i ei că se va lepăda de lume și va merge unde ea o va călăuzi[16].

Și, cu milostivirea Născătoarei de Dumnezeu, a putut să intre în Biserică, s-a închinat Sfintei Cruci a Domnului, i-a mulțumit Maicii lui Dumnezeu pentru ajutor, iar aceasta a povățuit-o să meargă dincolo de Iordanis, pentru că acolo se va odihni duhovnicește[17].

Însă, înainte de a pleca în pustie, Sfânta Maria mărturisește că s-a împărtășit în Biserica Sfântului Ioannis Botezătorul[18]. Cine a primit mărturisirea ei? Cine a spovedit-o și a înțeles că nu trebuie să oprească o asemenea femeie, convertită la credință, fără Sfânta Euharistie? Cu siguranță, un om duhovnicesc! Un om care a văzut în adâncul ei dorul ei pentru Dumnezeu.

47 de ani de viață în pustie[19]!…

Însă, „am petrecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele [cele] nebunești ca și cu niște fiare sălbatice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de sete în chip groaznic, dar, de nevoie, sufeream. Intra însă în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor desfrânate, tulburându-mă chinuitor să cânt cântecele drăcești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lăcrimam și-mi loveam pieptul cu mâinile…”[20].

Pentru că atunci când te lupți cu patimile tale, te lupți cu urmările faptelor tale celor rele. Amintiri, obsesii, obișnuințe păcătoase se luptă cu noi, dar toate pot fi învinse, în timp, cu harul lui Dumnezeu. Pentru că lecția de viață a Sfintei Maria e tocmai aceasta: că toate păcatele noastre au urmări reale și grele în noi, dar ele, cu harul lui Dumnezeu, pot fi biruite înăuntru nostru.  Căci vindecarea interioară se face în timp și ea este reală. Vindecarea noastră interioară de patimi e rezultatul ascezei noastre și a harului lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile pe măsură ce și noi dorim acest lucru. Căci pe măsura luptei ascetice este și biruința duhovnicească.

De aceea, noi, ortodocșii, nu ne credem niciodată „mântuiți”, oricât de sfântă ne-ar fi viața, și nici nu stăm nepăsători în fața ispitelor demonilor, ci întotdeauna suntem plini de atenție. Pentru că putem cădea oricând în păcat și, din cauza acelui păcat, în păcate și mai mari.

În Marele Sinaxar grecesc, se specifică faptul că Sfânta Maria Egipteanca a trăit în timpul împărăției Sfântului Iustinianos cel Mare[21], adică în sec. al 6-lea[22]. Cel care a descoperit-o în pustie, din voia lui Dumnezeu, a fost Sfântul Cuvios Zosimas[23], iar cel care a scris Viața Sfintei Maria a fost Sfântul Sofronios I, Patriarhul Ierusalimului[24].

În AC [Acta Sanctorum], vol. 10, avem Viața Sfintei Maria Egipteanca, în limba latină, între p. 77-84. Aici[25] avem varianta ei în limba engleză, pe când aici[26] în limba greacă.

Însă, în comparație cu evlavia Bisericii față de Sfânta Maria Egipteanca, există și autori care neagă existența istorică a Sfintei Maria Egipteanca și consideră că Viața ei este o fabulație. Foarte mulți Sfinți ai Bisericii sunt contestați în același fel: pe supoziții filologico-istorico-teologice. Cel mai greu de suportat e când aceste supoziții, presupuneri, ipoteze răutăcioase, antibisericești sunt considerate „adevăruri” de către teologi și credincioși ortodocși. Pentru că, prin ele, îi smintesc pe membrii Bisericii.

De aceea, iubiții mei, să învățăm din convertirea Sfintei Maria Egipteanca să fim onești cu noi înșine! Să recunoaștem, față de conștiința noastră, faptul că păcatele noastre sunt de vină pentru tot răul din viața noastră. Și să înțelegem, din mărturia ei, că lupta cu păcatul e o luptă de toată viața și nu de câteva zile. Pentru că în acest fel înțelegem că asceza e viața noastră de zi cu zi. Dar, în același timp, că biruința noastră împotriva patimilor e una duhovnicească. Pentru că patimile sunt biruite în noi de către slava lui Dumnezeu, care ne umple și ne desăvârșește.

Să postim și această săptămână cu bucurie și cu pocăință sfântă! Pentru ca să intrăm în Ierusalimul bucuriei, în cetatea păcii, în Ierusalimul cel de sus, prin aceea că pacea lui Dumnezeu coboară în noi și ne ridică pe noi la cele cerești. Amin!


[1] Începută la 10. 13, pe 9 aprilie 2019, zi de marți. Cer parțial înnorat, 12 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[3] Viața Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în Triodul, ed. BOR 2000, p. 747.

[4] Idem, p. 748. [5] Idem, p. 749-750. [6] Idem, p. 749. [7] Idem, p. 750. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 746. [10] Idem, p. 747. [11] Idem, p. 747-748. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Church_of_the_Holy_Sepulchre.

[12] Idem, p. 748. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 748-749. [18] Idem, p. 749. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 749-750.

[21] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιουστινιανός_Α´ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Iustinian_I_(cel_Mare).

[22] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.

[23] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Zosima_(cuvios).

[24] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sofronie_I_al_Ierusalimului.

[25] A se vedea: https://sourcebooks.fordham.edu/basis/maryegypt.asp.

[26] Idem: https://www.impantokratoros.gr/F9F45C26.el.aspx.

Predică la Duminica a IV-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ioannis Sinaitis [Ιωάννης ο Σιναΐτης]/ Sinaitul sau Ioannis Climacos [Ἰωάννης τῆς Κλίμακος]/ Scărarul  s-a născut pe la anul 525, și de la 16 ani a început să se nevoiască în Muntele Sina [Σινᾶ][2]/ Sinai[3].  Un munte din Egipt, înalt de 2.285 de metri, unde Sfântul Moisis a primit de la Dumnezeu tablele Legii[4] și se păstrează până azi peștera unde Sfântul Ioannis s-a nevoit timp de 40 de ani. Peșteră care este situată la 8 kilometri depărtare de Mănăstirea Sfânta Ecaterini [Αικατερίνη] din Muntele Sina[5].

Însă, înainte ca să se nevoiască de unul singur, el s-a nevoit sub ascultarea Sfântului Martirios, a Părintelui său duhovnicesc. Care a adormit pe când Sfântul Ioannis avea 35 de ani. Și, după încă 40 de ani de nevoință monahală și de studiu teologic, la vârsta de 75 de ani a fost ales Igumen [Ηγούμενος][6] al Mănăstirii Sfânta Ecaterini din Muntele Sina. Și a fost Igumen timp de 4 ani, după care s-a retras și a adormit pe la vârsta de 80 de ani. Fapt pentru care anul 605 este socotit anul adormirii sale[7].

Și ce ne învață viața Sfântului Ioannis Scărarul? Că nevoința ascetică trebuie să o începem devreme, încă din adolescență, și că ea trebuie începută sub ascultarea unui Părinte duhovnicesc. Pentru că ascultarea, nevoința ascetică și studiul teologic ne fac ortodocși cu adevărat și numai astfel putem să slujim în Biserica lui Dumnezeu. Viața lui ne spune tuturor că nu putem să îi învățăm pe alții ceea ce nici noi nu știm. Că mai întâi trebuie să învățăm cu smerenie de la Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca să dăruim cu bucurie din darurile lui Dumnezeu revărsate în noi. Și că nu trebuie să ne grăbim în a ne lua răspunderi duhovnicești și teologice, dacă nu suntem înrădăcinați profund în viața cu Dumnezeu și în cunoașterea oamenilor și a realităților sociale.

Pentru că, dacă creștem cu adevărat duhovnicește și teologic, dacă ne sfințim cu adevărat, oriunde am trăi noi și pe orice treaptă am fi în Biserică, prin ceea ce suntem îi putem ajuta și pe confrații noștri. Dar dacă nu ne desăvârșim în mod real în fiecare zi, nu avem ce dărui altora, chiar dacă avem mari demnități în Biserică.

Și prin faptul că în această duminică avem un Sfânt al pustiei, iar duminica viitoare avem o Sfântă a pustiei, ca modele pentru nevoința noastră, Dumnezeiasca Biserică ne spune, de fapt, că nu contează unde te nevoiești și pe ce treaptă ești în Biserica lui Dumnezeu, dacă te nevoiești cu adevărat. Căci dacă ne nevoim cu adevărat, noi creștem și în sfințenie și în înțelegerea teologică în mod real, iar această sporire continuă e împlinirea și mântuirea noastră.

Așa se explică de ce mulți Părinți nu au dorit să primească Preoția: pentru că ei simțeau că au deja prea multe de făcut. Pentru că nevoința ortodoxă este o lucrare ce îți ocupă tot timpul, dar care, în același timp, te împlinește în mod deplin. Căci nevoința ortodoxă înseamnă să te rogi, să postești, să priveghezi, să faci fapte bune, să citești, să scrii, să traduci, să muncești pentru binele Bisericii și pentru mântuirea oamenilor. Și dacă faci toate aceste lucruri la modul serios, nu ai niciodată timp liber. Pentru că în fiecare clipă simți să faci ceva în mod concret pentru slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Când a scris Sfântul Ioannis Sinaitul Scara [Κλίμακα][8]? Pe când era Igumenul Monahilor din Sina. Și el a scris-o la cererea Sfântului Ioannis, Igumentul Mănăstirii Raitos[9], tot din Egipt, și care localitate acum se numește El Tor[10]. Adică a scris-o spre sfârșitul vieții sale și ca să mărturisească despre adevărata nevoință, cea care te sfințește. Pentru că mai întâi trebuie să aduni experiență și teologie, trebuie să te experimentezi, pentru ca să fii un real povățuitor duhovnicesc și teologic.

Iar Scara are 30 de capitole[11] și se ocupă cu faptele și virtuțile vieții creștine. A fost publicată în  PG 88[12], col. 631-1164, alături de numeroase sholii[13], și a fost tradusă de Fericitul Dumitru Stăniloae în vol. al 9-lea al Filocaliei românești[14].

Iar în cartea sa, Sfântul Ioannis Sinaitul ne descoperă toate patimile de care noi suferim. Și ne spune: „cel ce se mândrește cu darurile lui naturale, adică cu deșteptăciunea, cu învățătura, cu citirea limpede, cu vorbirea ușoară, cu destoinicia și cu toate cele de felul acesta, pe care le are fără osteneală, nu va dobândi niciodată bunătățile cele mai presus de fire”[15], adică virtuțile dumnezeiești, luminările dumnezeiești și vederile dumnezeiești. Și aceasta pentru că el consideră că deja are „lucruri mari” și nu le mai așteaptă pe cele cu adevărat mari și dumnezeiești.

Și ne învață că smerenia e maica virtuților dumnezeiești, adică faptul de a ne considera nevrednici de tot lucrul cel bun[16]. Pe când „mânia, clevetirea [vorbirea de rău], amărăciunea [amărârea interioară, resentimentul], strigarea, hula, fățărnicia, ura, pizma, viața după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea”[17] le consideră „căderi duhovnicești”[18], adică din viața duhovnicească, din viața plăcută lui Dumnezeu.

Sfântul Ioannis Scărarul ne învață „să ne deprindem cu tăcerea cea mai deplină”[19], pentru că tăcerea ne umple de liniște interioară și e proprie adâncirii în rugăciune și în cugetare teologică. Fiindcă mintea noastră are nevoie de tăcerea care ne adâncește în vederea de sine și în rugăciunea de pocăință.

Iar când se referă la căderea noastră în vreun păcat anume, el ne sfătuiește să nu ne oprim nevoința și pocăința, pentru că scopul demonilor e acela de a înmulți păcatul pe care l-am făcut[20]. De aceea, a rămâne în nevoința și în pocăința noastră înseamnă a limita păcatul, adică a dejuca planurile demonilor. Și acesta este motivul pentru care, atunci când vorbește despre pocăință, Sfântul Ioannis o numește o actualizare a Botezului nostru[21]. Căci „pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună”[22] a virtuților.

Vorbind despre puterea noastră de a iubi, Sfântul Ioannis Sinaitul ne învață că o putem îndrepta de la iubirea pătimașă spre iubirea lui Dumnezeu. Căci, ne spune el, „am văzut suflete necurate stăpânite nebunește de dragostea trupurilor[23]. Dar luând din cercarea dragostei pricină de pocăință[24], au întors aceeași dragoste spre Domnul. Și sărind îndată peste orice frică [pentru păcatele lor], s-au altoit fără sațiu în dragostea de Dumnezeu. De aceea și Domnul a zis despre acea desfrânată, nu că s-a temut [pentru păcatele pe care le-a făcut], ci că a iubit mult [pe Dumnezeu] și a putut schimba cu ușurință dragostea [pătimașă] cu dragostea [Lc. 7, 47]”[25] de Dumnezeu.

Căci noi cu orice patimă pe care o avem, acest lucru trebuie să-l facem: să ne dezlipim interior de iubirea noastră pătimașă pentru oameni și pentru lucruri, pentru a ne uni dumnezeiește cu Dumnezeu prin dragostea către El. Trebuie să ne dezlipim de iubirea pătimașă față de oameni, de lucruri, de bani, de faimă, pentru ca să ne unim cu Dumnezeu, iubindu-L pe El în mod desăvârșit.

Vorbind despre mâncare, Sfântul Ioannis ne spune: „cunoaște că de multe ori dracul se așază în stomac[ul omului] și nu[-l] lasă pe om să se sature, chiar de ar mânca tot Egiptul și ar bea Nilul întreg. După mâncare pleacă [dracul îmbuibării], ticălosul, și ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a întâmplat: «Ia-l, ia-l, zice, tulbură-l!»”[26]. Și atunci ne tulbură curvia, pentru că am mâncat și am băut prea mult.

Și astfel, iubiții mei, un om care cunoaște cum arată patimile, dar și cum arată biruința împotriva lor, ne scrie cu de-amănuntul despre experiențele vieții duhovnicești. Iar în teologia Sfântului Ioannis Sinaitul se îmbină teologia practică cu cea citită, teologia din viață cu cea din cărți, cum, de altfel, găsim această îmbinare fericită a experienței cu studiul teologic la mai toți Sfinții Părinți ai Bisericii.

Pentru că în nevoința noastră duhovnicească noi trebuie să ne implicăm în mod deplin, în mod total. Trupul și sufletul nostru, în mod armonios, trebuie să se nevoiască. Trebuie să muncim cu mintea și cu inima, dar și cu brațele și cu picioarele noastre, pentru a face voia lui Dumnezeu. Toată ziua trebuie să asudăm, să ne ostenim, să ne obosim pentru a înțelege și a face voia lui Dumnezeu.

Fiindcă scara la care ne cheamă Sfântul Ioannis Sinaitul este a virtuților, este a sporirii duhovnicești continue[27]. E scara sfințeniei, e cea care unește pământul cu cerul și ne urcă în cer. Și noi urcăm în cer, dacă cerul lui Dumnezeu s-a coborât în noi, dacă am primit slava Lui și ea este în noi ca iubire nesfârșită pentru Dumnezeu și pentru oameni.

A 4-a duminică spre Paști!…Și când spui Paști [Πάσχα] [Ieș. 12, 11, LXX], spui: A trece peste. Πάσχα [Pasha] de la ‎פֶּ֥סַח [Pesah] [Ieș. 12, 11, WTT], care înseamnă a trece peste, a trece dincolo. Iar dacă, pentru Israil, Pesahul a însemnat a trece dincolo de Marea Roșie, dar prin Marea Roșie, despărțită în două în mod dumnezeiește, pentru ca tot poporul să treacă prin ea, pentru noi Pasha sau Paștiul, în mod românizat, înseamnă trecerea Domnului prin moarte, pentru a ni Se arăta nouă înviat și cu trupul Său deplin transfigurat.

Paștiul nostru este Hristos Domnul, Cel care ne-a trecut pe noi de la moarte la viață, la viața veșnică cu El. Pentru că El a venit și a desăvârșit vechiul Pesah, care se sărbătorea prin mâncarea unui miel sau a unui ied [Ieș 12, 5, LXX] dimpreună cu azime și cu ierburi amare [Ieș. 12, 8, LXX]. Căci S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru noi toți [I Tim. 2, 6, BYZ], ierburile amare fiind Patimile Lui pentru noi, pentru ca azimele sau rânduielile vechii făgăduințe să le desăvârșească.

De aceea, și noi trebuie să ne înnoim, să le lepădăm pe cele vechi, adică patimile noastre, pentru ca să ne umplem de bucuria învierii Lui cea de a treia zi. Căci El ne poate umple și pe noi de bucuria Lui cea veșnică, de lumina Sa cea dumnezeiască, pentru ca împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui să ne bucurăm de comuniunea cu Sine și cu Tatăl Său și cu Duhul Său Cel Sfânt. Amin!


[1] Începută la 9. 26, în zi de luni, pe 1 aprilie 2019. Soare, 10 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx și  https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_της_Κλίμακος.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Sinai. [4] Ibidem.

[5] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/pestera-sfantului-ioan-scararul-de-pe-muntele-sinai. A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Ιερά_Μονή_Όρους_Σινά.

[6] Cuvânt românizat ca egumen. Și înseamnă conducătorul unei Mănăstiri sau Starețul ei.

[7] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_της_Κλίμακος.

[8] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. PG 88, col. 632.

[10] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/El_Tor,_Egypt.

[11] PG 88, col. 630.

[12] Aici: https://books.google.ro/books?id=55TYAAAAMAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false.

[13] Cuvânt românizat ca scolie și care înseamnă notă, comentariu la un text.

[14] Scara Sfântului Ioan Scărarul, în Filocalia românească, vol. IX, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1980, p. 43-432. O găsiți aici: https://filocaliile.files.wordpress.com/2018/01/filocalia-09-ioan-scararul-ava-dorotei.pdf.

[15] Filocalia românească, vol. IX, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. cit., p. 274.

[16] Idem, p. 275. [17] Idem, p. 285. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 115. [20] Idem, p. 112. [21] Idem, p. 136. [22] Ibidem.

[23] De aprindere sexuală pentru trupurile altora.

[24] Dar căzând în iubire pătimașă și împreunându-se trupește, au cunoscut că au păcătuit și s-au pocăit pentru păcatul lor.

[25] Filocalia românească, vol. IX, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ed. cit., p. 149.

[26] Idem, p. 217-218. [27] Idem, p. 432.

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Efrem Sirul[2] își începea o predică a sa cu afirmația că Sfânta Cruce a Domnului este lemnul care a fost înfipt în mijlocul pământului[3]. Iar afirmația lui a fost făcută pe baza profeției hristologice a Sfântului Profet Asaf din Ps. 73, 12[4], LXX: „Dar Dumnezeu, Împăratul nostru, mai înainte de veac a făcut mântuire în mijlocul pământului [πρὸ αἰῶνος εἰργάσατο σωτηρίαν ἐν μέσῳ τῆς γῆς]”.

De aceea, noi am adus astăzi Sfânta Cruce a Domnului în mijlocul Bisericii, spre închinarea cu credință și spre sărutarea evlavioasă a ei, pentru că aici e mijlocul lumii. Pentru că în jurul Crucii Domnului gravitează, se mișcă întreaga lume care crede sau care nu crede în Domnul, atâta timp cât mântuirea fiecărui om depinde de Jertfa Domnului de pe Cruce. Căci „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre. Învățătura păcii noastre [este] în El [și cu] rana Lui noi ne-am vindecat [τῷ μώλωπι Αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν]” [Ps. 53, 5, LXX]. Noi toți ne-am vindecat de rănile păcatelor noastre. Pentru că, fiind curățiți și întăriți continuu de slava lui Dumnezeu, noi ne vindecăm de propriile noastre răni sufletești și trupești pe care ni le facem. Căci păcatele noastre ne afectează întreaga noastră ființă.

De aceea, nici Patimile Domnului, adică suferințele Lui îndurate pentru noi, nu au fost numai sufletești, ci și trupești. El a suferit și în sufletul și în trupul Său, în întreaga Sa umanitate pentru noi, pentru ca să o vindece în mod desăvârșit. Și pentru că El a învins în mod desăvârșit tot păcatul și toată patima în umanitatea Sa, noi ne putem vindeca acum în mod desăvârșit de toată patima și de tot păcatul.

Iar când vorbim despre Crucea Lui, vorbim despre climaxul, despre sfârșitul dumnezeiesc al Patimilor Lui sufletești și trupești pentru mântuirea noastră. Căci Patimile Lui pentru noi au început odată cu întruparea Lui, cu zămislirea Sa în uterul Preacuratei Stăpâne, al Născătoarei de Dumnezeu, care a avut loc în ziua Buneivestiri, așa după cum am subliniat în predica de luni[5].

Dar Patimile Sale cele pentru noi au transfigurat cu totul umanitatea Sa! Consecințele lor cele preasfinte se văd în îndumnezeirea umanității Sale. Căci, așa cum sublinia tot Sfântul Efrem Sirul, îndumnezeirea umanității Sale a fost profețită la Ps. 92, 1[6]. Unde ni se spune: „Domnul a împărățit, [întru] bunăcuviință/ frumusețe [εὐπρέπειαν] S-a îmbrăcat. Îmbrăcatu-S-a Domnul [întru] putere și S-a încins” [Cf. LXX]. Iar frumusețea și puterea cu care El Și-a îmbrăcat umanitatea Sa înseamnă îndumnezeirea umanității Sale.

De unde și noi, întăriți fiind de Dumnezeu, ne umplem de slava Lui, de slava cea necreată și veșnică a Dumnezeului nostru treimic, pe măsura ascezei noastre, a durerilor noastre suportate în credință. Căci „din fapte se îndreaptă omul [ἐξ ἔργων δικαιοῦται ἄνθρωπος] și nu numai din credință [καὶ οὐκ ἐκ πίστεως μόνον]” [Iac. 2, 24, BYZ]! Prin faptele dreptei credințe noi ne curățim, ne luminăm și ne transfigurăm în mod deplin, pentru că faptele cele bune și pline de evlavie și de credința în Dumnezeu ne deschid slavei lui Dumnezeu.

De aceea, așa cum Răstignirea Domnului nu a fost o sleire, o istovire, o extenuare deplină a umanității Sale, ci o întărire și o transfigurare deplină a acesteia, tot la fel asceza postului, a rugăciunii, a slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui nostru nu este o omorâre a firii noastre, ci o vindecare și o întinerire continuă a noastră. Căci noi, în aceste sfinte zile, ne obosim mental și trupește în nevoințele noastre, dar prin ele ne facem adevăratul bine. Pentru că pocăința, asceza, slujirea sfântă sunt cele care ne personalizează continuu în relația cu Dumnezeu și ne fac medii de iradiere ale bunătății lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Căci astăzi am scos Crucea Domnului din altar și am pus-o în mijlocul Bisericii, pentru ca fiecare dintre noi să se facă o cruce a lui Dumnezeu. Și ne facem cruci vii, duhovnicești, care iradiază tuturor bunătatea lui Dumnezeu, pe măsură ce ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu în relația noastră cu Dumnezeu și cu oamenii.

– Și cum ajungem cruci ale Lui?

– Printr-o continuă convertire a suferințelor, a nedreptăților, a ispitelor proprii în bunătate, în iertare, în smerenie! Căci „ne ostenim lucrând [cu] mâinile noastre. [Iar] ocărâți [fiind], binecuvântăm. Prigoniți [fiind], răbdăm. Huliți [fiind], mângâiem” [I Cor. 4, 12-13, BYZ]. Îi mângâiem în mod duhovnicește pe oameni, dându-le încredere în lupta lor duhovnicească. Răbdăm duhovnicește prigoanele și binecuvântăm, fiind plini de harul lui Dumnezeu, pe cei care ne ocărăsc. Pentru că noi nu ne uităm la slava lumii, ci la slava lui Dumnezeu, la cea care coboară în noi când suportăm, când răbdăm în credință toate acestea.

De aceea, cine dă milostenie pentru ca să fie slăvit de către oameni [Mt. 6, 2], cine se roagă sau cine postește pentru ca să se arate oamenilor [Mt. 6, 5, 16], aceia își iau acum plata lor [Mt. 6, 2, 5, 16]. Și plata lor este lauda oamenilor. Una exterioară și efemeră, care se pierde repede. Dar cei care se nevoiesc pentru ca slava lui Dumnezeu să coboare în ei și să îi curățească, să îi lumineze, să îi sfințească în mod deplin, aceia își iau și acum și veșnic plata lor, adică moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că plata/ răsplata [τὸν μισθὸν] [Mt. 6, 2] reală pentru nevoința noastră vine de la Dumnezeu și e dumnezeiască. Căci Dumnezeu ne răsplătește nevoința, și nu oamenii! Și răsplata Lui e dumnezeiască, pentru că răsplata cu care El ne răsplătește nouă e slava Lui.

De aceea, iubiții mei, vă mărturisesc tuturor că Dumnezeu răsplătește imediat orice gând și orice faptă bună a noastră! El o răsplătește imediat cu slava Lui, cu umplerea noastră de bunătate, de curăție, de iertare, de sfințenie, de luminare dumnezeiască, de bunăcuviință. Cine slujește lui Dumnezeu și oamenilor e plătit la secundă de Dumnezeu. Pentru că El răsplătește imediat atât intenția, cât și osteneala, cât și împlinirea lucrului celui bun. Căci El e tot timpul ca soarele în amiaza mare. Căci oriunde am merge noi și oriunde am face lucrul cel bun, El ne umple de lumina, de căldura, de bucuria și de înțelepciunea slavei Sale.

Lăsați-vă bucurați de către Dumnezeu, pe măsura împlinirii poruncilor Sale! Căci El dorește să ne bucure pe toți cu bucurie negrăită și veșnică. Amin!


[1] Începută la 10. 43, în zi de miercuri, pe 27 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1921/sxsaintinfo.aspx și https://ro.orthodoxwiki.org/Efrem_Sirul.

[3] Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice, trad. din lb. gr. veche, introd. și note de Alexandru Prelipcean, col. Patristica, vol. 15, Ed. Doxologia, Iași, 2018, p. 234. [4] Ibidem.

[5] Cf. Predică la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/03/24/predica-la-bunavestire-a-preasfintei-nascatoarei-de-dumnezeu-2019/.

[6] Sfântul Efrem Sirul, Erminii scripturistice, trad. din lb. gr. veche, introd. și note de Alexandru Prelipcean, ed. cit., p. 241.

Predică la Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]

Iubiții mei[1],

praznicul de astăzi, care este și hramul Bisericii noastre, este despre iubirea lui Dumnezeu față de noi, oamenii. Pentru că e despre Cel care a binevoit să Se facă om pentru noi și pentru mântuirea noastră, adică despre Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Arhanghel Gavriil să aducă această veste preaminunată Preasfintei Fecioare Maria, tocmai de aceea praznicul de astăzi are titulatura Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [Εὐαγγελισμὸς τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου][2].

Iar această veste de la Dumnezeu e cea mai bună veste pe care a primit-o vreodată întreaga umanitate. Căci vestea aceasta este „arătarea tainei celei din veac [τοῦ ἀπ’ αἰῶνος μυστηρίου ἡ φανέρωσις]”[3], este „taina cea mare [τὸ μέγα μυστήριον], cea neștiută mai înainte Îngerilor [τὸ πρίν τοῖς Ἀγγέλοις ἄγνωστον] și mai înainte de veci ascunsă [καὶ πρὸ αἰώνων ἀπόκρυφον]”[4] întregii creații.

Și despre cum s-au petrecut lucrurile ne vorbește Sfântul Lucas în Evanghelia sa:

„Iar în a 6-a lună a fost trimis Îngerul Gavriil [Γαβριὴλ] de către Dumnezeu întru cetatea Galileii, al cărei nume [este] Nazaret [Ναζαρέτ], către o Fecioară logodită [cu] un bărbat, al cărui nume [era] Iosif [Ἰωσήφ], din casa lui David, iar numele Fecioarei [era] Mariam [Μαριάμ].

Și intrând Îngerul către ea, a zis: «Bucură-te, cea plină de har [Χαῖρε, κεχαριτωμένη]! Domnul [este] cu tine [ὁ Κύριος μετὰ σοῦ]. Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei [εὐλογημένη σὺ ἐν γυναιξίν]». Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui, și cugeta [întru sine]: «Ce fel de salutare [ὁ ἀσπασμὸς] este aceasta?». Și Îngerul i-a zis ei: «Nu te teme, Mariam [Μαριάμ]! Căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată, vei lua în pântece și vei naște Fiu și vei chema numele Lui Iisus [Ἰησοῦς]! Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt Se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, al tatălui Său, și va împărăți peste casa lui Iacov întru veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit [καὶ τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ οὐκ ἔσται τέλος]». Și Mariam a zis către Înger: «Cum va fi aceasta, când bărbat nu cunosc [ἐπεὶ ἄνδρα οὐ γινώσκω]?».

Și răspunzând, Îngerul i-a zis ei: «Duhul Sfânt Se va coborî în[tru] tine [Πνεῦμα Ἅγιον ἐπελεύσεται ἐπὶ σέ] și puterea Celui Preaînalt îți [te] va umbri ție [καὶ δύναμις Ὑψίστου ἐπισκιάσει σοι] [pe tine], de aceea și Sfântul care Se naște [din tine] Fiul lui Dumnezeu [Υἱὸς Θεοῦ] va fi chemat.  Și iată, Elisavet, rudenia ta, și ea a zămislit fiu la bătrânețea ei! Și [luna] aceasta îi este ei a 6-a lună [de când a zămislit], a celei care se numește stearpă. Că la Dumnezeu nu va fi cu neputință tot cuvântul».

Și a zis Mariam: «Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]». Și Îngerul a plecat de la ea” [Lc. 1, 26-38, BYZ].

Iar descrierea acestei vedenii de către Sfântul Lucas este fundamentul Icoanei Buneivestiri. În care, în partea stângă, îl avem pe Arhanghelul Gavriil, pe cel care aduce vestea, iar în partea dreaptă o avem pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care primește vestea cea prea mare. Și care acceptă să fie roaba Domnului, adică ascultătoare întru totul a voii lui Dumnezeu.

Vestea cea prea mare, Preacurata Fecioară Maria o primește la Nazaret. În limba ebraică, נָצְרַת [Națrat][5] înseamnă mlădiță[6] sau pază[7]. Și ambele semnificații ale cuvântului Îl indică pe Domnul, Care este mlădița, lăstarul din David după umanitatea Sa, dar și Apărătorul nostru, Supraveghetorul nostru continuu, Cel care ne ajută pe noi în toate ispitele cele rele.

Iar Mariam înseamnă cea iubită[8] de Dumnezeu, pe când Gavriil [Γαβριὴλ] din greacă vine de la גַּבְרִיאֵל [Gabri’el] din ebraică, care înseamnă Dumnezeu este tăria mea[9]. Pentru că trimis, luminat și întărit de Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil a venit la Fecioara Mariam și i-a vestit că ea, cea binecuvântată între femei, va naște pe Iisus, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, pe unul din Treime. Iar Iisus [Ἰησοῦς] din limba greacă vine de la ebraicul יְהוֹשׁוּעַ [Iehoșua], nume pe care îl purtase, în mod profetic, Sfântul Iehoșua, bin Nun [Ieh. 1, 1, WTT] sau Sfântul Iisus, fiul lui Navi [Iis. 1, 1, LXX], așa cum e în limba greacă. Și Iehoșua, în ebraică, înseamnă Dumnezeu este mântuirea[10]. El este mântuirea noastră.

De aceea, în mod rezumativ, când spunem Iisus noi spunem Mântuitorul. Mântuitorul nostru, Cel care ne-a scos pe noi din robia demonilor și din moartea noastră sufletească, înviindu-ne duhovnicește prin slava Lui.

Și când Preacurata Fecioară l-a întrebat pe Arhanghel despre chipul zămislirii și al nașterii lui Iisus, el i-a spus că zămislirea și nașterea Sa vor fi mai presus de fire. Pentru că întreaga Treime va conlucra la zămislirea și la nașterea Fiului din uterul Fecioarei [Lc. 1, 35]. Iar când Preacurata Fecioară Maria a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu [Lc. 1, 38], atunci bunavestire s-a transformat din făgăduință în realitate.

Pentru că „Îngerul cel mai întâi stătător [Ἄγγελος πρωτοστάτης,], din cer a fost trimis [οὐρανόθεν ἐπέμφθη] a zice Născătoarei de Dumnezeu [εἰπεῖν τῇ Θεοτόκῳ] „Bucură-te!” [τὸ Χαῖρε] și, împreună [cu] glasul cel netrupesc [καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ], văzându-Te întrupat [σωματούμενόν Σε θεωρῶν], Doamne [Κύριε], s-a uimit [ἐξίστατο]”[11]. Căci atunci când Fecioara a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu, ea a și devenit Născătoare de Dumnezeu! Pentru că zămislirea Fiului în ea, prin conlucrarea Tatălui și a Duhului Sfânt, s-a produs imediat. Tocmai de aceea, Arhanghelul pleacă de la ea în uimire extatică, pentru că Îl vede întrupat în uterul ei pe Stăpânul întregii creații.

Și pentru că astăzi noi prăznuim zămislirea Fiului lui Dumnezeu în uterul Născătoarei de Dumnezeul – căci aceasta e vestea cea prea bună de la Dumnezeu –, tocmai de aceea, „astăzi [este] începutul mântuirii noastre [σήμερον τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”, e începutul iconomiei mântuirii Domnului pentru noi. Căci zămislirea Domnului sau momentul întrupării Sale, adică al asumării în persoana Sa a umanității Sale, este începutul iconomiei mântuirii, a lucrării Sale răscumpărătoare pentru noi.

Sfântul Andreas Ierusalimiteanul sau Criteanul, în ultima mare cântare a Vecerniei Mari a praznicului de față, ne-a dat răspunsul referitor la clipa nașterii mistice, tainice a Bisericii. Căci el ne spune aici: „și cortul ființei noastre [καὶ ἡ σκηνὴ τῆς ἡμᾶς οὐσίας], prin îndumnezeirea celui care a lucrat amestecarea [καθ’ τῇ θεώσει τοῦ προσληφθέντος φυράματος], templul lui Dumnezeu a fost numit [ναὸς Θεοῦ κεχρημάτικεν][12]. Amestecare cu sensul de unire a celor două firi în Hristos.

Tocmai de aceea și Părintele Dumitru Stăniloae a spus că Biserica este „finalizarea acțiunii mântuitoare, începută prin Întrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mântuire, dacă Întruparea, Răstignirea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru acte. În acest act, toți cei ce cred primesc pe Cuvântul ca Ipostas fundamental, prin trupul Său extins în noi”[13]. Și întruparea Domnului e zămislirea Lui în uterul Fecioarei din praznicul de astăzi. Pentru că astăzi se naște în mod mistic Biserica, când Fiul lui Dumnezeu [ὁ Υἷός του Θεοῦ], Fiul Fecioarei Se face [Υἱὸς τῆς Παρθένου γίνεται][14], adică Își asumă umanitatea noastră.

De aceea, iubiții mei, omul e om din prima clipă a zămislirii sale în uterul mamei, după cum Fecioara a devenit Născătoare de Dumnezeu din clipa zămislirii Fiului lui Dumnezeu în uterul ei! Acesta este argumentul suprem, ontologic, pentru care avortul este o crimă abominabilă. Pentru că noi omorâm o persoană, o persoană vie, cu suflet și trup, la orice avort pe care îl provocăm.

Iar fiecare om e unic și irepetabil, pentru că e darul lui Dumnezeu și după chipul lui Dumnezeu. Așa că avortul nu numai că omoară oameni, dar omoară oameni unici și irepetabili, oameni pe care nu îi lăsăm să se nască, să crească și să ne arate unicitatea lor și potențele lor.

Însă, „conform Centrului de Calcul, Statistică Sanitară și Documentare a Ministerului Sănătății, se estimează că din 1958 până în 2008, în România au fost avortați 22.178.906 [de] copii”[15]. E o estimare și nu un număr exact! Adică pot fi mai mulți decât atât…Iar România creștină „se situează pe primul loc la numărul de copii avortați din Europa. România și Rusia sunt singurele țări din lume al căror număr de copii avortați a depășit numărul populației în viață”[16]. Și ambele țări sunt ortodoxe, sunt membre ale Bisericii!…

Eu mă rog pentru toți confrații noștri cei avortați ca pentru niște oameni martirizați de părinții lor. Îi pomenesc pe toți la un loc la Proscomidie, pentru că și eu trebuia să fiu unul dintre ei…

Însă Dumnezeu S-a luptat pentru mine, a făcut dintr-un cutremur mântuirea mea[17], după cum pe fiecare zi îmi face cale lină spre mântuire! Și m-a învățat continuu să prețuiesc viața, să apăr viața, să mă bucur de viața și de lucrurile bune ale oamenilor, pentru că viața și mântuirea sunt darurile cele mari ale lui Dumnezeu pentru noi.

Iar dacă astăzi suntem împreună, aici, în Biserica lui Dumnezeu, atunci să ne bucurăm de Dumnezeu și să Îi mulțumim pentru darurile Sale cele prea mari revărsate în viața noastră! Căci viața e primul dar pe care El ni l-a dat, alături de integralitatea umană. Pentru că ne-a făcut să fim oameni deplini, raționali, cu discernământ, cu voință liberă, sănătoși, capabili de viață și de muncă. Însă existența și viața umană ne-au fost date nu pentru o viață telurică, ci pentru o viață dumnezeiască. Pentru că Dumnezeu ne-a adus în existență pentru ca să ne unească cu Sine și să ne facă comunionali cu Sine pentru veșnicie. Și cine se unește cu Dumnezeu și rămâne cu El, va fi veșnic împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru contribuția fiecăruia la praznicul Bisericii noastre! Orice hram e bucuria tuturor și o împlinire comunitară. De aceea, vă doresc tuturor multă sănătate și bucurie, și să ne bucurăm pe mai departe, împreună, în această dumnezeiască zi a mântuirii noastre! Amin.


[1] Începută la 7. 29, în zi de marți, pe 19 martie 2019. Zi cu soare, 9 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar26.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nazaret.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_(name).

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joshua_(name).

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar25.html. [12] Ibidem.

[13] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a II-a, vol. II, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 129.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. https://www.banatulazi.ro/romania-tara-unde-numarul-de-copii-avortati-a-depasit-numarul-populatiei-in-viata-video/. [16] Ibidem.

[17] A se vedea mărturia mea de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/03/26/gustul-ingratitudinii-vs-bunul-simt-al-recunostintei/.

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfintele Icoane au fundament extatic, pentru că la baza lor stau vederi și luminări dumnezeiești. Și vederile dumnezeiești sunt revelații preasfinte, pline de teologie dumnezeiască. De aceea, când privim Icoanele teologice ale Bisericii, noi învățăm teologie, teologie dumnezeiască, teologia revelată de Dumnezeu Sfinților Lui.

Când privim, spre exemplu, Icoana Învierii Domnului, în care Îl vedem pe Domnul coborând în Iad și ridicându-i de acolo pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva și, împreună cu ei, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi vedem o vedenie picturalizată. O vedenie iconizată, transpusă în culori[2].

Căci avem în ea mărturia Sfântului Petros din I Petr. 3, 18-20: „Că[ci] și Hristos o dată pentru totdeauna a pătimit pentru păcatele [noastre] [Ὅτι καὶ Χριστὸς ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν], Cel Drept pentru cei nedrepți [Δίκαιος ὑπὲρ ἀδίκων], ca pe noi să ne aducă lui Dumnezeu [ἵνα ὑμᾶς προσαγάγῃ τῷ Θεῷ], omorât [cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul [ζῳοποιηθεὶς δὲ πνεύματι], în[tru] care și duhurilor [ținute] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν], [celor care au fost] neascultătoare odinioară [ἀπειθήσασίν ποτε]” [Cf. BYZ].

Pentru că Domnul, pe când era omorât cu trupul, cu duhul sau cu sufletul Său cel îndumnezeit[3] a coborât în Iad sau în temniță, pentru ca să propovăduiască și duhurilor sau sufletelor din Iad. Și El i-a eliberat atunci pe Sfinții Lui, care de veacuri erau ținuți în Iad[4]. Și că intrarea Lui în Iad a fost reală și răscumpărătoare pentru Sfinții Săi, ne-o spune Sfântul Matteos: „Și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]. Și multe trupuri ale Sfinților celor care erau adormiți au înviat [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]. Și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru cetatea cea sfântă [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν] și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Iar cetatea cea sfântă este Ierusalimul, iar Sfinții Lui, cei din vechime, au fost și ei o dovadă a învierii Lui cea de a treia zi. Pentru că ei au intrat în Ierusalim și s-au arătat multor oameni. Și când Sfântul Matteos spune că trupurile Sfinților au înviat, nu vrea să ne spună că mergeau pe stradă trupurile fără sufletele lor cele sfinte, ci, dimpotrivă, că eliberarea sufletelor celor Sfinți din Iad a fost reală, pentru că trupurile lor, unite cu sufletele lor, adică Sfinții înviați au intrat în Ierusalim și s-au arătat multora. Și ei au înviat, pentru că El i-a eliberat din Iad pe Sfinții Lui.

Icoana Botezului Domnului [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32-34] sau Icoana Transfigurării Domnului pe Tabor [Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36; II Petr. 1, 16-18], ambele descrise în Scriptură, sunt două vedenii dumnezeiești. Nu văzute cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului nostru! Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne ridică pe noi la vederi dumnezeiești, la vederea realităților preasfinte ale Împărăției Sale.

De aceea, când citim mărturia Sfântului Petros, din II Petr. 1, 16: „văzători făcându-ne măreției Aceluia [ἐπόπται γενηθέντες τῆς Ἐκείνου μεγαλειότητος]” [BYZ], a lui Hristos, prin măreție el desemnează slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar când spune că ei, cei trei, pe Tabor, au fost văzători sau martori oculari ai revelării Sale, nu se referă la vederea Lui cu ochii trupești, ci la vederea Lui cu ochii sufletului, la vederea extatică, dumnezeiască. Căci vederea de pe Tabor, ca și cea de la Iordanis, a fost una dumnezeiască și nu una fizică, obișnuită, pe care ar fi putut vedea-o oricine.

Când își descrie vedenia de la Botez, Sfântul Ioannis Botezătorul ne spune: „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]. Și eu nu-L știam pe El [Κἀγὼ οὐκ ᾔδειν Αὐτόν]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă [ἀλλ᾽ ὁ πέμψας με βαπτίζειν ἐν ὕδατι], Acela mi-a zis [Ἐκεῖνός μοι εἶπεν]: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El [Ἐφ᾽ Ὃν ἂν ἴδῃς τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον καὶ μένον ἐπ᾽ Αὐτόν], Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt [Οὗτός ἐστιν ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Și eu am văzut [Κἀγὼ ἑώρακα] și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 32-34, BYZ].

– Cine L-a trimis și cine i-a vorbit Sfântului Ioannis Botezătorul despre Fiul și despre Duhul?

– Dumnezeu Tatăl!

– Și cum i-a vorbit El lui Ioannis?

– În mod extatic, dumnezeiesc, așa cum vorbește și cum Se arată Dumnezeu Sfinților Lui! De aceea, când îi auzim pe Sfinți că vorbesc despre ce au văzut și despre ce le-a spus Dumnezeu, nu trebuie să gândim niciodată că El li S-a arătat trupește, ci întotdeauna dumnezeiește. Pentru că Dumnezeu Se arată pururea în slava Lui și astfel le vorbește Sfinților Lui: în mod dumnezeiesc, în mod extatic, mistic.

Icoana Răstignirii Domnului[5] e o vedere duhovnicească profundă a Patimilor Sale celor preasfinte. Ea ne arată realitatea Răstignirii Domnului din perspectiva Domnului și nu a oamenilor. Din perspectiva unirii ipostatice, personale, dintre cele două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Pentru că oamenii, pe Cruce, vedeau pe Cineva care „nu avea chip [οὐκ εἶχεν εἶδος], nici frumusețe [οὐδὲ κάλλος]” [Is. 53, 2, LXX] din cauza maltratărilor repetate, a chinurilor înfiorătoare la adresa Sa. Vedeau un om gol, plin de sânge, expus tuturor insultelor și chinurilor.

Însă noi, cei credincioși, când privim Icoana Răstignirii Domnului, vedem cum dumnezeirea Lui a întărit în fiecare clipă umanitatea Sa ca să suporte toate durerile și cum s-a îndumnezeit umanitatea Lui prin suportarea desăvârșită a tuturor patimilor Sale celor pentru noi. Noi vedem biruința desăvârșită a Domnului asupra morții, asupra a tot păcatul și asupra demonilor. Pentru că, prin durerile Lui cele cutremurătoare, El a scos din firea umană toată plăcerea pătimașă intrată în firea noastră și a arătat-o cu totul curată, desăvârșită, îndumnezeită.

Dacă nu am fi privit din perspectiva Domnului Răstignirea și Moartea Lui, am fi avut în fața ochilor noștri o moarte crudă, trăită în condiții vitrege. Dar, privite din interiorul persoanei Domnului, Răstignirea și Moartea Domnului sunt suprema dovadă de iubire față de noi, pentru că El a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și, în același timp, ne revelează adevărata împlinire a omului: îndumnezeirea. Căci oamenii au aflat, datorită ei, că scopul vieții noastre pe pământ e acela de a ne îndumnezei.

Pentru că toate greutățile și durerile acestei vieți nu sunt pentru ca să sucombăm din cauza lor, nu sunt pentru ca să murim în mod penibil din cauza lor, ci pentru ca să ne întărim duhovnicește suportându-le, trăindu-le până la capăt, și să ne umplem tot mai mult de slava Lui cea veșnică. Să ne umplem de slava Lui care ne îndumnezeiește pe noi.

Căci oamenii au văzut sânge, mult sânge curgând din Domnul și un om batjocorit, hulit de către toți, lovit de către toți. Însă, în lăuntrul Său, El era Dumnezeu și om, Care suporta toate aceste rele în umanitatea Sa și, prin suportarea Lui desăvârșită, o umplea pe ea de toată slava Lui cea dumnezeiască.

De aceea[6], experiența și teologia vederii lui Dumnezeu, pe care le-a apărat Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][7], astăzi pomenit,  nu au fost „un moft monahal” și nici „o perspectivă elitistă” asupra experienței și a teologiei ortodoxe, ci o necesitate vitală pentru experiența și teologia Bisericii. Căci dacă nu trăiești simțirea harului dumnezeiesc în mod continuu în viața ta, dacă nu  ai adesea luminări și vederi dumnezeiești în viața ta, primite de la Dumnezeu, ca semn al creșterii tale în sfințenie, nu poți înțelege nici cărțile Bisericii, nici dogmele ei, nici Slujbele ei, nici viața ei, nici oamenii și nici pe tine însuți nu te poți cunoaște. Pentru că slava lui Dumnezeu, primită la Botez și pe care noi trebuie să o simțim mereu în noi și împreună cu care trebuie să lucrăm tot lucrul cel bun, e fundamentul mântuirii noastre.

Și când Sfântul Grigorios Palamas s-a luptat pentru rugăciunea isihastă și pentru teologia vederii lui Dumnezeu, el s-a luptat pentru experiența îndumnezeitoare a Bisericii și pentru teologia ei cea dumnezeiască. Pentru experiența și teologia care ne fac Sfinți și moștenitori ai Împărăției Sale.

– Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi pierdut experiența îndumnezeirii noastre și teologia sfințeniei?

– Ceva cu totul catastrofal! Am fi trăit drama depersonalizantă a romano-catolicismului, a protestantismului, a neoprotestantismului și a păgânismului: o viață căzută, telurică, lipsită de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, și am fi avut o teologie telurică, fără racordare la revelarea continuă a lui Dumnezeu în viața noastră. Ne-am fi crezut „Sfinți” fără să fim cu adevărat și am fi făcut o teologie individualistă și antropocentrică de tot râsul.

Și e foarte ușor de văzut cum arată o astfel de teologie și de mentalitate pseudo-bisericească, dacă citești literatură teologică eterodoxă și păgână. Pentru că teologii eterodocși asta fac: în lipsa luminării lui Dumnezeu, ei fac comentarii care mai de care mai subiectiviste, mai fanteziste, mai hulitoare, depărtându-se în mod continuu de viața, experiența și teologia Bisericii. Ceea ce cu secole în urmă era coerent și profund devine deodată „de neacceptat”, dar realități care nu au nimic de-a face cu Biserica sunt tratate ca „bisericești”. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii nu mai au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu, atâta timp cât trăiesc în pseudo-biserici inventate de-a lungul timpului.

Romano-catolicismul se reinventează continuu, adică se îndepărtează tot mai mult de viața și de slujirea și de Tradiția Bisericii. Pentru că ereziile „primatului” și „ale infailibilității” papale sunt surse continue de rătăcire și de desacralizare. Protestantismul și neoprotestantismul neagă, în mod discreționar, orice fundament scriptural, tradițional și bisericesc, aliniindu-se mentalității seculare. Întreaga „creștinătate” eterodoxă e sursa desacralizării lumii, adică a ruperii ei de viața sacramentală a Bisericii.

Așa că nu putem cere religiilor păgâne să fie mai bune decât sunt, atâta timp cât „creștinătatea” eterodoxă își bate joc de fundamentale ei, de Tradiția ei, de viața ei îndumnezeitoare.

În introducerea la cartea sa, Teologia energiilor dumnezeiești[8], teologul ortodox Jean Claude Larchet dă dovezi multiple despre minimalizarea continuă a Sfântului Grigorios Palamas în teologia eterodoxă. Nu îl suportă nici romano-catolicii și nici protestanții, pentru că vorbește despre experiența și teologia harului, a vederii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului. Și când vorbești despre experiența harului, vorbești despre sacramentalitatea Bisericii, adică despre Sfintele Taine.

Sfântul Dionisios Areopagitul, Sfântul Fotios cel Mare, Sfântul Marcos al Efesului, Sfântul Grigorios Palamas sunt cei 4 mari Sfinți ai Ortodoxiei care sunt mitraliați continuu în teologia eterodoxă. De ce? Pentru că vorbesc despre experiența și teologia ortodoxe în relație contiguă cu viața sacramentală a Bisericii. Iar teologii ortodocși, care nu sunt întemeiați cu adevărat în experiența și teologia Bisericii, iau „de bune” elucubrațiile eterodoxe împotriva acestor Sfinți și se fac părtași ideatic și temperamental autorilor lor.

De aceea, avem mulți „teologi ortodocși” cu mentalitate eterodoxă, cu scris eterodox, cu fapte eterodoxe, pe care nu îi trage nimeni la rost. Ei spun orice, fac orice, neagă orice din Tradiția și istoria Bisericii, pentru că au funcții de conducere în Biserică sau în instituțiile teologice. Și din acest motiv, degringoladele din Biserică nu sunt în mod neapărat cai troieni, ci au la bază faptele teologilor și ale clericilor ortodocși cu mentalitate și apucături eterodoxe.

Pledoariile teologice ale Sfântului Grigorios Palamas pentru experiența și teologia Bisericii nu au fost primite cu bucurie de oamenii din Biserică care aveau o mentalitate seculară. Nici azi lucrurile nu stau diferit! Pentru că ortodocșii, care nu gândesc și nu trăiesc ascetic, liturgic și mistic, care nu se nevoiesc continuu pentru mântuirea lor sunt majoritari în Biserică. Cei care acceptă maximalismul ascetico-liturgico-mistic al Bisericii, adică viața și teologia Bisericii, sunt puțini. Și dintre acești puțini ortodocși ai nevoinței avem puțini teologi evidenți, cu glas public.

Tocmai de aceea, publicul real al teologiei ortodoxe e unul minoritar, însă, de această teologie și de experiența ei ține mântuirea și îndumnezeirea oamenilor în Biserica lui Dumnezeu. Iar când Sfântul Grigorios Palamas a ridicat glasul și a vorbit despre experiența Bisericii din mijlocul experienței celei sfinte, a avut conștiința că e minoritar în Biserică, dar că el exprimă credința reală, autentică a Bisericii.

Însă, cine exprimă autentica experiență și teologie a Bisericii este normativ pentru Biserică. Este un Părinte sau o Maică a Bisericii, care vorbește pentru ea, din mijlocul experienței ei celei îndumnezeitoare.

De aceea, iubiții mei, înțelegem de ce apărătorul experienței ortodoxe, Sfântul Grigorios Palamas, e pomenit azi, când noi ne nevoim cu postul și cu rugăciunea și cu cântarea și cu citirea de cărți sfinte. Pentru că toată nevoința noastră trebuie să ne ducă la simțirea harului lui Dumnezeu în noi înșine și la luminări și la vederi îndumnezeitoare. Postul nu e pentru ca noi să slăbim și să fim mai atletici, ci pentru ca noi să fim tezaure vii[9] ale slavei lui Dumnezeu și ale teologiei Bisericii!

Căci dacă tezaurizăm în noi înșine binele, atunci devenim izvoare veșnice ale binelui lui Dumnezeu. Izvoare care adapă pe tot omul însetat după voia lui Dumnezeu.

Și de azi suntem în praznicul Buneivestiri! Care începe azi, pe 24 martie, și se termină marți, pe 26. Diseară și mâine, de hramul Bisericii noastre, să fim împreună! Să ne bucurăm împreună, alături de Preoții invitați, de praznicul acesta bucuros al primăverii, care e „începutul mântuirii noastre [τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[10]! Începutul iconomiei mântuitoare a Domnului pentru mântuirea noastră. La mulți ani tuturor și să ne bucurăm dumnezeiește! Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 18 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1517/151653_sambata-mare.jpg.

[3] Sfântul Ioannis Damaschinos, ΕΚΔΟΣΙΣ ΑΚΡΙΒΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ, în PG 94, col. 1101. [4] Ibidem.

[5] Am preluat-o de aici: https://www.pinterest.com/pin/693695148825252654/.

[6] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Palamas_Vatopaidi.jpg.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς și https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[8] Idem: https://www.librariacartilorbisericesti.ro/librarie/teologia-energiilor-dumnezeiesti/.

[9] A adormit de curând Adela Petre, creatoare de artă populară, pe care UNESCO a declarat-o în 2012: „tezaur uman viu”, cf. https://basilica.ro/buzau-a-trecut-la-cele-vesnice-adela-petre-un-tezaur-uman/.

De ce? Pentru experiența ei în meșteșugăria populară. Și, tot la fel, orice mare poet, scriitor, inventator, creator e un tezaur uman viu.

Însă eu cred că adevăratele tezaure umane vii ale Bisericii și ale lumii sunt Teologii și Părinții duhovnicești ai Bisericii. Pentru că ei sunt izvoare vii atât de experiență umană, cât și de experiență dumnezeiască. Și de la unii ca aceștia trebuie să învățăm și pe ei trebuie să îi prețuim mai presus de orice, pentru că de prezența și de sfatul lor ține tot bunul mers al Bisericii și al lumii.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

Page 1 of 164

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno