Predică în lunea Sfântului Duh [2019]

Iubiții mei[1],

în predica de anul trecut[2] am vorbit despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt potrivit Slujbei praznicului de astăzi. Căci ziua de azi, în Penticostar, este „a doua a Cincizecimii [δευτέρᾳ τῆς Πεντηκοστῆς]”, când „prăznuim pe Însuși Atotsfântul și de viață Făcătorul și Atotputernicul Duh [Αὐτὸ τὸ Πανάγιον, καὶ Ζωοποιόν, καὶ Παντοδύναμον ἑορτάζομεν Πνεῦμα], pe unul Dumnezeu [din] Treime [τὸν ἕνα τῆς Τριάδος Θεόν], Cel deocinstire și deoființă și deoslavă [cu] Tatăl și [cu] Fiul [τὸ ὁμότιμον καὶ ὁμοούσιον καὶ ὁμόδοξον τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ]”[3].

Iar astăzi voi continua aprofundarea teologiei praznicului, pentru că teologia Bisericii este adevărata bucurie, este bucuria cea sfântă a celor credincioși.

Prima rugăciune a Vecerniei praznicului de astăzi, pe care am săvârșit-o ieri în genunchi și cu capetele plecate[4], a fost către Dumnezeu Tatăl. Și în aceasta L-am numit pe Tatăl „Părintele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos [τὸν Πατέρα τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ καὶ Σωτῆρος ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ]”[5], iar pe Fiul L-am mărturisit ca pe Cel care „a trimis pe Sfântul Duh în Sfinții Săi Ucenici și Apostoli [κατέπεμψε τὸ Ἅγιον Πνεῦμα ἐπὶ τοὺς Ἁγίους Αὐτοῦ Μαθητὰς καὶ Ἀποστόλους]”[6]. Pentru că harul Duhului, ca limbi ca de foc, s-a sălășluit în fiecare dintre ei și toți s-au umplut de harul Său[7]. Iar harul lui Dumnezeu se împarte tuturor celor credincioși, fără ca să se împuțineze cu ceva, pentru că el izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului nostru treimic. Căci lucrarea Duhului Sfânt este curățitoare în viața noastră[8]. Și ἐνέργεια [lucrarea] Duhului Sfânt, amintită în finalul primei rugăciuni, e comună tuturor persoanelor dumnezeiești, pentru că Dumnezeul nostru treimic are o singură ființă, o singură voință și o singură lucrare.

În a treia rugăciune, Mântuitorul Iisus Hristos este prezentat ca Cel ce dăruie celor credincioși „darul Preasfântului Duh [τὴν τοῦ Παναγίου Πνεύματος δωρεάν]”[9]. Iar darul Duhului este lumina dumnezeiască care ne luminează pe noi și care ne scapă din întunericul înșelării demonice[10]. Și dacă am devenit credincioși, am început să teologhisim pe Fiul ca fiind împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că cele trei persoane dumnezeiești sunt o singură Dumnezeire, Putere și Stăpânire[11].

Fiul e numit aici „strălucirea Tatălui [τὸ ἀπαύγασμα τοῦ Πατρός]”[12]. Cu referire la nașterea lui din Tatăl. Așa după cum e mărturisit și în Crez: că El S-a născut din Tatăl ca „Lumină din Lumină [Φῶς ἐκ Φωτός]”[13]. Însă și Duhul Sfânt este strălucirea Tatălui. Căci indicăm prin aceasta purcederea lui din Tatăl.

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului[14]. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede [Ὃ παρὰ τοῦ Πατρὸς ἐκπορεύεται]” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate.

În a 5-a rugăciune, Domnul Hristos e mărturisit ca Cel ce ne-a arătat nouă taina Treimii în ziua Cincizecimii și a turnat venirea Duhului Sfânt în Sfinții Săi Apostoli[15]. Pentru că întru coborârea Duhului la noi s-a coborât slava Treimii la noi și astfel Dumnezeu Și-a întemeiat Biserica Lui, iar Sfinții Apostoli, fiind plini de slava Dumnezeului treimic, au devenit evanghelizatorii Bisericii, mărturisitorii și propovăduitorii teologiei celei adevărate[16]. Pentru că nu poți să propovăduiești cele ale lui Dumnezeu, până când El nu te luminează, nu te curățește și nu te sfințește, umplându-te de slava Lui.

De această dată într-o cântare a Vecerniei, ni se spune că „acum Duhul Cel Mângâietor întru tot trupul S-a turnat [εἰς πᾶσαν σάρκα ἐκκέχυται]”[17]. Și aceasta cu referire la harul sau la slava Duhului Sfânt. Pentru că nu persoana Duhului, ci slava Lui se toarnă, se revarsă în noi! Slava Duhului e numită, într-o altă cântare a praznicului, „putere dintru înălțime”[18]. Cu care noi ne îmbrăcăm[19]. Pentru că îmbrăcarea noastră în har e interioară. Pentru că și la Botez și la Cununie și la Hirotonie noi am fost îmbrăcați interior cu slava Lui, pentru ca să lucrăm voia lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că tot ceea ce slujește Preotul, slujește prin slava lui Dumnezeu.

Popoarele creștine sunt chemate să se închine Dumnezeirii Celei în trei ipostasuri/ persoane [τὴν τρισυπόστατον Θεότητα][20]. Iar „Fiul [este] în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh [Υἱὸν ἐν τῷ Πατρί, σὺν Ἁγίῳ Πνεύματι]”[21], arătându-se astfel modul Lor interior și comunional de existență, comuniunea Lor cea veșnică. „Căci Tatăl fără de timp L-a născut pe Fiul [Πατὴρ γὰρ ἀχρόνως ἐγέννησεν Υἱόν], Cel împreună-veșnic și împreună [stătător] pe tron [συναΐδιον καὶ σύνθρονον] [cu El], iar Duhul Sfânt era în Tatăl, împreună slăvit cu Fiul [καὶ Πνεῦμα Ἅγιον ἦν ἐν τῷ Πατρί, σὺν Υἱῷ δοξαζόμενον]”[22].

Și prin adverbul ἀχρόνως [fără de timp] se indică faptul că nașterea Fiului din Tatăl e veșnică. Că ea nu are un început temporal. Și când spunem că Fiul este împreună-veșnic [συναΐδιον] cu Tatăl, spunem că și Duhul Sfânt e împreună-veșnic cu Tatăl și cu Fiul. Pentru că și purcederea Duhului din Tatăl este fără de timp [ἀχρόνως], e mai presus de timp, pentru că e din veșnicie.

Și când, în cântarea citată, ni se spune că „Duhul Sfânt era în Tatăl [Πνεῦμα Ἅγιον ἦν ἐν τῷ Πατρί]”, ni se mărturisește că dintotdeauna Duhul este în Tatăl și în Fiul, pentru că persoanele dumnezeiești au aceeași ființă din veci în mod comunional. Și Ele sunt împreună slăvite de întreaga creație care Îi slujește lui Dumnezeu.

În Sinaxarul românesc al praznicului, ni se spune că Duhul Sfânt „sfințește, împarte, înnoiește, trimite, înțelepțește, unge pe Proroci și, pe scurt zicând toate, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înțelepciunea, viața, mișcarea [creației]. […] [Căci] toate câte are Tatăl și Fiul are și El, afară de nenaștere și naștere, de vreme ce El purcede de la Tatăl”[23]. Pentru că sunt netransmisibile caracteristicile personale ale persoanelor dumnezeiești.

Într-o cântare a Utreniei de azi ni s-a spus că „în Apostoli a strălucit harul Duhului [ἐν Ἀποστόλοις ἔλαμψε ἡ χάρις τοῦ Πνεύματός]”[24]. Și prin verbul „a strălucit” de aici ni se vorbește despre împărtășirea harului dumnezeiesc. Pentru că lumina Lui sau harul dumnezeiesc strălucește în noi și ne umple pe noi de prezența sa. Pentru că Dumnezeu strălucește în noi harul Duhului Sfânt, căci, prin strălucirea Lui în noi, El vine și rămâne în noi prin slava Lui.

Căci, iubiții mei, ce s-a petrecut cu Sfinții Apostoli la Cincizecime, s-a petrecut și cu noi atunci când am fost botezați în pruncie! Pentru că și în noi Și-a coborât slava Lui și S-a sălășluit întru noi, căci am devenit locașuri raționale ale lui Dumnezeu. De aceea, când vorbim despre harul dumnezeiesc, nu vorbim despre o realitate pe care nu o cunoaștem, ci despre una interioară nouă, intimă, pentru că harul Lui e în noi de la Botez. Și noi trăim tot timpul simțind harul Său și fiind luminați, întăriți și sfințiți de harul lui Dumnezeu, de slava Lui, care e bucuria, lumina și hrana noastră cea duhovnicească.

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu [ἐσοφίσθησαν διὰ τὴν δόξαν τῆς θεογνωσίας]”[25]. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi.

Să Îi mulțumim Duhului Sfânt, dimpreună și Tatălui și Fiului, pentru toate binefacerile pe care Dumnezeul nostru treimic le-a revărsat și le revarsă în viața noastră! Pentru că toate se fac după voia Lui. Și ceea ce dorește Dumnezeu pentru fiecare dintre noi e cel mai bun lucru pe care ni-l putem dori fiecare în parte. Pentru că El dorește ca noi să ne bucurăm veșnic împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Vă doresc multă sănătate și bucurie, putere de muncă și echilibru în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 8. 44, în zi de joi, pe 13 iunie 2019. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/27/predica-in-lunea-sfantului-duh-2018/.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[4] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 329.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[14] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.

[15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Ibidem. [22] Ibidem.

[23] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 345.

[24] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html. [25] Ibidem.

Predică la Duminica Cincizecimii [2019]

Iubiții mei[1],

umplerea de Duhul Sfânt [F. Ap. 2, 4, BYZ] a Sfinților Apostoli, de harul Duhului Sfânt, a fost un eveniment urban. Pentru că harul lui Dumnezeu s-a coborât și i-a umplut pe ei în Ierusalim [F. Ap. 2, 5]. Dumnezeu i-a umplut de har în praznicul evreiesc al Cincizecimii [Πεντηκοστή] [F. Ap. 2, 1], care se numește și שָׁבוּעוֹת [Șavuot], care înseamnă Săptămânile[2]. Cu numărare de la פֶּסַח [Pesah][3], de la Paști. Iar evreii din diaspora, alături de cei din țară, erau cu toții la Ierusalim, pentru că de Cincizecime sau de Șavuot ei sărbătoreau ziua în care Domnul a dat תּוֹרָה [Torah], adică Învățătura sau Legea, pe Muntele Sina[4].

Și, iată, ce taină dumnezeiască ne învață Dumnezeu în această zi! Ne învață că harul lui Dumnezeu se coboară acolo unde este adevărata revelație, unde este adevărata credință. Pentru că Sfinții Apostoli erau Ucenicii Domnului, erau cei care primiseră de la Domnul revelația Sa, descoperirea Sa, învățătura Sa, așa după cum Sfântul Moisis, pe Muntele Sina, a primit descoperirea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu ni Se descoperă nouă numai în Biserica Lui, pentru că numai aici El ne umple de slava Sa.

Cincizecimea Bisericii, ziua de naștere a Bisericii, a fost un eveniment urban. Care s-a petrecut în Ierusalim. Dar cu deschidere spre întreaga lume. Pentru că Sfinții Apostoli au primit de la Domnul această poruncă mântuitoare pentru întreaga umanitate: „Mergând, învățați toate neamurile [μαθητεύσατε πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Învățându-le pe ele a ține toate câte v-am poruncit vouă [διδάσκοντες αὐτοὺς τηρεῖν πάντα ὅσα ἐνετειλάμην ὑμῖν]” [Mt. 28, 19-20, BYZ].

Și Sfinții Apostoli, înțelegând în mod pragmatic porunca Domnului, au mers în orașe și în sate și în țări diverse și au dăruit tuturor credința, viața și slujirea Bisericii. Pentru că au întemeiat Biserici peste tot, dându-le aceeași credință apostolică, aceeași slujire apostolică, aceeași ierarhie apostolică.

Pentru că slujirea Sfinților Apostoli a fost aceea de evanghelizatori și de întemeietori de Biserici locale, ca unii care erau martori veridici ai Domnului. Și ei hirotoneau peste tot pe membrii ierarhiei locale, adică pe cei pe care ei înșiși îi convertiseră la dreapta credință și la dreapta viețuire a Bisericii.

Astfel, Biserica urbană a Ierusalimului e mama tuturor Bisericilor locale. Pentru că de aici s-a răspândit Biserica pretutindeni. Însă, dacă coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, pe care noi o prăznuim astăzi, a fost numai pentru evrei, pentru credincioșii Domnului dintre evrei, Sfântul Apostol Petros a fost martorul coborârii Duhului și în cei convertiți dintre neamurile păgâne. Și ea s-a petrecut în Chesaria Palestinei, în casa centurionului Cornilios [F. Ap. 10, 1, 24]. Care a chemat în casa lui, pentru întâlnirea cu Sfântul Petros, „pe rudeniile sale și pe cei mai apropiați prieteni [τοὺς συγγενεῖς αὐτοῦ καὶ τοὺς ἀναγκαίους φίλους]” [F. Ap. 10, 24, BYZ] ai săi.

Iar acestora Sfântul Petros le-a predicat astfel: „Cu adevărat, înțeleg că Dumnezeu nu este părtinitor [προσωπολήπτης]. Ci, în tot neamul, cel care se teme de El și lucrează dreptatea, primit [δεκτὸς] Îi este Lui. Cuvânt pe care l-a trimis fiilor lui Israil, binevestind pacea prin Iisus Hristos – Acesta este Domnul tuturor! – [și] voi l-ați cunoscut, făcându-se cuvântul prin toată Iudea, începând din Galilea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioannis. [Adică] pe Iisus, Cel din Nazaret, pe Care Dumnezeu L-a uns pe El [cu] Duhul Sfânt și [cu] putere, Care a trecut făcând bine și vindecând pe toți cei asupriți de diavolul, că[ci] Dumnezeu era împreună cu El. Și noi[5] suntem martorii [μάρτυρες] tuturor pe care le-a făcut și în țara iudeilor și în Ierusalim. Pe Care L-au și omorât, spânzurându-L pe lemn[6]. Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat a treia zi și L-a dat pe El [ca] arătat să fie. [Dar] nu [la] tot poporul, ci martorilor celor aleși mai înainte de către Dumnezeu [μάρτυσιν τοῖς προκεχειροτονημένοις ὑπὸ τοῦ Θεοῦ], nouă, care am mâncat împreună și am băut împreună [cu] El, după învierea Lui din morți. Și ne-a poruncit nouă să propovăduim poporului și să mărturisim că Acesta este Cel care este rânduit de către Dumnezeu Judecătorul viilor și al morților [Κριτὴς ζώντων καὶ νεκρῶν]. [Cu] Acesta toți Profeții mărturisesc, iertarea păcatelor să ia prin numele Său tot cel care crede întru El” [F. Ap. 10, 34-43, BYZ]. Și pe când aceștia ascultau aceste cuvinte ale Sfântului Petros, „Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπὶ πάντας τοὺς ἀκούοντας τὸν λόγον]” [F. Ap. 10, 44, BYZ]. Primind și ei harul Duhului Sfânt ca și Sfinții Apostoli.

Împreună cu Sfântul Petros erau și credincioși tăiați-împrejur, adică credincioși proveniți dintre evrei. Și ei „au fost uimiți [ἐξέστησαν]…că și peste neamuri s-a turnat darul Sfântului Duh [ὅτι καὶ ἐπὶ τὰ ἔθνη ἡ δωρεὰ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐκκέχυται]” [F. Ap. 10, 45, BYZ].

Pentru că la Cincizecime și ei primiseră același dar al Duhului Sfânt! Fiindcă „s-a făcut deodată [ἐγένετο ἄφνω], din cer [ἐκ τοῦ οὐρανοῦ], sunet ca venind suflare puternică [ἦχος ὥσπερ φερομένης πνοῆς βιαίας], și a umplut toată casa unde erau șezând [καὶ ἐπλήρωσεν ὅλον τὸν οἶκον οὗ ἦσαν καθήμενοι]. Și s-au arătat lor [Καὶ ὤφθησαν αὐτοῖς], împărțite [διαμεριζόμεναι], limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός], și a șezut câte una pe fiecare [dintre] ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și au fost umpluți toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [în] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum Duhul le da lor a grăi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 2-4, BYZ].

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare.

De aceea, iubiții mei, numai în Biserică primim slava lui Dumnezeu și numai aici putem înțelege care sunt experiențele mântuitoare și care sunt cele eretice și păgâne! Pentru că nu orice spiritualitate are de-a face cu Dumnezeu, ci numai cea care izvorăște din El în persoana noastră. Și Dumnezeu locuiește în Sfinții Lui prin slava Sa și în toți cei credincioși ai Săi și ne călăuzește pe toți în viața de sfințenie. Pentru că viața de sfințenie e viața cu Dumnezeu, pe care o putem trăi numai aici, în Biserica Sa, în Biserica Cincizecimii.

Credincioșii dintre neamuri au crezut predica Sfântului Petros și darul Duhului Sfânt a coborât în ei. Credincioșii dintre evrei, Apostolii Săi, îl primiseră la fel, în mod extatic, ca și cei din Chesaria Palestinei. Apoi, Sfântul Petros a propovăduit evreilor [F. Ap. 2, 14-36], care erau uimiți și se minunau de ceea ce se petrecea [F. Ap. 2, 7]. Și le-a spus că acum, la Cincizecime, s-au împlinit cuvintele Sfântului Profet Ioil, pentru că Dumnezeu a turnat din Duhul Său în tot trupul [F. Ap. 2, 16-17]. După care le-a vorbit despre Hristos și despre relația Lui cu Tatăl și cu Duhul Sfânt [F. Ap. 2, 22-36]. Căci „Dumnezeu L-a înviat [pe Hristos], dezlegând durerile morții” [F. Ap. 2, 24, BYZ] pentru noi. Pentru că „nu a fost lăsat sufletul Său întru Iad [οὐ κατελείφθη ἡ ψυχὴ Αὐτοῦ εἰς ᾍδου], nici trupul Său să vadă stricăciunea [οὐδὲ ἡ σὰρξ αὐτοῦ εἶδεν διαφθοράν]. [Căci] pe Acest Iisus Dumnezeu L-a înviat, Căruia noi toți Îi suntem martori. Așadar, înălțându-Se [cu] dreapta lui Dumnezeu, și făgăduința Sfântului Duh luând de la Tatăl, l-a turnat pe acesta[7] pe care acum voi îl vedeți și auziți. […] Așadar, cu siguranță, să cunoască toată casa lui Israil, că Domn și Hristos L-a făcut pe El Dumnezeu, pe Acest Iisus, pe Care voi L-ați răstignit” [F. Ap. 2, 31-33, 36, BYZ].

Iar cuvintele Sfântului Petros, fiind pline de slava lui Dumnezeu, au străpuns inima [F. Ap. 2, 37] ascultătorilor săi. Și el i-a chemat să intre în Biserică prin cuvintele: „Pocăiți-vă și botezați-vă fiecare [dintre] voi în numele lui Iisus Hristos întru iertarea păcatelor și veți lua darul Sfântului Duh! Căci vouă vă este [dată] făgăduința și copiilor voștri și tuturor celor de departe, pe câți are să[-i] cheme Domnul Dumnezeul nostru” [F. Ap. 2, 38-39, BYZ].

De aceea, că suntem la oraș sau la sat, că suntem de neam bun sau de neam modest, cu toții suntem chemați să intrăm în Biserica lui Dumnezeu. Și pentru aceasta, aici, în Biserică, fiecare trebuie să afle și să înțeleagă învățătura Bisericii pe măsura sa. Căci și copiii și tinerii și maturii și bătrânii trebuie să înțeleagă pe măsura lor învățătura Bisericii.

Dar pentru învățătura Bisericii și noi trebuie să ne ostenim! Căci nu e de ajuns doar ceea ce primim în Biserică în materie de învățătură, nu e de ajuns doar ceea ce putem afla de la Slujbe, ci trebuie să citim învățătura Bisericii acasă, în mod metodic, cu sârguință. De aceea, nu îmi pot imagina un creștin ortodox fără cărți, fără o imensă bibliotecă teologică. În foaie și în format electronic, noi trebuie să avem cărțile, Tradiția Bisericii. Pentru că din ele aflăm ce trebuie să credem și cum trebuie să trăim și cum trebuie să Îi slujim lui Dumnezeu.

Frunzele de nuc ne vorbesc în mod tainic despre limbile ca de foc ale Duhului Sfânt. Dar, mai întâi de toate, fiecare dintre noi trebuie să fim un locaș al Dumnezeului treimic, unde El Și-a coborât slava Lui. Fiecare trebuie să fim o limbă de foc care propovăduiește dreapta credință a Bisericii. Pentru că trebuie să fim mereu aprinși, mereu plini de harul lui Dumnezeu, ca să Îi slujim Lui cu bună credință.

Iar îngenuncherea de astăzi, de la Vecernia Duhului Sfânt, ne învață că purtarea Duhului în noi se face în smerenie și în pace. Pentru că numai cei care stau în pacea lui Dumnezeu și sunt întotdeauna smeriți, simt în ei izvorârea continuă a harului Duhului Sfânt.

La mulți ani tuturor de ziua Bisericii lui Dumnezeu! Astăzi e ziua tuturor celor credincioși, e ziua tuturor celor ortodocși. Pentru că e ziua tuturor membrilor Bisericii Cincizecimii, a Bisericii care a călătorit prin toate secolele până la noi, pentru ca și noi să trăim apostolic, să trăim creștinește, să trăim în slava Duhului Sfânt.

Dumnezeu să ne umple pe toți cu slava Lui, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic, pentru ca întru slava Lui să ne mântuim noi toți, toți cei credincioși! Amin.


[1] Începută la 8. 14, în zi de miercuri, pe 12 iunie 2019. Soare și nori, 23 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Shavuot.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Passover.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Shavuot și https://en.wikipedia.org/wiki/Torah.

[5] Se referă la el și la Sfinții Apostoli dimpreună cu el, pentru că toți au fost martorii vieții și ai propovăduirii Domnului.

[6] Pe lemnul Sfintei Cruci.

[7] Harul Duhului Sfânt.

Predică la Duminica a VII-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a înălțat!

Domnul nostru S-a înălțat la cer, El, Cel care ne ridică nouă povara păcatelor noastre. Căci povara păcatelor e adevărata și cea mai insuportabilă greutate a sufletului nostru. Pentru că ele, păcatele noastre, oricare ar fi și oricum s-ar numi, sunt o piatră de mormânt pe sufletul nostru, o greutate enormă, de care trebuie să scăpăm numaidecât. De care trebuie să scăpăm prin lucrarea lui Dumnezeu în noi.

De multe ori, abia aștept să mă spovedesc, pentru ca să scap, să mă vindec de această povară, pe care eu însumi mi-am strâns-o. Pentru că povara păcatelor noastre o ridică numai Domnul de la noi, îndată ce noi ne spovedim păcatele înaintea Lui. Nu știu cum mă vindecă de păcatele spovedite, dar vindecarea mea e reală! Nu știu cum mă umple, deodată, de o mare ușurare duhovnicească, după ce m-am spovedit, dar ea e reală! Pentru că iertarea păcatelor noastre e darul lui Dumnezeu pentru noi. E mila Lui nemărginită față de noi. Iar curățirea noastră de păcate e lucrare dumnezeiască, e lucrarea Domnului în noi, care ne depășește cu totul, dar pe care o trăim ca pe adevărata noastră eliberare, ca pe adevărata noastră stare de libertate duhovnicească. Și Domnul ne-a lăsat Taina Mărturisirii în Biserică, pentru ca toți să ne vindecăm de păcatele noastre. Căci Domnul nu l-a zidit pe om pentru ca el să piară, să moară pur și simplu, și din el să nu mai rămână nimic după moarte, ci pentru ca el să trăiască „spre paza poruncilor Sale și spre moștenirea vieții celei nestricăcioase”[2]. L-a făcut pe om să fie moștenitorul Împărăției Sale.

De aceea, Domnul, pentru toți cei păcătoși, „este nădejdea celor fără de nădejde și odihna celor istoviți și împovărați cu fărădelegi”[3]. Cu fărădelegile pe care ei le-au săvârșit. Și păcatul ne istovește, ne sleiește de puteri, ne epuizează, pentru că ne golește de simțirea slavei lui Dumnezeu în noi.

Păcatul nu ne face puternici, ci slabi!

Păcatul nu ne întinerește, ci ne omoară!

Păcatul este slăbiciune, este boală, este tristețe, este o povară enormă. E o greutate sufletească ce ne face să simțim foarte acut singurătatea.

Tocmai de aceea, Domnul, știind neputința noastră cea multă și grea, ne-a dat aceste două Taine ale vindecării: Mărturisirea și Maslul. Căci El este „Cel care primește pocăința păcătoșilor și are puterea de a ierta păcatele cele multe și grele și dă tămăduire tuturor celor ce petrec întru neputință și în boală îndelungată”[4]

S-a înălțat cu umanitatea Sa la cer, Cel care S-a coborât până în Iad cu sufletul Său. Iad pe care Sfântul Petros l-a numit închisoare [φυλακή] [I Petr. 3, 9, BYZ], pentru că în el sunt închise sufletele celor păcătoși. Iar Domnul, murind pe Cruce ca om, „dar făcându-Se viu [cu] duhul”, adică cu sufletul Său, cu sufletul Său a coborât în Iad „și [καὶ], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν] [și] duhurilor celor [care erau] în închisoare [τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν]” [Ibidem]. Pentru că i-a scos pe Sfinții Lui din Iad și, împreună cu ei, a redeschis Paradisul, Împărăția Lui cea veșnică. Așa după cum Domnul i-a spus Tâlharului celui bun: „astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ]. Pentru că Domnul dorește ceea ce dorește și Tatăl și Duhul Sfânt: ca noi toți să fim în Paradisul Dumnezeului nostru treimic. Și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt doresc același lucru, pentru că au o singură voință și o singură lucrare în tot ceea ce fac. Fiindcă au o singură slavă, atâta timp cât au o singură ființă.

Iar Fiul este unul și El este Domnul nostru Iisus Hristos. Care, după dumnezeirea Lui, este Fiul lui Dumnezeu, iar, după umanitatea Sa, El S-a născut din Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Tocmai de aceea, pentru că S-a născut din Tatăl și nu este o făptură creată de Tatăl, Fiul este „deoființă [cu] Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί][5]”.  Și Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul, pentru că au din veci aceeași ființă dumnezeiască, Tatăl născându-L pe Fiul și purcezându-L pe Duhul.

Iar Tatăl a făcut toate cele create prin Fiul întru Duhul Sfânt. De aceea, toate lucrurile create poartă amprenta Dumnezeului nostru treimic. Pentru că și Îngerii și oamenii și întreaga creație sunt lucrarea Dumnezeului Celui treimic.

Iar Fiul S-a întrupat „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire [τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν][6]”. Pentru că El a dorit și a realizat în umanitatea Lui restaurarea firii omenești în slava lui Dumnezeu și i-a dat omului posibilitatea să se mântuie, dacă dorește să conlucreze cu Dumnezeu. Căci El ne-a umplut de iubirea Lui, pentru ca și noi să Îi răspundem cu toată iubirea noastră.

Însă nu există iubire cu forța! La iubire se răspunde cu iubire. Și când simți iubirea și iertarea lui Dumnezeu în iertarea păcatelor tale, atunci înțelegi că El este Cel care ne iubește cu adevărat și veșnic. Pentru că întreaga hristologie este o lecție extaziantă de iubire. Prin Hristos Dumnezeu ni se revelează iubirea veșnică a Dumnezeului treimic pentru noi. Adică hristologia ne revelează iubirea veșnică a Preasfintei Treimi, făcând din triadologie fundamentul întregii existențe.

Pentru că „în aceasta este iubirea: că nu noi L-am iubit pe Dumnezeu”, nu noi L-am iubit mai întâi, ne spune Sfântul Ioannis Teologul, „ci că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Lui ispășire [ἱλασμὸν] pentru păcatele noastre” [I In. 4, 10, BYZ]. Și ispășirea Lui s-a făcut prin asumarea morții pentru noi, deși El nu avea păcat. De aceea, Hristos „a pătimit și a înviat a treia zi și S-a înălțat întru ceruri [παθόντα καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανούς]”[7].

Dar nu S-a înălțat la ceruri pentru ca să uite de noi, pentru că El este cu noi în toate zilele până la desăvârșirea/ sfârșitul veacului [ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος] [Mt. 28, 20, BYZ], a timpului. Neînsemnând că după aceea nu mai este. Ci, dacă va fi cu noi până atunci, până la a doua Lui venire întru slavă, cu atât mai mult va fi cu noi veșnic, pentru că de aceea și vine ca „să judece viii și morții [κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς]”[8]: ca să fie pentru veșnicie cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și am reactualizat acum Simbolul [Σύμβολον] sau Crezul de la Nicea [Νίκαια][9], pentru că astăzi îi pomenim pe cei 318 Sfinți Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Nicea[10]. Și dacă Sinodul a avut loc în anul 325, anul acesta, în 2019, s-au împlinit 1.694 de ani de când Biserica a început să alcătuiască Crezul ortodox, pe care noi îl rostim în cadrul Slujbelor Bisericii.

Pentru că adevărul Bisericii nu se schimbă!

– Și de ce nu se schimbă?

– Pentru că adevărul Bisericii e adevărul revelat de Dumnezeu, care este adevăr veșnic, neschimbabil. Și tocmai de aceea, dacă cunoaștem adevărul lui Dumnezeu, adevărul Lui ne face liberi interior [In. 8, 32]. Iar dacă Domnul ne eliberează de povara păcatelor noastre, atunci când ne mărturisim Lui cu pocăință și primim de la El, prin Duhovnicul nostru, iertarea păcatelor noastre, atunci suntem cu adevărat liberi [In. 8, 36].

Însă libertatea duhovnicească e libertatea de a face binele, de a împlini voia lui Dumnezeu. Căci slava Lui ne întărește să trăim cu Dumnezeu și să ascultăm voia Lui cea mântuitoare pentru noi. Libertatea duhovnicească e una sfântă, pentru că e libertatea care ne sfințește. Însă, când considerăm că starea interioară de bine, pe care ne-o aduce iertarea lui Dumnezeu, e prilej de păcătuire, atunci ne pierdem libertatea interioară. De aceea și Sfântul Pavlos ne-a atenționat, spunându-ne: „Numai [să] nu [folosiți] libertatea întru prilejul trupului [μόνον μὴ τὴν ἐλευθερίαν εἰς ἀφορμὴν τῇ σαρκί,], ci slujiți unii altora prin iubire [ἀλλὰ διὰ τῆς ἀγάπης δουλεύετε ἀλλήλοις]!” [Gal. 5, 13, BYZ].

Căci prilejurile pentru trup, pentru desfătarea trupească, sunt momentele în care suntem acaparați de cele trupești. Dar când slujim unii altora spre mântuirea tuturor, atunci trăim în libertatea lui Dumnezeu, pentru că lucrăm cele bune și mântuitoare pentru noi.

Pentru că rostul întregului cult al Bisericii, iubiții mei, acesta este: să fim continuu în slujirea lui Dumnezeu! Căci sufletul și trupul nostru au nevoie de slujirea, de închinarea în fața lui Dumnezeu, de smerirea continuă în fața Lui. Un om care nu se roagă și nu cere mereu mila lui Dumnezeu, e un om care nu mai conștientizează faptul că el trăiește doar din mila lui Dumnezeu. Pentru că avem nevoie să nu uităm cine suntem, că suntem oameni păcătoși, și nici rostul nostru pe acest pământ: pentru ca să ne mântuim.

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele.

Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El. Pentru că Dumnezeul nostru dorește ca noi să trăim ca robi ai Lui [I Petr. 2, 16], fiind plini de libertatea duhovnicească cu care El ne face mereu liberi.

Vă doresc multă sănătate, bucurie, pace și împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 17. 57, în joia Înălțării Domnului, soare, 27 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 166. [3] Idem, p. 158. [4] Idem, p. 137.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nicene_Creed. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3612/sxsaintinfo.aspx.

Predică la Înălțarea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos S-a înălțat!

Și unde S-a înălțat Hristos, Dumnezeul nostru? S-a înălțat în sânul Preadumnezeieștii Treimi, întru slava Lui, acolo unde, după dumnezeirea Sa, nu S-a despărțit niciodată de Tatăl și de Duhul Sfânt. Pentru că S-a înălțat în Treime cu umanitatea Sa transfigurată, îndumnezeită, de care nu S-a dezis și nu Se va dezice niciodată, pentru ca să îi unească în mod real pe cei credincioși cu Dumnezeu. Pentru că Hristos va veni întru slava Sa ca să judece lumea, întreaga fire umană, cu aceeași umanitate a Sa preaslăvită, plină de lumină dumnezeiască, pentru că El este pentru veșnicie Dumnezeu și om, și pentru ca să fie pentru veci cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Tocmai de aceea, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să trăim duhovnicește, să trăim în slava Lui, în lumina Lui cea veșnică încă de acum, de pe pământ. Căci numai în slava Lui putem să Îl simțim pe El cu adevărat în noi și cu noi. Pentru că slava Lui e coborârea Lui, reală și îndumnezeitoare, până la noi, pentru ca să ne urce la El, în mod duhovnicesc, întru Împărăția Lui cea veșnică.

Și când, la Dumnezeiasca Liturghie, Preotul ne îndeamnă: „Sus să avem inimile [Ἄνω σχῶμεν τὰς καρδίας]!”[2], nu suntem chemați să ne urcăm la o înălțime fizică, ci să fim, în întregime, în slava Lui. Căci a fi în slava Lui înseamnă a fi în veșnicie, cu Dumnezeu. Pentru că slava Lui, care coboară în noi, e cea care ne urcă în cer, la înălțimea negrăită și cutremurătoare a relației veșnice cu Dumnezeu. Și trăim în cer, deși suntem pe pământ, căci trăim cu Dumnezeu, pentru că suntem în slava Lui, în lumina Lui cea veșnică, care e lumina Împărăției Sale celei veșnice.

Troparul praznicului ne spune că Domnul S-a înălțat „ἐν δόξῃ [în slavă]”[3], în slava Lui cea veșnică. Însă slava Lui cea veșnică nu e în jurul Său, ca ceva detașat de El, ci slava Lui izvorăște din El, din dumnezeirea Lui, care e comună Treimii, pentru că toate persoanele dumnezeiești au aceeași ființă veșnică. Cu alte cuvinte, când auzim că Hristos S-a înălțat întru slavă, întru slava Lui cea veșnică, trebuie să înțelegem că S-a înălțat izvorând din El slava Lui, iar umanitatea Lui nu a mai fost văzută de către Ucenicii Săi, care au fost martorii Înălțării Sale la cer, pentru că El a intrat cu totul în slava Sa, fără ca prin aceasta să fie desființată ontologic umanitatea Lui.

Ucenicii, martorii Înălțării Sale, s-au bucurat și nu s-au întristat! S-au bucurat „[cu] făgăduința Sfântului Duh [τῇ ἐπαγγελίᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]”[4]. Pentru că ei au crezut în făgăduința Domnului, în aceea în care El le-a spus: „când are să vină Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” [In. 15, 26, BYZ]. Căci Duhul Sfânt mărturisește în noi înșine despre Fiul și despre Tatăl și despre Sine Însuși, pentru că ne umple pe noi de slava Treimii și de teologia lui Dumnezeu. Și noi, cei care suntem umpluți de slava lui Dumnezeu, ne bucurăm împreună cu Sfinții Apostoli și cu toți Sfinții, pentru că trăim în noi înșine încredințarea că Hristos e Fiul Tatălui, e Unul din Treime, Cel slăvit, din veci și pentru veci, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Unde S-a înălțat Hristos, Dumnezeul nostru? Acolo unde și noi trebuie să ne înălțăm! Și cum ne înălțăm noi la Dumnezeul nostru treimic? Prin slava Lui cea veșnică, care coboară în noi, pentru ca să ne unească cu Sine pentru toți vecii. Și de ce trebuie noi să ne înălțăm la comuniunea veșnică cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, cu Dumnezeul nostru treimic, încă din această viață? Pentru că numai întru slava Lui noi putem să ne înduhovnicim. Pentru că numai cei duhovnicești sunt ai Lui [Rom. 8, 9].

Iar Sfântul Apostol Pavlos vorbește despre unirea cu Dumnezeu în I Cor. 6, 17 folosind verbul a se lipi [κολλάω]. În argoul tinereții mele, „lipeala” cu o fată însemna împrietenirea cu ea. Numai că această „lipeală” nu era fizică, ci sufletească! Pentru că adolescentul își lipea inima de ea, se îndrăgostea de ea, și astfel nu mai concepea viața fără ea, fără fata iubită.

Însă nici Sfântul Pavlos nu se referă la o lipire fizică de Dumnezeu, ci la una duhovnicească. Căci el ne spune aici: „Iar cel care se lipește Domnului este un duh [cu El] [Ὁ δὲ κολλώμενος τῷ Κυρίῳ ἓν πνεῦμά ἐστιν]” [I Cor. 6, 17, BYZ]. Și cum se lipește Domnului cel credincios? Prin slava Lui, interior, duhovnicește, pentru că se unește veșnic cu Domnul. Și lipirea cu Dumnezeu ne face duhovnicești, ne face un duh cu El, pentru că El Se sălășluiește în noi prin slava Lui.

Tocmai de aceea am subliniat faptul că „sus [ἄνω]”, în experiența mistică, duhovnicească, nu înseamnă pe crestele munților sau în avion, ci a fi sus cu Dumnezeu înseamnă a fi în inima noastră cu El. Căci înălțimea mistică este interioară, atâta timp cât „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru vostru [ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἐντὸς ὑμῶν ἐστίν]” [Lc. 17, 21, BYZ]. Și dacă în noi înșine putem să ne lipim de Dumnezeu prin slava Lui și să trăim în Împărăția Lui, înseamnă că oriunde mergem, noi mergem în noi cu Dumnezeu. Noi mergem în noi cu Împărăția Lui. Sau noi putem urca, prin slava Lui, oricând în Împărăția Lui.

Acesta e motivul pentru care mulți Părinți duhovnicești nu caută un loc pentru ca să Îl găsească pe Dumnezeu, nu caută un loc fizic, ci Îl caută pe El în ei înșiși. Pentru că rugăciunea e calea spre Dumnezeu! Rugăciunea e vorbirea cu El. Rugăciunea e intrarea la Dumnezeu sau e starea continuă în fața Lui, pentru că El e mereu prezent în viața noastră și a întregii existențe. Și dacă suntem la Biserică sau acasă sau la muncă sau în călătorie, noi nu trăim fără Dumnezeu, atâta timp cât slava Lui e în noi. Pentru că noi suntem tot timpul cu El, prin slava Lui, și simțim toate mângâierile și luminările și bucuriile împreunei-călătorii cu Dumnezeu.

Dar pentru ca toate cele duhovnicești să fie reale și să nu trăim cu iluzia „înduhovnicirii” noastre, când noi suntem într-o înșelare demonică grețoasă, trebuie să știm care e reala experiență mistică a harului sau a slavei celei veșnice a lui Dumnezeu. Căci această experiență mistică a vieții cu Dumnezeu o putem trăi numai aici, în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă, și nu oriunde. Iar viața duhovnicească autentică, ortodoxă, are anumite însușiri, pe care numai cei duhovnicești la cunosc. Și noi le putem afla din cărțile Sfinților lui Dumnezeu, care au vorbit despre semnele realei înduhovniciri, ale realei sfințiri a omului.

Căci, mai întâi de toate, omul care trăiește duhovnicește e un profund teolog și trăitor al vieții bisericești, el cunoaște diferența dintre simțirea harului și simțirile demonice, pătimașe, are o continuă simțire a slavei Sale în el însuși și e un om care se schimbă duhovnicește în mod zilnic. Căci, de la un moment dat, din mila lui Dumnezeu și datorită efortului său de a se curăți de patimi, el a început să aibă vederi extatice, vederi mistice și luminări dumnezeiești cu privire la teologia și la viața Bisericii, și să înțeleagă, în mod profund coerent, toată viața și teologia Bisericii, să înțeleagă profund lumea și prezența lui Dumnezeu în lume, în creația Lui. De aceea, când el vorbește, vorbește din experiență, vorbește cu lux de amănunte, vorbește în mod aplicat, pentru că viața cu Dumnezeu e viața lui de zi cu zi, e viața lui cotidiană.

Însă, cine mimează viața duhovnicească are doar o memorie bună și se ține în niște margini ale imitării exterioare a evlaviei. Numai că această mimare e ridicolă! Căci viața duhovnicească țâșnește din înăuntru și nu e o teatralizare continuă a evlaviei. Un om duhovnicesc nu ar putea fi înțeles niciodată în adâncul său, dacă nu ar vorbi despre experiențele sale. Pentru că viața duhovnicească e taina sufletului nostru. Dar cei care se folosesc de artificializarea evlaviei, cei care o pun în scenă pentru ca să fie admirați că sunt „atât de credincioși”, n-au nimic de-a face cu taina evlaviei.

Însă există, din păcate, mulți oameni care mimează evlavia și fac bani „din evlavie” sau din bunul simț al oamenilor. Căci oamenii, la necaz sau atunci când fac pași reali spre Dumnezeu, se uită țintă la noi, Slujitori și credincioși, și ne imită modul de-a vorbi și de-a ne comporta. Însă, sărmanii, ei nu știu că imită un mod de viață nebisericesc, fariseic, ci cred că „așa e bine”, că „așa se comportă ortodocșii”. Însă, până când ajung ei să vadă ce e bine și ce e rău – dacă vor vedea vreodată această diferență! – îi cred pe prea mulții șarlatani ai „duhovniciei”.

Căci între omul care știe că știe puțin și cel care crede că le știe pe toate e o mare diferență. Cei care au bun simț în viața bisericească știu că știu puțin și de aceea nu se erijează în „mari oameni duhovnicești”. Ci vorbesc în funcție de cât știu, de cât pot, de cât sunt. Dar cei care au nevoie de bani sau de popularitate, ajung imediat „celebri” cu te miri ce inovație, Slujbă sau conferință, și au tupeul să spună tuturor și ceea ce n-au învățat și n-au trăit niciodată.

De aceea, „din roadele lor îi veți cunoaște pe ei  [ἀπὸ τῶν καρπῶν αὐτῶν ἐπιγνώσεσθε αὐτούς]” [Mt. 7, 16, BYZ]. Pentru că cuvintele se nasc din fapte, din cine ai ajuns cu Dumnezeu, iar faptele noastre ne sfințesc pe noi, ne transfigurează continuu, pentru că în asceza noastră Dumnezeu revarsă slava Lui care ne sfințește pe noi.

Așa că, dacă viața duhovnicească ar putea să existe și la romano-catolici și la anglicani și la penticostali și la musulmani și la hinduși…dar și la noi, aici, în Biserică, în singura Biserică a lui Dumnezeu pe pământ, înseamnă că viața duhovnicească nu ține de Biserică, de Biserica lui Dumnezeu, și, pe cale de consecință, putem dărâma Biserica asta, pentru că putem trăi oriunde duhovnicește. Și dacă orice pseudo-biserică are Sfinți, atunci orice credință e bună. Și dacă orice credință e bună, înseamnă că nu ne mai trebuie nici Scriptură, nici Biserică, nici Sfinți, pentru că orice ne trece prin cap e bun.

Numai că lucrurile nu sunt niciodată ipotetice în istorie, ci doar practice! Pentru că există doar o singură Biserică, aceasta în care noi suntem, din mila lui Dumnezeu, există un singur mod de a te sfinți: în viața ortodoxă, iar Sfinții lui Dumnezeu sunt aceștia, cei născuți în Biserică și pe care Biserica îi mărturisește ca Sfinți ai ei și pe care noi îi pomenim în fiecare zi. Iar cine dorește să creadă că poate fi „duhovnicesc” în afara Bisericii Lui, poate să creadă ce vrea, numai că nu are nimic de-a face cu adevărul.

Pentru că, ideologic vorbind, mulți cred că trăim în era „post-adevăr”[5]. Că „adevărul nu mai este important” pentru noi și că „merge și fără el”. Adică: „ne descurcăm și fără el”…Dar noi, creștinii ortodocși, trăim în era revelației lui Dumnezeu, unde cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17]. Pentru că toți Sfinții au trăit cu Dumnezeu și din adevărul și slava Lui, și de aceea se regăsesc cu toții în Împărăția Lui.

Însă, dacă dorești să-ți trăiești viața „relaxat” și frivol, să emiți orice opinie și să faci orice îți place, viața Bisericii, cu maximalismul ei ascetic și teologic, e un tip de inadecvare profundă. Pentru că omul lumesc nu suportă rigorile sfinte ale îndumnezeirii. Dar, pentru un creștin smerit, orice povățuire autentică, duhovnicească, e o bucurie și o împlinire mare, pentru că el dorește să se mântuie. El dorește să fie cu Dumnezeu și nu să se prefacă a fi.

Căci e ușor să ceri „unitate” între Biserică și romano-catolicism, spre exemplu! E bine să ceri această unitate sfântă a Bisericii una, dar trebuie să știi diferențele între Biserică și romano-catolicism. Căci eu, ca creștin și ca teolog ortodox, îmi doresc ca Patriarhul Romei să revină în Biserică, să se lepede de ereziile romano-catolice și să fie iarăși al Bisericii, după cum îmi doresc un Patriarh ortodox în orice țară europeană, africană, americană, musulmană, hindusă, care acum sunt eretice sau păgâne. Pentru că aceasta e voința Domnului: „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]” [In. 17, 21, BYZ]. O unitate sfântă.

Însă toți trebuie să fim una în Biserica Lui și nu în zeci de pseudo-biserici printr-un proiect confederativ! Căci „uniunea” care ne lasă diferiți e un proiect non-eclesial, pentru că ne lasă în afara Bisericii. Fiindcă Biserica ne vrea pe toți schimbați în mod organic după viața, tradiția și teologia ei, adică ne vrea înăuntru ei, în ea.

Papa Franciscus are agendă non-eclesială. El vrea să scoată Biserica din temeliile ei sfinte, tradiționale, și să o ducă în pustiu…în pustiul ideologic pe care îl slujește. Așa au vrut toți ereticii Bisericii. Numai că Biserica îl vrea pe Papa Franciscus înapoi! Îl vrea smerit, cu adevărat smerit, cu adevărat sfânt, asumându-și întreaga revelație a Bisericii și sfințenia ei, pentru ca să aducă înapoi turma pe care o conduce în mod ilegitim. Pentru că Biserica lui Dumnezeu e aceasta și nu s-a împărțit niciodată în o mie și una de facțiuni.

Însă, iubiții mei, fiecare dintre noi trebuie să își asume întreaga sfințenie, viață și revelație a Bisericii! Căci dacă nu ne-o asumăm la propriu, noi trăim cu trupul în Biserică, dar cu sufletul suntem în afara ei. Și cine nu e și cu trupul și cu sufletul în Biserică, cine nu iubește cu totul Biserica Lui, nu este un duh cu El, ci e un diletant religios. Și diletantul nu e niciodată un iubitor de Dumnezeu! Pentru că cel ce Îl iubește pe Dumnezeu vrea să își sfințească viața și nu doar să ia salariu de la Biserică. Pentru că viața Bisericii nu e niciodată o profesie, ci e o dragoste. Dacă iubești Biserica, toată ziua o zidești în tine și în alții. Dar dacă ești doar angajatul Bisericii, pozezi bine, te închini cum trebuie, le faci pe toate părut ca la carte…dar nu ai nimic de-a face cu Biserica. Pentru că Biserica e una cu tine sau nu înseamnă nimic pentru tine. După cum viața cu Dumnezeu e lipire de Dumnezeu, e viață mistică cu El, prin care suntem de pe acum în Împărăția Lui.

Însă, istoria se face întotdeauna în sau împotriva Bisericii! Dacă te situezi în Biserică și rămâi în Biserică, nu poți vorbi de „adevăruri plurale”. Concesiile de la dogmele adevărului sunt trădări ale Bisericii. Însă cine trădează Biserica, se trădează. Iar cine o slujește cu adevărat, se sfințește zilnic.

Așadar, iubiții mei, suntem înălțați cu Hristos? Suntem acolo unde e și El? Suntem uniți noi cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul mântuirii noastre? Atunci să ne rugăm pentru mântuirea și pentru pacea întregii lumi! Să Îl rugăm pe El ca să smerească inimile tuturor, pentru ca toți să vină la dreapta credință și la dreapta viață a Bisericii! Căci nu ne folosesc la nimic vorbele goale, mințirile de sine, vanitatea oarbă, ci numai pocăința și smerenia, ascultarea de Dumnezeu și delicatețea față de toți oamenii. Însă delicatețea față de oameni nu exclude adevărul! Adevărul face parte din delicatețe, fiind medicamentul care îndulcește și vindecă sufletul și trupul nostru.

Vă doresc multă sănătate și bucurie și Dumnezeu să Își facă voia Lui mereu în noi! Amin!


[1] Începută la 17. 39, în zi de duminică, pe 2 iunie 2019. După o ploaie torențială. Sunt 21 de grade, vânt de 13 km/ h și încă plouă…

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Post-adevăr.

Predică la Duminica a VI-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

grijile și fricile deșarte sunt cei mai mari dușmani ai liniștii noastre și ai muncii noastre. Pentru că grija de multe și fricile de tot felul ne țin pe loc și ne tulbură, când noi puteam să facem multe lucruri bune în acest timp. De aceea, dacă învățăm să nu ne tulburăm nici de griji și nici de fricile de tot felul, învățăm să fim eficienți, dar și liniștiți.

– Însă cum învățăm netulburarea interioară?

– Lăsând toată viața noastră în mâna lui Dumnezeu! Și această lăsare în voia lui Dumnezeu înseamnă ca în orice clipă să stăm în liniște interioară, fără agitație, fără grijă, fără frică, fără tulburare, încredințați fiind de faptul că pe toate le orânduiește Dumnezeu. Și ceea ce decide Dumnezeu e cel mai bun lucru pentru noi. Căci dacă ne gândim doar la ceea ce trebuie să facem acum, în clipa de față, ne scoatem de sub presiunea grijilor și a fricilor de tot felul. Și dacă ne încredem în El, în mila Lui față de noi, tot ceea ce facem, facem cu ajutorul Său, luminați fiind de El.

– Dar ce înseamnă grijă?

– Tot ceea ce înseamnă grijă pentru fiecare om în parte: trebuie să ne ducem undeva, trebuie să luăm ceva, trebuie să plătim ceva, trebuie să terminăm ceva la timp. Grijile sunt reale, nu imaginare, dar nu le putem face pe toate deodată. Tocmai de aceea, grijile trebuie rezolvate pe rând și, ca să le rezolvi pe rând, trebuie să te gândești numai la una, la cea pe care trebuie să o rezolvi, nu la toate deodată.

Fricile deșarte însă pot fi reale, dar și imaginare. Ne poate fi frică de reacția unora sau a altora la o declarație sau la o faptă a noastră. Ne poate fi frică de boală, de sărăcie, de moarte, de demoni, de insucces. Fricile pot deveni obsesii clinice. Fricile ne pot scoate din familia, din anturajul nostru, din localitatea unde trăim și ne pot face rătăcitori, oameni cu mințile tulburate. Pentru că frica, în sine, e o manifestare a egoismului.

Și când ne e frică de un insucces, când ne obsedează insuccesul, ne e frică de fapt de stricarea reputației noastre. De ceea ce credem noi că reprezentăm pentru alții. Însă, mai înainte de insucces, noi ar trebui să ne gândim la sănătatea noastră. Pentru că demonii, care ne agită interior, ba prin frici, ba prin griji, atentează la aceste lucruri fundamentale pentru noi: la sănătatea, timpul și mântuirea noastră.

Dacă ne pierdem sănătatea, atunci nu mai putem lucra eficient în starea de boală. Iar dacă ne pierdem timpul cu visări ale fricilor și ale grijilor deșarte, timpul nostru nu ni-l mai dă nimeni înapoi. De aceea, sănătatea și timpul, cele care ne ajută să ne mântuim, sunt războite interior de fricile și de grijile deșarte cu care ne agasează demonii.

Pentru că, ipotetic, ni se pot întâmpla toate relele de pe lume. Și cu aceste posibile jonglează și demonii. Dar, în mod practic, noi trăim și pătimim doar ceea ce îngăduie Dumnezeu să se petreacă cu noi. Și când voia lui Dumnezeu cu noi este într-un anume fel, pe care noi nu îl înțelegem, nu trebuie să ne războim cu El, ci trebuie să cerem luminarea Lui. Pentru că El ne va arăta, dacă noi ne smerim sufletul nostru, pentru ce s-a întâmplat un anume lucru cu noi sau pentru ce El a îngăduit ca noi să suferim într-un anume fel.

Și numai așa putem înțelege cuvintele Domnului din Evanghelia de azi [In. 9, 1-38], când El le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Nici acesta [nu] a păcătuit, nici părinții lui; ci [s-a născut orb] ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu în el [ἵνα φανερωθῇ τὰ ἔργα τοῦ Θεοῦ ἐν αὐτῷ]” [In. 9, 3, BYZ]. Pentru că El îngăduie anumite malformații, anumite boli, anumite ispite în viața noastră, tocmai pentru ca noi să arătăm în mod practic, prin răbdarea lor, prin depășirea lor, că ele nu sunt de netrecut. Că noi le putem depăși interior, cu harul Său. Și când le biruim interior, noi arătăm că le-am biruit împreună cu Dumnezeu, ajutați fiind de către El.

Cineva ar putea spune că Dumnezeu l-a lăsat pe orbul din naștere în situația lui nefericită, tocmai pentru ca, mai apoi, să Își arate puterea Lui în el. Pentru ca Domnul să facă o minune cu tot dinadinsul. Însă omul s-a născut orb nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza nașterii lui din părinții săi, căci părinții conlucrează cu Dumnezeu la nașterea copilului! Defectul său congenital era de natură somatică. Iar Dumnezeu a venit, ca Făcătorul omului și al întregii creații, și i-a dat vedere celui orb din naștere [In. 9, 7]. Pentru că numai El, Cel care ne-a dăruit viața și existența pe acest pământ, ne poate da și vindecare și sănătate.

Însă, într-o perspectivă duhovnicească, înțelegem de aici că nu e de ajuns să avem ochi, ci trebuie să și vedem duhovnicește. Căci poți vedea cu ochii, poți înțelege cu mintea anumite lucruri, te poți îndrăgosti de multe lucruri și de mulți oameni din lumea aceasta și, cu toate acestea, să nu Îl cunoști și nici să nu-L iubești pe Dumnezeu, pe Cel care te-a creat pe tine.

– Și cum de se poate întâmpla una ca asta, ca să iubim creatura în locul Creatorului?

– Pentru că rămânem la ceea ce vedem cu ochii trupești, fără a ne ridica vreodată la vederea duhovnicească. Căci cine vede prin credință și prin har, vede duhovnicește și numai acela Îl cunoaște și Îl iubește pe Dumnezeu. Dar cel care se îndrăgostește de suprafața lucrurilor și a oamenilor, rămâne captivul iubirii pătimașe pentru lucruri și oameni, fără să guste vreodată din cunoașterea sfântă a lui Dumnezeu și din revelarea Lui cea dumnezeiască. Însă cel care crede întru El și e luminat de El și condus mereu spre cunoașterea și vederea Lui, acela s-a înălțat la vederea duhovnicească și nu mai e pătimaș pentru lumea aceasta, pentru că trăiește în ritmul Împărăției lui Dumnezeu.

Orbul din naștere avea ochii bolnavi, acei ochi care sunt, în esența lor, pământ. Tocmai de aceea, Domnul „a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns [cu] tină peste ochii orbului” [In. 9, 6, BYZ]. Dar în tina făcută de El, Domnul a revărsat slava Lui și aceasta, slava Lui, i-a vindecat ochii. Pentru că, astfel, sufletul său a putut să vadă prin ochii vindecați de către Domnul și să creadă în Cel care l-a vindecat pe el [In. 9, 33]. Și nu numai să creadă în El, ci și să Îl mărturisească pe El [In. 9, 16, 17, 25, 30-33] înaintea celor care doreau ca să tăgăduiască, să nege acestă minune [In. 9, 16, 24, 34].

Iudeii doreau ca Hristos să fie declarat „păcătos” și minunea să fie pusă pe seama lui Dumnezeu. Pentru că ei nu credeau că Hristos este Dumnezeu. De aceea i-au spus celui vindecat: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că Omul acesta este păcătos!” [In. 9, 24, BYZ]. Însă cel vindecat n-a fost de acord cu ei, pentru că „Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși” [In. 9, 31, BYZ] și nici nu face minuni prin cei păcătoși. Dar, „dacă cineva are să fie temător-de-Dumnezeu și are să facă voia Lui, pe acela îl ascultă” [Ibidem]. Căci cel vindecat Îl considera pe Domnul un Profet [In. 9, 17, BYZ].

Însă Domnul, când a auzit că l-au exclus din sinagogă [In. 9, 35], tocmai pentru că L-a mărturisit pe El și realitatea minunii Sale, i S-a arătat lui și i-a spus că El este Fiul lui Dumnezeu [In. 9, 35, 37, BYZ]. Căci El i-a spus: „L-ai și văzut pe El, și Cel care vorbește cu tine, Acela este” [In. 9, 37, BYZ]. Pentru că Cel care ne vorbește nouă prin Dumnezeiasca Scriptură, ne privește pe noi prin Dumnezeieștile Sale Icoane. Și noi Îl vedem pe El, Cel iconizat, care este același cu Cel care ne vorbește în Scriptură. Pentru că Cel ce ne vorbește nouă este Cel din veci, este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care ni Se revelează nouă și ne încredințează despre Sine.

Căci și noi, când ascultăm o filă audio, vrem să vedem chipul celui care ne vorbește, să vedem cum este el și cum se manifestă el. Iar când îl vedem în format video pe cel care ne vorbește, atunci avem deopotrivă pe cel care spune, ce ne spune și cum ne spune. Tocmai de aceea și Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să Îl vadă și prin cuvinte, cât și prin imagini. Căci cuvintele se împlinesc în imaginile despre Sine, iar imaginile în cuvintele pe care El ni le-a spus. Pentru că ambele ne oferă o perspectivă personală a lui Dumnezeu, care ne predispune la chemarea Lui în rugăciune.

Dumnezeiasca Liturghie e formată din imagini, din gesturi și din cuvinte. Dumnevoastră priviți spre altar, iar noi, Slujitorii, privim spre Sfânta Masă, spre locul Celui pe care Îl slujim. Cu toții suntem con- centrați asupra Domnului și slujim împreună cu El pe cele ale Sale. Căci El este Cel care aduce Jertfa și Cel care Se aduce Jertfă pentru noi[2], împreună-liturghisind cu noi. Și Îl vedem pe El prin gesturile și lucrările liturgice ale Slujitorilor Săi și prin cuvintele Sale, dar, totodată, ne apropiem de El duhovnicește, interior, pentru ca să ne împărtășim cu El euharistic. Pentru că tot ceea ce vedem la Slujbă noi interiorizăm, pentru ca, în cele din urmă, El să Se facă coființial cu noi prin împărtășirea euharistică cu El.

Fiindcă noi Îl primim pe El în noi pentru ca să fim împreună cu El pentru veșnicie. Orice împărtășire euharistică cu Domnul exprimă dorința noastră de a fi veșnic cu El și dorința Lui de a fi veșnic cu noi. Căci și noi și El dorim să fim împreună pentru veșnicie. De aceea, nu putem separa imaginea Lui de cuvântul Său și cuvântul Său de persoana Celui care ne vorbește. Pentru că Cel care ne vorbește nouă, ni Se arată nouă prin slava Lui, care strălucește pe chipul Său. Și noi vedem chipul Domnului plin de lumină și la fel e și chipul Maicii Sale, al Născătoarei de Dumnezeu, și al Sfinților și al Îngerilor Lui. Pentru că în toți membrii Împărăției lui Dumnezeu e sălășluit Dumnezeu prin slava Lui.

Așadar, iubiții mei, și noi avem nevoie de lumina lui Dumnezeu! Pentru că celui care se consideră orb duhovnicește, Domnul îi dă să vadă duhovnicește. Dar cei care cred că văd, că nu au nevoie de lumina Lui, rămân orbi [In. 9, 39]. Pentru că rămân în păcatele lor [In. 9, 41].

Și cei care se cred păcătoși și cer mila Lui, vor vedea, se vor vedea duhovnicește, și Îl vor vedea și simți și pe El. Dar cei care se cred „înțelepți” în orgoliul lor, vor rămâne pe mai departe orbi duhovnicește, pentru că nu cer luminarea lui Dumnezeu.

Să cerem luminarea lui Dumnezeu! Să cerem întărire în credința noastră! Să cerem ajutorul Său în fiecare clipă a vieții noastre! Căci nu știm nevoile, ispitele și cum sunt anii vieții noastre. Dar întotdeauna avem nevoie de mila lui Dumnezeu, de bunătatea Lui în viața noastră. Amin!


[1] Începută la 11. 20, în zi de miercuri, pe 29 mai 2019. Zi cu mult soare, 22 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 160.

Predică la Duminica a V-a după Paști [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și Dumnezeul nostru, Cel înviat a treia zi din morți, S-a revelat pe Sine Sfintei Mucenice Fotini [Φωτεινὴ], Cea întocmai cu Apostolii[2], adică femeii samaritise[3] din cetatea Sihar [Συχάρ] [In. 4, 5, BYZ], și i-a spus: „Eu sunt [Ἐγώ εἰμι], Cel care îți vorbesc ție [ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ]. Pentru că El i-a confirmat acestei femei, într-o discuție de taină, că este Messias [Μεσσίας] sau Hristos [Χριστός] [In. 4, 25, BYZ]. Că este Dumnezeul Cel veșnic, Care pentru noi și pentru mântuirea noastră S-a întrupat și a locuit împreună cu noi.

Însă ceea ce Domnul a făcut cu Sfânta Fotini, face cu fiecare dintre noi. Pentru că și nouă ne vorbește Dumnezeu în taină, prin slava Lui. Ne vorbește în adâncul inimii noastre, făcându-ne să conștientizăm glasul Său. Căci El ni Se descoperă nouă pe fiecare zi și ne învață cele despre Sine. Ne învață cum este El și cum lucrează El în mijlocul lumii și cum susține El lumea toată întru existență și cum toate ascultă de El. Pentru că El este din veci și pentru veci, El e singurul existent cu adevărat, pe când noi toți suntem creația Lui.

Și câți auzim glasul Său și ne plecăm Lui, înțelegem că toate ale lui Dumnezeu sunt mai presus de înțelegerea noastră. Căci chiar dacă, prin luminarea Lui, înțelegem anumite lucruri despre noi înșine și despre istoria trecută și recentă a lumii, în adâncimea lucrurilor noi nu putem pătrunde la modul absolut. Pentru că bogăția de viață a lui Dumnezeu depășește orice înțelegere a noastră. Dar noi trăim și înțelegem toate prin slava lui Dumnezeu, care e viața și luminarea noastră cea veșnică.

De aceea, cearta cu Dumnezeu este cearta cu izvorul vieții noastre. E o ceartă sinucigașă. Și această ceartă vădește modul pueril, copilăresc în care omul privește lucrurile. Căci copilul crede că poate să trăiască fără mama lui, dacă se supără pe ea la un moment dat, pentru că nu i-a făcut nu știu ce lucru anume. Dar această credință a lui e sinucigașă. Pentru că, fără mama lui, el moare de foame și poate să pățească numai lucruri rele. La fel și noi, cei care credem că „putem trăi” fără Dumnezeu, trăim de fapt o pseudo-viață, o viață falsă, parazitară, care nu are nicio împlinire reală, veșnică. Pentru că împlinirea oricărui om este Dumnezeu, Cel care este izvorul vieții noastre.

Iar Dumnezeul nostru este Duh [Πνεῦμα] [In. 4, 24, BYZ], este duhovnicesc și nu material. Însă, de fapt, El e mai presus de orice creație a Sa, pentru că și Îngerii sunt duhuri. Dar cei duhovnicești, cei spirituali, adică Îngerii, sunt creația lui Dumnezeu, pe când Dumnezeu are existența prin Sine Însuși, fiind din veci și pentru veci. Și dacă El este Duh, noi trebuie să I ne închinăm Lui, Tatălui, în Duh și în Adevăr [Ibidem], adică în Duhul Sfânt și în Fiul Său. Pentru că închinarea cea adevărată este închinarea în fața Dumnezeului Celui treimic, în fața Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului Celui veșnic viu. Iar închinarea cea adevărată ne face și pe noi duhovnicești, adică ne umple de slava Lui, a Dumnezeului Celui veșnic viu.

Tot cultul Bisericii este închinarea cea adevărată adusă lui Dumnezeu. De aceea, noi, la Biserică și acasă și peste tot ne închinăm lui Dumnezeu în mod duhovnicesc, pentru că Îi slujim Lui în slava Sa cea veșnică. Căci și citirile scripturale și cântările bisericești și rugăciunile și închinăciunile și metaniile sunt închinarea pe care noi I-o aducem lui Dumnezeu. Și prin tot cultul Bisericii noi respirăm și ne bucurăm zilnic, pentru că el este atmosfera liturgică a vieții noastre. Și această continuă slujire a Bisericii ne ferește de multe ispite, în principal de lene, de vorbirea deșartă și de desfrânare. Pentru că ne pune în starea de rugăciune, de cântare, de asceză, de efort continuu.

De aceea, slujirea lui Dumnezeu este mâncarea noastră duhovnicească. Mâncarea zilnică a sufletului nostru. Pentru că despre ea ne-a vorbit Domnul atunci când a afirmat: „Mâncarea Mea este ca să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine [Ἐμὸν βρῶμά ἐστιν ἵνα ποιῶ τὸ θέλημα τοῦ πέμψαντός Με] și să săvârșesc lucrul Lui [καὶ τελειώσω Αὐτοῦ τὸ ἔργον]” [In. 4, 34, BYZ].

Însă de unde să știm voia Lui, dacă nu din cultul și din viața Bisericii? Înainte ca să lucrăm cele duhovnicești, trebuie să învățăm care sunt cele duhovnicești și cum trebuie slujite ele. Pentru că, dacă ne-am nevoi zilnic cu virtuțile cele duhovnicești, am ști să Îi slujim lui Dumnezeu. Dar, când nu avem în noi virtuțile Lui și cunoașterea Lui, adică evlavia pe care trebuie s-o trăim în fața lui Dumnezeu, nici slujirea noastră liturgică nu răsare din noi ca soarele.

Pentru că, iubiții mei, cine trăiește cu Dumnezeu, acela știe și să-I slujească Lui! Pentru că slujirea liturgică nu are nimic de-a face cu rigiditatea, cu automatismul, ci cu libertatea duhovnicească și cu experiența continuă a prezenței lui Dumnezeu cu noi, la Slujbe. Căci noi nu slujim la pereți, ci Dumnezeului Celui viu, Care e cu noi la Slujbe! Și simțindu-L pe Dumnezeu cu noi, dimpreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, noi ne bucurăm împreună cu toți membrii Împărăției lui Dumnezeu. Căci ei sunt cu noi și, împreună cu ei, noi Îi slujim lui Dumnezeu și I ne închinăm Lui.

De aceea, închinarea adusă lui Dumnezeu nu este limitativă, pentru că orice Slujbă adusă lui Dumnezeu se deschide spre universalitate. Slujba din orice Biserică își asumă întreaga lume, întreaga creație, și la ea participă întreaga Împărăție a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, cel care predică într-o Biserică a lui Dumnezeu, într-un Locaș al Său, trebuie să predice cu conștiința că predică pentru întreaga Biserică. Fiindcă predica lui, dacă e predica Bisericii și este cu totul în adevărul Bisericii, e o predică pentru întreaga Biserică, după cum Slujba Bisericii e pentru întreaga Biserică, pentru că e o rugăciune pentru întreaga lume.

Așa stând lucrurile, orice mergere a noastră la Biserică e o întâlnire cu întreaga lume, pentru că e o rugăciune pentru întreaga lume. Și când noi ne asumăm întreaga lume în rugăciunea noastră, mărturisim faptul că noi dorim să ne mântuim dimpreună cu întreaga lume. Căci Dumnezeu dorește ca toți să fim una [In. 17, 11, 21, BYZ], ca toți să fim una în Biserica Lui, prin slava Sa, și să ne sfințim cu toții întru adevărul lui Dumnezeu [In. 17, 7, BYZ].

Pentru că adevărul lui Dumnezeu ne unifică interior și ne unește pe unii cu alții. Adevărul lui Dumnezeu ne sfințește, pentru că ne face asemenea Lui. Ne face să iubim voia Lui și să trăim după voia Lui. Iar dacă cuvântul lui Dumnezeu e adevărul [Ibidem], adevărul care ne sfințește pe noi, atunci trebuie să traducem cuvintele lui Dumnezeu cu multă evlavie și cu multă sinceritate și responsabilitate, pentru că de traducerea noastră depinde mărturisirea adevărului lui Dumnezeu.

Și oamenii credincioși trebuie să cunoască cum arată adevărul Scripturii și al Sfinților Părinți, cum vorbește de fapt Dumnezeu și cum vorbesc Sfinții Lui, pentru ca să învețe vorbirea smerită de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui. Căci oamenii duhovnicești au învățat să vorbească duhovnicește de la Dumnezeu, de la Cel care vorbește într-un mod propriu, într-un mod aparte, când mai umbros, când mai explicit, dar întotdeauna atent și smerit.

Și când Dumnezeu ne vorbește, El ne vorbește în cuvinte pline de har. Căci cuvintele Lui sunt pline de apă vie [In. 4, 10, BYZ]. De apa slavei Sale. Și slava Lui, în noi, se face „izvor de apă izvorând întru viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ]. Pentru că izvorul harului se revarsă din noi și altora, se revarsă și pentru alții, pentru că devenim apă potabilă, duhovnicească, teologică pentru întreaga lume.

Cărțile Bisericii sunt izvoare de ape vii pentru sufletele și trupurile noastre. Slujbele Bisericii sunt revărsări imense de apă vie în istoria lumii. Sfintele Icoane sunt țâșniri neîntrerupte de apă vie în viața noastră. Sfintele Moaște sunt fluvii de har și de vindecare pentru noi toți. Dar dacă confundăm Biserica cu pseudo-bisericile, atunci nu vom găsi har, ci boală, rătăcire, moarte veșnică. Pentru că ele, falsele biserici, sunt o caricaturizare a Bisericii lui Dumnezeu și a vieții ei divino-umane, pentru că sunt creații umane care vor „să înlocuiască” viața cu Dumnezeu a Bisericii.

Trăind în Biserica lui Dumnezeu și citind Sfintele Cărți ale Bisericii, de dinainte și de după întruparea Domnului, am găsit în ele, într-un mod copleșitor, același mod de a vedea lucrurile. Găsim în ele o unitate extraordinară de revelație și de slujire duhovnicească. Fie că e vorba de o profeție din vechime sau una mai recentă, fie că e vorba de cartea unui Sfânt Profet sau a unui Sfânt Cuvios, mărturisirea teologică e organică, e aceeași. De parcă nu ar fi trecut niciun an sau niciun secol între ele.

De aceea, în cărțile mele de teologie dogmatică eu privesc cu multă atenție orice revelare a lui Dumnezeu în Sfinții Săi, pentru că orice amănunt revelațional este o parte din icoana teologică a lui Dumnezeu. Orice amănunt pe care Dumnezeu ni-l spune despre Sine e o parte din adevărul Său sau din icoana Sa spre care noi trebuie să privim. Și icoana cea plină de adevăr a lui Dumnezeu e paradoxală, pentru că, în aparență, cuprinde lucruri care par „antagonice”. Însă Dumnezeu nu ni le-a revelat pentru ca ele să se bată cap în cap, ci pentru ca noi să le armonizăm, să înțelegem împreună, în mod paradoxal, toate aceste mărturii despre Sine Însuși.

De aceea, iubiții mei, lucrurile care ne depășesc, cele pe care noi nu le înțelegem, nu sunt împotriva noastră, ci pentru noi! Pentru că ele sunt gândite și create de Dumnezeu, de Cel care ne întrece orice înțelegere. Ispitele, necazurile, catastrofele pe care le trăim cu toții sunt raționale, sunt cu logică, nu fără nicio logică. Căci noi trăim în lumea lui Dumnezeu, a Celui plin de rațiune și mai presus de orice rațiune, și Care le-a făcut pe toate cu un rost al lor. Dacă noi nu înțelegem rostul morții cuiva, rostul durerii noastre de cap, rostul unei anume boli în viața noastră, nu înseamnă că ele nu există. Iar a ne lupta cu Dumnezeu, pentru că noi nu înțelegem rostul anumitor lucruri din viața noastră și din istorie, când El le-a făcut pe toate foarte bune [Fac. 1, 31, LXX], înseamnă a ne purta copilărește față de El. Pentru că adevărata atitudine existențială e aceea de a ne lăsa luminați de El, călăuziți de El spre înțelegere.

Ce fac eu, spre exemplu, când nu înțeleg un lucru anume în teologie și în istoria Bisericii? Nu încerc să îi dau o explicație fantezistă, ci îl las deoparte. Mă ocup de alt subiect, de altă realitate, pe care o pot înțelege întrucâtva. Și nu îmi fac niciodată obsesii din ceea ce nu înțeleg, pentru că obsesiile te blochează, te opresc din munca de cercetare teologică. Și am observat că după o lună, un an, mai mulți ani, Dumnezeu mă luminează asupra unor probleme pe care le-am întâlnit în trecut. Și a căror înțelegere nu o aveam. Mă luminează deodată și le înțeleg, cu harul Său, imediat, fără să îmi fi bătut capul cu ele zile la rând.

De aceea, cei care se grăbesc în cunoaștere, care forțează lucrurile, ajung să se îmbete cu false „adevăruri”. Pentru că adevărurile lui Dumnezeu se înțeleg pe măsură ce creștem în slujirea și în ascultarea Lui. Iar adevărurile lui Dumnezeu nu sunt antagonice! Dacă, în mintea noastră, unele afirmații ale lui Dumnezeu par „să se contrazică” cu altele e semn că nu ne-am smerit mintea în fața adevărurilor lui Dumnezeu. În fața afirmațiilor Lui despre Sine Însuși. Căci adevărurile lui Dumnezeu au nevoie de credința, dar și de smerenia noastră în fața Lui, pentru ca să le înțelegem în mod paradoxal și nu antagonic. Pentru că profunzimea unică a vieții lui Dumnezeu, ce depășește orice înțelegere a noastră, este aceea care îi face, pe cei neevlavioși, să găsească „erori” în afirmațiile lui Dumnezeu. Când, de fapt, în afirmațiile Lui nu e nicio eroare, pentru că cuvântul Său este adevărul.

Să iubim tot adevărul lui Dumnezeu! Să iubim toată slujirea și viața Bisericii! Să îi iubim pe toți Sfinții Lui și să învățăm necontenit de la ei! Și să apreciem orice bine care se face spre folosul tuturor!

Eu voi vota azi, dimpreună cu soția mea, și vă rog și pe dumneavoastră să votați! Pentru binele României și al Europei. Pentru binele nostru comun. Pentru că binele ni-l facem împreună, călăuziți de Dumnezeu tot timpul. Amin!


[1] Începută la 7. 24, în zi de vineri, pe 24 mai 2019. Cer parțial noros, 14 grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Pomenită pe 26 februarie, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2245/sxsaintinfo.aspx și http://glt.goarch.org/texts/Feb/Feb26.html.

[3] De la N. ἡ Σαμαρεῖτις, cf. In. 4, 9, BYZ.

Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [2019]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și în atmosfera pascală în care trăim de 24 de zile, noi îi pomenim astăzi pe Sfinții Împărați cei Întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι][2], pe Sfinții Împărați Constantinus[3] și Helena[4], și prin ei Îl lăudăm pe Dumnezeul păcii [Θεὸς τῆς εἰρήνης] [Rom. 15, 33; 16, 20; II Cor. 13, 11; Filip. 4, 9; I Tes. 5, 23; Evr. 13, 20, BYZ], pe Cel care ne-a dăruit nouă pacea Bisericii. Căci atunci când Biserica era persecutată, când ea trăia clandestin, catacombal, suferea din toate părțile.

Nimic nu era sigur în viața creștinilor! Toată lumea era împotriva ta. Puteai fi omorât oricând, din cauza oricărui denunț, pentru că erai în afara legii. Și numai când nu ai libertate religioasă, când nu ai libertate de mișcare și de slujire, înțelegi cât de scumpă este pacea. Dar când ești iresponsabil față de darurile lui Dumnezeu, când nu dai doi bani pe pace, pe pacea statală, pe pacea care îți dă drepturi reale, garantate de slujire și de propovăduire, atunci nu știi să te bucuri și să Îi slujești lui Dumnezeu cu inimă veselă, mulțumitoare.

Și noi, astăzi, trăim din plin bucuria păcii religioase. Trăim din plin această mare binefacere a lui Dumnezeu. Putem sluji și publica și propovădui peste tot în România și putem călători în scopuri religioase în țară și în străinătate. Căci Statul Român garantează constituțional libertatea conștiinței (art. 19. 2), libertatea religioasă în România (art. 19, 3), interzice învrăjbirea religioasă (art. 19, 4) între români și sprijină Biserica (art. 19, 5)[5]. Și, printre multe altele, o sprijină și financiar, atât printr-un cuantum pentru salarizarea clerului, cât și prin ajutoare pentru zidirea și refacerea Bisericilor și Mănăstirilor[6].

Iar cuantumul financiar pe care Statul Român, prin Secretariatul de Stat pentru Culte, îl acordă Bisericii e acesta: „Secretariatul de Stat pentru Culte acordă pentru salarizarea personalului clerical un număr de 13.884[7] de contribuții pentru: 1 post de patriarh, 8 posturi de mitropolit, 10 posturi de arhiepiscop, 19 posturi de episcop, 3 posturi de episcop-vicar patriarhal, 9 posturi de episcop-vicar, 7 posturi de arhiereu-vicar, 1 post de vicar administrativ patriarhal, 32 de posturi de consilier patriarhal, 5 posturi de secretar patriarhal, 2 posturi de inspector general bisericesc, 20 de posturi de vicar administrativ eparhial, 13 posturi de secretar Cancelaria Patriarhală, 1 post de vicar episcopal, 193 de posturi de consilier eparhial, 27 de posturi de secretar eparhial, 121 de posturi de inspector eparhial, 28 de posturi de exarh, 154 de posturi de protopop, 444 de posturi de stareț, 3 posturi de egumen, 9.366 de posturi clericale cu o contribuție de 65% din salariul de bază și 3.417 posturi clericale cu o contribuție de 80% din salariul de bază”[8]. Iar acolo unde contribuția de la Stat e de 80% din salariul de bază, avem de-a face cu parohii sărace, unde Preoții nu ar putea sluji, pentru că ar muri de foame.

Iar Statul Român a alocat Bisericii, pentru salariile clericale, 187.321.196 de lei în 2010, 216.156.469 de lei în 2013[9], 392.545.015 de lei în 2017[10]. Un cuantum financiar ascendent, după cum se observă. Iar restul salarial de 35 sau de 20%, Preoții trebuie să îl primească din parohie.

Însă, procentul parohial e neimpozabil, pe când cel de la Stat este impozabil[11]. Căci „Biserica plătește impozit la fel ca orice altă organizație a societății civile și beneficiază de aceleași facilități fiscale”[12]. Pentru că Preotul este un salariat al Statului Român, care, la vârsta de 65 de ani, va primi pensie pe măsura contribuției pe care a avut-o la fondul de pensii.

Așa stând lucrurile în democrația noastră, Biserica trăiește în plină libertate de organizare și manifestare. Nu este prigonită, ci ajutată! Și dacă e ajutată, ea poate vorbi despre sine cu putere.

Însă ce facem noi cu această libertate din belșug? Care e slujirea noastră zilnică? Care e aportul nostru religios și faptic la binele tuturor?

În 13 iunie 313, Sfântul Împărat Constantinus, dimpreună cu Împăratul Licinius[13], au dat edictul de libertate religioasă pentru Biserică[14]. Căci până atunci fusese prigonită în mod furibund, cu multă cruzime. Prin legile din 3 martie și 3 iulie 321, Sfântul Constantinus impune respectarea duminicii ca zi de odihnă în Imperiul Roman[15]. Convoacă Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια], care a avut loc în lunile mai-august 325, și care a fost prezidat de Sfântul Osius de Córdoba[16]. Însă tocmai în anul 337, cu puțin timp înainte de a adormi, devine catehumen și adoarme pe 22 mai 337, la vârsta de 65 de ani[17], de praznicul Cincizecimii[18]. Sfânta Împărăteasă Helena, mama sa, adormise în 330[19], după ce descoperise Sfânta Cruce a Domnului în 326[20]. După ce descoperise „arma cea prea tare [ὅπλον κραταιότατον]”[21] a creștinilor, prin care noi îi biruim pe vrăjmașii mântuirii noastre.

Căci de aceea ne închinăm adesea: pentru ca să ne umplem de puterea cea prea mare a lui Dumnezeu împotriva tuturor ispitelor. Și ori de câte ori ne închinăm, noi simțim slava lui Dumnezeu în noi înșine, pentru că semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului e semn duhovnicesc, e semn prea mare, e semnul mântuirii noastre pentru noi. Fiindcă prin el noi mărturisim că Domnul și Mântuitorul nostru este Iisus Hristos, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și că viața noastră creștină este o viață ascetică, e o viață de continuă luptă cu patimile din noi înșine și cu demonii. „Că[ci] lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului [Ὅτι οὐκ ἔστιν ἡμῖν ἡ πάλη πρὸς αἷμα καὶ σάρκα], ci împotriva începătoriilor [ἀλλὰ πρὸς τὰς ἀρχάς], împotriva stăpâniilor [πρὸς τὰς ἐξουσίας], împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia [πρὸς τοὺς κοσμοκράτορας τοῦ σκότους τοῦ αἰῶνος τούτου], împotriva celor duhovnicești ai răutății [care sunt] în cele cerești [πρὸς τὰ πνευματικὰ τῆς πονηρίας ἐν τοῖς ἐπουρανίοις]” [Efes. 6, 12, BYZ].

Și vedem că Sfântul Pavlos îi numește pe demoni „cei duhovnicești ai răutății”: pentru că sunt duhuri, dar sunt plini de răutate. Nu sunt duhovnicești în sensul că sunt plini de slava lui Dumnezeu, ci sunt duhovnicești pentru că sunt duhuri, pentru că sunt spirituali. Și prin „cele cerești”, Sfântul Pavlos, aici, nu indică Împărăția lui Dumnezeu, ci văzduhul sau cerul de deasupra noastră. Căci demonii stau în văzduh și se luptă cu noi. Se luptă cu noi în mod nevăzut, dar, uneori, și văzut, și într-un mod simțit de către noi. Iar „elementele constante ale acestui război [interior, la care apelează demonii,] sunt răutatea, viclenia și violența, duplicitatea și minciuna, amăgirea și nălucirea, ascunderea și retragerea, falsa profeție”[22]. Pentru că, pe toate căile, demonii vor să ne tulbure, să ne răcească dragostea de Dumnezeu, să ne strice evlavia noastră, să ne îndepărteze de El.

Așa că libertatea socială, garantată de stat, are nevoie și de libertatea duhovnicească. Pentru libertatea noastră interioară însă, pentru libertatea duhovnicească, trebuie să luptăm neîncetat, pentru că sufletul nostru este terenul de luptă cu demonii. Acolo, în adâncul nostru, se dă adevărata luptă pentru libertate! Și cine e liber duhovnicește, e liber împreună cu Dumnezeu. Pentru că El ne umple de pacea Lui „și păcii Sale nu este hotar [καὶ τῆς εἰρήνης Αὐτοῦ οὐκ ἔστιν ὅριον]” [Is. 9, 6, LXX].

– Și de ce nu are hotar pacea Lui?

– Pentru că putem crește la nesfârșit în libertatea duhovnicească, adică în relația noastră cu El. Și cum relația noastră cu Dumnezeu este interioară, de aceea putem fi oriunde liberi interior, chiar dacă suntem închiși pe nedrept sau ostracizați de către un regim politic dictatorial. Tocmai de aceea, în timpul regimului comunist din România, creștinii ortodocși au trăit interior ca niște oameni liberi, chiar dacă Biserica și viața religioasă au fost minimalizate constant la nivel statal. „Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România…în România au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit”[23]. Dar și cei care nu au ajuns în închisoare sau au ieșit din închisoare la un moment dat, au trebuit să se lupte interior pentru libertatea lor duhovnicească. Pentru că ideologia atee milita pentru o lume fără Dumnezeu, pentru o lume desacralizată.

Prezentul ne pune în fața diversității religioase, dar și a indiferentismului religios. Avem mulți ortodocși nepracticanți sau care nu merg în mod regulat la Biserică.

– De ce nu merg?

– Pentru că nu au conștientizat faptul că sufletul nostru are nevoie de hrană, după cum are nevoie și trupul nostru. Cei care nu și-au dat seama că sufletul lor trebuie să fie hrănit duhovnicește la Biserică sunt ca cei care nu știu că sufletul lor are nevoie de cunoaștere, adică de Școală și de cărți. Dar dacă te-ai trezit sufletește, dacă ai conștientizat că ai suflet și ai început să conștientizezi rolul Școlii și al educației constante, pentru toată viața, pasul următor este acela de a înțelege că sufletul are nevoie și de cunoaștere duhovnicească. Pentru că sufletul nostru are nevoia să fie informat și educat, să aibă o tot mai mare experiență de viață, dar și zidit duhovnicește, curățit, luminat, desăvârșit prin viața Bisericii. Pentru că omul care începe să se cunoască pe sine și lumea din jurul lui, are nevoie să Îl cunoască pe Dumnezeu, pe Ziditorul a toate, pentru ca să afle de la El scopul său pe această lume.

Și de unde poți afla lucruri, dacă nu din cărți? Iar dacă acestea, cărțile, ne furnizează o întreagă experiență a lumii, atunci trebuie să citim constant, pentru ca să ne îmbogățim constant experiența noastră de viață.

De aceea, bibliotecile, librăriile, arhivele dispar nu pentru că „nu mai avem nevoie” de ele, ci pentru că alegem să trăim în indiferență față de nevoile noastre sufletești și duhovnicești. Alegem să trăim doar trupește, periferic, și asta în detrimentul nostru.

Așadar, iubiții mei, puterea politică care minimalizează Biserica și Școala, care nu are iubire de neam și de valorile perene ale națiunii e falimentară! Pentru că clasa politică a unei națiuni trebuie să trudească pentru binele real al națiunii, pentru ceea ce o duce înainte. Dar nu putem merge mai înainte dacă nu suntem noi înșine, dacă nu suntem în relație cu trecutul, cu tradiția și cu experiența noastră de viață.

În cadrul Uniunii Europene, prezența legislativă a României[24] atrage după ea și prezența noastră, a cetățenilor. Ca cetățeni europeni avem drepturi[25], dar și îndatoriri, așa după cum avem și ca cetățeni ai României. Tocmai de aceea, dreptul de vot[26] e un drept al libertății, care trebuie folosit cu discernământ.

Iar eu, de la 18 ani, n-am lipsit de la nicio votare, pentru că cred în puterea votului meu. Nu sunt adeptul protestelor – pentru că eu consider că ele sunt legitime doar în caz de injustiție flagrantă –, ci sunt adeptul alegerii determinante, hotărâtoare, al alegerii prin vot. Dacă am ceva de spus, spun prin votul meu și, odată exprimat votul, s-a încheiat exprimarea mea politică. Pentru că, după votare, politica e problema politicienilor și nu a mea, a cetățeanului de rând. Ci eu, cetățeanul de rând, care nu pot lua decizii politice, trebuie să îmi văd de meseria sau de vocația mea, pentru că asta mă duce înainte și pe mine, dar și familia și țara mea.

Vorbăria multă, pătimașă pe teme politice, când nu poți face nimic concret, e precum comentarea meciului de fotbal în fața televizorului: te oftici degeaba, pierzi timpul, iar alții câștigă bani serioși.

De aceea, dacă vrem să fim cetățeni responsabili, trebuie să facem politică la vot, votând pe cine trebuie și nu lamentându-ne înainte și după scrutin. Votul e secret, alegem pe cine considerăm noi că ne reprezintă și gata! Pentru că așa este normal și eficient. Iar cei care fac politică trebuie să managerieze în mod onest votul nostru, pentru că aceasta e menirea lor.

Sfinții Împărați Constantinus și Helena au mizat pe Biserică, pe modul de a fi al Bisericii și, crezând în Dumnezeu, au creștinat lumea păgână aidoma Sfinților Apostoli. De aceea sunt Întocmai cu Sfinții Apostoli: pentru că și-au folosit puterea lor politică pentru a consolida și extinde Biserica în cadrul Imperiului Roman. În cazul lor, avem de-a face cu politicieni ai Împărăției lui Dumnezeu. Cu oameni care au pledat pentru viața creștină, pentru binele și mântuirea oamenilor. Și au pledat energic pentru Biserică, când Biserica era la periferia societății, iar lumea romană era majoritar păgână. Dar, punând în centrul Imperiului Biserica lui Dumnezeu, cei doi Sfinți Împărați astăzi pomeniți, fiu și mamă, ne arată că familia unui politician trebuie să trăiască în Biserică, pentru ca să exprime valorile Bisericii. Căci politicianul, așa după cum are o naționalitate și o limbă, trebuie să aibă și o educație, o cultură, o credință anume. Și el trebuie să se exprime public potrivit acestor date personale esențiale.

Vă doresc multă sănătate și bucurie, putere de muncă și înțelepciune în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să ne întărească pe toți și să ne lumineze spre a face voia Lui! Amin.


[1] Începută la 8. 26, în zi de vineri, pe 17 mai 2019. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 8 km/ h.

Predica de anul trecut e aceasta: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/20/predica-la-pomenirea-sfintilor-imparati-constantinus-si-helena-2018/.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[3] Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great.

[4] Flavia Iulia Helena Augusta, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[5] A se vedea Constituția României: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339.

[6] Cf. Secretariatul de Stat pentru Culte, Statul și Cultele religioase, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Litera, București, 2018, p. 11-12. A se vedea:  http://culte.gov.ro/wp-content/uploads/2018/11/BookRO.pdf.

[7] Aceasta era situația în anul 2017, cf. Idem, p. 215.

[8] Cf. Idem, p. 138. [9] Idem, p. 212. [10] Idem, p. 213. [11] Idem, p. 104. [12] Ibidem.

[13] Gaius Valerius Licinianus Licinius Augustus, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Licinius.

[14] Cf. http://web.archive.org/web/20130219081254/http:/www.fourthcentury.com:80/works-of-constantine/.

[15] Ibidem.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea și https://en.wikipedia.org/wiki/Hosius_of_Corduba.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[18] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[20] Cf. http://www.awakentoprayer.org/Discovery_of__Cross.html și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[21] Cf. http://glt.goarch.org/texts/May/May21.html.

[22] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/tehnici-strategii-demonice.

[23] Cf. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/temnitele-si-inchisorile-comuniste-din-romania-cateva-referinte-despre-numarul-lor-activitatea-volumul-de-incarcerare-capacitatea-si-dispunerea-lor-geografica.

[24] A se vedea: https://ec.europa.eu/romania/about-us/romania_in_eu_ro.

[25] Idem: http://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/145/cetatenii-uniunii-si-drepturile-lor.

[26] Idem: https://www.constitutiaromaniei.ro/art-36-dreptul-de-vot/.