Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Predici Page 1 of 168

Predică la Duminica a IX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

pășim zilnic cu sufletul nostru peste un ocean de informații. De informații de tot felul. Unele sunt bune și foarte bune, pentru că ne zidesc duhovnicește, pe când altele sunt rele, foarte rele și catastrofale pentru noi, pentru că sunt o îmbiere spre păcat. Și cei care nu sunt biruiți de cele rele sau nu le văd pe cele bune ca fiind „rele” – deși le citesc, le privesc, le contemplă –, sunt cei care privesc cu credință spre Domnul. La fel ca Sfântul Petros, care a mers pe mare atâta timp cât a privit la El [Mt. 14, 29]. Dar când s-a uitat la valurile produse de vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν] [Mt. 14, 30], adică atunci când și-a luat ochii de la Domnul și a început să evalueze ispitele, primejdiile, el a început să se scufunde în frică, în neînțelegere, în singurătate. Pentru că toate informațiile din jurul nostru au rolul de a ne clarifica și îmbogăți interior, de a ne înrădăcina în relația noastră cu Dumnezeu.

Toată creația lui Dumnezeu e o imensă bibliotecă de informații. De rațiuni sfinte, dumnezeiești. Iar dacă te apropii de ele cu evlavie, atunci toate ființele și lucrurile lui Dumnezeu te umplu de o frumusețe și de o înțelepciune nemărginite. Dar dacă te apropii pătimaș de oameni, de animale, de lucruri, de tot ceea ce există, împătimirea de ele te va omorî interior. Și moartea sufletească te face un abandonat în ocean, în acest ocean imens de semnificații, pe care nu le mai poți înțelege și care te strivesc. Și dacă vrei să te lupți, să țipi, să îți detești viața, să Îl renegi pe Cel care te-a făcut pe tine – și asta numai pentru că moartea sufletească te face orb la minunile lui Dumnezeu –, atunci te vei răni pe fiecare zi de moarte, te vei adânci într-o moarte și mai mare, pentru că moartea sufletească este o continuă afundare în stricăciunea interioară, o continuă deformare a chipului lui Dumnezeu din tine.

Pentru că omul nu moare când moare, ci moare când păcătuiește. Până când sufletul se desparte de trup, până la moartea ce transformă trupul lui în cadavru, omul moare de mii de ori sufletește. Pentru că orice păcat ne omoară sufletește. Și noi ne învățăm cu moartea de mici, pentru că ne învățăm cu păcatul.

Tocmai de aceea, rămânerea în păcat sau considerarea păcatului nostru drept „viață”, drept „viața noastră”, înseamnă moarte sufletească. Înseamnă a trăi o existență plină de Iad. Căci cu aceste păcate nespovedite, cu aceste păcate neiertate de Dumnezeu, noi suntem niște morți în pământul celor vii. Pentru că nu ne pocăim, pentru că nu căutăm viața cu Dumnezeu, pentru că nu vrem să fim înviați din moartea păcatelor noastre.

Fiindcă există înviere din moartea păcatului! Taina Mărturisirii e locul în care noi înviem sufletește. Pentru că ne spovedim și înviem! Ne spovedim și ne ridicăm din morți! Și învierea sufletească, adică primirea harului lui Dumnezeu în noi, ne face să simțim duhovnicește. Și simțirea lui Dumnezeu este viața noastră. E viața noastră duhovnicească. Simțirea slavei Lui e viața noastră cea veșnică.

De aceea, dacă știi cum e moartea sufletească, dar și cum e viața duhovnicească, dacă le-ai experimentat pe amândouă, ai înțeles că nu poți opta decât pentru viața cu Dumnezeu. Căci viața cu Dumnezeu este plină de bucurie și de curăție, de sfințenie și de simțiri și de înțelegeri sfinte, de împăcare și de împlinire interioară. Vezi, auzi, simți, miroși, înțelegi, te bucuri duhovnicește când ești cu Dumnezeu, pe când păcatul e neorânduială și răceală, durere și chin al conștiinței, e nefericire continuă. Așa că nu mai poți opta, nu mai poți alege păcatul cu dezinvoltură, pentru că păcatul e moarte, e Iad și nu fericire.

Când minți pentru prima oară ca să câștigi ceva în mod facil sau când vezi pentru prima oară imagini desfrânate și curiozitatea ta e satisfăcută, crezi că minciuna sau desfrânarea sunt lucruri care te „împlinesc”. La fel, când începi să fumezi sau să bei sau să te droghezi, crezi că acestea toate „îți fac bine”. Pentru că păcatele, la început, par „o experiență benefică”. Dar când păcatele, prin obișnuință rea, devin patimi, și nu mai poți trăi fără minciună, fără sex, fără pachetul de țigări, fără drogurile tale, fără sticla ta de tărie, vezi că obișnuințele tale rele sunt robii spirituale, sunt boli grele, sunt moartea ta sufletească. Vezi că patimile tale sunt scumpe, dai bani mulți pentru ele și te înjosești continuu din cauza lor. Ți-e rușine cu tine și cu ele, dar nu poți să scapi de ele cât ai zice „pește”. De ce? Pentru că au intrat adânc în tine și te-au făcut neom. Au pus stăpânire pe tine și te conduc! Și tu ești slab, suntem cu toții slabi în fața păcatelor, pentru că ne-au slăbit interior.

De aceea, avem nevoie de întărire de la Dumnezeu, de slava Lui, în lupta noastră cu patimile noastre. Pentru că de unii singuri nu putem să învingem patimile din noi înșine. Avem nevoie de medicamentul nemuririi, adică de Hristos euharistic, de Însuși Domnul, pentru ca să ne vindece de moartea noastră, de patimile noastre care sunt moartea noastră sufletească și trupească.

Tocmai de aceea, dacă privim duhovnicește viața noastră, noi nu putem trăi fără să ne spovedim și să ne împărtășim cu Domnul. Lupta noastră continuă cu păcatul se poate realiza numai avându-L pe Domnul în noi și primind continuu iertarea Lui. Căci partea liturgică a vieții noastre se îmbină în mod armonios cu partea noastră ascetică. Și, ca oameni liturgici, ca oameni care venim și slujim la Biserică, noi cântăm, citim, ne închinăm, ne spovedim, ne împărtășim, ne sfătuim unii cu alții, pentru ca acasă, în intimitatea noastră, să postim, să ne închinăm, să ne rugăm, să citim, să muncim, să priveghem neîncetat.

Asceza noastră este lupta noastră continuă cu patimile și, totodată, continua noastră întărire în dreapta credință a Bisericii. Mă ascetizez dacă postesc, dar și dacă traduc Scriptura și pe Sfinții Bisericii. Mă ascetizez sau mă nevoiesc dacă mă rog, dar și dacă citesc cărțile Bisericii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu ne învață cum să gândim, cum să simțim, cum să ne raportăm la Dumnezeu și la semenii noștri, cum să Îi slujim Lui și cum să ne sfințim viața noastră.

Adică viața noastră e o continuă citire, înțelegere, despătimire, apropiere de voia lui Dumnezeu. Și dacă învățăm cum să creștem animale sau cum să creștem plante, învățăm prin ele cum să creștem duhovnicește. Căci orice meserie, tehnică, știință ne coboară în noi, în adâncul nostru, acolo unde ne duce și cunoașterea teologică și liturgică. Pentru că orice înțelegem în viața noastră, cu voia și cu ajutorul lui Dumnezeu, reprezintă binele nostru.

Tocmai de aceea, oamenii care învață continuu, care muncesc continuu, care se străduie continuu să înțeleagă toate din jurul lor și pe ei înșiși, se coboară în multă simplitate și smerenie. Pentru că văd câte știu și, în același timp, câte stau înaintea lor ca să fie înțelese. Căci te smerești numai atunci când vezi că toate pe care le știi și pe care nu le știi sunt creația lui Dumnezeu și aceasta ne depășește cu totul. Și dacă creația Lui ne copleșește atât de mult, dacă ea ne pune cu botul pe labe în materie de înțelegere, El, Dumnezeul nostru treimic, ne depășește cu totul înțelegerea noastră. Căci despre Dumnezeu nu știm decât pe cele pe care El ni le-a revelat, ni le-a dezvăluit. Iar noi trebuie să fim recunoscători față de orice fărâmă de text în care ni se vorbește despre El, despre revelarea Lui în fața noastră. Căci din Scriptură și din cărțile Sfinților Lui noi învățăm cum arată Dumnezeul nostru și cât de minunat este El în tot ceea face.

…„Începând a se afunda [ἀρξάμενος καταποντίζεσθαι]” [Mt. 14, 30, BYZ] reprezintă intrarea noastră în păcat. Și când vedem că păcatul, asemenea unui turbion, vrea să ne înece, noi trebuie să facem ce-a făcut Sfântul Petros, Apostolul: să strigăm. Căci el „a strigat, zicând: «Doamne [Κύριε], mântuie-mă[2] [σῶσόν με]!». Căci izbăvirea noastră de moarte e o mântuire a noastră. Dar, mai întâi de toate, mâna Lui care ne scoate din moarte, adică slava Sa, e mântuirea noastră. Pentru că noi, în loc să murim în păcatele noastre, înviem la viața cu Dumnezeu.

Și El ne învie pe noi din moarte! Iar noi, creștinii Lui, suntem cei pe care El îi învie mereu din moarte, din moartea păcatului, pentru ca să fie vii prin slava Lui. De aceea, noi nu putem să spunem că suntem vii datorită nouă, deși conlucrăm cu El la învierea noastră, ci suntem vii datorită Lui în mod fundamental. Pentru că slava Lui e viața noastră! Slava Lui ne învie pe noi din moarte! Și noi doar conlucrăm cu slava Lui, pentru ca slava Lui să fie viața noastră duhovnicească.

Așadar, viața duhovnicească este viața în care noi trăim în noi înșine cu Dumnezeu, pentru că El este în noi prin slava Lui. Și viața duhovnicească noi o avem numai în Biserica Lui, fiind mădulare vii ale Bisericii Sale. De aceea, nu putem fi creștini fără Biserica Lui, fără ierarhia Bisericii Sale și fără Slujbele Bisericii Sale. Nu putem fi creștini fără Tradiția Bisericii Sale, fără Sfinții Bisericii Sale, fără Îngerii lui Dumnezeu, fără modul de a fi al Bisericii Sale. Așa după cum nu putem trăi fără soare, fără somn, fără aer, fără apă, fără mâncare, fără casă, fără familie, tot la fel nu putem trăi duhovnicește fără Biserica Lui. Și care e Biserica lui Dumnezeu nu e o problemă „oarecare”, ci problema fundamentală a omului credincios. Pentru că Biserica Lui e Biserica Cincizecimii, care a ajuns până la noi în mod intact, în mod întreg, în mod desăvârșit.

Și aceasta, în care noi suntem și trăim, e Biserica Cincizecimii, în care orice om se mântuie! De aceea, acest mare adevăr trebuie să îl mărturisim tuturor, pentru ca oamenii să știe care e Biserica Lui și unde se pot mântui. Căci Biserica Lui e Biserica tuturor Sfinților Săi, care a trecut prin secole până la noi, și pe care Dumnezeul treimic a întemeiat-o. Așa că noi nu căutăm alta, nu vrem să inventăm alta, nu ne trebuie alta, pentru că noi suntem în Biserica Lui. Ceea ce vrem noi e să gândim, să trăim și să acționăm precum Biserica Lui. Adică să trăim și să gândim și să lucrăm ca niște creștini, ca oamenii lui Dumnezeu, care ne mântuim prin slava Lui.

Dar ca să te mântui trebuie să nu fii puțin credincios [Mt. 14, 31], ci mult credincios, om cu multă nădejde, om cu multă iubire. Ca să te mântui trebuie să te lași apucat de mâna lui Dumnezeu [Ibidem]. Pentru că „Iisus, numaidecât, întinzând mâna, l-a apucat pe el [ἐπελάβετο αὐτοῦ]” [Mt. 14, 31, BYZ], pe Petros. Și când l-a apucat, nu i-a mai dat drumul. Pentru că Dumnezeu nu dă drumul la niciunul dintre cei credincioși, ci e mereu cu noi.

Iar dacă suntem în Corabia Lui [Mt. 14, 32], vântul ispitelor nu mai ne pune la pământ. Vântul încetează în noi [Ibidem], pentru că slava Lui e pacea noastră. Și pacea Lui nu e ca nicio altă pace, pentru că este bucurie și veselie dumnezeiască.

Așadar, iubiții mei, marea vieții e sărată și plină de pericole, dacă călătorești de unul singur! Dar dacă noi călătorim cu Domnul, dacă El e pacea noastră, dacă El ne dă mână de ajutor și ne întărește în tot lucrul cel bun, călătorim în pace, călătorim pașnic. Și când spui că un om e pașnic, spui că el e plin de pacea lui Dumnezeu. Pentru că cine este irenic, cine iubește pacea și se luptă pentru ea, acela se luptă pentru Biserica lui Dumnezeu și pentru viețuirea creștină în lume.

Sfinții Părinți ai Bisericii, iubiții mei, s-au luptat pentru credința și experiența Bisericii, pentru ca să păstreze pacea și sfințenia în Biserică. Pentru că nu putem trăi decât în adevărul lui Dumnezeu, în adevărul Lui care ne sfințește pe noi. Iar creștinii trăiesc adevărul și sfințenia lui Dumnezeu ca unii care și le fac una cu viața lor, trăind în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile.

De aceea, ca nicicând altcândva noi putem să cercetăm profund istoria, teologia și viața Bisericii. Avem milioane de cărți la îndemână și multe sunt deja online. Trebuie numai să începem de undeva munca noastră de cercetare teologică, pentru ca să ne bucurăm de adevărul, de pacea și de sfințenia lui Dumnezeu. Și să vedem câte minuni de oameni ne-a păstrat Dumnezeu de-a lungul secolelor, spre întărirea noastră în credință și în bucurie sfântă.

Citiți, traduceți, rugați-vă, curățiți-vă, sfințiți-vă! Nu încercați să vă întreceți cu nimeni! Nu mimați experiențe pe care nu le aveți! Smeriți-vă și recunoașteți-vă neputința și păcătoșenia înaintea lui Dumnezeu și El vă va umple de multe înțelegeri sfinte! Nu contează ce vârstă aveți, nu contează câte nu știți, nu contează cât de greu vă e la început. Dacă vreți să trăiți cu Dumnezeu, El vă ajuta în toate în acest mare demers al vieții dumneavoastră, sprijinindu-vă pe calea mântuirii dumneavoastră.

Am început acest drum al mântuirii de copil și știu cât de greu e, dar și câte multe minuni trăim cu Dumnezeu. Dar oricine, de la orice vârstă, îl poate începe. Pentru că Dumnezeu ne ajută pe fiecare în parte nu numai să ne începem mântuirea împreună cu El, ci și să ne-o trăim în fiecare clipă. Amin!


[1] Începută la 12. 12, în zi de miercuri, pe 14 august 2019. Soare, 31 de grade, vânt de 16 km/ h.

[2] A se vedea conjugarea verbului a mântui: https://www.conjugare.ro/romana/conjugarea-verbului-mântui.

Predică la Adormirea Maicii Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

Părintele Teofil Părăian sublinia faptul că „nu există Ortodoxie fără Maica Domnului”[2]. Spunând prin aceasta că Născătoarea de Dumnezeu este o persoană fundamentală în viața și în evlavia noastră, pentru că ea este Maica Stăpânului nostru. Dar, în același timp, putem să spunem că nu există Ortodoxie fără vreun Sfânt al Bisericii noastre și fără întreaga Tradiție, istorie și viață a Bisericii. Pentru că Biserica e Biserică cu toate cele ale ei și nu în mod parțial. Iar Biserica, care e comuniunea lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, îi conține pe toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, Născătoarea de Dumnezeu fiind cea mai înaltă sfințenie a întregii creații.

Căci, ne spune Sfântul Maximos Mărturisitorul, „prin înălțarea [la cer] și [prin] mutarea Sfintei Fecioare [de către Fiul ei]…ea s-a făcut mai înaltă decât Tronurile, decât Heruvimii și Serafimii…mai înaltă decât toate făpturile nemateriale și netrupești”[3]. Mai înaltă decât toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, pentru că este cea mai aproape de Dumnezeu. Fiindcă atunci când Sfântul Apostol Tomas a vrut să vadă trupul ei cel fără de prihană[4], așa cum fusese el pus în mormânt de către ceilalți Sfinți Apostoli, „mormântul [ei] s-a găsit gol. Dar fâșiile și giulgiul în care au așezat-o le-au aflat, însă trupul Fecioarei nu mai era, ci fusese înălțat la Fiul și Dumnezeul ei, ca să viețuiască împreună cu El și să împărățească împreună cu El. Și așa a făcut să urce firea noastră în Împărăția cea veșnică, nu numai prin Fiul său, ci și prin Maica Sa”[5].

Tocmai de aceea, atât Mormântul Domnului, cât și cel al Maicii Sale, sunt goale, căci ei sunt vii. Pentru că ambele ne vorbesc despre înălțarea trupului nostru la cer. Despre transfigurarea trupului nostru. Transfigurare despre care Sfântul Apostol Pavlos ne vorbește în acești termeni: „noi [ἡμεῖς], cei care suntem vii [οἱ ζῶντες], cei care suntem rămași întru parusia/ venirea Domnului [οἱ περιλειπόμενοι εἰς τὴν παρουσίαν τοῦ Κυρίου], nu avem să fim înaintea celor care au adormit [οὐ μὴ φθάσωμεν τοὺς κοιμηθέντας]. Că[ci] Însuși Domnul în[tru] poruncă [Ὅτι Αὐτὸς ὁ Κύριος ἐν κελεύσματι], în[tru] glasul Arhanghelului [ἐν φωνῇ Ἀρχαγγέλου] și în[tru] trâmbița lui Dumnezeu [καὶ ἐν σάλπιγγι Θεοῦ], Se va coborî din cer [καταβήσεται ἀπ᾽ οὐρανοῦ] și cei morți în Hristos vor învia întâi [καὶ οἱ νεκροὶ ἐν Χριστῷ ἀναστήσονται πρῶτον]. Apoi noi, cei care suntem vii [ἔπειτα ἡμεῖς οἱ ζῶντες], cei care suntem rămași [οἱ περιλειπόμενοι], împreună cu ei vom fi răpiți în nori [ἅμα σὺν αὐτοῖς ἁρπαγησόμεθα ἐν νεφέλαις], întru întâmpinarea Domnului [εἰς ἀπάντησιν τοῦ Κυρίου], întru văzduh [εἰς ἀέρα], și așa pururea cu Domnul vom fi [καὶ οὕτως πάντοτε σὺν Κυρίῳ ἐσόμεθα]” [I Tes. 4, 15-17, BYZ].

Căci la venirea Domnului întru slavă va avea loc învierea cea de obște. Pentru că slava Lui îi va învia pe toți cei adormiți. Și atunci vor învia toți cei adormiți, nu doar Sfinții. Însă aici Sfântul Pavlos ne vorbește despre învierea morților din perspectiva sfințeniei celor adormiți și a întâmpinării Domnului întru slavă. Căci, la venirea Domnului, toți cei adormiți în Hristos vor învia, având trupuri duhovnicești, pline de lumina Lui. Dar și cei vii, care vor fi vii la venirea Domnului și vor fi oameni Sfinți, se vor transfigura și ei într-o clipă prin slava Lui. Și astfel, toți cei Sfinți, fiind ființe transfigurate, pline de slava Dumnezeului nostru treimic, se vor înălța întru slava Lui, pentru ca să Îl întâmpine pe Domnul, rămânând cu El pentru veșnicie.

Și iată de ce trebuie să Îl întâmpinăm mereu pe Domnul în toți oamenii! Iată de ce trebuie să Îl vedem pe El în toți oamenii! Căci cine Îl vede pe Domnul în oameni, acela Îl iubește pe El în cei zidiți după chipul Său. Pentru că iubirea rămâne cu cei pe care îi iubește. Cel care iubește rămâne cu cei pe care îi iubește. După cum Dumnezeu rămâne în noi și este cu noi, pentru iubirea cu care Îl iubim și pentru modul în care noi ne curățim mereu pentru El.

Fiii lui Core [Κόρε] [Ps. 44, 1, LXX] au spus despre Născătoarea de Dumnezeu că este Împărăteasa Lui. Căci ei au profețit și au spus: „Stătut-a Împărăteasa din cele de-a dreapta Ta [παρέστη ἡ Βασίλισσα ἐκ δεξιῶν Σου], [fiind] îmbrăcată în îmbrăcăminte împletită cu aur [și] înfrumusețată [ἐν ἱματισμῷ διαχρύσῳ περιβεβλημένη πεποικιλμένη]” [Ps. 44, 10, LXX]. Tocmai de aceea, în Icoana Deisis[6], Născătoarea de Dumnezeu este în dreapta Domnului, ca rugătoare a noastră neadormită, neîncetată. Ca rugătoare pentru mântuirea noastră.

Și δέησις [deisis] înseamnă rugăciune. Pentru că Preacurata Stăpână și Sfântul Ioannis Botezătorul sunt exemplele noastre cele mai mari în materie de rugăciune. Ei sunt rugătorii prin excelență pentru mântuirea noastră. De la care și noi putem învăța să ne rugăm, să ne rugăm neîncetat.

Și pentru că ea este Împărăteasa noastră prin marea ei sfințenie, în rugăciunile dimineții noi strigăm către Născătoarea de Dumnezeu: „Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți, acoperirea celor necăjiți, vezi nevoia mea, vezi necazul meu! Ajută-mă ca pe un neputincios! Hrănește-mă ca pe un străin! Necazul meu îl știi, tu îl dezleagă precum voiești! Că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă folositoare grabnică, nici altă mângâietoare bună, ci numai pe tine, o, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor. Amin”[7].

Împărăteasă a lui Dumnezeu prin sfințenia ei, prin bunătatea ei, prin smerenia ei cea nepătrunsă! De la care orice fecioară și femeie trebuie să învețe cuviința, smerenia și sfințenia. Pentru că ea este „Împărăteasa a toate. Căci ea ține toate și de la o margine la alta a lumii toate îi sunt supuse și o preamăresc. Pentru că ea împărățește împreună cu Fiul și Domnul ei. […] [Și] va domni împreună cu Fiul său preadulce în Împărăția Sa [cea] fără de sfârșit și nepătrunsă”[8]. Nepătrunsă, neînțeleasă de mintea noastră iscoditoare, curioasă. Pentru că Împărăția Lui e văzută numai prin vedere dumnezeiască. E văzută numai de cei curați cu inima [Mt. 5, 8]. Căci cei care Îl văd pe Dumnezeu, văd și Împărăția Sa cea veșnică, cea plină de slava Lui.

Și cum a ajuns Preacurata Fecioară Maria Împărăteasa noastră? Prin aceea că „s-a făcut toată plină de har…înțelegătoare prin privire și cuvânt, având înăuntrul ei vedenii dumnezeiești, [fiind] cu totul străină de tulburare, mânie și flecăreală, frumoasă la suflet și trup. […] Mai mult decât toate, sufletul ei sfânt era plin de iubire de oameni și de compătimire…[arătându-se] Împărăteasă mai presus de fire, prin faptă, cuvânt și cuget”[9].

Căci o adevărată doamnă e o ființă nobilă prin virtuțile ei și nu prin apartenența ei la o familie anume. Virtuțile te umplu de noblețe, de distincție duhovnicească. Virtuțile te fac o personalitate duhovnicească, una care emană curăție și sfințenie, înțelepciune și bunătate, smerenie și compătimire. Pentru că e domn cel care se stăpânește pe sine. Pentru că e doamnă cea care se stăpânește pe sine. Iar dacă nu ne stăpânim pe noi înșine, ne arătăm căzuți din rațiune, din dreapta înțelegere și viețuire, din umanitate.

Praznicul de astăzi folosește cuvântul κοίμησις[10] [chimisis] [adormire] pentru sfârșitul pământesc al Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că moartea ei a fost o moarte de scurtă durată. Însă, în mod liturgic, noi folosim termenul de adormire pentru moarte, numindu-l pe cel mort adormit. Și nu vrem să spunem că sufletul său „doarme”, ci că trupul său „doarme” sau și-a încetat lucrarea lui pământească. Pentru că sufletele celor adormiți, ale celor morți, sunt vii după moarte. Căci „sufletul rațional și inteligibil, chiar și după separarea de trup [prin moarte]…rămâne precum este, viețuiește și comunică, fiind activ, nu în închipuire, ci în realitate. Întrucât [sufletul] este rațional, cugetător și nematerialnic, bucurându-se de libertatea apropierii de Dumnezeu, Care-l și cârmuiește”[11], îl conduce.

Și adormirea Maicii Domnului a însemnat luarea preasfântului ei suflet de către Domnul. Căci „Preasfânta Maică a Domnului și-a încredințat fericitul și curatul ei suflet Domnului, Împăratului și Fiului ei, și a adormit un somn dulce și mult dorit. [Și] așa cum a ocolit durerile nașterii cu o naștere negrăită, tot astfel nici durerile morții n-au atins-o în vremea morții sale, căci Împăratul și Domnul firilor a fost și atunci și acum strămutătorul firilor”[12]. Pentru că nașterea Domnului din ea a fost suprafirească și nu a stricat fecioria ei. De aceea e pururea Fecioară și Maică în același timp. Iar acum, la adormirea ei, a murit cu moarte preafericită, fără durere, fără chin, pentru că Însuși Domnul a primit sufletul ei. Și când sufletul ei a fost luat de Domnul, trupul ei a rămas plin de slava Sa[13]. Și Sfinții Apostoli au îngropat trupul ei și el a stat în mormânt 3 zile[14]. Însă a 4-a zi nu au mai găsit trupul ei în mormânt, pentru că trupul ei a fost înălțat de Domnul la cer, pentru ca Maica Lui să fie alături de El pentru veșnicie[15].

Troparul praznicului folosește verbul μεθίστημι [metistimi] [a muta] pentru ridicarea sau înălțarea trupului ei la cer de către Domnul, spunându-ne: „mutatu-s-a la viață [μετέστης πρὸς τὴν ζωήν], ceea ce este Maica vieții [Μήτηρ ὑπάρχουσα τῆς ζωῆς]”[16]. A fost mutată de Fiul ei la viața cea veșnică pentru că este Maica Vieții, a Fiului ei, dar și Maica ce ne umple pe noi de viața cea veșnică. De aceea, prin rugăciunile sale cele bine primite de către Domnul, Născătoarea de Dumnezeu izbăvește din moarte [ἐκ θανάτου] sufletele noastre[17].

Din care moarte? Din moartea păcatului! Pentru că păcatul e marea noastră problemă și singura de fapt. Păcatul e moartea noastră. Și degeaba căutăm viață, fericire, împlinire în păcat. Pentru că păcatul e doar moarte, moarte veșnică.

De aceea, iubiții mei, câți o iubim și o cinstim pe Născătoarea de Dumnezeu, pe Maica Vieții, să ne rugăm ei cu inimă de fii! Căci Fiul ei i-a făgăduit înainte de adormirea sa: „Tot sufletul ce va chema numele tău cu sfințenie nu va fi lepădat, ci va afla milostivire și mângâiere în această viață și în veacul viitor”[18].

Ea este scara văzută de Sfântul Iacov în vedenie, care, deși a fost întemeiată pe pământ, a ajuns până în cer [Fac. 28, 12, LXX]. Ea este ușa închisă văzută în vedenie de Sfântul Iezechiil [Ιεζεκιηλ], pentru că Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat prin ea și a lăsat-o închisă [Iez. 44, 2, LXX], adică a lăsat-o Fecioară. Și este casa Înțelepciunii [Par. 9, 1, LXX], pentru că L-a purtat în pântecele ei pe Cel care poartă toate. Și aceste 3 profeții sunt conținute de textele vechitestamentare ce au fost citite aseară la Vecernia Mare[19].

Și nu cred că poți să fii creștin ortodox cu adevărat, fără să ai o relație reală, plină de iubire și de curăție, de ascultare și de smerenie cu Născătoarea de Dumnezeu, cu Maica Luminii. Pentru că de la Maica lui Dumnezeu noi învățăm adevărata închinare și slujire adusă lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua onomastică! Multă sănătate și bucurie celor care au postit, s-au spovedit și s-au împărtășit în această dumnezeiască zi! Și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne bucure pe toți cu mila Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, Maica Lui și noastră, a nevrednicilor robilor Săi! Amin.


[1] Începută la ora 20.00, în zi de vineri, pe 9 august 2019. Sunt 33 de grade, cer senin, vânt de 8 km/ h.

[2] Arhim. Teofil Părăian, Maica Domnului – Raiul de taină al Ortodoxiei,  ed. îngrijită de Fabian Anton, cu un cuv. înainte de Ierom. Serafim Gheorghe Pătrunjel și postfață de Mihai Neamțu, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 88, 130.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, trad. și postfață de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 122.

[4] Idem, p. 110. [5] Ibidem.

[6] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://www.icoana.net/wp-content/uploads/2018/01/deisis-icon.jpg.

[7] A se vedea: https://doxologia.ro/rugaciune/rugaciunile-diminetii. Am corectat și îndreptat textul rugăciunii.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, ed. cit., p. 13. [9] Idem, p. 13-14.

[10] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx.

[11] Eustratie, Preotul din Constantinopol, Despre starea sufletelor după moarte, cu introd., trad. din lb. gr. veche și note de Ierod. Arsenie Pohrib, în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul XIII, nr. 4, octombrie-decembrie, București, 2017, p. 201.

[12] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, ed. cit., p. 104-105. [13] Idem, p. 105. [14] Idem, p. 109. [15] Idem, p. 110.

[16] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx. [17] Ibidem.

[18] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, ed. cit., p., p. 104.

[19] Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 161-162.

Predică la Duminica a VIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

foamea sufletului nostru este cea care ne înalță pururea spre Dumnezeu, căci numai El ne-o poate potoli. Pentru că sufletul nostru are nevoie de adevăr, de bine, de frumos, de curăție, de pace, de sfințenie, de veșnicie pentru ca să se simtă împlinit. Și toate acestea vin de la Dumnezeu, pentru că El este izvorul vieții și a tot binele. Pentru că toate virtuțile fac parte din chipul [εἰκόνα] lui Dumnezeu în om, sunt aspirațiile fundamentale ale chipului Său în om, chip care tinde mereu spre asemănarea [ὁμοίωσιν] cu El [Fac. 1, 26, LXX]. Căci Dumnezeu ne-a creat pe noi ca suflete vii [Fac. 2, 7, LXX], pline de slava Lui, ca oameni cu suflet și trup, în care El a sălășluit prin slava Lui de la început, ca să ne personalizăm mereu în relația cu El.

Tocmai de aceea, noi nu ne împlinim decât în comuniune, decât în relație, decât în dragoste. În comuniunea cu Dumnezeu, cu Îngerii și Sfinții Lui și cu semenii noștri. Nu ne putem simți împliniți vorbind cu pereții, pentru că noi căutăm mereu pe cineva cu care să vorbim și care să ne răspundă, pe care să îl iubim și care să ne iubească, cu care să putem conviețui în pace și cu care să ne putem desăvârși. Fapt pentru care nevoia de dialog real și de societate pașnică reprezintă modul de a fi al omului. Căci omul a fost creat de Dumnezeu, de Dumnezeul comuniunii și al iubirii celei veșnice, desăvârșite, și tocmai de aceea el tinde veșnic spre împlinirea desăvârșită în iubire și în comuniune.

Însă când demonii au intrat în viața noastră, a oamenilor, ne-au strecurat în sufletul nostru minciuna ca mod de viață [Fac. 3, 1]. Ne-au strecurat în suflet reflexivitatea trufașă și egoistă, singurătatea, plictiseala. Ei au venit în mod pervers și ne-au învățat să desconsiderăm voia lui Dumnezeu, să o călcăm în picioare, pentru ca să ne punem, la modul utopic, în locul Lui.

Dar de fiecare dată când încercăm să ne punem „în locul Lui”, pentru ca să facem lucrurile „după cum vrem noi”, când credem că „e mai bine ca noi decât ca El”, noi experimentăm moartea, adică păcatul. Pentru că minciuna păcatului e însăși moartea noastră. Și minciuna constă în înlocuirea voii lui Dumnezeu cu disprețuirea Lui.

Tocmai de aceea, când venim și ne spovedim păcatele, noi mărturisim toate ieșirile noastre din voia lui Dumnezeu. Tot modul infantil în care L-am desconsiderat, crezându-ne „mai deștepți” decât El. Mărturisim faptul că toate alegerile noastre păcătoase au fost catastrofale. Pentru că niciun păcat nu ne-a făcut bine, nu ne-a adus viață, bucurie, împlinire, sfințenie, ci doar moarte…

Și noi venim la Dumnezeu plini de moarte, ca oameni morți sufletește, pentru ca El să ne facă iarăși vii. Și marea milostivire a lui Dumnezeu, cutremurătoarea Lui milostivire, o trăim aici, în Taina Mărturisirii, când, pe măsură ce ne spovedim Lui, noi înviem din morți. Și oamenii vii, oamenii plini de har, oamenii înviați din morți de către El, sunt flămânzi după voia lui Dumnezeu. Pentru că voia Lui e hrana care ne satură. De aceea, cine e viu, Îl caută pe Cel viu. Și cine dorește să învie din morți, Îl caută pe Cel care învie morții.

Însă, dacă Dumnezeu nu ar fi multmilostiv și îndelung-răbdător și atoateiertător, El ne-ar lăsa în păcatele noastre. Ar privi la noi cu dispreț, văzând cum noi ne zbatem în moarte, atâta timp cât moartea noastră este consecința păcatelor noastre. Însă El nu face asta! Ci, dimpotrivă, El dorește ca să ne învie pe toți din morți, din moartea păcatelor noastre, și să ne vindece în mod desăvârșit, sfințindu-ne și făcându-ne ai Lui pentru veșnicie.

Pentru că noi, oamenii, nu suntem „un experiment eșuat” al lui Dumnezeu, ci rodul iubirii Sale față de noi și al libertății Sale desăvârșite. Căci El a ales să ne creeze, mai degrabă decât să nu ne creeze pe noi. El a ales existența noastră și ne ține pe noi întru existență. El mizează pe noi, pe libertatea noastră, care e darul Lui, pentru ca noi să creștem veșnic în comuniunea cu El. Și ne-a făcut vii și liberi, pentru că lui Dumnezeu nu îi plac roboții, nu îi plac cei care n-au libertate reală, desăvârșită, ci doar cei care vin și se lipesc cu totul de El.

Și dacă ești cu Dumnezeu, atunci ești plin de dorul Lui. Pentru că ești flămând în inima ta după vederea și simțirea Lui, după faptele Lui, după cuvintele Lui, după El în întregimea Sa. Fiindcă Dumnezeu ni Se dă cu totul nouă, când noi ne dăm cu totul Lui. Și aceasta e comuniunea sfântă cu Dumnezeu: să te dărui cu totul Lui, Celui pe care Îl iubești, fiind cu totul sincer în iubirea ta față de El. Să nu mai păstrezi nimic al tău în afara relației cu El, pentru că acela e păcat. E păcatul, oricare ar fi numele lui.

Iar Evanghelia de azi [Mt. 14, 14-22] ne dă să mâncăm o masă înmulțită, binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că orice binecuvântare a lui Dumnezeu înmulțește masa noastră. Căci noi punem pe masă lucruri trupești, după care ne rugăm Lui și le binecuvântăm. Și nu mai mâncăm doar mâncare trupească, ci și har. Pentru că mâncăm și cu sufletul, dar și cu trupul nostru.

Căci sensul duhovnicesc al înmulțirii pâinilor și al peștilor e acela că binecuvântarea și sfințirea de la Dumnezeu înmulțesc în noi viața și bucuria. Căci și noi punem puțină pâine, puțin vin și puțină apă în Potirul Domnului, dar El hrănește cu Trupul și cu Sângele Lui mulțime mare de oameni. Iar noi, Preoții Domnului, trebuie să hrănim poporul lui Dumnezeu cu El Însuși, cu El euharistic, dar și cu cuvintele Lui și cu vederile Lui iconice. Pentru că cine Îl mănâncă pe Hristos euharistic, acela se bucură și de cuvintele Lui, dar și de Sfintele Lui Icoane. Căci Sfinții Lui sunt cei care s-au asemănat cu El prin sfințenie. Care au dus chipul Lui din ei la asemănarea cu El.

Și dacă Îl mănânci pe El, pe Cel pururea viu, atunci vezi viața Lui și în cuvintele și în Icoanele și în Sfinții Lui și în toate manifestările istorice ale Bisericii Sale. Pentru că istoria Bisericii e plină de voia și de lucrarea lui Dumnezeu și ea este icoana vie a prezenței lui Dumnezeu cu oamenii.

Căci marea problemă a omului nu e cunoașterea lui Dumnezeu și a sa și a lumii, și nu e nici moartea, ci marea problemă este neascultarea și neiubirea lui Dumnezeu. Dacă Îl ascultăm și Îl iubim pe Dumnezeu, noi creștem continuu în cunoașterea Lui și în cunoașterea de sine și a lumii și experimentăm continuu viața sfântă cu Dumnezeu. Pentru că marea problemă a noastră e să alegem relația cu El și să rămânem continuu în relația cu El.

Căci demonii ne-au scos din relația cu El și de aceea am experimentat moartea, singurătatea, durerea. Pe când viața Bisericii este continua relație cu El, prin care experimentăm creșterea noastră în sfințenie și în cunoaștere și în curăție. De aceea, noi trebuie să înmulțim continuu viața în noi înșine și în toți oamenii. Trebuie să o înmulțim prin slujirea noastră, prin predicarea noastră, prin dăruirea noastră. Căci tot ceea ce îl satură pe om duhovnicește, acela îl umple de bine, de binele cel veșnic al lui Dumnezeu.

Nu stați departe, iubiții mei, de bunătatea și de iubirea lui Dumnezeu! Lăsați-L pe El să vă scoată din iadul păcatelor voastre și să vă facă vii! Căci El vă va învia pe voi cu înviere duhovnicească și vă va face vii întru El. Amin!


[1] Începută la 6. 05, în zi de joi, pe 8 august 2019. Cer senin, 18 grade, vânt de 6 km/ h.

Predică la transfigurarea Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

titulatura românească a praznicului și anume „Schimbarea la față a Domnului” s-a transformat în expresie negativă în limbajul curent. Pentru că atunci când surprindem pe cineva într-o situație jenantă, spunem: „s-a schimbat la față când ne-a văzut”. Era vesel, bucuros, volubil, dar când ne-a văzut pe noi s-a întristat deodată, pentru că fața lui din veselă a ajuns tristă. Și această titulatură religioasă a căpătat o valoare negativă, pentru că s-a înțeles în mod greșit noțiunea de „față”. Pentru că în limba românească veche „față” nu însemna chip, ci prin față se desemna întreaga persoană a omului. Fața era echivalentul persoanei. Tocmai de aceea, când în vechiul limbaj bisericesc românesc se discuta dogma triadologică, se spunea că Dumnezeu e în trei fețe, adică în trei persoane. Și cu acest sens, cu sensul de persoană, s-a folosit în sintagma „schimbarea la față a Domnului”.

În corelație cu reducerea greșită a persoanei la fața ei, avem și o altă expresie negativă: „a făcut fețe-fețe”. Care exprimă rușinea imensă a cuiva, pentru că a fost găsit într-o situație jenantă, delicată. I s-a schimbat expresia feței, adică trăirea interioară.

Însă „schimbarea la față” ca expresie negativă nu are nimic de-a face cu titulatura reală a praznicului din ziua de 6 august: „Ἡ Μεταμόρφωση τοῦ Σωτῆρος Χριστοῦ [Transfigurarea Mântuitorului Hristos]”[2]. Pentru că transfigurarea Domnului se referă la persoana Sa divino-umană și reprezintă cea mai pozitivă realitate umană.

Și ce s-a petrecut de fapt pe Tabor? Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care era Dumnezeu și om, a lăsat să se vadă prin umanitatea Sa slava dumnezeiască a dumnezeirii Sale. Pentru că El a vrut să Se reveleze celor 3 Ucenici ai Săi așa cum este: ca Dumnezeu și om, plin de slava Lui și de sfințenie. Fapt pentru care a îngăduit să fie văzută în mod extatic slava Lui, cum țâșnește din dumnezeirea Sa în umanitatea Sa. Și tot trupul Său s-a transfigurat, adică a devenit plin de lumina Lui cea veșnică, de slava Lui cea dumnezeiască, pentru că trupul Său a devenit un mediu iradiant al dumnezeirii Sale. Trupul Lui s-a arătat mai strălucitor decât soarele, pentru că era trupul Fiului lui Dumnezeu, pe care El l-a luat și l-a îndumnezeit, adică l-a umplut de slava Lui.

Așadar, schimbarea Lui la față sau la înfățișarea umanității Sale nu este o grimasă, nu e o schimbare psihologică a feței, nu e ceva periferic sau negativ, ci este schimbarea ontologică cea mai profundă a firii umane. Pentru că Domnul ne-a revelat pe Tabor cum va fi umanitatea Lui atunci când El va învia din morți și Se va arăta Ucenicilor Săi în ziua Învierii Sale: va fi plină de lumină, pentru că umanitatea Lui va fi transfigurată, îndumnezeită.

De aceea, praznicul de astăzi este o privire din interior a Învierii Lui cea de a treia zi. Căci Învierea Lui nu a însemnat o reanimare a unui cadavru, ci transfigurarea umanității Sale. Umplerea ei de lumina Lui cea veșnică. Pentru că trupul Său cel preasfânt n-a fost niciodată despărțit de sufletul și de dumnezeirea Lui între Moartea și Învierea Sa și nu a cunoscut stricăciunea, căci unirea personală/ ipostatică a celor două firi în Hristos, începută la întruparea Domnului, nu poate fi niciodată destrămată. Domnul a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră pe Cruce, trupul Său a fost îngropat, iar sufletul Său a coborât în Iad ca un biruitor. Însă, pe când sufletul Său i-a scos din Iad pe Sfinții Săi, trupul Său a rămas plin de nestricăciune și de sfințenie în mormânt, pentru că erau trupul și sufletul Fiului lui Dumnezeu întrupat și nu ale unui muritor. Erau umanitatea Lui, unită în mod nedespărțit și veșnic cu dumnezeirea Sa.

De aceea, esența Învierii Lui nu a constat în faptul că Ucenicii L-au văzut din nou pe Domnul – pentru că El a fost, este și va fi pururea viu și nemuritor – ci că L-au văzut cu umanitatea Lui transfigurată, plină de lumină, pentru că învierea Lui a însemnat umplerea din interior și desăvârșirea umanității Sale. Și El, pe Tabor, la transfigurarea umanității Sale, ne-a arătat că acesta e sensul vieții Sale pământești: îndumnezeirea firii Sale omenești, pe care Și-a asumat-o din uterul Maicii Sale.

Dar sensul vieții Sale e și sensul vieții noastre! Pentru că sfințenia, la care noi, cu toții, suntem chemați, nu e doar o asumare morală a vieții creștine, nu e o asumare de fațadă a unei conduite morale, ci o asumare ontologică a vieții creștine, a vieții Bisericii. Sfințenia e asumarea vieții care te transfigurează, care te umple de slava Lui cea veșnică, care te îndumnezeiește. Pentru că viața Bisericii e viața care te sfințește. Și noi suntem chemați să ne îndumnezeim, să ne umplem de slava Lui, așa după cum Domnul nostru Și-a umplut umanitatea Sa de slava Lui. De aceea, viața bisericească e viața de sfințenie și nu o mimare a sfințeniei.

Iar Domnul a vrut să îi facă pe cei 3 Apostoli ai Lui să vadă dincolo de smerenia Lui, dincolo de chipul umanității Sale: să vadă sensul, scopul, împlinirea vieții creștine, adică îndumnezeirea. Căci El le-a arătat că îndumnezeirea este reală și nu un simplu cuvânt. Și El ne amintește tuturor că vederea, simțirea și comuniunea continuă cu Dumnezeu sunt cele care ne îndumnezeiesc pe noi. Pentru că noi nu trebuie să ne îmbrăcăm în vorbe, în concepte teologice rupte de realitate, ci în puterea lui Dumnezeu. Noi trebuie să ne îmbrăcăm în lumina Lui și să fim mereu cu El. Iar dacă suntem mereu cu El, atunci avem o viață cu Dumnezeu, o experiență duhovnicească, cât și puterea și luminarea de a vorbi teologic despre relația noastră cu Dumnezeu și despre prezența Lui în viața Bisericii și a lumii.

De aceea, ortodocșii nu se reped imediat spre evanghelizare după convertirea și Botezul lor, spre evanghelizarea lumii, ci își întorc privirea spre ei înșiși și se coboară în pocăință. Pentru că, mai înainte de a-i mântui pe alții, trebuie să începi să te mântui pe tine însuți. Ca să îi umpli pe alții de înțelegeri sfinte și de viața cu Dumnezeu trebuie ca mai întâi de toate tu însuți să îți începi viața cu Dumnezeu, care e totuna cu drumul curățirii personale de patimi, cu luminarea și îndumnezeirea noastră.

Pentru că nu poți preda altora ceea ce nu ai, ceea ce nu înțelegi, ceea ce nu ai trăit. Ci, pentru ca să vorbești despre adâncimile teologiei și ale vieții Bisericii, trebuie mai întâi să te cobori în tine însuți și să începi să te curățești în relația ta cu Dumnezeu, pentru ca să fii umplut de lumina Lui.

Și, iubiții mei, luminarea sau iluminarea noastră, care înseamnă prima noastră vedere extatică a slavei lui Dumnezeu, e Taborul nostru personal! Fiecare dintre noi trebuie să urcăm pe Taborul vederii lui Dumnezeu prin curățirea noastră de patimi. Și cine urcă în mod real pe acest munte al curățirii, acela vede pe Dumnezeu în slava Lui. Și de aici, de la prima vedere extatică din viața noastră, începe relația noastră reală, conștientă, vie cu Dumnezeu sau viața noastră duhovnicească conștientă. Căci harul Botezului, primit în pruncie, în momentul luminării dumnezeiești, a primei vederi extatice, e văzut ca lumină veșnică, îndumnezeitoare. Și când vedem ceea ce am primit în pruncie la Botez, când vedem harul dumnezeiesc, când vedem lumina necreată și veșnică a lui Dumnezeu, înțelegem că Botezul nostru nu a fost „un simplu ritual, în care n-am primit nimic și de care n-am fost conștienți”, ci nașterea noastră din nou, din Dumnezeu, prin slava Lui.

Căci Botezul, ca orice Taină a Bisericii, nu e trăit doar de mintea noastră, nu e trăit doar rațional, ci e trăit de întreaga noastră ființă. Pentru că Tainele și Slujbele Bisericii au relevanță ontologică și nu exclusiv rațională. Când ne botezăm, când ne cununăm, când ne hirotonim, noi, ca persoane, ne schimbăm în mod fundamental. Pentru că primim harul lui Dumnezeu care ne poate conduce spre scopul Botezului, al Nunții, al Hirotoniei: îndumnezeirea noastră.

Auzim adesea că anumite imagini au un mare impact emoțional. Că au urmări reale în om. Sau că o anumită experiență rea, defavorabilă, poate afecta iremediabil un om. Da, așa este! Și dacă răul te lezează interior, te vatămă, tot la fel binele lui Dumnezeu, adică slava Lui, te transfigurează, te umple de lumină, te îndumnezeiește.

De aceea, Slujbele și viața Bisericii sunt binele omului, sunt cele care ne îndumnezeiesc pe noi. Ele nu ne pot afecta la modul negativ, ci la modul foarte pozitiv. Pentru că sfințenia înseamnă transfigurarea întregii noastre ființe, a ontologiei noastre în totalitatea ei.

Și de ce sfințenia este o transformare interioară, o transfigurare cu totul și cu totul pozitivă a umanității noastre? Pentru că sfințenia este umplerea noastră continuă de slava lui Dumnezeu, de lumina Lui, prin Slujbele și Tainele și asceza Bisericii. Sfințenia e cablarea noastră la viața cu Dumnezeu. Căci dacă El e sursa primară a onlineului, noi suntem computerele legate la El, la sursa vieții noastre. Și noi nu putem funcționa fără energia Lui, fără viața Lui, fără a fi în relație reală cu El.

Tocmai de aceea, viața și slujirea Bisericii sunt continue. Pentru că unii se nasc în Hristos, alții avansează în viața cu Hristos, alții adorm sau mor cuvios în Hristos. Viața și teologia Bisericii sunt pentru toate persoanele, de orice vârstă, care vor să crească mereu în viața și în cunoașterea lui Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu începe cu Botezul nostru și crește pe fiecare zi. Și după cum într-o știință sau într-o tehnică anume trebuie să studiezi și să faci experiențe practice continue pentru ca să ajungi un savant în acel domeniu, tot la fel în viața cu Dumnezeu trebuie să citești, să slujești, să te nevoiești zilnic.

Pentru că nu avem timp de pierdut! Fiecare minut, fiecare zi, fiecare carte, fiecare Slujbă a Bisericii contează. Trebuie să înveți teologia Bisericii de la mulți Sfinți. Trebuie să înveți istoria Bisericii din multe cărți. Trebuie să slujești în Biserică pe baza multor cărți, care cer să fie cunoscute, înțelese, studiate, analizate zilnic. Nu poți să ajungi mare, dacă nu mergi pas cu pas, în mod organic, în viața cu Dumnezeu. Fiecare pas real în viața cu Dumnezeu se vede din creșterea ta în sfințenie și nu în părerea de sine. Cine se umple de har, cine se curățește, cine are simțiri, luminări și vederi dumnezeiești, cine se umple de virtuți în mod zilnic, cine se nevoiește continuu, acela crește în viața cu Dumnezeu. Dacă nu ai rezultate reale, palpabile în viața cu Dumnezeu, înseamnă că pui roșii și culegi scaieți. Căci viața cu Dumnezeu este o viață reală, practică, îndumnezeitoare și nu o fantasmă. Adică ori ești Sfânt, ori ești păcătos! Viața cu Dumnezeu e reală, e observabilă, te cucerește prin frumusețea și sfințenia ei, te face să o urmezi. Și dacă o urmezi, atunci mergi pe calea sfințeniei.

Pe Tabor s-a vorbit în mod dumnezeiește despre Moartea și Învierea Domnului cea de a treia zi, dar și despre Împărăția lui Dumnezeu cea prea frumoasă și cu totul împlinitoare pentru orice om. Pentru că s-a vorbit despre transfigurarea celor credincioși, dar și despre moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Însă „tot curvarul [πᾶς πόρνος] sau necuratul [ἢ ἀκάθαρτος] sau lacomul, care este idolatru [ἢ πλεονέκτης, ὅς ἐστιν εἰδωλολάτρης], nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu [οὐκ ἔχει κληρονομίαν ἐν τῇ Βασιλείᾳ τοῦ Χριστοῦ καὶ Θεοῦ]” [Efes. 5, 5, BYZ]. Pentru că intrarea în Împărăție înseamnă asumarea întregii sfințenii. Și nu e de ajuns să vrei Împărăția, ci trebuie să trăiești ca om al Împărăției lui Dumnezeu, ca om al sfințeniei.

Așadar, iubiții mei, astăzi, la 6 august, noi am retrăit revelarea slavei lui Dumnezeu în viața celor trei Apostoli ai Săi: Petros, Iacovos și Ioannis [Mt. 17, 1, BYZ]! Căci El Și-a transfigurat umanitatea Sa, a umplut-o de lumina Lui cea veșnică, pentru ca să le arate lor, Ucenicilor Săi, slava [τὴν δόξαν] Lui, pe cât aceia au fost capabili să o trăiască[3], așa cum se spune în troparul praznicului. Și Apostolii au receptat în mod real transfigurarea Lui, pentru că au văzut-o extatic. Și nici nu poți să vezi altfel slava Lui decât extatic, decât dumnezeiește. Pentru că vezi nu ceva creat, ci ceva necreat și care izvorăște veșnic din ființa lui Dumnezeu. Vezi în extaz, în vedenie, slava Lui, slava Lui cea veșnică, care e necreată. Și când vezi slava Lui cu sufletul tău curățit de patimi, atunci te umpli de slava Lui, care te îndumnezeiește, care te transfigurează în umanitatea ta.

Vrem sfințenia lui Dumnezeu? Vrem să locuim și să ne bucurăm veșnic, împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui, în Împărăția lui Dumnezeu? Vrem să ne mântuim? Dacă da, atunci aceasta e calea: sfințenia! Aici, în Biserica lui Dumnezeu, noi putem trăi dumnezeiește, ca oameni Sfinți și bineplăcuți înaintea Lui, pentru că El e sursa noastră de energie veșnică, El e viața noastră, El e frumusețea noastră cea veșnică.

Și vreau să mulțumesc în mod special acum, la sfârșitul predicii mele, celor pe care i-am vizitat pe 1 și 2 august și le-am binecuvântat casele. Cuvintele și gesturile dumneavoastră de prietenie mi-au încălzit inima și m-au bucurat mult. Pentru că eu cred în prietenie, eu cred în vorba care îl schimbă pe om, eu cred în oameni, în schimbarea reală a oamenilor.

Nu se poate face nimic cu forța! Nu iese nimic bun din lucrul făcut la normă! Ci doar puterea exemplului personal convinge, puterea faptei, puterea dumnezeiască a cuvântului și a harului lui Dumnezeu care se revarsă din Slujitorul lui Dumnezeu. Nu poți să dărui ceea ce nu ai, dar poți să dărui ceea ce ai! Ceea ce ai de la Dumnezeu. Și Preotul, în vizitele sale pastorale, părintești, prietenești, dăruie harul și înțelepciunea lui Dumnezeu, dăruie binecuvântare și teologie. Și cei care îl primesc pe Preot cu inimă bună, aceia se umplu de harul și de înțelepciunea lui Dumnezeu. Și ei sporesc întru toate, pentru că sunt de partea binelui, a voii lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc pentru darurile dumneavoastră cele multe! Mai multe decât frigiderul meu. Dar, mai ales, vă mulțumesc pentru prietenia, pentru deschiderea, pentru larghețea dumneavoastră sufletească, care mă țin mereu bucuros.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească în tot ceea ce facem! Dumnezeu să lumineze întreaga lume spre voia Sa! Căci El dorește ca noi să fim Sfinți, ca noi să fim plini de lumina slavei Sale. Amin!


[1] Începută la 15. 35, în zi duminică, pe 4 august 2019. Cer parțial înnorat, 29 de grade, vânt de 16 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/304/sxsaintinfo.aspx.

[3] Ibidem.

Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

televizorul, în România, e încă un mijloc redutabil de manipulare a populației. Pentru că lucrurile, la noi, merg mai greu. Televiziuni puține, aceeași știre, se apasă pe sentimente, pe frică, pe ideea de insecuritate…și mulțimea iese în stradă! Mulțimea care și așa nu avea ce face în casă. Pentru că un om care muncește, un om care are un program, nu poate să iasă din el. Dar cei care așteaptă să fie chemați, să fie aplaudați, să fie impresionați, sunt țintele precise ale manipulării. Sunt duși într-o parte, sunt incluși într-o iluzie, pentru ca să se obțină altceva prin intermediul lor. Altceva care scapă mulțimii. Oamenii cer demisii, nu știu cum stau lucrurile, le primesc…și cred că ei au schimbat ceva în această țară și în lume. Dar lucrurile nu se schimbă, atunci când oamenii vor să își păstreze interesele în lesă!

Însă onlineul este și va fi prima sursă a manipulării. Pe viitor vom cunoaște această oroare în dimensiunile ei reale. Pentru că mulți nu știu cum funcționează acest nou instrument, această nouă frică, această nouă victorie împotriva mulțimii. La comandă, cineva „te desființează”, te face cu ouă și cu oțet, te transformă „în istorie”. E nevoie de un articol, două, trei, de câțiva vectori de decizie și de imagine…și „nu mai exiști”. Dar totul e o iluzie a manipulării, a teatrului ieftin! Pentru că tu exiști, îți faci treaba pe mai departe, dar, în mintea lor, a manipulatorilor și a celor pe care ei i-au convins, tu ești „mort”.

Și dacă pui la inimă toată această fanfaronadă, dacă și tu crezi că ești „mort”, atunci ești victima manipulării. Însă manipularea e un scuipat care nu îți atinge obrazul sau e un pumn care nu te lovește, dacă tu nu te crezi „mort”. Dacă tu o sfidezi. Dacă tu îți vezi de treaba ta pe mai departe.

Căci manipularea vrea să te oprești. Vrea să îți fie frică. Vrea să intri în haită, să facem bani împreună, să nu mai existe puncte critice, nevralgice.

Manipularea e dictatorială. E uniformizare. Pentru că unii vor să decidă în locul tău. Să te anuleze ca voce, ca experiență, ca existență.

De mai multe ori în cei 13 ani de online am intrat în conflict nedorit cu diverși manipulatori. Cu oameni cu interese „mari”, perfide. În online se aud vocile, dar nu se văd persoanele. Persoanele se manifestă cu totul în viața reală. Când e să scrie împotriva ta, ei sunt numai voce, numai cuvinte. Te „anulează” prin cuvinte și printre cuvinte. Dar în online spun una, iar în viața reală fac altceva împotriva ta. Pentru că se pun de acord să nu mai vorbească cu tine și despre tine, să nu te mai invite, să nu te mai „vadă”, să nu mai „exiști” pentru ei.

De aceea, simțind răceala reală a manipulării zi de zi, nu am cum să nu înțeleg „spontaneitatea” diverselor mișcări și exprimări publice. Căci regie proastă de teatru și film face cineva care nu are coloană vertebrală, care nu are ceva de spus, care nu are o operă. Și învăluirea de vorbe și situații e menită ca să…îți închidă gura.

Cu două zile înainte de transfigurarea Domnului, Evanghelia de astăzi [Mt. 9, 27-35] ne vorbește despre orbire și muțenie. Scopul manipulării este de a te amuți și pe alții de-ai orbi în relația cu tine. Primești o somație, ți se cere să nu mai vorbești despre una sau alta, ți se cere să retractezi, ți se cere să faci pe prostul, să mimezi pocăința. Pentru că trebuie „să taci”, atâta timp cât unii vor ca tu să nu mai ai replici. Căci replicile tale le deranjează afacerile, nesimțirea, orgoliul…Iar cei din jurul tău primesc de la manipulatori o variantă dark a ta, prin care devii „nefrecventabil”. Și dacă oamenii nu îți mai vorbesc sau nu mai au „voie” să îți vorbească, înseamnă că știi ce înseamnă să fii nedreptățit la nivel public.

Și mutul de azi nu vorbea pentru că era demonizat [δαιμονιζόμενον] [Mt. 9, 32, BYZ]. Pe când orbii, când au auzit de Domnul, au început să strige după vederea lor. Au cerut mila Lui. Și de la ei a învățat Biserica să strige: „Doamne [Κύριε], miluiește [ἐλέησον]!”. Pentru că orbii strigau în gura mare: „Miluiește-ne pe noi [Ἐλέησον ἡμᾶς], fiule al lui David [υἱὲ Δαυίδ]!” [Mt. 9, 27, BYZ]. Și L-au recunoscut ca Mesia, pentru că, după umanitatea Sa, El era fiul lui David. Dar, după dumnezeirea Lui, El este din veci și pentru veci Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că S-a făcut și Fiul Fecioarei, de aceea El este Dumnezeu și om.

I-a lăsat să țipe pe stradă! În aparență, „nu I-a păsat” de ei. Dar Dumnezeu ne lasă să strigăm îndelung, ne lasă să strigăm toată viața spre El, pentru ca să ne adâncim în pocăință. Căci pocăința ne face să creștem în credință, în încrederea că El este totul pentru noi.

Și când a ajuns întru casă [εἰς τὴν οἰκίαν], orbii s-au apropiat de El. Și El i-a întrebat: „Credeți că pot să fac aceasta [Πιστεύετε ὅτι δύναμαι τοῦτο ποιῆσαι]?”. Credeți că pot să vă vindec de orbire? Și ei I-au răspuns: „Da [Ναί], Doamne [Κύριε]!” [Mt. 9, 28, BYZ]. Și pentru că au crezut în puterea Lui, în El ca Domn al lui Israil, Domnul „S-a atins de ochii lor [ἥψατο τῶν ὀφθαλμῶν αὐτῶν]”, a pus mâna pe ochii lor, și a zis: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă ce-are credința cu vindecarea? Ce-are credința cu vederea ochilor noștri, cu sănătatea noastră fizică? Căci mulți cred că credința e o chestiune pur interioară, subiectivă, care nu trebuie dovedită și care n-are relevanță practică. Și pe această supoziție, ei cer Bisericii să se închidă în sine, să nu mai penetreze societatea la nivel ideatic și liturgic, pentru că societatea trebuie să fie „liberă” de influența Bisericii. Însă Domnul, prin această minune a Lui, ne spune că credința, deși e personală, este interioară, ea e în același timp obiectivă. Și ea are relevanță practică, socială, pentru că face bine tuturor. Pentru că trebuie să crezi în El, în Dumnezeul cel adevărat. Și dacă crezi în El, atunci El te vindecă de bolile tale sufletești și trupești.

Credința e obiectivă, pentru că e revelată. Datele credinței sunt cele revelate de Dumnezeu și aprofundate de Biserică. Și când noi credem în Dumnezeu, credința noastră nu are numai relevanță interioară, ci și practică, socială. Pentru că această credință revelată, primită de la Dumnezeu prin Biserica Lui, ne mântuie pe noi. Ne schimbă, ne înduhovnicește, ne îndumnezeiește.

Și cei care trăiesc în credință, în credința care te îndumnezeiește, înțeleg ce înseamnă transfigurarea Domnului de pe Tabor. Ce relevanță obiectivă și socială are transfigurarea Lui. Pentru că și ei trăiesc schimbarea continuă, dumnezeiască, îndumnezeitoare pe care o produce credința în omul credincios lui Dumnezeu.

În comparație cu ideile sau fanteziile despre Dumnezeu, cu presupunerile despre Dumnezeu, credința Bisericii are date clare, concrete, revelate, dogmatice. Triadologia, eclesiologia, soteriologia Bisericii ne vorbesc despre Dumnezeul tripersonal care ne mântuie în Biserica Lui. Care este cu noi pururea, pentru că El ne-a creat, El ne poartă de grijă și spre El mergem: spre comuniunea veșnică cu El.

Orbii Îl mărturisesc pe Iisus ca fiind Mesia, Cel care poate face minuni. Se încred în puterea Lui dumnezeiască. Și credința lor nu e făcută de rușine, pentru că credința lor era reală. Ei credeau în cine trebuie! Ei credeau în Fiul lui Dumnezeu întrupat! De aceea, ochii lor încep să vadă. Iar cel demonizat, odată cu alungarea demonului din el, începe să vorbească [Mt. 9, 33, BYZ].

Și ochii văd, gura începe să vorbească, picioarele încep să meargă, iar noi ne simțim din ce în ce mai bine, dacă Dumnezeu Se atinge de noi. De aceea, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să Se atingă de noi. Să nu stea departe de noi. Căci dacă El Se atinge de noi, primim imediat viață, vindecare, sănătate.

Însă dacă stăm ca muții și ca orbii în fața altora, ne însingurăm interior. Dacă ne vedem doar interesul propriu, atunci murim pentru ceilalți. Sau ei mor în sufletul nostru, pentru că suntem indiferenți față de ei. Strategia manipulării sau a vorbirii de rău a altora e ca să ne îndepărteze de oameni. Cei care enervăm, cei care nu admitem să ne mânjim pe mâini, cei care avem conștiință suntem dați la o parte, suntem periferizați. Pentru ca glasul nostru să nu se mai audă.

Însă cine oprește un glas face voia diavolului. Căci demonii vor ca noi să tăcem, să facem păcate în tăcere, să nu cerem ajutorul cuiva, să nu cerem mila lui Dumnezeu, să nu ne schimbăm, să nu ne vindecăm. Însă orbii, dimpotrivă, când și-au dat seama că se pot vindeca, ei au început să țipe. Nu le-a mai tăcut gura! Au cerut ajutorul lui Dumnezeu. Și l-au primit din destul, pentru că au strigat ca din gură de șarpe către Dumnezeu. Au strigat cu toată ființa lor.

Cu siguranță, ați văzut oameni volubili, care vorbesc mult, care se bucură să vorbească cu alții. Dar ați văzut și tăcuți, taciturni, care se ascund de oameni, care vorbesc mințind, care vorbesc trăgând de limbă pe cei cu care stau la masă. Iar cine vorbește din toată inima, vorbește pentru că se simte bine. Dar cine mârâie, cine vorbește cu ură, cine te înveninează, acela e pus pe rele, pentru că nu respectă, nu iubește oamenii.

Manipularea este despre neiubire. Când minți despre alții, îi îndepărtezi pe oameni de aceștia. Când te propui drept altul, îi faci pe oameni să iubească o minciună. Și minciuna, de fapt, este esența răului, a păcatului. Pentru că alegi să faci ceea ce te omoară.

Așadar, iubiții mei, vindecarea de orbire și de muțenie e darul lui Dumnezeu! Dacă până acum ne-a orbit gelozia și părerea de sine, dacă ne-a amuțit invidia și nesimțirea, putem să ne vindecăm de aceste boli grave ale noastre. Putem să vorbim corect și cu Dumnezeu și cu oamenii. Iar corectitudinea față de Dumnezeu e pocăința. Și pocăința știe să vorbească smerit, frumos, autentic și cu oamenii. Pentru că nu poartă o mască, ci e sinceră.

Post binecuvântat în continuare! Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră, să ne întărească pe toți în pocăința și în schimbarea noastră în bine! Amin.


[1] Începută la 14. 45, în zi de luni, pe 29 iulie 2019. Soare, cer parțial înnorat, 27 de grade, vânt de 8 km/ h.

Predică la Duminica a VI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

exodul românilor a adus în prim-plan importanța specialiștilor, a oamenilor calificați, a necesității angajaților pentru prezentul și viitorul României. Pentru că pleacă în afară oamenii instruiți, oamenii cu potențe, oamenii tineri și sănătoși și rămân aici foarte puțini oameni capabili. Cu adevărat capabili pentru fiecare zonă de muncă din România. Căci această ieșire în masă din țară ne-a pus în fața următoarei realități: avem deja o țară prea mare pentru locuitori prea puțini. Pentru că avem nevoie de mână de muncă din străinătate ca să putem funcționa în mod viabil ca țară.

Conform raportului pe iulie 2019 al Ministerului pentru românii de pretutindeni, aproximativ 9.700.000 de români sunt în diaspora în mod oficial[2]. Căci neoficial sunt și mai mulți. Iar raportul Institutului Național de Statistică pe ianuarie 2018 era că există 19,5 milioane de rezidenți în România[3]. Însă, în fapt, câți rezidenți din cei 19 milioane stau efectiv în România? Pentru că mulți se duc, se-ntorc, trăiesc mai mult cu banii câștigați în străinătate decât în urma muncii din România. Iar viața socială a României e asigurată de cei care muncesc numai aici și care își asumă viața românească cu totul. Și românii care locuiesc numai în România sunt nevoiți să trăiască cu această economie disfuncțională, în care, pe de o parte, are nevoie de angajați, dar, pe de altă parte, numai în anumite orașe sau regiuni.

Căci marile uzine și șantiere comuniste au pierit, oamenii calificați au ajuns în șomaj, multe regiuni nu mai au relevanță economică și, de aceea, ceea ce se cere în prezent e numai mână de lucru în piața de desfacere și în servicii. Pentru că România a ajuns o piață de desfacere pentru alte țări și produce foarte puțin pentru nevoile noastre curente și pentru export. Iar când vorbim de export, România se bazează în 2019 pe „construcția de automobile și piese auto, pe industria prelucrătoare, agricultură și software”[4].

Producem puțin și cumpărăm multe. Și pentru că nu producem mult, nu avem locuri de muncă pentru cetățenii noștri. Și ei sunt nevoiți să plece în străinătate, aventura străinătății venind la pachet cu costuri mult mai mari pentru viața și sănătatea lor.

Ne pleacă specialiștii și lasă un gol în urma lor! Ne pleacă oamenii deștepți, tineri, în putere! Natalitatea României e în scădere, iar îmbătrânirea populației și rărirea ei se vede la tot pasul. Pentru că Înmormântările sunt multe, iar Nunțile sunt puține. Și oamenii care vin la Biserică sunt tot mai puțini, pentru că raportarea oamenilor la viață e tot mai superficială. Și superficialitatea aceasta ne omoară! Superficialitate ce merge în tandem cu confortul și cu izolarea egoistă, cu distanțarea față de semenii noștri. Pentru că, pe măsură ce ne distanțăm de oameni, ne distanțăm și față de sensul real al vieții noastre. Ne depărtăm de lucrarea mântuirii noastre.

Iar Evanghelia zilei [Mt. 9, 1-8] este despre izolarea socială a oamenilor aflați în suferință. Despre excluderea socială a oamenilor din cauza unei boli, a unei infirmități, a unei nevoi speciale. Și, în același timp, despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră.

Și cine îl vindecă pe cel paralitic [παραλυτικός] [Mt. 9, 2, BYZ], pe cel marginalizat social? Domnul Iisus Hristos, Cel care abia fusese exclus de către gherghesini din ținutul lor [Mt. 8, 28, 34]. Pentru că atunci când aceia „I-au cerut ca să plece din hotarele lor” [Mt. 8, 34, BYZ], El, „intrând întru corabie, a traversat și a intrat întru cetatea Sa” [Mt. 9, 1, BYZ]. Dumnezeu S-a smerit! A făcut ascultare față de oameni. Pentru că Dumnezeu așteaptă pocăința oamenilor, ca ei să se mântuie.

Iar oricine este exclus de undeva revine acasă. Revine în locuri favorabile, prietene lui. Fiindcă avem nevoie să ne vindecăm durerea, să ne vindecăm tristețea, să ne regăsim echilibrul interior.

Însă Domnul, în cetatea Sa, primește în fața Lui un paralitic zăcând pe pat [ἐπὶ κλίνης βεβλημένον] [Mt. 9, 2, BYZ]. Adică nu un om care se află în lumina reflectoarelor, ci pe unul ascuns de ochii lumii. Îl primește pe cel care zăcea de unul singur, nesocotit de oameni. Căci atunci când ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat mălaiul vieții și cazi la boală, mai toți te uită. Rămâi doar cu cei care te iubesc, care te cunosc, care te respectă. Dar dacă nu ai pe nimeni…atunci singurătatea ta e mângâiată doar de Dumnezeu. De Cel care poartă de grijă de noi toți.

Însă, pe când oamenii Îi aduceau un bolnav, un singuratic, „Iisus, văzând credința lor [ἰδὼν τὴν πίστιν αὐτῶν], i-a zis paraliticului: «Îndrăznește [Θάρσει], copile [τέκνον]! Ți-au fost iertate ție păcatele tale [ἀφέωνταί σοι αἱ ἁμαρτίαι σου]»” [Mat. 9, 2, BYZ]. Pentru că niște prieteni, niște oameni de bine, niște oameni credincioși, au dorit ca acest om să fie vindecat. Și Domnul îl iartă pe paralitic pentru credința și iubirea celor care au mijlocit pentru el. Așa cum pe noi ne iartă Dumnezeu și ne ajută și ne întărește în viața noastră pentru rugăciunile Sfinților și ale Îngerilor Lui.

Rugăciunile unora pentru alții sunt bineplăcute lui Dumnezeu! Pentru că rugăciunea pentru alții e iubire. E manifestare a iubirii noastre față de ei. Căci, în esență, toate faptele noastre bune sunt iubire de Dumnezeu și de oameni. Și numai ceea ce se face din iubire responsabilă dăinuie în istorie.

Dar esența bolii este păcatul! În ochii lui Dumnezeu boala e doar coaja, pentru că miezul ei constă în păcatele noastre. Și dacă El ne vindecă de păcatele noastre, dacă ne curățește de ele, dacă ni le iartă, de acolo izvorăște sănătatea noastră reală. Iar marea harismă a iertării păcatelor, pe care Domnul a dat-o Episcopilor și Preoților, e pentru însănătoșirea noastră grabnică.

Simt că mă vindec, că renasc la fiecare Spovedanie. Pentru că fiecare iertare de păcate este o umplere de slava lui Dumnezeu. O umplere de viața Lui. Iar dacă dăruim ceva dumnezeiesc oamenilor sau dacă Domnul dăruie ceva dumnezeiesc prin noi, Slujitorii Săi cei nevrednici, El dăruie iertare tuturor celor care se pocăiesc. Și iertarea lui Dumnezeu e începutul vindecării noastre! Pentru că de la ea, de la iertarea Lui, noi ne reîncepem viața creștină. Căci Spovedania este o reactualizare a Botezului nostru. Ea e curățire de păcate și umplere de viața lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim vii duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește, atunci suntem sănătoși cu adevărat.

Cei care nu au cunoscut niciodată iertarea lui Dumnezeu vorbesc cu păcat despre ea. Fac tot felul de ironii prostești la adresa Spovedaniei și a iertării păcatelor noastre. Dar cei care au cunoscut marea milostivire a lui Dumnezeu față de ei, aceia nu pot să glumească cu această mare sfințenie, cu această mare iertare a lui Dumnezeu. Pentru că ei sunt recunoscători față de iubirea Lui pentru ei.

Oamenii vorbesc în ei înșiși în mod continuu și adesea păcătuiesc în gândurile lor. De aceea, trebuie să știm cu toții că El ne cunoaște toate gândurile noastre. Tot ceea ce noi gândim în inimile noastre [Mt. 9, 4]. Și tot ceea ce gândim, simțim, voim și facem în mod păcătos, trebuie să spovedim. Pentru că tot ceea ce e spovedit, e și iertat de Dumnezeu. Dar dacă nu cerem curățire pentru bolile noastre, atunci le păstrăm în noi și suferim fără rost. Căci suferința pe care ne-o aduc păcatele e o suferință care nu ne mântuie, ci ne întunecă. Suferința care ne luminează e cea pentru dreptatea lui Dumnezeu, pentru împlinirea voii Lui. Dar când suferim mult interior tocmai pentru că ne ascundem păcatele, atunci suferim ca niște câini bolnavi și părăsiți, care se chinuie mult până mor.

Însă de ce să suferim datorită păcatelor noastre, când le putem spovedi în câteva minute?! De ce să tăinuim boala noastră, când spovedirea ei ne scapă cu totul de boală?!! Pentru că, pe măsură ce spovedim boala, noi ne vindecăm de ea. Căci Cel care ne vindecă e Dumnezeul milostivirii. E Cel care ne-a zidit sufletul și trupul nostru și ne dăruie vindecare la toate bolile noastre.

Iar Domnul ne ridică din boală și ne face să mergem [Mt. 9, 6]! Să mergem pe calea Lui. Căci omul care se vindecă și e recunoscător lui Dumnezeu, acela merge mereu la Casa Lui [Mt. 9, 7]. Și cei care văd și aud minunile Lui, se minunează de El și Îl slăvesc pe El [Mt. 9, 8], căci doar Dumnezeu poate să facă minuni mari și negrăite.

Însă, dacă ne pleacă medicii din țară, cine se mai ocupă de cei bolnavi? Dacă nu mai avem Preoți evlavioși și cu iubire de oameni, cine mai aleargă după oameni ca să îi învețe cu iertarea lui Dumnezeu? De unde ordine, dacă nu avem oameni care și-au pus ordine în sufletul lor și în viața lor? Și de unde dreptate, echilibru și verticalitate umană, dacă înlocuim viața Bisericii cu viața la întâmplare?

Specializarea cere timp, efort, dăruire. Nu ajungi profesor sau expert în ceva pentru că stai degeaba toată ziua, ci pentru că muncești toată ziua. Relaxarea e bună, dar pentru cei care muncesc mult. Însă, dacă n-ai muncit mult, cum să te duci la relaxare? Să te relaxezi pentru ce? Pentru nemuncă?…

Însă munca e cea care te bucură și te împlinește. După ce am mâncat mai multe feluri de roșii anul acesta și din mai multe țări, dar și din mai multe regiuni ale României, când am ajuns acasă, la Scrioaștea, și am mâncat o roșie cu totul și cu totul naturală, mi-am dat seama că aceea era prima roșie reală pe anul acesta. Iar dacă nu îți produci mâncarea ta, mănânci de fapt experiențele altora pe sănătatea ta. Pentru că mâncarea cere responsabilitate. Și fără responsabilitate, fără conștiință, nu facem nimic autentic pe fața pământului.

Teologia, cultura, știința, tehnologia au și ele nevoie de responsabilitate. Căci cartea reală e cea care e plină de adevăr. Cultura reală e cea plină de experiență. Știința reală e cea verificată. Tehnologia reală e cea care înlesnește munca și viața noastră. Și tot ceea ce ajută viața noastră este un bine.

Însă binele, adesea, oamenii îl răstălmăcesc, îl murdăresc, îl distorsionează. Pentru că binele e teologic. Pe cât păcătuim, pe atât avem mai puține idei bune. Și ideile bune se înmulțesc în noi pe măsura la cât de mult ne înrădăcinăm în a săvârși binele lui Dumnezeu. Și dacă suntem cu Dumnezeu, noi stăm în bine, în viața bună, duhovnicească, în cea plină de sănătatea lui Dumnezeu.

Avem nevoie de oameni care să muncească în România și să creadă în viitorul ei. Avem nevoie de români care să trăiască și să simtă românește, care să fie oameni ai credinței și ai valorilor fundamentale. Pentru că viitorul României e viața cu Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 15. 17, în zi de miercuri, pe 24 iulie 2019. Zi cu soare, 28 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. http://www.mprp.gov.ro/web/wp-content/uploads/2019/07/Raport-IULIE-2019_site.pdf. PDF, p. 2.

[3] Cf. https://a1.ro/news/social/populatia-romaniei-2019-populatia-romaniei-2018-id851325.html.

[4] Cf. https://jurnaluldeafaceri.ro/exporturile-romaniei-in-2019/.

Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

marile examene ale vieții noastre le trecem numai cu Dumnezeu. Fără El picăm orice examen, orice test, orice încercare. Pentru că nu trebuie doar să fim pregătiți, ci și în stare să fim noi înșine. Căci există momente când înveți tot ceea ce trebuie, când îți însușești diverse cunoștințe, tehnici, procedee și e nevoie doar de scrierea sau de punerea lor în aplicare. Și dacă nu ești sănătos, dacă nu ești clar la minte, dacă nu simți că Dumnezeu te întărește în timpul examenului, nu poți să dai tot ceea ce poți. Pentru că avem nevoie de ajutorul, de luminarea, de întărirea lui Dumnezeu ca să excelăm, ca să fim foarte buni în acel moment.

Examen vine de la examen, examinis[2] din latină. Și, pe lângă sensul de examen sau de test, îl avem și pe acela de proces de cântărire sau de balanță. Pentru că la un examen arătăm câte știm din câte nu știm. Dacă pe un taler punem cunoașterea noastră, atunci talerul necunoașterii va fi întotdeauna cel mai greu și ne va arunca în aer cunoașterea. Dar când un examen ne cântărește cunoașterea, el ne-o cântărește în funcție de cursul predat, de bibliografia ce trebuia parcursă. Și când un student arată că are cunoștințe mai multe decât cele predate sau decât cele supuse examinării, el arată că este unul eminent. Pentru că vine la examen ca unul superior testării.

Căci examenul dorește să afle cât am înmagazinat, cât am înțeles, cât ne-am schimbat interior datorită unui curs. Dar când noi venim cu lucruri avansate la examen, cu lucruri superioare cursului, arătăm că dedicarea noastră ne împlinește, pentru că noi avem căutări reale, adânci, existențiale.

Așadar, una e să vii la Biserică, la Slujbe, în calitate de spectator distant și alta e să te intereseze tot ceea ce se petrece în Biserică. Pentru că atunci când te interesează Biserica, începi să citești, să traduci, să întrebi, să cauți răspunsuri elaborate. Dar dacă nu ai aceste căutări, te mulțumești cu puțin. Iar examenele nu sunt pentru cei care se mulțumesc cu puțin, ci pentru cei care vor tot mai mult de la ei înșiși și de la viața lor.

În Apostolul zilei [Rom. 10, 1-10], Sfântul Pavlos ne spune că există oameni care „au râvna lui Dumnezeu [ζῆλον Θεοῦ ἔχουσιν], dar nu după cunoaștere [ἀλλ᾽ οὐ κατ᾽ ἐπίγνωσιν]” [Rom. 10, 2, BYZ]. Nu au o râvnă care provine din dreapta cunoaștere a lui Dumnezeu, ci din una falsă. Voiesc să facă, dar nu știu ce să facă cu adevărat. Ceea ce înseamnă că trebuie mai întâi să învățăm dreapta credință a Bisericii și apoi să ne punem toată râvna în trăirea și predicarea ei.

Tocmai de aceea, în școlile teologice se pune accentul pe predarea teologiei și a istoriei Bisericii, pe predarea cultului Bisericii în tandem cu implicarea cursanților în viața și în cultul Bisericii. Pentru că trebuie să știi ce trebuie să trăiești și să iubești. Trebuie să știi pentru ce te lupți. Trebuie să știi cu adevărat pentru ce te zbați ca om credincios. „Căci cu inima se crede întru dreptate [καρδίᾳ γὰρ πιστεύεται εἰς δικαιοσύνην], iar [cu] gura se mărturisește întru mântuire [στόματι δὲ ὁμολογεῖται εἰς σωτηρίαν]” [Rom. 10, 10, BYZ].

Ceea ce citim din teologia și istoria Bisericii, noi la credem cu bucurie și trăim astfel întru dreptatea lui Dumnezeu. Iar ceea ce ne mântuie, aceea și mărturisim spre folosul altora, pentru ca și ei să se mântuie împreună cu noi. Pentru că predica Bisericii este exemplul cel bun, este exemplul mântuirii spre folosul tuturor, pe când păcatul este un îndemn la păcătuire. Și dacă predica și cartea teologică îi zidesc pe oameni, îi întăresc în credința lor, îi umplu de râvna pentru viața cu Dumnezeu, exemplul păcătos îi distruge, pentru că îi învață ceea ce este rău, urât, pătimaș.

Când Domnul a intrat în ținutul gherghesinilor, L-au întâmpinat pe El doi demonizați [Mt. 8, 28, BYZ]. Două exemple rele pentru toți. Doi dezaxați. Doi oameni dezechilibrați interior, asociali. Pentru că ei trăiau în morminte și erau „foarte tari [χαλεποὶ λίαν]” [Mt. 8, 28, BYZ]. Cu sensul că erau puternici, violenți, periculoși. Făceau rău oamenilor.

Iar dacă vă întrebați de unde vine Halep, Simona Halep, adjectivul χαλεπός [halepos] înseamnă tare, greu, dificil. Pe când Simona vine de la שִׁמְעוֹן [Șimon], care înseamnă „cel care ascultă”[3]. Iar dacă asculți de Dumnezeu, atunci creezi și spui lucruri cu greutate, valoroase.

Însă cei doi demonizați, cei doi posedați de demoni, erau groaza celor din apropiere, pentru că nu putea nimeni să treacă pe acea cale din cauza lor [Mt. 8, 28, LXX]. Pentru că cei demonizați nu își fac rău numai lor, dar fac rău și altora. Sunt factori de destabilizare socială oriunde se duc.

Ce mai înseamnă însă dracii pentru lumea de azi? Pentru mulți, drăcuiala este „un compliment”. Prietenii se drăcuie între ei în loc de bună ziua, cine ne calcă pe nervi primește o drăcuitură de la noi, îl dăm dracului pe tot cel care ne enervează…Și prin aceea că dracul e în gura noastră mereu, arătăm că el este viu și relevant pentru noi, dar, în același timp, că dracul face rău. Căci tocmai de aceea dăm pe cineva dracului: pentru că îi vrem răul. Dacă dracul ar fi fost „un bine”, nu am mai fi fost enervați când dăm pe cineva dracului. Însă dracii sunt dușmanii noștri, sunt cei care ne fac răul și ne vor răul. Și tocmai de aceea și noi, pe cei care ne enervează și ne sunt potrivnici îi dăm dracului. Pentru că, în fapt, ei sunt deja de partea lui.

Numai că Dumnezeu nu ne îngăduie să dăm pe cineva demonilor! Nu ne este îngăduit să înjurăm, să drăcuim, să blestemăm oameni, oricât de mult rău ne-ar fi făcut. Pentru că rugăciunea și lucrarea noastră e pentru a-i scăpa pe oameni de sub robia demonilor. Și noi vrem ca oamenii, cu toții, să fie ai lui Dumnezeu, adică slujitorii Lui, și nu ai demonilor.

Demonii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar știau și faptul că ei vor fi chinuiți veșnic [Mt. 8, 29]. De aceea, când ei ne amăgesc pe noi și ne fac să păcătuim, vor un singur lucru: să ne ducă și pe noi în chinul lor cel veșnic.

Și El le îngăduie demonilor să intre în porci [Mt. 8, 32]. Și rezultatul este…moarte! Pentru că turma de porci, până atunci liniștită, când au intrat demonii în porci, „s-a năpustit toată turma porcilor asupra râpei întru mare [ὥρμησεν πᾶσα ἡ ἀγέλη τῶν χοίρων κατὰ τοῦ κρημνοῦ εἰς τὴν θάλασσαν] și au murit în ape [καὶ ἀπέθανον ἐν τοῖς ὕδασιν]” [Mt. 8, 32, BYZ]. Pentru că orice ispită și orice asalt al demonilor asupra noastră e pentru ca să ne ucidă sufletește și trupește. Ei, demonii, intră în oameni, dar și în ființe vii și în lucruri, pentru ca să facă rău. Răul e modul lor de „a se simți bine”. Și când ne conving și pe noi să păcătuim, ei amestecă răul în plăcerea noastră, pentru ca să ne urâțească interior.

Însă, după această vindecare de demonizare, când cei doi au fost vindecați de Domnul, „toată cetatea a ieșit întru întâmpinarea lui Iisus” [πᾶσα ἡ πόλις ἐξῆλθεν εἰς συνάντησιν τῷ Ἰησοῦ] [Mt. 8, 34, BYZ]. Dar nu pentru ca să se bucure cu Domnul și cu cei vindecați, ci pentru ca să-L alunge de la ei. Căci, „văzându-L pe El [ἰδόντες Αὐτόν], L-au rugat ca să plece din hotarele lor [παρεκάλεσαν ὅπως μεταβῇ ἀπὸ τῶν ὁρίων αὐτῶν]” [Mt. 8, 34, BYZ]. Pentru că ei și-au protejat afacerea, comerțul lor cu porci, și nu mai aveau nevoie ca cineva să le facă probleme, chiar dacă acel cineva e Dumnezeu Însuși.

Și istoria aceasta se repetă cu mulți oameni! Pentru că mulți încearcă să trăiască și să facă afaceri fără ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că El îi încurcă! Numai că afacerile și viața fără Dumnezeu nu au valoare reală.

Și Domnul a intrat în corabie și a plecat de la ei [Mat. 9, 1]! Dar oamenii care trăiesc fără Dumnezeu nu sunt vii, ci morți!

De aceea, iubiții mei, oricând murim prin păcat, să căutăm imediat învierea prin pocăință și prin mărturisirea păcatelor noastre! Căci, ca oameni păcătoși și neputincioși, noi păcătuim mereu, dar Cel care ne învie din morți e Domnul nostru. Și dacă cădem la El și cerem mila Lui, El ne-o va da imediat, pentru ca să avem viață în noi înșine. Căci viața noastră duhovnicească e consecința imediată a milei și a iertării lui Dumnezeu.

Iar examenul zilnic al vieții noastre e pocăința. Repeziciunea și constanța cu care ne pocăim arată realitatea noastră interioară. Arată dacă suntem vii sau morți sufletește. Și suntem vii întru Domnul numai dacă ne pocăim și primim iertarea Lui în Taina Mărturisirii și ne îndreptăm prin pocăință în mod continuu. Căci pocăința nu e o clipă, ci e o viață. Pentru că toată viața noastră trebuie să fie o continuă pocăință.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească pururea! Și să ne dea să citim, să postim, să ne rugăm, să traducem, să slujim, să scriem, să facem tot binele plăcut Lui. Căci binele ne împlinește și ne înfrumusețează. Binele lui Dumnezeu e viața noastră. Amin.


[1] Începută la 10. 22, în zi de miercuri, pe 17 iulie 2019. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=examen.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simon_(given_name).

Page 1 of 168

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno