Predică la Duminica posterioară Nașterii Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a născut!

Și Cel mult așteptat de către Sfinții Lui, Cel profețit de către toți Sfinții Profeți, Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost născut de Preacurata Fecioară Maria „într-o peșteră săracă [ἕνα φτωχικὸ σπήλαιο]”[2], care era folosită ca adăpost pentru animale[3]. Și această peșteră a animalelor avea o lungime de 12 metri și o lățime de 3 metri[4]. Și în acest fel s-a împlinit profeția Sfântului Isaias din începutul cărții sale: „cunoscut-a boul pe Cel care l-a câștigat și măgarul ieslea Domnului său” [Is. 1, 3, LXX].

Bou și măgar care apar în Icoana Nașterii Domnului[5], alături de Pruncul Iisus înfășat în giulgiu, făcându-I căldură cu răsuflarea lor. Și din aceasta înțelegem „Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”[6]. Pentru că boul și măgarul L-au simțit pe Domnul, au simțit că Pruncul Iisus e Domnul și Stăpânul vieții noastre, în timp ce împăratul Irodis căuta să-L piardă pe Prunc [Mt. 2, 13, BYZ].

– Și de ce căuta să-L omoare?

– Pentru că Magii veniseră în Ierusalim și Îl căutau pe Împăratul iudeilor [Βασιλεὺς τῶν ἰουδαίων] [Mt. 2, 2, BYZ] Cel născut de curând. Iar Irodis s-a tulburat la auzul acestei vești [Mt. 2, 3, BYZ], pentru că se temea să nu fie detronat.

Și după ce Magii, „căzând [la pământ], I s-au închinat Lui [πεσόντες προσεκύνησαν Αὐτῷ]”, Pruncului Iisus, și I-au adus darurile lor [Mt. 2, 11, BYZ] cele profetice, cele care vorbeau la modul profund despre Domnul, Împăratul slavei a trebuit să fugă în Egipt [Mt. 2, 13, BYZ] și să trăiască acolo ca un exilat, pentru ca să scape de mânia împăratului celui lumesc.

Și astfel au început nedreptățile la adresa Domnului! De unde înțelegem că nu trebuie să fim vinovați pentru ceva anume ca să fim nedreptățiți, excluși, prigoniți de către oameni. Pentru că, dacă o anumită persoană sau mai multe vor ajunge la concluzia că le stai în drum, vor căuta să îți facă rău. Iar Domnul, alegând să fugă din fața răului, ne-a învățat că lucrul cel mai înțelept e să nu ne luăm la harță, la bătaie cu cei care ne vor răul. Pentru că noi trebuie să căutăm pacea cu toți oamenii și nu răfuieli, nu vendete, nu răzbunări.

Însă, când El a fugit în Egiptos, s-a împlinit altă profeție a Sfântului Isaias: „Domnul șade pe nor ușor și va veni întru Egiptos [Κύριος κάθηται ἐπὶ νεφέλης κούφης καὶ ἥξει εἰς Αἴγυπτον]” [Is. 19, 1, LXX]. Cât și profeția Sfântului Osie: „Și din Egiptos i-am chemat pe fiii săi [καὶ ἐξ Αἰγύπτου μετεκάλεσα τὰ τέκνα αὐτοῦ]” [Os. 11, 1, LXX], pe fiii lui Israil. Însă aici, în mod profetic, prin „fiii lui Israil” sunt indicați Domnul, Maica Sa, Sfântul Iosif, tatăl adoptiv al Domnului, dimpreună cu Sfântul Iacovos, fratele vitreg al Domnului[7], care au mers câte 4 în Egiptos.

Cine este norul cel ușor, care L-a purtat în pântece pe Domnul slavei? Cine este cea care L-a iubit pe El în mod desăvârșit, fiind singura Maică a Fiului Tatălui?

Căci, la Sfântul Isaias, prin sintagma: „Domnul șade pe nor ușor” se indică nașterea Lui din Preacurata Fecioară. Împreună cu care va merge în Egiptos, ca un exilat, ținut fiind în brațele ei. Și când au fost chemați din Egiptos s-a împlinit profeția de la Sfântul Osie, așa cum ne spune și Sfântul Matteos [Mt. 2, 15, BYZ].

Și pentru că fiecare dintre noi avem un loc al nostru pe care îl numim acasa noastră, și Domnul a avut unul și el s-a numit Nazaret [Ναζαρέτ] [Mt. 2, 23, BYZ]. În limba ebraică numele orașului este Națrat [נָצְרַת][8] și înseamnă ramură sau pază, fiind înțeles ca turn de veghe sau loc de pază[9]. Pentru că aici a trăit Domnul, ramura mântuirii noastre, Care este adevărata noastră supraveghere, adevărata pază a mântuirii noastre. Fiindcă El ne poartă de grijă și ne călăuzește mereu spre El și spre Împărăția Lui cea veșnică.

Și iată cum în ultima predică a lui 2019, noi învățăm că excluderea și minimalizarea noastră fac parte din viața noastră! Pentru că viața creștină presupune și durerea sufletească și trupească, presupune și prigoana, presupune și chinuri asumate. Cei care nu ne vor, care nu ne plac, care nu ne suportă, ne pot face rău. Însă chinurile acestea pentru credință, pentru credința noastră, ne-au fost profețite de către Domnul. Pentru că „veți fi dați și de către părinți [καὶ ὑπὸ γονέων] și de cei înrudiți [καὶ συγγενῶν] [cu voi] și de cei prieteni [καὶ φίλων] [cu voi] și de frați [καὶ ἀδελφῶν] și vor omorî dintre voi [καὶ θανατώσουσιν ἐξ ὑμῶν]. Și veți fi urâți de toți pentru numele Meu [Καὶ ἔσεσθε μισούμενοι ὑπὸ πάντων διὰ τὸ ὄνομά Μου]” [Lc. 21, 16-17, BYZ].

Iar ura religioasă e o ură fără sens, o ură oarbă. Pentru că ura n-are de-a face cu rațiunea, ci e o cădere din rațiune. Cine urăște pe aproapele său, se urăște pe sine însuși, pentru că se leapădă de mântuirea lui. Căci în centrul mântuirii noastre stă iubirea pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri. Pe când ura e o luptă demonică împotriva iubirii, împotriva prieteniei, a stabilității, a vieții pașnice, sociabile…

Am mâncat de praznic, ne-am întărit după slăbiciunea postului și am slujit Dumnezeiasca Liturghie trei zile la rând. Apoi, după sâmbăta liberă de ieri, astăzi am fost din nou în rugăciune, în ultima duminică a lui 2019, bucurându-ne bisericește, comunitar. Iar rugăciunea, credința mărturisită și împărtășirea împreună înseamnă o tot mai mare unire duhovnicească între noi. Pentru că acestea ne unesc și ne fac să fim o comunitate, o frățietate creștină. Fără Biserică și fără viața creștină am fi oameni izolați, trăitori în același sat sau oraș, dar fără legături reale între noi. Însă Biserica ne adună la un loc, Biserica ne împrietenește pe unii cu alții, Biserica ne educă la modul profund și ne îndrumă spre viața veșnică cu Dumnezeu.

Anul 2019 a fost anul satului românesc[10]. Anul 2020 va fi anul familiei[11]. Și când vorbim despre familie, vorbim despre locul în care se naște stabilitatea unui sat, a unui oraș, a unei țări, a unei lumi. Pentru că în familie se formează caracterele, aspirațiile, idealurile. În sânul familiei învățăm cine suntem și ce vrem și, ajutați de familia noastră, pășim cu încredere în viață.

De aceea, discuția despre familie, ca și cea despre satul românesc, nu este o discuție în abstract, ci una foarte concretă. Pentru că familia e mereu o realitate în schimbare și ea are nevoie de învățătura Bisericii pentru ca să se împlinească în mod real. Atât bunicii, cât și părinții, cât și copiii au nevoie să coboare tot mai mult în ei înșiși, pentru ca să se înțeleagă interior și să își înțeleagă rolul lor esențial în familie. Pentru că familia are trecut, are prezent, dar trebuie să aibă și viitor. Și viitorul familiei se creează acum, în clipa de față, prin ceea ce facem pentru copiii și nepoții noștri…

Așadar, iubiții mei, intrăm într-un nou an pentru ca să Îi slujim pe mai departe Domnului! Pentru că anii noștri sunt în mâna Lui și El este Cel care ne întărește și ne binecuvintează spre tot lucrul cel bun. Iar dacă vrem binecuvântarea Lui, binecuvântarea milei Sale, atunci iubirea trebuie să fie pecetea vieții noastre. Trebuie să fim oameni ai iubirii, ai bunătății, ai stabilității, oameni de încredere și ai dialogului, cu care poți să vorbești și să te sfătuiești, în care poți să te încrezi. Pentru că toate lucrurile bune în societatea noastră se fac pe încredere și pe moralitate. Dacă ești om de încredere, ești respectat și iubit. Dar dacă încerci să înșeli iubirea oamenilor, atunci rămâi singur, pentru că te faci om de neîncredere, om cu care nu se poate face treabă.

Încă două zile până în noul an! Să le trăim cu pace și cu mulțumire! Și în prima zi a anului 2020, în primul praznic împărătesc al noului an, să fim din nou aici, împreună, pentru ca să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea un an nou cu pace și cu multe bucurii duhovnicești și trupești. Amin!


[1] Începută la 14. 48, în zi de vineri, pe 27 decembrie 2019. Soare, 5 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1535/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/la-pestera-nasterii-domnului-din-betleem.

[4] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/pestera-nasterii-domnului.

[5] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/12/Nasterea_Domnului_icoana.jpg.

[6] George Coșbuc, În seara de Crăciun, a treia strofă, cf. https://ro.wikisource.org/wiki/În_seara_de_Crăciun.

[7] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mucenic-iacob-ruda-domnului-primul-episcop-al-ierusalimului.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nazareth.

[9] Ibidem.

[10] Cf. https://basilica.ro/raportul-sinteza-al-anului-omagial-si-comemorativ-2019/.

[11] Cf. https://basilica.ro/hotararea-sfantului-sinod-cu-privire-la-anul-omagial-2020/.

Predică la Nașterea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

un sculptor a realizat recent o scenă a Nașterii Domnului, iar steaua Magilor, în mod inspirat, a făcut-o sub forma…unei străpungeri a unui glonț. Steaua a văzut-o ca pe urma unui glonț de calibru mare, care a străpuns în mod categoric un metal dur, metal văzut ca un substitut al trupului omenesc…

Iar mie detaliul stelei mi-a vorbit cu putere în conștiință, pentru că credința mea se datorează tocmai celor răpuși, dar nu învinși de gloanțe în decembrie 1989. Tinerii, oamenii plini de entuziasm care și-au strigăt pe străzi libertatea în acel decembrie călduros, la fel de călduros ca cel de acum, de peste 30 de ani, au fost pentru mine atmosfera dumnezeiască în care glonțul credinței, glonțul harului lui Dumnezeu, mi-a rănit inima.

Pe când praznicul Nașterii Domnului începea în 1989, eu mă nășteam duhovnicește ca om al credinței. Și mă făceam pe atunci prunc, prunc în credință, lăsându-mă învățat de Cel care pentru noi S-a făcut Prunc, pentru ca să ne învețe cum să ne sfințim fiecare zi a vieții noastre. De aceea, eu trăiesc aceste zile de prăznuire ale Nașterii Domnului ca zile pline de entuziasm dumnezeiesc, ca zile ale convertirii mele, rugându-mă pentru Mucenicii și Eroii libertății noastre ca pentru oameni vii și liberi. Pentru că ei sunt vii la Dumnezeu și, prin ei, și noi suntem vii și ne putem manifesta libertatea în mod cuviincios, în mod ziditor, spre binele nostru și al tuturor.

Nu, festivismul nu ne ajută, nu ne ajută nicidecum, ci doar prăznuirea! Și ca să prăznuim trebuie să credem în Cel care ne mântuie pe noi. Ca să prăznuim trebuie să credem că Fiul Tatălui S-a făcut Prunc mântuitor pentru noi și că voia Lui trebuie să devină viața noastră. Și dacă credem în El, în Cel care ne face cu totul noi, cu totul alții, în Cel care ne restartează viața noastră, atunci starea noastră de-a fi e prăznuirea, e bucuria de Dumnezeu.

Cine încearcă să mimeze prăznuirea e un actor oribil, care ne strică sufletul, pentru că ne vinde un entuziasm inexistent. Iar eu, ca scriitor de teatru, ca om care știe cum trebuie să se joace o piesă de teatru, cum trebuie să se pună în scenă o operă de teatru și cum trebuie să fie receptată o piesă de teatru, am oroare față de actorii care teatralizează teatrul, care teatralizează sentimentele în loc să le exprime, în loc să coboare în ele, în loc să se identifice cu ceea ce spun și fac pe scenă. La fel am oroare, ca poet și ca romancier, față de cei care nu știu să recite o poezie sau nu știu să spună un monolog sau să citească un text dintr-un roman sau dintr-o nuvelă, ci le maimuțăresc pueril.

Nu mai trebuie să spun ce oroare trăiesc când văd Slujitori ai Bisericii mimând slujirea Bisericii fără ca ea să treacă prin ei, fără ca ea să fie una cu ei. Dar pentru că am văzut foarte mulți falși actori ai altarului, m-am învățat cu falsitatea cum m-am învățat cu poluarea, nu mă mai lupt cu ea interior și nici nu mai fac caz de ea, ci o iau ca atare. Însă nu confund niciodată poluarea cu credința ingenuă, smerită, plină de cuviință și de bun simț, după cum nu confund pâinea coaptă, scoasă din cuptor, cu imitația de pâine și nici mizeria morală cu sfințenia.

Și de ce nu pot confunda minciuna cu adevărul în inima mea? Pentru că sunt fiul libertății duhovnicești! Sunt născut din entuziasmul sfânt al celor care cereau libertate sau moarte. Care nu aveau jumătăți de măsură. Și nu îmi permit jumătăți de măsură, pentru că eu trăiesc și creez la parametrii totali ai ființei mele. Pentru că numai așa te poți bucura, te poți mântui, poți crea ceva unic, cu totul autentic.

Așa că, dacă vrem să mimăm prăznuirea, dar până acum n-am postit, nu ne-am obosit ascetic, nu ne-am rugat, nu ne-am sfințit, nu ne iese. Prăznuirea e născută din asceză, din munca zilnică. Și dacă n-arăți nimic zilnic, nimic făcut de mâinile tale, nu trăiești în ritmul prăznuirii, ci al parvenirii…

Am fost vineri, pe 20 decembrie, cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului pe la dumneavoastră și au fost doar 5-6 uși închise…fără explicații. Lucru care m-a bucurat mult, pentru că e un record al dumneavoastră. Recordul ospitalității dumneavoastră. Cine îl primește pe Preotul lui Dumnezeu, Îl primește pe El! Și cine Îl primește pe Dumnezeu, atunci e învățat de El inima bună, prietenoasă. Și dacă primești pe cineva, pe tine te stimezi în primul rând și nu pe cel care vine la tine în casă.

Și mă bucur că am vorbit, că ne-am felicitat, că am stat la masă și am mâncat și am băut cu pace, făcând un tur de forță într-o singură zi. La Botezul Domnului vom veni pe 2 și 3 ianuarie 2020, pentru ca să facem lucrurile pe îndelete. Dar acum ne-am grăbit tocmai pentru ca să nu existe alte evenimente și să împartă în două ziua întâlnirii cu dumneavoastră.

Și am adus vorba despre vizita pastorală recentă pentru ca să vorbesc despre reacția copiilor în fața Sfintei Icoane a Nașterii Domnului. Doi copii nu au vrut să sărute Sfânta Icoană – ei știu de ce; erau și după somn, unul luat de la televizor – și le-am arătat Pruncul din centrul Icoanei, care este mai mic decât ei, foarte mic. Și le-am spus că Acela e Domnul și Dumnezeul lor, deși pare atât de mic. Dar El ne dăruie tot binele nouă, tuturor.

Un altul, care anul trecut se temea de mine și țipa de mama focului, anul acesta m-a așteptat cu nerăbdare ca să vin, pentru ca să pupe Sfânta Icoană. Și de ce anul acesta a vrut, iar anul trecut n-a vrut? Pentru că anul trecut am stat cu el de vorbă și i-am spus că nu îl mănânc, că nu am venit să îl cert, că nu am venit să îi fac vreun rău, ci să îl bucur. Pentru că Pruncul acesta mic, de pe Icoană, a venit la noi să ne bucure. Și că, dacă noi ne bucurăm, atunci trăim cu adevărat și nu trăim de formă. Iar anul acesta, băiatul nostru, care a mai crescut cu încă un an până la însurătoare și care mi-a spus că și-a făcut și prietenă, a venit vesel să pupe Icoana, pentru că bucuria e bună la orice vârstă.

De aceea, în viața pastorală trebuie să insiști! Trebuie să insiști mereu. Mai stai de vorbă cu omul, îl mai întrebi, îl lași să își spună sufletul, și mai revii cu adevărurile bune, mântuitoare pentru viața lui. Și când el se coace interior, când ajunge la puterea de a înțelege că credința e binele lui real și pentru acum și pentru veșnicie, atunci începe să facă pași hotărâți, pași esențiali pentru viața lui.

Dar pentru ca să insiști trebuie să îți pese de oameni! Și ca să îți pese de ei trebuie să ai vocație reală de Părinte duhovnicesc. Și pentru ca să ajungi Părinte, mai întâi trebuie să te naști și să crești duhovnicește și să ajungi la o maturitate tot mai mare în credință și în lucrarea mântuirii. Dar pentru ca să te naști trebuie să te convertești. Și ca să te convertești, ca să te schimbi cu totul, ca să o rupi definitiv cu viața ta din trecut, trebuie să te smerești cu totul în fața lui Dumnezeu și să lași ca El să te străpungă cu…glonțul credinței. Pentru că credința e fundamentul vieții celei noi, a celei pe care zidești orice virtute.

Însă tinerii au oroare de falsitate. Nu le place falsitatea nici din ei și nici din alții. Și dacă nu vin la Biserică e pentru că nu simt că noi suntem reali, că noi suntem credincioși cu adevărat. Copiii, și mai mult, simt când au de-a face cu un om bun și când au de-a face cu un farsor. Nu îți pot explica pentru ce îl plac pe unul și îl detestă pe altul, dar simt asta.

La Revoluția Română din decembrie 1989 aveam 12 ani, eram un copil adâncit în cunoașterea vieții neamului românesc, dar nimeni nu mă făcuse până atunci să trăiesc entuziasmul dumnezeiesc în fața bucuriei sfinte, duhovnicești. Știam ce e doina, ce e povestea, ce e poezia, ce este imnul național, cât de importante sunt marile personalități ale țării și ale lumii pentru binele nostru, al tuturora, știam ce e prietenia, ce e iubirea reală pentru cineva, cât de importantă e munca, cât de importante sunt corectitudinea și punctualitatea, dar nimeni nu mă înfiorase cu credința lui în Dumnezeu. Nimeni nu mă dezarmase cu iubirea lui pentru Dumnezeu, cu neînfricarea lui în fața morții, cu sfidarea morții pentru un crez veșnic.

Însă atunci, în decembrie 1989, de praznicul Pruncului Celui dumnezeiesc, m-am umplut de entuziasm dumnezeiesc, de care sunt plin până azi. Lumina lor a aprins lumânarea ființei mele. Pentru că atunci m-am întâlnit cu Dumnezeul meu, cu Cel care m-a umplut de credință, și am înțeles că pe piatra aceasta veșnică trebuie să îmi zidesc întreaga viață.

De aceea, pentru mine, Dumnezeu, Biserica, credința, viața duhovnicească, sfințenia nu sunt termeni tehnici, pentru că scriu teologie, ci ei sunt termenii fundamentali ai vieții mele. Pentru că eu trăiesc cum scriu și scriu cum trăiesc. Și pentru mine scrisul e modul meu de a fi și nu un mod în care vreau să parvin, să mi se dea, să fiu băgat în seamă, să fiu acceptat de mai cine știe cine. Pentru că știu cine sunt și ce rol am în lume și nu am nevoie de confirmări. Dar știu cine sunt și ce rol am, pentru că Îl am pe Dumnezeu!

Pentru că de praznicul Nașterii Domnului, în 1989, la 12 ani, Hristos S-a născut și în mine. Și El, Pruncul cel mai important pentru toți, a început să facă primii pași împreună cu mine, pașii credinței, și drumul nostru împreună continuă. De aceea, eu prăznuiesc, împreună cu întreaga Biserică, pe Dumnezeul pe Care Îl cunosc și cu Care trăiesc zilnic. Dar Care, tot zilnic, mă învață mereu și mereu noi lucruri despre Sine. Și prăznuirea asta este: bucuria noastră de Dumnezeu pentru revelarea Lui continuă în viața noastră!

Pentru că noi suntem luminile aprinse de El, care putem aprinde inimile a milioane și miliarde de oameni. Căci, de fapt, asta ne și cere Dumnezeu: să Îl propovăduim pe El și să aprindem harul Lui și în alții. Pentru că oamenii au nevoie de tot adevărul Lui, de toată Biserica Lui și de toată mântuirea Lui. Oamenii au nevoie de o iubire totală, fără rest, și de adevărul total, cuprinzător al mântuirii noastre. Oamenii au nevoie de Dumnezeu și de Biserica Lui, de Biserica Ortodoxă, de cea care nu are nimic de-a face cu surogatele religioase.

Dar pentru ca să vezi Biserica cu adevărat trebuie să Îl vezi pe El cu adevărat. Să Îl vezi în slava Lui, într-o revelare dumnezeiască cu totul personală și plină de veselie dumnezeiască. Și după ce El ni se arată nouă, nevrednicilor robilor Săi, atunci nu mai putem suporta surogatele, falsitatea, oribilul împachetat frumos. Pentru că numai adevărul e pe deplin cuceritor, pe deplin acaparant.

Biserica lui Dumnezeu e cu totul frumoasă, cu totul plină de entuziasm dumnezeiesc. Ea nu are nimic de-a face cu parvenitismul, cu teatralizarea, cu carierismul, cu lâncezeala. Și ori de câte ori mărturisesc asta mi se dau exemple grave, exemple din realitatea eclesială, exemple imediate de prostie, răutate și indiferență, care ar trebui să mă constrângă „să îmi schimb poziția”.

Numai că eu știu cum arată realitatea eclesială! Eu cunosc poluarea și mizeria interioară din Biserică cât și din lume, de peste tot, după cum toți locuitorii din marile orașe o cunosc pe cea produsă de mașini, industrii, indiferență. Însă, în ciuda a ceea ce cunosc, în ciuda a zeci și sute de exemple negative, fără a mă exclude din ecuație, eu văd Biserica fără pată și fără necroză, pentru că eu trăiesc în Biserica lui Dumnezeu. Și Biserica mântuirii e așa cum v-o mărturisesc eu acum: e Biserica Sfinților și a celor ce se luptă continuu pentru mântuirea lor.

De aceea, eu nu idealizez Biserica atunci când vorbesc despre faptul că ea e cu totul sfântă, ci eu mărturisesc despre cum arată Biserica în membrii reali ai ei. Și această Biserică, deși e umbrită de multe exemple negative, ea e singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ.

– De ce vorbiți însă de lucrurile negative într-o zi așa de frumoasă și de sfântă? De ce nu priviți pe deasupra lor?

– Pentru că Biserica nu cosmetizează realitatea, ci o expune. O expune în realitatea ei nudă, nefalsificată. Când vrei să îți ascunzi ridurile, imperfecțiunile feței, urâțenia apelezi la farduri, la chirurgie estetică, la manipularea vederii. Însă, dacă vrei să ascunzi sub preș realitatea, nu ai de-a face cu mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că Pruncul S-a născut în peșteră și nu în palat. Adică Dumnezeu S-a născut acolo! Și El n-a fost primit, n-a fost înțeles, n-a fost băgat în seamă.

Nici acum nu e băgat în seamă de prea mulți! Pentru că e singurul Prunc care enervează, tocmai prin faptul că ne vrea tot binele, iar noi nu ne vrem binele. Și facem abstracție de El, pentru că nu vrem să trăim autentic, să trăim la modul real, deplin, împlinitor, ci ca bătuți de viscol. Însă, când îți asumi bătaia lui Dumnezeu, când îți asumi mânia și urgia Lui, ele vin, vin grabnic…

Pe al doilea volum al Dogmaticii mele îl voi publica foarte curând, acum, la sfârșit de an. E unul foarte concentrat, pentru că el conține triadologia tuturor cărților poetico-sapiențiale ale Dumnezeieștii Scripturi. Și am conștientizat tot mai mult faptul că Dumnezeu îmbină, în revelația Lui, certările Lui, modul cum îi pedepsește pe cei păcătoși, cu modul în care El Se comportă cu Sfinții Lui. Și Dumnezeu vorbește în Scriptură foarte mult despre mânia, despre urgia Lui, despre pedepsele Lui, despre cum îi omoară pe cei păcătoși care nu se pocăiesc, care Îl sfidează zilnic. Adică El nu bagă murdăria sub preș, ci ne vorbește despre ea de la o poștă. Și la fel face despre El și despre Sfinții Lui: dă detalii multiple, insistă, repetă, insistă, nu ne lasă niciodată cu jumătăți de măsură.

Și cred că trebuie să învățăm acrivic, punctual ce ne spune El. Pentru că perspectiva Lui despre El și despre noi e foarte categorică, iar câștig de cauză au numai Sfinții Lui. Pentru că, pentru El contează în cele din urmă ce fac, ce spun, ce vor aceștia, Sfinții Lui. Pe când, raportarea Lui la cei păcătoși, la cei care se fac toată viața lor că El nu există, e categorică: se vor munci, se vor chinui veșnic în Iad.

Și acest mod tranșant de a vedea lucrurile e cea mai mare dovadă de iubire față de noi. Pentru că El nu ne lasă cu ideea că „merge și așa”, „o să vedem noi”, „cine știe ce-o mai fi și pe lumea ailaltă”, ci El ne vorbește clar și răspicat: Dacă nu ești Sfântul Meu, atunci ești în Iad, pentru că nu mai există o altă variantă, o altă soluție!

Da, Pruncul scandalizează în mod continuu! El S-a smerit până într-acolo, încât a fost considerat om, doar om, și de demoni și de oameni. De aceea, și demonii și oamenii și-au făcut mendrele cum au vrut cu Fiul întrupat al Tatălui. L-au minimalizat, L-au batjocorit, au îndrăznit lucruri incalificabile…pentru că El ne-a iubit și ne iubește pe toți. Iubirea Lui nețărmurită nu ne-a smerit, ci ne-a făcut să ne înălțăm, să ne fudulim prostește.

Și, în aroganța noastră de pigmei în ale cunoașterii, noi credem că „știm mai bine” decât El cum stau lucrurile, pe când El ne spune că drumul nostru real în cunoaștere începe de când ne facem prunci, prunci duhovnicești pentru El, pentru ca să creștem mereu întru El.

Praznicul de azi e începutul mântuirii noastre! Pentru că, înainte de a crește, noi trebuie să fim prunci. Trebuie să ne naștem mai întâi din Dumnezeu, din slava Lui, umplându-ne de credința în El.

Trebuie să ne naștem! Trebuie să ajungem copiii lui Dumnezeu! Pentru că de aici, de la stadiul de copil, care începe să aibă o zi, o săptămână, o lună, un an, începe drumul credinței, drumul mântuirii noastre. Și drumul mântuirii noastre este eclesial, după cum am detaliat în a doua mea conferință online[2]. Drumul copilăriei noastre duhovnicești se trăiește în Biserică și nu aiurea! De aceea, dacă nu trăim continuu în ritmul Bisericii, în ritmul rugăciunii și al Slujbelor și al slujirii ei, nu copilărim deloc duhovnicește.

Însă, toți trebuie să ne facem reproșuri! Un om care nu își reproșează nimic nu e conștient de starea lui deplorabilă. Pentru că adevărații credincioși ai lui Dumnezeu își reproșează foarte multe lucruri. Realul credincios e omul cu o mare conștiință a păcătoșeniei personale. Și dacă te crezi păcătos cu adevărat, atunci ești un om viu, un slujitor al lui Dumnezeu, pentru că Pruncul acesta de azi S-a născut pentru cei păcătoși și nu pentru cei care își închipuie că sunt „Drepți”.

De aceea, pentru toți cei care credeți în El, dar, în același timp, vă simțiți păcătoși în fața Lui, vestea cea mare e aceasta: Hristos S-a născut!

Și El S-a născut pentru noi, cei păcătoși, cei care avem conștiința acută a păcatelor noastre, pentru ca pe noi să ne facă fiii Lui duhovnicești. Amin!


[1] Începută la 19. 32, în zi de duminică, pe 22 decembrie 2019. Afară sunt 16 grade, plouă ușor, vânt de 18 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/19/mantuirea-este-eclesiala-conferinta-online/.

Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Evanghelia zilei [Mt. 1, 1-25] insistă pe genealogia Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că vrea să ne arate care sunt strămoșii Lui după trup. Vrea să vedem că El are și o istorie umană, deși este, în același timp, Fiul lui Dumnezeu după dumnezeirea Lui. Și așa cum se insistă aici pe nume concrete, adică pe date istorice, pe o observare clară a istoriei lui Israil, tot la fel trebuie să facem și noi apologia istoricității Bisericii. Căci Biserica, deși e divino-umană, ea are o istorie umană foarte clară, reperabilă. Și cine dorește să cunoască istoria Bisericii, o poate face pe secole, începând de la Cincizecime până azi. Pentru că Biserica lui Hristos nu s-a pierdut în negura timpului, învățătura și viața ei nu s-au diminuat și nu s-au șters nicidecum, ci Biserica a ajuns până la noi și noi suntem membrii reali ai Bisericii. Căci și noi, cei de azi, cu toată nevrednicia și păcătoșenia noastră, putem trăi prezența lui Dumnezeu, slava Lui în viața noastră, pentru că suntem în adevărata și singura lui Biserică, în Biserica Ortodoxă.

Și când vorbim despre Sfinții Bisericii, ne referim doar la această Biserică: la singura, la unica Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții Bisericii au apărat învățătura, viața și slujirea acestei Biserici, pentru că ea este cea în care noi ne mântuim. Și subliniind cu putere acest lucru, faptul că aceasta e Biserica, că aceasta e Biserica lui Dumnezeu în care noi ne mântuim, noi mărturisim că toate celelalte sunt pseudo biserici, sunt false biserici. Căci, deși unele au părți de învățătură și de slujire din adevărata Biserică și îi cinstesc pe anumiți Sfinți ai Bisericii, ele nu au toată viața și slujirea Bisericii, ci numai aceasta le are pe toate. De aceea, Biserica lui Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii la pocăință și la părăsirea falselor biserici, pentru a trăi în singura Biserică a lui Dumnezeu. Pentru că aceasta e trupul mistic al lui Hristos, aceasta e Biserica Sfinților Apostoli și a Sfinților de după ei, aceasta e Biserica mântuirii noastre, a tuturor oamenilor.

Hristos Domnul are genealogia Lui umană, are istoria Lui, după cum și Biserica Lui are istoria ei. Dar Biserica nu are numai istoria ei, ci și veșnicia ei, după cum Domnul nostru Iisus Hristos este în același timp Dumnezeu și om. Și veșnicia Bisericii e formată din Dumnezeu și toți membrii Împărăției Sale, după cum istoria Bisericii e formată din tot aspectul văzut al Bisericii. Și aspectul văzut și cel nevăzut al Bisericii se întrepătrund continuu, sunt într-o continuă perihoreză, după cum firile divină și umană în persoana lui Hristos sunt perihoretice. Pentru că ele nu se anulează reciproc, ci se întrepătrund reciproc, așa după cum noi ne umplem de slava lui Dumnezeu și ne înduhovnicim continuu, fără ca prin aceasta să ieșim din definiția umanității noastre.

Însă cum istoria lui Hristos nu poate fi rescrisă, nu poate fi răstălmăcită, nu poate fi negată, nici istoria Bisericii nu poate fi negată. Căci ea a călătorit prin secole până la noi și călătorește încă spre clipa celei de a doua veniri a Domnului întru slavă, pentru ca El să ne judece pe toți și să ne dea fiecăruia după faptele noastre, după viața noastră, după credința noastră, după iubirea noastră.

Însă Biserica e peregrină prin istorie, e mereu călătoare, pentru că nu se poate odihni decât în Dumnezeu. Căci, de la Sfântul Botez, noi am fost umpluți de slava lui Dumnezeu și am fost făcuți fiii Lui duhovnicești și de aceea nu ne putem odihni în cele trecătoare, ci numai în slava lui Dumnezeu. Pentru că noi pribegim aici, pe pământ, atâta timp cât „avem zidire de la Dumnezeu [οἰκοδομὴν ἐκ Θεοῦ ἔχομεν], casă nefăcută de mână [οἰκίαν ἀχειροποίητον], veșnică în ceruri [αἰώνιον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [II Cor. 5, 1, BYZ].

– De ce Sfântul Matteos începe genealogia Domnului cu Sfântul Avraam?

– Pentru că Sfântul Avraam e omul credinței. E omul care, la porunca Domnului, a ieșit din pământul, din rudenia și din casa tatălui său, pentru ca să meargă în pământul pe care El i-l va arăta lui [Fac. 12, 1, LXX]. A ieșit din toate ale sale, pentru că s-a lăsat călăuzit de Dumnezeu. Și tocmai de aceea și Dumnezeu Se naște din Avraam după trup, din neamul său: pentru că se naște din cel care a ascultat de El.

Și, după Sfântul Avraam, după tatăl a multe neamuri[2], urmează Sfântul Isaac, cel care a râs[3] cu Dumnezeu, care s-a bucurat de Dumnezeu, și care l-a născut pe Sfântul Iacov, al cărui nume înseamnă „cel care ține călcâiul”[4], dar care a devenit mai apoi Israil sau Dumnezeu stăpânește[5]. Și numai unde Dumnezeu stăpânește, oamenii sunt credincioși. Căci oamenii credincioși sunt cei care se supun lui Dumnezeu, care fac voia Lui.

Dintre toți fiii lui Israil a fost ales Sfântul Iudas [Ἰούδας], al cărui nume înseamnă „cel slăvit”[6]. După Fares și Zara e amintită Tamar [Θάμαρ] [Mt. 1, 3. BYZ], mama lor. Al doilea nume de femeie din genealogia Domnului apare în Mt. 1, 5, BYZ: Rahav [Ῥαχάβ]. Tamar înseamnă „palmier sau palmă”[7], pe când Rahav înseamnă „cea largă”[8].

Iar Tamar a fost o palmă dată lui Iudas, pentru că el s-a culcat cu nora lui, cu Tamar, fără să știe cine este [Fac. 38, 16-18]. Și când el a cerut ca ea să fie arsă pentru că a curvit [Fac. 38, 24], iar ea i-a arătat că tocmai cu el curvise [Fac. 38, 25], Sfântul Iudas a mărturisit: „Tamar s-a îndreptat [mai mult] decât mine [δεδικαίωται Θαμαρ ἢ ἐγώ]” [Fac. 38, 26, LXX].

Rahav, la rândul ei, era o femeie curvă și, în același timp, păgână. În LXX numele ei este Ρααβ [Raav] [Iis. 2, 1]. Iar iscoadele lui Israil au intrat la Raav și ea a mințit pentru ei [Iis. 2, 4-5, LXX] și i-a ascuns pe ei pe acoperișul casei [Iisus 2, 6, LXX], făcându-se largă, milostivă, față de ei. Însă Raav cunoștea voia lui Dumnezeu și L-a mărturisit pe El ca Dumnezeu în cer și pe pământ [Iis. 2, 11, LXX]. L-a mărturisit teologic, ca un om luminat de Dumnezeu. De aceea a cerut milă de la ei, după cum și ea a făcut milă cu ei [Iis. 2, 12, LXX]. Și iată că Dumnezeu a făcut milă cu ea, cu cea care și-a lărgit inima spre El!

A treia femeie amintită în genealogie e Sfânta Rut [Ῥούθ], mama Sfântului Obid [Ὠβὴδ] [Mt. 1, 5, BYZ]. Rut înseamnă „cea prietenoasă”[9] și ea era de origine moabită [Rut 1, 4, LXX]. Sfântul Obid e bunicul Sfântului Împărat și Profet David, iar numele său înseamnă „închinător”[10], închinător al lui Dumnezeu. Căci cel care crede în Dumnezeu, acela Îi și slujește Lui și I se închină Lui. Pentru că credința în Dumnezeu te umple de slujirea Lui, de închinarea Lui, de ascultarea Lui.

Sfântul Obid l-a născut pe Sfântul Iesse [Ἰεσσαὶ],  pe tatăl Sfântului David [Mt. 1, 5-6, BYZ]. Iesse înseamnă Împărat sau Dumnezeu există sau Darul lui Dumnezeu[11]. Și Sfinții Iesse și Ruth sunt îngropați împreună în Hebron[12].

A 4-a femeie amintită în genealogie, dar fără să i se indice numele, e femeia lui Οὐρίας [Urias] [Mt. 1, 6, BYZ]. Cu ea l-a născut Sfântul David pe Sfântul Solomon [Σολομὼν]. Numele mamei Sfântului Salomon însă apare în Ps. 50, 2, LXX, în psalmul pocăinței Sfântului David, și el este Birsabee [Βηρσαβεε]. Iar la II Sam. 12, 24, LXX, se confirmă faptul că Birsabee e mama Sfântului Salomon. Căci „David a mângâiat-o pe Birsabee, femeia lui, și a intrat către ea și a dormit cu ea [καὶ παρεκάλεσεν Δαυιδ Βηρσαβεε τὴν γυναῖκα αὐτοῦ καὶ εἰσῆλθεν πρὸς αὐτὴν καὶ ἐκοιμήθη μετ᾽ αὐτῆς] și a zămislit și a născut fiu și a chemat numele său Salomon și Domnul l-a iubit pe el [καὶ συνέλαβεν καὶ ἔτεκεν υἱόν καὶ ἐκάλεσεν τὸ ὄνομα αὐτοῦ Σαλωμων καὶ Κύριος ἠγάπησεν αὐτόν]” [Ibidem], pe Sfântul Salomon.

Dar Birsabee nu a fost femeia lui David! Ea era femeia lui Urias Hetteosul [II Sam. 11, 3, LXX]. Pe care el a poftit-o și cu care a curvit [II Sam. 11, 4, LXX], după care l-a trimis pe Urias să moară în luptă [II Sam. 11, 15, LXX], pentru ca să o ia de soție. Și numai astfel și-a luat-o de soție. Tocmai de aceea și Sfântul Matteos spune că ea este „cea a lui Urias [τῆς τοῦ Οὐρίου]” [Mt. 1, 6, BYZ] și nu a lui David.

David [דָּוִד sau Δαβίδ] înseamnă „Cel iubit”[13]. Cel iubit de Dumnezeu și care I-a cântat în psalmi lui Dumnezeu. Pe când Salomon sau Șlomoh [שְׁלֹמֹה][14] este omul înțelepciunii, cel care ne-a învățat că slujirea Lui e mai importantă decât orice altceva. Și cu toate căderile lor cele cumplite, și David, cât și Salomon, fiul său, sunt între Sfinții lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a primit pocăința lor. Și prin aceasta, Dumnezeu ne învață pe toți să nu ne încredem în noi înșine, ci numai în El. De la Dumnezeu trebuie să așteptăm mila și ajutorul nostru, pentru că El este Mântuitorul vieții noastre.

Roboam [Ῥοβοάμ] [Mt. 1, 7, BYZ] a fost al 5-lea și ultimul Împărat al lui Israil și primul Împărat al lui Iudas[15]. Și el a fost ales de Dumnezeu, el, fiul lui Salomon, iar din el s-a născut Abia [Ἀβιά] [Mt. 1, 7, BYZ], care înseamnă „tatăl mării” sau „tatăl meu este marea”[16]. Ezechias este tatăl lui Manassi [Μανασσῆ]. Acel Împărat care a păcătuit mult, dar s-a și pocăit cu adevărat pentru păcatele sale și ne-a rămas de la el rugăciunea sa de pocăință[17]. Tocmai de aceea e între Sfinții lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi, potrivit Sinaxarului zilei, îi pomenim pe Sfinții Vechiului Testament. Adică pe Sfinții „Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα], cei întâi zidiți, Protopărinții neamului omenesc, Abel [Ἄβελ], Sit [Σήθ], Enos [Ἐνώς], Cainan [Καϊνᾶν], Maleleil [Μαλελεήλ], Iared [Ἰάρεδ], Enoh [Ἐνώχ], Matusala [Μαθουσάλα], Lameh [Λάμεχ], Noe [Νῶε], Sim [Σήμ], Iafet [Ἰάφεθ], Arfaxad [Ἀρφαξάδ], Cainan [Καϊνᾶν], Sala [Σάλα], Eber [Ἕβερ], Falec [Φάλεκ], Ragav [Ῥαγάβ], Seruh [Σερούχ], Nahor [Ναχώρ], Tarra [Θάρρα], Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαάκ], Iacov [Ἰακὼβ], Rubim [Ῥουβίμ], Simeon [Συμεών], Levi [Λευΐ], Iuda [Ἰούδα], Zabulon [Ζαβουλών], Isahar [Ἰσάχαρ], Dan [Δάν], Gad [Γάδ], Asir [Ἀσήρ], Neftalim [Νεφθαλείμ], Iosif [Ἰωσήφ], Veniamin [Βενιαμίν], Fares [Φαρὲς], Zara [Ζαρὰ], Esrom [Ἐσρώμ], Aram [Ἀράμ], Aminadab [Ἀμιναδάβ],  Naason [Ναασών], Salmon [Σαλμών], Booz [Βοόζ], Obid [Ὠβήδ], Iesse [Ἰεσσαί], David [Δαυΐδ], Solomon [Σολομὼν], Roboam [Ῥοβοὰμ], Abia [Ἀβιὰ], Asa [Ἀσὰ], Iosafat [Ἰωσαφὰτ], Ioram [Ἰωρὰμ], Ozia [Ὀζία], Ioatam [Ἰωάθαμ], Ahaz [Ἄχαζ], Ezechia [Ἐζεκία], Manassi [Μανασσῆ], Ammon [Ἀμμὼν], Iosias [Ἰωσίας], Iehonias [Ἰεχονίας], Salatiil [Σαλαθιήλ], Zorobabel [Ζοροβάβελ], Abiud [Ἀβιούδ], Eliachim [Ἐλιακείμ], Azor [Ἀζώρ],  Sadoc [Σαδώκ], Ahim [Ἀχείμ], Eliud [Ἐλιούδ], Eleazar [Ἐλεάζαρ], Mattan [Ματθάν], Iacov [Ἰακώβ],  Iosif [Ἰωσὴφ], Logodnicul Maicii Domnului, Melhisedec [Μελχισεδέκ], Iov [Ἰώβ], Moseos [Μωσέως], Or [Ὤρ], Aaron [Ἀαρὼν], Iisus [Ἰησοῦς] al lui Navi [Ναυῆ], Samuil [Σαμουήλ], Natan [Νάθαν], Daniil [Δανιήλ], cei trei Tineri [τριῶν Παίδων], Sarra [Σάρρα], Rebecca [Ῥεβέκκα], Lia [Λεία],  Rahil [Ῥαχήλ], Asinet [Ἀσινέθ], Maria [Μαρία], Deborra [Δεβόρρα], Rut [Ῥούθ], Saraftia [Σαραφθία], la care a fost trimis Sfântul Iliu, Somanitis [Σωμανῖτις], care l-a găzduit pe Sfântul Elisee, Iudit [Ἰουδίθ], Estir [Ἐσθήρ], Anna [Ἄννα],  Sosanni [Σωσάννη]”[18].

Și pentru ca să cunoaștem viețile acestor Sfinți ai lui Dumnezeu trebuie să îmbinăm Scriptura cu Tradiția, trebuie să le citim împreună, pentru ca să vedem viața și sfârșitul lor cel binecuvântat.

În Mt. 1, 16, BYZ, genealogia Domnului se termină cu Sfântul Iosif, Logodnicul Născătoarei de Dumnezeu. Despre care Sfântul Matteos spune că era „bărbatul Mariei [τὸν ἄνδρα Μαρίας]” [Mt. 1, 16, BYZ]. Dar el era, în fapt, protectorul Mariei, pentru că el apăra fecioria ei. De aceea, la nivel public, Sfântul Iosif trecea ca fiind soțul ei cu adevărat, ceea ce, în fapt, nu era. Pentru că el apăra taina Fecioarei și era martorul vieții ei celei preasfinte.

De aceea, Sfântul Matteos ne spune: „ἐξ ἧς ἐγεννήθη Ἰησοῦς, ὁ λεγόμενος Χριστός [din care S-a născut Iisus, Cel care se zice Hristos]” [Mt. 1, 16, BYZ]. Iar pronumele relativ ἧς este la feminin, pentru că o indică pe ea, pe Născătoarea de Dumnezeu. Căci Domnul S-a născut mai presus de fire din Maica Sa, fără sămânță bărbătească. De aceea, Sfântul Iosif a fost tatăl Lui numai pentru ochii lumii, smerindu-se și slujindu-I Lui întru toate, cât și Maicii Sale, pentru că El are un singur Tată. Și Tatăl Lui este și Tatăl nostru, după cum Maica Lui este și Maica noastră.

Iar praznicul Nașterii Domnului este totodată și praznicul Nașterii Fratelui nostru mai mare. Pentru că El, Cel vechi de zile, S-a făcut Fratele nostru mai mare, pentru ca să ne facă pe toți fiii duhovnicești ai Tatălui Său. Căci, la Botezul nostru, noi am primit „înfierea prin Iisus Hristos, întru El, [întru Tatăl], după bunăvoirea voii Sale” [Efes. 1, 5, BYZ].

Așadar, iubiții mei, vorbindu-ni-se despre trecutul Bisericii, despre Sfinții Vechiului Testament, ni se vorbește cu putere despre prezentul ei. Căci prezentul Bisericii este la fel de prielnic mântuirii ca și trecutul ei. Dacă ei, Sfinții din vechime, s-au putut mântui, ne putem mântui și noi. Pentru că și ei și noi avem același Dumnezeu și trăim în aceeași Biserică, în Biserica slavei Sale.

Anul 2020 este închinat familiei creștine și oamenilor plini de iubire față de oameni[19]. Familia și filantropia sunt temele de reflecție pentru 2020, dar și pentru întreaga noastră viață. Însă nu poate exista filantropie, iubire de oameni, dacă nu ai iubire față de Dumnezeu. Și cine iubește pe Dumnezeu, acela respectă demnitatea omului, respectă familia, respectă împlinirea fiecărui om în familie și în Biserică și în societate.

Iar a-l respecta pe om, a respecta demnitatea lui, înseamnă a-l ajuta pe om să înțeleagă că împlinirea vieții noastre este slujirea lui Dumnezeu. Dacă Îi slujim lui Dumnezeu, atunci înțelegem că rostul nostru pe pământ e tocmai acela de a-L sluji pe El cu sfințenie. Și căutând sfințenia Lui pentru noi, o dorim tuturor. Pentru că ne dorim ca toți să se sfințească întru El. Și dacă toți putem să ne sfințim întru El, atunci viața noastră este plină de râvnă pentru El, pentru că ne dorim sfințenia Lui în mod desăvârșit.

Să ne întâlnim cu bine în aceste zile de prăznuire sfântă și să ne vorbim din inimă! Să ne bucurăm unii de alții și să ne rugăm unii pentru alții! Pentru că bucuria rămâne în noi numai dacă o înmulțim mereu. Și înmulțim bucuria, dacă ne bucurăm întru curăție înaintea Domnului, mulțumindu-I Lui pentru toate și bucurându-ne pentru toate câte trăim. Amin!


[1] Începută în seara zilei de 17 decembrie 2019, la ora 20.00, o zi de marți. Cer senin, 3 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Avraam.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Isaac.

[4] Faussets Bible Dictionary, 1815.01, inclus în Bible Works 10.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Israel.

[6] Cf. Fausset’s Bible Dictionary, 2055.01, inclus în Bible Works 10.

[7] Cf. Fausset’s Bible Dictionary, 3495.01, inclus în Bible Works 10.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Rahab.

[9] Cf. Fausset’s Bible Dictionary, 3050.01, inclus în Bible Works 10.

[10] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Obed_(biblical_figure).

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jesse.

[12] Acesta e mormântul lor: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:The_tomb_of_Jesse_and_Ruth_(7705253158).jpg. Fotografia îi aparține lui Neil Ward (acesta e contul său pe Flickr: https://www.flickr.com/people/8328536@N06) și a fost făcută pe 1 august 2012.

[13] Cf. Fausset’s Bible Dictionary, 934.01, inclus în Bible Works 10.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Solomon.

[15] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Rehoboam.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Abijah_of_Judah.

[17] A se vedea: http://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/54/Manase.

[18] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/18/predica-la-duminica-anterioara-nasterii-domnului-2018/.

[19] Cf.  https://basilica.ro/pastorala-craciun-2019-nasterea-domnului-binecuvantarea-parintilor-si-copiilor/.

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

oamenii se iau la întrecere și se calcă în picioare când vine vorba de pomeni și de petreceri gratuite, când vine vorba de mâncare, băutură și distracție, când e să piardă timpul și să nu învețe nimic folositor pentru viața lor, dar nu se înghesuie și la petrecerile duhovnicești și teologice ale Bisericii. Nu se înghesuie la Slujbe, la predici, la conferințe, la campanii de întrajutorare, la împărtășirea cu Domnul și Dumnezeul nostru, la schimbarea continuă a vieții lor. Și asta pentru că își valorizează foarte mult trupul, au grijă de el și îl răsfață, dar sufletul și-l țin ca pe un loc viran, plin de murdărie, de mașini fărâmate și de ierburi. Pentru că trupul e idolul lor și se cred niște ființe fără suflet.

Și când trupul e pe primul loc în viața ta, atunci mântuirea ta nu mai are niciun loc în sufletul tău. Pentru că nu te interesează ce va fi cu tine în veșnicie, ci doar ceea ce faci tu acum și aici, în viața de față, care trece ca expresul prin gară…

De aceea, irelevanța vieții noastre e direct proporțională cu indiferența noastră față de mesele sfinte ale Bisericii. Avem o viață irelevantă, neimportantă, pe măsură ce nu ne interesează festinurile teologice și duhovnicești ale Bisericii. Căci dacă nu venim la Cina cea mare [Δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Bisericii, nu avem nicio sărbătoare reală în viața noastră. Dacă nu venim și nu stăm la masa lui Dumnezeu, dacă nu venim și nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său, nu avem nicio bucurie. Căci marea bucurie a omului e întâlnirea cu Dumnezeul său. Marea împlinire a creștinului e aceea de a se simți un nevrednic rob al Stăpânului său, care este invitat la Cina cea veșnică a Împărăției Sale.

Pentru că niciun creștin ortodox nu se simte vrednic să se împărtășească cu Domnul și Dumnezeul său. Ne simțim nevrednici în fața Lui, ne mărturisim păcatele și căderile noastre cele cumplite înaintea Lui, știm că nu suntem vrednici de viață, ci de tot chinul Iadului datorită păcatelor noastre, dar știm că fără El nu putem face nimic [In. 15, 5]. Nu putem să ne pocăim, nu putem să facem lucruri bune, nu ne putem bucura. Și conștiința nevredniciei noastre cedează în fața nevoii de a fi vii. Conștiința nevredniciei noastre e biruită de nevoia de a trăi duhovnicește. Pentru că alegem să ne împărtășim cu Domnul și să trăim cu El, decât să stăm departe de El datorită nevredniciei noastre.

Alegem să trăim cu El! Și pentru că vrem să fim cu El acum și pentru toți vecii, de aceea venim în mod des și ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul. Și nu pentru că suntem vrednici de El ne împărtășim des cu El, ci pentru că fără El nu putem face absolut nimic pentru mântuirea noastră.

Cei care nu au fost răniți de dragostea lui Dumnezeu pentru veșnicie, cred că dacă nu se apropie de Domnul și nu se împărtășesc cu El adesea, ei Îl iubesc mult pe El, pentru că își recunosc astfel păcătoșenia lor. Însă lucrurile stau tocmai invers: cei care nu se apropie des de Domnul și nu se împărtășesc cu El, aceia își arată lipsa de iubire față de El. Pentru că iubirea nu stă la distanță, ci mereu se apropie de Cel iubit! Iar cine Îl iubește pe Dumnezeu, nu se uită la sine, ci la El. Pentru că el se știe păcătos, el se știe nevrednic, el se știe neputincios, dar știe că Cel care îl întărește pe el, Care îl ridică pe el, Care îl curățește și îl luminează și îl sfințește pe el este Domnul și fără El nu poate face nimic. Absolut nimic pentru mântuirea lui…

Pentru că Domnul ne-a spus: „Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela poartă multă roadă; căci fără Mine nu puteți a face nimic [ὅτι χωρὶς Ἐμοῦ οὐ δύνασθε ποιεῖν οὐδέν]” [In. 15, 5, BYZ]. Și pentru ca El să fie și să rămână în noi și cu noi, trebuie să Îl primim în noi pe Domnul nostru. Pentru ca El să ne îmbrace în sfințenia Lui și să ne umple de gândurile și de simțirile și de lucrările Sale cele sfinte.

Ce ne spune imaginea Viței? Că noi suntem vii atâta timp cât suntem în Viță și nu ne rupem de Viță, de El, Care e viața noastră. Că Dumnezeiasca Euharistie este cordonul ombilical care ne leagă de Domnul. Și că, dacă nu mai venim la El, dacă nu ne mai spovedim Lui și nu ne mai împărtășim cu El, noi renunțăm la cordonul ombilical euharistic sau la tubul de oxigen al vieții celei veșnice și murim, murim duhovnicește! Pentru că ne separăm de Viața noastră, de Dumnezeu, de Cel care ne ține vii în slava Lui.

Pentru că noi ne împărtășim cu El pentru ca să ne umplem de slava Lui, de viața Sa cea veșnică. Noi ne împărtășim nu pentru că e un obicei, nu pentru că așa se face, ci pentru că avem nevoie vitală de El, de Dumnezeul mântuirii noastre. Și, avându-L pe El în noi, nu ne mai trebuie nimic esențial, pentru că El este mântuirea noastră. El este Cel cu adevărat esențial, fundamental pentru viața noastră, pentru că e fundamentul vieții noastre.

De aceea, dacă simțiți că ceva vă lipsește cu adevărat, ceva nedefinit, ceva pe care nu îl puteți explica nimănui, și asta când aveți tot ceea ce vă trebuie, atunci El vă lipsește! Dacă sunteți plini de bucuriile și petrecerile și vacanțele acestei lumi, dar tot sunteți triști și neîmpliniți, atunci El, Dumnezeul mântuirii noastre, vă lipsește! Pentru că El e preaplinul vieții noastre, El e împăcarea adevărată a inimii noastre, El e bucuria noastră reală, El e împlinirea noastră desăvârșită. Căci atunci când Îl avem pe El nu ne mai trebuie nimic altceva, pentru că nu există altceva mai mare decât El.

El e desăvârșirea vieții noastre, El e veselia noastră cea veșnică, El e tot ceea ce noi avem nevoie. Pentru că El este Cel care ne-a făcut pe noi și ne-a chemat pe noi la Sine și ne-a deschis brațele Sale cele iubitoare și ne-a cuprins cu ele și ne poartă cu Sine cu cea mai mare iubire și atenție.

El e tot ceea ce ne trebuie și Cel mai presus de toate! Și pentru că e totul pentru noi, de aceea nu poate fi pus în balanță cu nimic din lumea aceasta. Iar când venim și Îl luăm pe El în lingurița iconomiei Sale față de noi, El, Cel părut mic, e toată împlinirea noastră. Pentru că în fiecare părticică din Trupul Său și în fiecare picătură din Sângele Său este El în mod deplin și El este împlinirea noastră cea veșnică. Și așa după cum o mică pastilă are concentrată în ea toată vindecarea noastră, El, infinit mai mult în fiecare parte a Potirului, este vindecarea și mântuirea noastră cea veșnică.

Din acest motiv, Potirul Bisericii este branșarea noastră dumnezeiască la Dumnezeu. Gustând din el, gustăm din slava lui Dumnezeu, din lumina Lui cea veșnică, din viața Sa cea dumnezeiască. Și dacă venim cu smerenie la Domnul, El este vindecarea noastră. Dar dacă venim cu multă nesimțire și cu multă trufie și astfel ne împărtășim cu El, atunci El este focul cel veșnic care ne arde. Pentru că slava Lui o simțim ca foc, când ea este veselia și bucuria veșnică a Sfinților Lui.

Așadar, iubiții mei, cu pași grăbiți ne apropiem de praznicul cel mare al Nașterii Domnului și nu putem să prăznuim cu adevărat fără El! Fără Cel care S-a smerit pentru noi și S-a apropiat de noi, pentru ca să Se dea pe Sine pentru noi și să fie în noi și cu noi. Postul în care suntem are rolul de a ne smeri înaintea Lui, de a ne face copii duhovnicești, oameni simpli cu inima și bucuroși. Căci numai astfel putem să Îl primim pe Cel care S-a făcut Prunc pentru noi: când și noi ne facem prunci pentru El. Și ca să fim prunci duhovnicești trebuie să ne ostenim, să postim, să ne rugăm, să priveghem, să ne spovedim și să ne împărtășim des cu Domnul, să dăm milostenie cu smerenie și să împlinim poruncile lui Dumnezeu cu inimă bună.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne umple de pace! Și, întâlnindu-ne unii cu alții, să iradieze din noi slava lui Dumnezeu, slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, care să ne bucure și să ne veselească dumnezeiește! Amin.


[1] Începută la 8. 40, în zi de joi, pe 12 decembrie 2019. Cer înnorat, burează, 6 grade, vânt de 21 km/ h.

Predica Duminicii a XXVII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

pe noi, cei care facem și dregem și n-avem odihnă, cărora nu ne stau picioarele toată ziua, când vine boala în viața noastră, neputința ne învață să fim ponderați. Pentru că sănătatea e o pojghiță subțire…pe când boala e un adânc de durere și de nefericire.

Un virus, un mic accident, o nefericire, o boală pe care n-am băgat-o deloc în seamă ne strică sănătatea. Și, în locul stării de bine, starea de neputință e cea care ne oprește din modul nostru de-a fi, e cea care ne țintuiește locului. Iar perorațiile bolii și rugăciunile ei cer sănătatea, acea sănătate care credeam că durează veșnic, când ea era atât de efemeră, de trecătoare…

Însă, pe lângă multa neputință fizică pe care o putem trăi, există și neputință sufletească. Neputință care are la bază demonizarea și despre care Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17] ne vorbește în sintagma „duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας]” [Lc. 13, 11, BYZ]. Pentru că un demon, un duh necurat, i-a adus neputință unei femei, pe care a cocoșat-o. Demonul era în ea, în această femeie de 18 ani, producându-i gârbovirea, cocoșarea, pentru că „[trăia] neputând să se îndrepte în mod deplin [μὴ δυναμένη ἀνακύψαι εἰς τὸ παντελές]” [Ibidem]. Trăia neputând să stea vertical. Așa stând lucrurile, pot exista oameni care sunt posedați de demoni de zeci de ani, poate de o viață întreagă, și ei să sufere de niște boli demonice, dar să nu conștientizeze acest lucru. Pentru că demonii se camuflează în niște boli trupești ca să nu fie identificați. Ca toți care îi văd pe cei posedați să creadă că suferă de o boală sau alta, când, de fapt, boala lor e demonică și ei sunt demonizați.

Eu sunt foarte atent la chipurile oamenilor, la gesturile lor, la vorbele lor. Și adesea întâlnesc oameni cu ochi demonici: cu ochi răzbunători, răi, reci, curvari, disprețuitori, aroganți, zeflemitori, trufași. Oameni în mod evident demonizați. Dar cărora nu le poți spune nimic, nu le poți sugera ceva anume, pentru că nu-i cunoști, dar nici nu cred că ar accepta vreun sfat foarte ușor. Și nu pot decât să mă rog pentru astfel de oameni, pentru luminarea lor. Căci demonii nu pleacă din noi decât dacă noi ne smerim, dacă noi ne spovedim păcatele noastre, dacă noi ne îndreptăm viața noastră.

Pentru a scăpa de demonizare trebuie să cobori în smerenie. Trebuie să cobori în starea smerită de slujitor al lui Dumnezeu, în starea de unde demonii au căzut. Căci Luceafărul cel spiritual și-a zis: „Mă voi sui deasupra norilor [ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν νεφελῶν], [deasupra tuturor Puterilor cerești, și] voi fi asemenea Celui Preaînalt [ἔσομαι ὅμοιος τῷ Ὑψίστῳ]” [Is. 14, 14, LXX]. Și Luceafărul a devenit Satanas prin acest gând trufaș, a devenit potrivnic, pentru că „a căzut din cer” [Is. 14, 12, LXX] și „s-a coborât întru Iad slava” lui [Is. 14, 11, LXX].

Fiindcă o creatură nu poate fi niciodată asemenea lui Dumnezeu! Creatura este și trebuie să rămână slujitoare a lui Dumnezeu. Pentru că, dacă se împotrivește voii lui Dumnezeu, partea ei este Iadul, dimpreună cu demonii.

Luceafărul cel spiritual, văzându-se plin de slava lui Dumnezeu, a considerat că poate să rămână în slava Lui și dacă I se împotrivește Lui. Așa după cum noi credem, în mod greșit, că putem rămâne sănătoși, în ciuda faptului că păcătuim zilnic. Însă păcatele ne îmbolnăvesc pe fiecare zi și e numai o chestiune de timp până ne pun la pământ.

Domnul a eliberat-o de slăbiciunea ei [Lc. 13, 12, BYZ]! Adică a scos demonul din ea, a scos sursa demonizării din ființa ei, sursa bolii ei. Căci atunci când El „Și-a pus mâinile [asupra] ei…[femeia] numaidecât s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu” [Lc. 13, 13, BYZ]. Așa după cum noi ne îndreptăm din păcatele noastre în Taina Mărturisirii. Căci dacă ne-am încrede în Dumnezeu atunci când ne spovedim, am simți cum El Își pune mâinile Lui asupra noastră. Căci mâinile Preotului Duhovnic sunt mâinile lui Hristos Domnul, prin care El ne eliberează de păcatele noastre și ne curățește de ele și ne vindecă sufletește și trupește.

Niciodată n-am plecat de la Spovedanie fără să simt iertarea Lui, vindecarea Lui, curățirea Lui! Pentru că El e acolo, cu noi, și primește mărturisirea noastră și ne curățește de păcatele noastre. După cum nu m-am împărtășit niciodată cu Domnul fără să simt marile Lui schimbări dumnezeiești în ființa mea. Pentru că El e prezent în toate Tainele Sale, în toate sfințirile Sale, în toate binecuvântările Sale, pentru că slava Lui e cea prin care El lucrează toată mântuirea și sfințirea noastră.

Iar dacă nu simțim prezența Lui dumnezeiască în viața Bisericii, a lumii întregi și a noastră e semn de mare decadență. E semn că suntem foarte păcătoși, foarte reci, foarte nepocăiți. Căci orice credincios al Bisericii trăiește din slava lui Dumnezeu și slava Lui e viața noastră duhovnicească.

Domnul a dezlegat-o pe femeie de neputința ei în zi de sabat, în zi de praznic [Lc. 13, 16, BYZ]. Pe cea pe care Satanas o legase de 18 ani [Ibidem] în neputință. Iar demonii ne leagă în boală, pentru că noi trăim păcătos. Ei ne leagă cu accepțiunea noastră, până când viața cu ei devine o robie a noastră față de ei. Însă Domnul ne eliberează de demoni, când noi ne dorim în mod deplin această eliberare. Când noi înțelegem cu vârf și îndesat răutatea robiei demonice. Pentru că, până nu vezi răul, răul sistematic făcut în viața ta, nu înțelegi cu adevărat eliberarea duhovnicească, marele dar al vieții duhovnicești. Dar când ieși din robia demonilor, când ieși la lărgimea libertății duhovnicești, atunci înțelegi că răul nu e libertate, ci e robie veșnică.

Și Domnul, la Botez, ne-a eliberat pe noi din robia demonilor! Botezul nostru a fost ieșirea din moarte spre viață, a fost naștere din nou, pentru că este viață în libertate sfântă. Și dacă ne îngrijim de libertatea noastră, atunci libertatea se îngrijește cu asceză și cu mărturisirea continuă a păcatelor noastre. Libertatea duhovnicească e trăirea în ascultarea de Dumnezeu. De aceea, orice faptă bună ne întărește libertatea noastră interioară, duhovnicească, după cum orice păcat e o rănire a ființei noastre. Și rănile noastre noi trebuie să ni le vindecăm prin pocăință, prin asceză și în Taina Mărturisirii, pentru ca viață să avem, viața Lui cea duhovnicească.

Sărbătoarea deplină, reală, împlinitoare e aceea când oamenii se bucură. Când se bucură duhovnicește. Dacă nu ești plin de slava lui Dumnezeu, atunci nu te poți bucura! Pentru că bucuria reală izvorăște din inimă, izvorăște din slava lui Dumnezeu, izvorăște din curăția faptelor celor bune. Și dacă nu te faci biserică sfințită a lui Dumnezeu, dacă nu te faci locaș duhovnicesc al Său, nu te poți bucura. Pentru că bucuria este comuniunea cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre, și ea este fără sfârșit. Căci tot ceea ce se sfârșește, adică păcatele, nu sunt de la Dumnezeu, pe când virtuțile sunt veșnice, pentru că El este fundamentul lor.

Și când vorbim despre îmbrăcarea în virtuțile lui Dumnezeu, când vorbim despre îmbrăcarea noastră în asceză, vorbim despre îmbrăcarea noastră în bucuria și în veselia lui Dumnezeu. Și atunci suntem noi cei reali, cei autentici: când suntem inundați de slava lui Dumnezeu, când suntem împodobiți cu îmbrăcămintea și frumusețea noastră cea veșnică. Pentru că împlinirea omului este îndumnezeirea lui. Este ajungerea la scopul nostru cel dintâi: la asemănarea cu El. Asemănare care e prin toate virtuțile Sale și nu prin depărtarea de El.

Însă Satanas experimentează în mod dramatic, odată cu căderea lui, depărtarea de Dumnezeu. Toată răutatea, invidia și perversitatea lui vin din împotrivirea față de Dumnezeu. Șicanarea noastră continuă de către demoni e o continuă punere a noastră în dificultate pentru ca să ne enervăm, pentru ca să păcătuim, pentru ca să uităm lucrurile importante. Tocmai de aceea, trebuie să tratăm atacurile lor cu liniște interioară și ca pe niște lucruri obișnuite, fără să ne enervăm la fiecare pas. Căci trebuie să ne concentrăm pe slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor și nu pe invidia și răutatea demonilor la adresa noastră.

Domnul a vindecat-o în zi de sabat pe femeie, în zi de praznic, pentru ca să ne arate că sărbătoarea e pentru a face lucruri bune în cadrul ei și nu pentru a fi indiferenți față de nevoile reale ale oamenilor. El a arătat că prăznuirea noastră trebuie să fie activă, trebuie să fie bucuroasă, trebuie să fie milostivă. Pentru că trebuie să îi vindecăm sufletește și trupește pe oameni, să îi vindecăm de singurătate, de neiubire, de neprietenie.

Mai avem două duminici până la marele praznic, prăznuit anul ăsta în zi de miercuri. Pe 20 decembrie venim cu Icoana Nașterii Domnului pe la dumneavoastră, pentru a vă vesti zilele prăznuirii. Căci înainteprăznuirea praznicului Nașterii Domnului începe pe 20 decembrie, iar praznicul ține între 25 și 31 decembrie. Adică 7 zile de prăznuire pentru cei care s-au făcut prunci la inimă, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Să postim cu pace pe mai departe și să fim sănătoși duhovnicește și trupește! Amin.


[1] Începută la 8. 55, în zi de joi, pe 5 decembrie 2019. Sunt minus două grade și vântul bate cu 6 km/ h.

Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

dăruirea e legată în mod fundamental de oboseală, de nevoința cea duhovnicească. Pentru că atunci când te dărui oamenilor, când slujești și muncești pentru ei, oboseala e veșmântul cu care te îmbraci, e aerul pe care îl respiri, e mâncarea pe care o mănânci. Pentru că cel ce se nevoiește duhovnicește nu poate fi proaspăt, nu poate fi relaxat, fără cearcăne și fără dureri, ci, dimpotrivă, el e afundat în multă oboseală și în tăcerea cu care le gândește și le face pe toate.

Însă oboseala sfântă, cuvioasă, e împlinirea noastră. Ea vorbește despre noi, atunci când noi tăcem. Sau lucrarea noastră și roadele ei vorbesc despre noi tot timpul. Pentru că nevoința e apa care întreține ființa noastră, care o ține în voia lui Dumnezeu, care o ține în slava Lui. Iar Dumnezeu conlucrează cu noi tot timpul la mântuirea noastră, dacă noi suntem tot timpul oameni ai nevoinței, ai oboselii celei duhovnicești.

Conlucrarea cu El e conștientă și o trăim tot timpul. De aceea ne lucrăm mântuirea cu frică și cu cutremur dumnezeiesc, dar și cu multă bucurie și veselie dumnezeiască. Pentru că nu presupunem că suntem cu Dumnezeu, ci noi suntem cu El tot timpul și El schimbă în noi tot timpul sufletul și trupul nostru. Pe fondul oboselii celei duhovnicești, El ne schimbă continuu și veșnic. Și schimbările dumnezeiești pe care El le săvârșește în noi sunt mântuirea noastră.

De aceea e nevoie continuă de lucrare, de muncă, de slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. E nevoie să facem din munca noastră acasă și din cea de la serviciu asceza noastră. Adică modul nostru concret în care noi Îi slujim lui Dumnezeu și le slujim și oamenilor. Pentru că astfel toată viața noastră este o slujire continuă, în care noi ne implicăm deplin și folosul ei e propria noastră mântuire.

Iar cine își face din viața lui o continuă asceză, acela introduce și odihna lui în asceză. Pentru că odihna face parte din muncă. Ne odihnim pentru ca să muncim, pentru ca să slujim, și nu pentru ca să ne bucurăm egoist de câteva ore de relaxare.

Și toată introducerea mea de până acum are de-a face cu Sfântul Nicolaos, Părintele nostru, dar și cu fiecare dintre noi. Pentru că Sfântul Nicolaos este un exemplu de dăruire continuă, dar care s-a nevoit continuu să fie bun în relațiile sale cu oamenii. Iar lupta interioară pentru a fi capabili de bunătate, de iubire față de oameni e imensă și e dusă clipă de clipă. Pentru că bunătatea e consecința curățirii de patimi, a luminării și a sfințirii noastre.

Nu ajungem filantropi doar pentru că avem bani!

Nu ajungem iubitori de oameni doar pentru că facem din când în când câte un bine minor!

Ci adevărata filantropie, adevărata iubire de oameni se naște în noi când facem mult bine oamenilor și în mod continuu. Mult și continuu, nu puțin și rar! Iar multul bine și mai ales multul bine continuu e o imensă, o copleșitoare oboseală.

Spre exemplu, nu avem bani ca să dăm altora. Nu avem nici haine, nici mâncare să le dăm. Dar putem să le dăm timpul nostru și putem să ne dăm pe noi înșine spre slujirea altora. Însă dacă începem să ne rugăm pentru oameni ore în șir, dacă scriem și traducem ore în șir pentru ei, dacă îi spovedim ore în șir, dacă îi sfătuim ore în șir, dacă muncim ore în șir pentru cineva, acasă la el sau într-un orfelinat sau într-un spital sau într-o organizație caritabilă, toate aceste lucruri făcute zi de zi sunt obositoare la culme. Dar aceasta e nevoința ortodoxă! Care nu e din când în când, care nu e doar când vrem, ci e tot timpul, și când vrem și când nu vrem, și când ne place și când nu ne place.

Pentru că Sfinții, cărora noi ne rugăm și cărora le cerem ajutorul, au ajuns în Împărăția lui Dumnezeu numai pe calea aceasta anevoioasă, obositoare. Viața lor a fost o imensă oboseală. Dar una în care Dumnezeu i-a schimbat în mod continuu, în care i-a transfigurat în mod continuu.

Tocmai de aceea, fuga după distracție, după relaxare, după concediu, n-are de-a face cu asceza ortodoxă. „Luna cadourilor”, luna decembrie, nu este luna îmbuibării, ci luna dăruirii. Pentru că până pe 25 decembrie noi postim, ne pregătim ca să devenim tot mai prunci pentru Pruncul Cel dumnezeiesc, pentru Domnul și Dumnezeul mântuirii noastre, apoi prăznuim duhovnicește în primul rând și nu prin petreceri nesfârșite. Iar cadourile pe care le facem sunt expresia iubirii și a bucuriei pentru semenii noștri și nu moduri ostentative de a ne arăta bogăția. Pentru că darurile sunt ferestre spre inima noastră și o cale lină spre inima altora. Căci ele vorbesc despre noi înșine, dar și despre prețuirea pe care noi o acordăm oamenilor.

…Luigi Martino, cel care a studiat Sfintele Moaște ale Sfântului Nicolaos în secolul trecut[2], a ajuns la concluzia că „Nicolaos a suferit probabil de artrită cronică și poate și de o pronunțată durere cefalică, evidențiată printr-o îngroșare nenaturală a interiorului craniului”[3] său. Și, cu toate acestea, el a fost un om al dăruirii continue! În ciuda bolilor sale, Sfântul Arhiepiscop Nicolaos a mers mai departe. Pentru că a pus în prim-plan slujirea lui Dumnezeu și a semenilor și nu pe sine însuși.

Lichia [Λυκία], o regiune din Turcia de azi[4], a fost locul unde s-a născut și a trăit Sfântul Nicolaos[5]. Iar numele său apare în 6 din cele 16 liste de nume ale participanților la Sinodul I Ecumenic[6]. Pentru că el a fost unul dintre Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic din 325.

Sfântul Nicolaos s-a născut în Patara [Πάταρα[7]], în mitropolia Mira [Μύρα][8] din provincia Lichia, din părinți nobili și credincioși[9]. Și, când era prunc, miercurea și vinerea sugea doar o dată pe zi[10], vorbindu-ne astfel în mod tainic despre valoarea netrecătoare a postului.

Și-a păstrat fecioria lui și și-a ținut mintea curată. Iar când părinții lui au adormit și el a rămas cu o mare avere, nu s-a lipit cu inima de ea[11], ci s-a făcut dăruitor, ajutându-l pe un tată să își căsătorească cele 3 fiice ale sale[12]. Iar pentru că Sfântul Nicolaos s-a dăruit în continuu în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, și Domnul l-a hirotonit pe el Episcop în mod minunat. Pentru că l-a vestit prin vedenie Episcopilor, care s-au încredințat că el e omul lui Dumnezeu[13].

Și omul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolaos, s-a arătat un învățător adevărat al Bisericii și un om cu o minte sfântă, pentru că a fost plin de slava lui Dumnezeu[14]. Și el a surpat templele idolești, stricând locașurile demonilor din eparhia sa[15]. Și astfel, trăind o viață sfântă, a adormit în pace și a fost îngropat în Biserică[16]. Pentru că el, cu adevărat, s-a făcut biserică vie a lui Dumnezeu și ne îndeamnă și pe noi să fim la fel ca el. Căci îndemnul Domnului pentru noi e aceasta: „Veți fi Sfinți [Ἅγιοι ἔσεσθε], căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, [sunt] Sfânt [ὅτι Ἐγὼ Ἅγιος Κύριος ὁ Θεὸς ὑμῶν]” [Lev. 19, 2, LXX]. Și noi putem fi Sfinți numai prin slava Lui, prin care ne umplem de sfințenia Sa.  

Iar Sfântul Nicolaos a fost botezat pe când era prunc[17], așa după cum ne-am botezat și noi. Pentru că pruncii trebuie să crească în sfințenie în Biserica lui Dumnezeu. Și dacă toată viața noastră trebuie să I-o dăm lui Dumnezeu, să I-o dăruim Lui, atunci trebuie să I-o dăruim de la început, din primul nostru an de viață. Ca El să ne crească duhovnicește în Biserica Sa.

Sfântul Nicolaos și-a început studiile la vârsta de 7 ani și a avut un pedagog. Și el a studiat literatura păgână a vremii sale: pe Omiros [Ὅμηρος], cunoscut de noi ca Homer[18], pe Eshilos [Αἰσχύλος][19], cunoscut de noi ca Eschil[20], pe Evripidis [Εὐριπίδης][21], cunoscut de noi ca Euripide[22]ǀ[23]. Cu toate acestea, el a ales să trăiască creștinește, iar cultura vremii sale nu l-a scos din teologia și viețuirea Bisericii. Pentru că nici pe noi nu ne pot convinge de vreun lucru rău cărțile pe care le citim, dacă noi nu alegem să dăm curs celor rele. Însă, cei care citesc cărți fără să se poziționeze critic față de ele, aceia se îmbâcsesc de tot felul de idei rele, pătimașe, pentru că nu știu să lupte pentru sănătatea lor sufletească și trupească, pentru mântuirea lor.

Sfântul Nicolaos e hirotonit Episcop pe la anul 295[24]. Până la 325, până la Sinodul de la Nicea, sunt 30 de ani. Conform sursei de aici[25], el s-a născut pe 15 martie 270 și a adormit pe 6 decembrie 343, la vârsta de 73 de ani. Cu alte cuvinte a fost hirotonit Episcop la 25 de ani, iar la Sinodul I Ecumenic avea 55 de ani.

Sfintele sale Moaște s-au arătat izvorâtoare de mir imediat după îngroparea sa[26], arătându-ne astfel sfințenia lui. Pentru că sfințenia e o realitate în oameni și nu un nume fără conținut! Și noi ne apropiem de Sfinții lui Dumnezeu tocmai pentru ca să ne umplem de sfințenia lor, care este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții sunt plini de slava Lui.

În data de 9 mai 1087, Sfintele sale Moaște au fost aduse la Bari, în Italia[27] și se află în basilica romano-catolică de aici[28]. Însă mâna sa cea dreaptă este la București, în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, începând din anul 1599[29], adică de 420 de ani.  Și dacă nu putem ajunge în Italia, ne putem închina la București Sfântului Nicolaos, unde, de praznicul său, vine multă lume să se închine Sfintelor sale Moaște.

Așadar, iubiții mei, nu poți să-i birui pe oameni decât cu bunătatea inimii, cu sfințenia vieții tale! Așa după cum Sfântul Nicolaos ne biruie pe toți cu bunătatea sa față de noi.

Și pentru ca să-i urmăm lui, trebuie să ne umplem de sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că Cel care ne sfințește pe noi, pe toți, e Dumnezeul mântuirii noastre și numai întru slava Lui noi ne putem sfinți viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și bucurie tuturor și Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și în tot lucrul cel bun! Pentru că binele Lui e cel care ne mântuie, binele pe care îl facem împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la 7. 07 minute, în ziua de 4 decembrie 2019, zi de miercuri. Cer înnorat, două grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, Pub. Baylor University Press, Waco, Texas, 2012, p. 16.

[3] Idem, p. 18.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lycia și  https://www.ancient.eu/lycia/.

[5] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 27.

[6] Idem, p. 28.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Patara_(Lycia).

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Myra.

[9] St. Nicholas of Myra, Life, by Michael the Archimandrite (Vita per Michaelem), in Bibliotheca Hagiographica Graeca 1348, trans. by John Quinn and Bryson Sewell, 2014, p. 4 PDF, cf. https://www.roger-pearse.com/weblog/wp-content/uploads/2015/03/vita-per-Michaelem.pdf.

[10] Idem, p. 5. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 6-8. [13] Idem, p. 9-10. [14] Idem, p. 11. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 14-15.

[17] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 44.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Homer.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aeschylus.

[20] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Eschil.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Euripides.

[22] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Euripide.

[23] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 61.  [24] Idem, p. 95.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Nicholas#Bishop_of_Myra.

[26] Adam C. English, The Saint Who Would Be Santa Claus. The True Life and Trials of Nicholas of Myra, op. cit., p. 183.

[27] Idem, p. 198.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_di_San_Nicola

[29] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/04/predica-la-pomenirea-sfantului-nicolaos-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-6-decembrie-2018/.

Predica la 13 ani de creație online [6 decembrie 2019]

Iubiții mei[1],

Catedrala Teologie pentru azi[2], cu harul lui Dumnezeu, s-a mai înălțat cu încă un an. E formată acum din 15.137 de articole, 14.473 de comentarii, plus încă 18 cărți publicate, care însumează 2.800 de pagini. Și dacă e să vorbim despre cât cântăresc toate cărțile marca TPA, atunci ele cântăresc 43. 811 pagini[3]. Care reprezintă darul nostru pentru România apostolică, pentru România lui Dumnezeu.

Și cu toate că am început predica în termeni statistici, și asta pentru ca să fiu clar de la bun început, nici eu și nici soția mea nu scriem uitându-ne la cifre, ci la împlinirea interioară. Tocmai de aceea, nealergând ostentativ după cifre, noi avem și alte pietre disponibile pentru Catedrală. Și care au fost scrise înainte de 2006, când am început zidirea ei văzută, în ochii tuturor, dar și după aceea. Pentru că fiecare carte are vremea ei și rostul ei. Dar, în același timp, trebuie să ne luptăm pentru vremea fiecărei cărți în parte.

Și am comparat în predica de anul trecut platforma TPA cu o Catedrală, și mizez și acum pe această imagine, nu pentru a elogia dimensiunile ei considerabile, ci pentru a sublinia interioritatea ei abisală. Pentru că frumusețea Catedralei teologice nu stă în exteriorul ei, ci în interiorul ei. Iar când oameni ai lui Dumnezeu vor începe să dea atenție Catedralei TPA, când o vor studia și aprofunda cu minte clară, duhovnicească și cu inimă spălată teologic, îmi vor da dreptate: frumusețea ei stă înăuntru, în conținutul celor scrise.

Pentru că această Catedrală se zidește zilnic împreună cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu, și nu conține pata orgoliului sau a revanșei. Dimpotrivă, ea este mărturia clară a faptului că imposibilul devine posibil în fiecare zi. Că în fiecare zi, împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre, se fac singurele lucruri trainice, valabile totdeauna, și care împlinesc în mod real pe oameni.

Acum 13 ani erau foarte puțini cei care știau despre noi doi, despre mine și soția mea, că zidim în cuvinte. Și cei care știau acest lucru nu ne-au încurajat niciodată spre așa ceva: spre munca zilnică la nivel online. Pentru că în mod real nimeni nu a crezut în noi și nici nu s-a așteptat de la noi la o astfel de ispravă pe termen lung. Nimeni în afară de Dumnezeu, de Preacurata Stăpână, de Îngerii și Sfinții Lui. Pentru că noi ne sprijinim în tot ceea ce facem pe ajutorul Lui, pentru că dorim doar împlinirea întru El.

Când am început să zidim în mijlocul lumii, la vedere, Catedrala de astăzi, ne-am pierdut aproape toți prietenii și cunoscuții pe care îi aveam pe atunci. Deodată, ca la un semn…inima lor s-a schimbat față de noi. Impactul a fost foarte mare pentru ei, pentru că i-a umplut de gheață, de necomunicare, de resentimente. Căci n-au putut să suporte faptul că ne-au subestimat, că n-au văzut nimic special în noi, că ne-au tratat cu superficialitate.

Însă nu ne-am descumpănit și nici nu ne-am schimbat inima față de cineva. Pentru că noi n-avem o luptă cu cineva anume, ci doar o luptă cu noi înșine, adică propria noastră asceză. Și când te interesează doar relația cu Dumnezeu, atunci munca ta sporește uluitor de mult, pentru că nu cauți decât împlinirea în Dumnezeu.

De aceea, Catedrala are frumusețea ei înăuntru. Taina ei este viața ei, faptul că ea e reală, că se înalță în mod real din sufletele și trupurile noastre și că pentru a o cunoaște trebuie să o poți înțelege. Ea poate rămâne în online, o putem transla pe foaia de hârtie, o putem lăsa în manuscris sau o putem coborî cu noi în mormânt…Însă în orice formă ați vedea Catedrala TPA, ea există și crește pentru veșnicie. Pentru că e lucrarea mântuirii noastre, e modul nostru de a exista și de a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru marele dar al vieții.

Am invitat și invităm în mod constant pe oameni la a fi catedrale, la a fi biserici vii ale lui Dumnezeu. Pentru că oricine poate fi o biserică vie a Lui! Pentru că oricine, înmulțindu-și talantul său, poate să rodească rod veșnic.

Și dacă Dumnezeu vă cheamă la lucruri mari, la a scrie teologie, la a traduce Tradiția Bisericii, la a educa și a ajuta oamenii, să nu vă dați la o parte! Să nu vă uitați la câți vă stau împotrivă, pentru că Cel ce vă ajută e mai puternic decât toți! Pentru că Dumnezeu are un plan al Său cu fiecare dintre noi și El dorește ca acest plan să se realizeze continuu, pentru veșnicie.

Mulțumirea și rugăciunea noastră plină de recunoștință îi îmbrățișează pe cei care ne-au ajutat, ne ajută și ne vor ajuta în demersul nostru scriitoricesc și editorial. Prietenia reală este inestimabilă și ajutorul la nevoie este neapărat. De aceea, cei care au făcut lucruri punctuale, pragmatice în viața noastră, sunt vii mereu în rugăciunea și în prețuirea noastră. Greutatea muncii și ispitele de tot felul sunt eclipsate de bucuria și de împlinirea dumnezeiască pe care le aduc înțelegerile teologice și duhovnicești. Pentru că aceste înțelegeri sfinte sunt frumusețea de taină a Catedralei.

Bucurați-vă împreună cu noi în această zi sfântă de praznic!

Bucurați-vă și cei care ne iubiți și cei care sunteți distanți față de noi!

Pentru că această Catedrală e voia lui Dumnezeu cu noi și ea face bine oricui. Oboseala noastră nu se transmite, dar se poate simți. Și dacă o puteți simți, ea e vie, e autentică, și vă îmbrățișează. Amin!


[1] Începută la 8. 55, în zi de luni, pe 2 decembrie 2019. Soare, zero grade, vânt de 5 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/.

[3] Căci până în 2018 publicaserăm 41.011 de pagini de carte, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/12/06/predica-la-12-ani-de-creatie-online-6-decembrie-2018/.