Sufletul nu poate trăi fără trupul său

Filmul Ghost in the Shell [2017] pledează pentru „mutarea” creierului uman într-un alt trup, mutare făcută printr-o operație chirurgical-tehnologică, moment în care „se mută automat” și duhul omului. Deși în film nu se vorbește niciodată de un duh/ suflet spiritual. De unde deducem faptul că întreaga existență umană e considerată a fi „pe deplin materială”.

Scarlett Johansson e creierul uman în trup robotizat, cu un singur nume: Major, ea fiind înainte Motoko Kusanagi. Și „își aduce aminte” cine este numai după ce primește de la doctora care „a construit-o”, înainte ca aceasta să fie împușcată, adevărata ei memorie. Căci până atunci „i se introduseseră” în creier „amintiri false”.

Își cunoaște iubitul, și el robotizat, dar fiind „o copie imperfectă” a ei, cât și mama, care locuia într-un bloc imens, de oameni săraci, și care credea că fiica ei e moartă. Pentru că așa îi spusese guvernul. Dar își cunoaște și pisica, ce „o recunoaște”, deși mama ei nu își dă seama cine era tânăra din fața ei. Cum și-a dat seama pisica de faptul că e „stăpâna” ei, dacă ea avea alt trup, dar propria ei mamă nu și-a dat seama? E pisica „mai simțitoare” decât propria ta mamă?

Însă, ceea ce vreau să subliniez, e că în acest film s-a încercat să se spună că putem fi „separați” de trupul nostru și putem „migra” în alt trup în mod tehnologic. Dar acest lucru nu e posibil!

De ce? Pentru că sufletul nostru ne personalizează trupul pe care îl avem din prima clipă a zămislirii noastre. Și nu există nicio clipă a vieții noastre în care sufletul nostru să fi fost „separat” de trupul nostru. Pentru că a avea sufletul separat de trup înseamnă a fi mort.

Iar sufletul nostru nu poate fi „mutat” în alt trup „prin intermediul” creierului nostru, pentru că el nu locuiește în creier, ci în tot trupul. Sufletul nu se manifestă numai prin creier, ci prin tot trupul nostru.

Chiar dacă cineva ar vrea „să mute” sufletul nostru în alt trup, cum ar face acest lucru, dacă sufletul nostru e spiritual și nu e legat în mod fizic de trup? Cum să muți ceva pe care nu poți să-l atingi și să-l vezi? Cum să muți ceva pe care nu poți să-l cuprinzi? Cum să faci asta în mod material, dacă el, sufletul, e spiritual?

Însă, sufletul nostru e legat de trupul nostru, în mod dumnezeiește, din prima clipă a zămislirii noastre, de către Dumnezeu, Făcătorul nostru. Pe noi ne depășește această unire a sufletului cu trupul nostru, care înseamnă propria noastră existență. Și știm doar că, prin moarte, care e îngăduită de Dumnezeu, această unire personală se desface, și trupul moare, iar sufletul, pentru că e viu și nemuritor, merge în veșnicie, după ce e judecat de către Dumnezeu pentru viața lui de pe pământ.

De aceea, omul e o taină, e profund, viața lui nu poate fi cunoscută în mod deplin, pentru că el nu e doar trup, ci și suflet în același timp. Și omul e o taină și în trupul și în sufletul său, pentru că omul, în integralitatea lui, e după chipul lui Dumnezeu.

Iar devalorizarea trupului, considerarea lui drept un element „neesențial” al omului, este o antropologie eretică, pentru că presupune că omul nu e format din trup și suflet, ci, în mod esențial, el e „doar” minte sau duh sau suflet.  Însă omul este format din trup și suflet și el nu își poate „schimba” trupul, pentru că sufletul locuiește doar în trupul cu care a fost unit de către Dumnezeu și pe care l-a ajutat să se dezvolte din prima clipă de viață.

Despre Levantul

Nu îmi propusesem să scriu acum despre Levantul, ci mai târziu. Motivul pentru care vreau totuși să notez câteva lucruri acum este acela că am ajuns cu comentariul poeziei lui Nichita Stănescu la vol. În dulcele stil clasic, volum despre care Eugen Simion crede că anticipează postmodernismul, iar Corin Braga l-a considerat scris chiar în stil postmodern, asemenea Levantului lui Mircea Cărtărescu. Opinii care mie mi se par eronate.

Levantul s-a dorit a fi un fel de epopee „eroi-comico-satirică”, în stilul Țiganiadei, dar autorul nu poate invoca argumentul lui Ioan Budai-Deleanu, acelea că pentru o epopee adevărată nu a avut instrumentele necesare, limba română fiind necoaptă. Cel mult poate să spună, ca Budai-Deleanu, că i-a fost frică să nu-l trântească Pegas…

Mircea Cărtărescu a avut toate instrumentele (din punct de vedere lingvistic și poetic), dar s-a gândit mai mult la succes, la a servi ideologia postmodernă a demitizării, pentru a se afirma.

Cărtărescu nu a creat ritmuri sau viziuni poetice originale, ci, abordând diferite genuri poetice, a pastișat multe stiluri aparținând poeților consacrați. Dar a pastișat cu scopul vădit de a persifla atitudini lirice grave, aparținând marilor poeme ale literaturii române (de la Monastirea Argeșului la poezia lui Nichita Stănescu), caricaturizând ceea era în acelea sfânt, sublim, măreț, profund.

Parodia sa nu are în vedere un anumit gen sau subiect, precum Don Quijote a lui Cervantes. Deși cineva ar putea presupune că vizează romanele siropoase ale secolului al XIX-lea, precum cele ale lui Bolintineanu (la care trimite și numele eroului Manoil), intriga și „mașinațiunile” romantice, așa cum Cervantes satiriza odinioară romanele cavalerești.

Dar, pentru un autor de la sfârșitul secolului al XX-lea, epoca romantică nu avea de ce să reprezinte un motiv de satiră. Trecuse un secol de la apusul ei. Firul epic nu este însă decât un pretext pentru o desfășurare de…„forțe poetice” ale autorului.

Trimiterea la Epigonii, din motto, e de-a dreptul ofensatoare pentru întreaga istorie a poeziei românești, pe care o are în vedere, pentru că lasă să se înțeleagă că toți marii poeți ai României sunt niște bieți epigoni față de el, Cărtărescu.

O țintă predilectă a Levantului este Eminescu. De la început și până la sfârșit. Sunt pastișate atât ritmurile binecunoscute și melosul eminescian, formele poeziei, dar este caricaturizat (uneori în mod grotesc) și conținutul, filosofia și concepțiile eminesciene (Scrisorile, Luceafărul, Glossa etc.). După cum sunt persiflate și viziunile poetice grandioase ale lui Eminescu sau care au fost evidențiate de exegeză, mai ales cele celeste/ stelare. Iar autorul nu manifestă semne de empatie, și cu atât mai puțin de congenialitate.

Să dăm câteva exemple. Dar mai întâi să facem precizarea că autorul nu realizează decât foarte rar o pastișă pură, care să vizeze, adică, exclusiv un autor. Dar săgețile la adresa lui Eminescu sunt foarte dese și complexe.

Așadar:

Iată sara se-ndesește și acopere Elada
Iată stele-n mii de colțuri, galbene ca limonada
Cum își varsă cupa-n marea de mercuriu și de vis.
Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moscheee
Și pe valuri se lățește ca o pleoapă pe cornee,
Ca o geană de cadână pe-un obraz de isihast.
Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast.
Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă,
Pe catarturi de barcaze grunji de aur de desvoltă
Și-ale pânzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari.
Marea lină e ca sticla, ceru-i de mărgăritari.
Mai ca ziua luminează negura de praf de stele,
Dă din ghimpe scorpionul, cloșca face temenele,
Ursele lucesc ca petre fără preț într-un sipet,
Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet.
Insuli doar cât vezi cu ochii. Sgomot face numai luna
Lunecând pe roți dințate ca Fecioara în coluna
D-orologiu pre când iese în fereastră cu un prunc.
Stele-n val și valu-n stele deopotrivă se arunc[1].

Sunt pastișați aici, cu precădere, Bolintineanu, Cantemir și Eminescu. Imaginile poetice grandioase din poezia lor sunt recompuse într-un registru minor, comic, persiflant. În versurile lui Cărtărescu, imaginile sublime, având semnificații profunde, din poemele celor amintiți, sunt devalorizate, „lucesc ca petre fără preț într-un sipet”. Din nestemate poetice, prin procedee alchimice postmoderne, autorul face sticlă colorată.

Rafinamentul prozodic și imitația abilă vor să țină loc de truda poetică pusă în slujba unei gândiri grele, care se adâncește la nesfârșit. Semnificațiile abisale ale viziunilor poetice din poemele parodiate se pierd cu desăvârșire și tot ce rămâne e un sclipici poetic de fațadă, „praf de aur…praf de stele” pe „un corn de tablă”. Praf în ochi.

„Sgomot face numai luna/ Lunecând pe roți dințate ca Fecioara în coluna/ D-orologiu”: e pastișată metamorfoza metaforică din Scrisoarea III, când sultanul „Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară/ Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară”. Dar parodia țintește și celebrele versuri ale lui Blaga: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște).

Metamorfoza simbolică din poemul lui Eminescu e concretizată într-un mecanism de orologiu. Ceea ce reprezintă, de fapt, un procedeu predilect în Levantul. Tot ce e sugestie și simbol cu multe trepte de adâncime la Eminescu și la toți marii poeți ai României se transformă la Cărtărescu într-o caricatură mecanică, dezvăluind, de fapt, structura profund materialistă a poetului, căruia școala și didactica neadecvată de tip comunist se pare că i-au provocat aversiune numai față de insistența pe anumite materii poetice, să-i zicem, nu și față de ateismul și materialismul științific, pe care și le-a însușit  în profunzime.

Să mergem mai departe. O temă ironizată adesea în paginile Levantului este cea a deșertăciunilor, a vieții ca vis și a netrebniciei lucrurilor lumești. Este, desigur, tema predilectă în opera lui Eminescu. Ce n-a intuit Cărtărescu e seninătatea și detașarea (deprinse din paginile vechi parcurse, de învățătură isihastă) cu care Eminescu vedea și vorbea despre tulburarea lumii. Iată și un prim exemplu de parodiere a acestei teme:

Știu că e zădărnicie tot ce-n lume amușină,
Că sunt una Lionardă, Tassu, Șecspir și Mușină
Și sunt una cu milogul de la uși de mănăstiri;
Deșertarea deșertărei și-amăgiri de amăgiri. /…/
Munți de steclă, regi de sfoară, vieți de vânt, mări de sclipit.
Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice acește:
Mii de ani de-ar ține-o floare, de apoi de veștejește
E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
Dragostea e nostalghie și puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: și așa mi-i sete,
Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună și formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri și aramă,
Scoici, ștergare, pruni sau nouri, și nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde crește-un leandru, poate un atom dintr-un gândac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu când scria și așa deșartă-mi este,
Când s-au scris cândva de Amlet și s-au scris și de Oreste
Și nicicând eu pre aceștia n-oi putea a egala?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar când nu am nicio carte și s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine[2]

Săgețile ironiei lovesc în câteva poeme esențiale pentru înțelegerea perspectivei eminesciene asupra lumii și a îndeletnicirii literare: Scrisoarea I, Scrisoarea II, Icoană și privaz și Memento mori.

Unii ar putea replica afirmând că, măcar, Cărtărescu a identificat corect o temă fundamentală a liricii lui Eminescu. E foarte interesant însă că autorul Levantului a identificat-o pentru a o parodia, dar exegeza literară…nu a identificat-o, cel puțin nu pentru a o pune în lumină și a o explica așa cum trebuie. Mai degrabă se poate spune că a trecut-o cu vederea. Cărtărescu însuși, în Visul chimeric, a preferat să ofere tot felul de interpretări psihanaliste, freudiste și jungiene, pentru visul eminescian. Așa încât se poate spune că ceea ce e bine de ocultat în critica literară, este, în schimb, bine de parodiat într-un poem care încearcă să ne învețe să gândim postmodern.

Nu regăsim, la Cărtărescu, filosofia lui Eminescu, ci o răstălmăcire grotescă a ei:

O grămadă dă burlanuri care iese dântr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată cerebrală
Și fum iese de pe coșuri – se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pâlpâinde, efemere,
Căci planeți sunt fiecare, cu popoare și cu regi,
Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nțelegi,
Cu istorii sângeroase, cu invenții, cu mari genii,
Cu stăpâni și sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranța că vor dăinui în veci:
Pân-la urmă toate crapă ca bășicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pân-la urmă
Preste tot vârâte-n peptul Adevărului, îl scurmă[3].

Obsesia mașinăriei e ubicuă în Levantul. Ceva mai încolo, tot în ritm eminescian – în mod fraudulos folosit, pentru că filosofia este pusă pe seama lui Eminescu, fără ca să-i aparțină –, ne va dezvălui autorul credința sa că istoria și oamenii sunt cugetați din veci de un mecanism, nu de Dumnezeu, așa cum era în poezia lui Eminescu:

Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii și imagini
Are-n cellalt cap o peană ce-nnegrește zeci de pagini
Care crezi că tu le cugeți, dără ele-s cugetate
Dânainte de potopuri, dă fosili, să coacervate,
Dânainte să răsară soarele, să dea vecia
Mugurii cari sunt aștrii, floarea ce e galaxia.
Înșirați suntem pre ața globului de cuarț ce zace
În acestui mehanismu orbitoarele capace
Și-l hrănește cu misterul lumilor dân lumi dân lumi…[4].

Lumea, universul, e mecanică pură…dar este astfel pentru Cărtărescu – căci sistemul mecanicist era cel față de care Eminescu avea cea mai mare oroare –, care își transformă filosofia sa necreștină și anti-eminesciană în parodie anti-eminesciană și împotriva tradiției poetice românești. Sau unește cele două coordonate ale gândirii sale într-un singur act poetic. Act care conservă rafinamentul prozodic tradițional, dar îl îndreaptă împotriva tradiției înseși.

Aceasta este, de altfel, o strategie tipic postmodernistă, folosită pe scară largă nu numai în literatură, de către cei care pun nimicul în învelișuri rafinate sau pun chiciul lângă ceea ce are valoare, ca să pară că și el sclipește.

Un alt pasaj parodiază natura paradisiacă din Călin (file din poveste) și din alte poeme eminesciene:

…Iar la urmă e Manoli cufundat adânc în vis,
Floare-albastră căutând-o ca și blândul Novalis.
Ei pe calea-ntortocheată se afundă, prin băltoace,
Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja și-o desface,
Ei coprinși sunt ca de-un farmec, ca niște copii ei cată
Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată.
Vecinice, crescând în beznă, pentru niciun ochiu, ele
Licăresc acum la faclă în cristaluri și dantele
Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu.
Pentru cine e coloarea fragedului minereu?
Pentru cine turmalina, malachitul și cleștarul
Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul
Ori patrate, exagoane, prisme lucii, poliedre
Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre?
Poate niciodată nime nu ar fi trecut pân grotă.
Ș-atunci ce rost au, ivite din pereți de teracotă,
Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel lucești o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar,
Risipind atâta trudă și splendoare în zădar[5].

E o filosofie nihilistă și atee care nu îi e caracteristică lui Eminescu. Filosofia zădărniciei, la Eminescu, este cea a Bibliei (Psaltirea, Iov, Ecclisiastisul etc.), cea a lui Dosoftei și Miron Costin, de la care a luat Eminescu și vocativul arhaic „oame”, în Memento mori, pe care îl folosește și Cărtărescu aici și în alte contexte din Levantul.

În loc de pădure, în loc de natura eminesciană, e minereu și întunericul peșterii platoniciene. De altfel, la platonism face adesea trimitere critica literară, în interpretarea lui Eminescu, mai ales Ioana Em. Petrescu, iar Cărtărescu se păstrează în această linie.

Frumusețea universului nu are sens în grota lui Platon, în care singura „lumină” e a florilor de mină, împietrite, fără viață. În loc de frumusețe edenică, paradisiacă, la Cărtărescu e o frumusețe rece, pietrificată, geometrizată, subpământeană. Ea reflectă, de fapt, o gândire rece, „pragmatică”, raționalistă, calculată, care îl caracterizează pe autorul Levantului și nicidecum pe Eminescu.

Dacă mai sus a spus că „Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,/ Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar”, în altă parte sufletul „se zbate strâns în fașă,/ Paralitic doar privire, doar dorinți, numai terori;/ Are-un singur ochiu-n frunte, și aripe-n subțiori”[6].

Totul e materie și pare că lăuntrul spiritual al poetului de geniu poate fi scrutat printr-un fel de radiografie care ivește, ironic, măruntaie de smarald și oase de mărgăritar: „Carnea i se face steclă, își putea privi rărunchii/ Scânteioși ca vii smaralduri, oasele ca și mărgeanul,/ Cum vezi plopii-n faptul serii vântul când dăschide geamul”[7]. Ca și cum pretenția geniului poetic ar fi fost vreodată aceea că el e făcut din alte materiale, prețioase, în comparație cu ceilalți oameni.

După care e parodiat zborul cosmic al Luceafărului:

…Dar, iată, oasele încep a crește,
Pe scheletul mâinii aripi dă cleștar înmugurește
Pân-acoperă humerus, radius și cubitus,
Și dân grotă ca dân pântec își croiește drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvârlind sub stele.
Încrustat în stânca frunței arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesnește-n cusături
Și se taie-n putrezi lațe atârnând de-nchieturi…
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc și vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Neființă și ființă-s râncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine.
Să-mpăcau bune și rele, întunerec și lumine
Și totuna e mic, mare, nesfârșit și mărginit…
Genia și mai dăparte aripa și-a desdoit.
El sbura dodat în toate părțile, și în afară
Și înăuntru, pân-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme[8]

E o parodie cinică, care își bate joc fățiș de metafora eminesciană a zborului hyperionic și de tot paradoxul trăirilor spirituale pe care autorul Levantului nu le-a experiat și nu poate să le înțeleagă.

Întâlnim ideologia cărtărescian-postmodernă pusă și în forma poetică a Glossei eminesciene[9], mesajul evident fiind acela că filosofia postmodernă trebuie să o înlocuie pe cea romantic-modernă. Glossa lui Cărtărescu este o artă poetică proprie și, implicit, o afirmație de sine, „geniul” care trebuie să ia locul celui învechit. Din nou, Cărtărescu implică termeni și teorii filosofice pentru a impune ideea că are o filosofie comparabilă cu cea eminesciană, ba chiar superioară, întrucât este filosofia lumii de azi (oricând cea mai bună) – ca spre exemplu: „Fantezia este zeul/ Asimptotic ce-a gândit/ Leul ce înghite leul/ Ce pe leu l-a înghițit”.

Dar „nici fantezia/ Nu mai este decât praf./ N-ai pricepe măreția/ Scrisei, de ai fi seraf./ Hipertext și hiperlume/ Ce nu-ncape-n minți de ghips,/ El doar s-a salvat din spume,/ Din iluzie, eclips”. Adică: n-are sens să cauți înțelesuri mai înalte în poezie, scriitorul doar se salvează, prin scris, din „spume” (din valurile vieții), din iluzie și din eclips, adică de la dispariția definitivă, de la moartea eternă.

Numai că această credință e doar parțial postmodernă (partea care susține că nu trebuie să cauți semnificații adânci în poezie), ea însumând și pretenția vană a sustragerii de la mizeria vieții și a „înveșnicirii” prin artă, pe care o enunța odinioară și Dante în Comedia sa, dar pe care Eminescu o desființează în Scrisoarea I. E pretenția tuturor (nu puțini) celor care speră la „înnemurire” în memoria posterității, iluzionându-se„al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe”.

În această problemă, Nichita Stănescu era mult mai lucid (mai aproape de Eminescu), afirmând că „ultimele cărți de căpătâi depășesc cu puțin Renașterea, iar cele ale secolelor XVIII, XIX, XX, mă gândesc la capodopere, n-au trecut încă prin proba focului unui timp istoric confirmativ. […] Opera shakespeariană și opera goetheană, din punctul de vedere al poeziei, nu sunt încă niște cărți de căpătâi certe”[10].

Însă, în cântul al șaptelea din Levantul, alături de Eminescu este luată în balon întreaga poezie romantică europeană („Manoil privea prin coaja străvezie-un peisagiu/ Ce coprinde într-olaltă fandacsie și miragiu,/ Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal,/ Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval,/ Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s/ Șoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis,/ Însuși ceriul e un pântec, soarele-i un ombilic,/ Subt pământul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck…”[11]), dar și Arghezi, Barbu, Blaga și Nichita Stănescu.

Dar de ce Cărtărescu nu și-a pus în versuri mentalitatea fără să-i parodieze pe alții? Pentru că e în mod evident materialistă și nihilistă și pentru că n-a avut curajul să o afirme răspicat. A preferat lovitura sub centură a parodiei, pentru a-l demola pe Eminescu și poezia modernă și pentru a se institui pe sine în loc. Ceea ce mie îmi displace profund, pentru că aș fi vrut să spună deschis ceea ce crede și ceea ce vrea.

Totodată, nu înțeleg de ce un poet/ scriitor din epoca postmodernă e atât de obsedat de Eminescu și de tradiția literară anterioară și simte o imperioasă nevoie „avangardistă” să dărâme, în loc să-și vadă de creația sa și să lase posterității opțiunea cu privire la locul pe care îl va ocupa în literatură. De ce ține morțiș să impună punctul său de vedere, fapt pe care îl dovedește inclusiv efortul considerabil de a compune Levantul (și pe care niciun avangardist nu și l-ar fi asumat vreodată).

Levantul este o parodie pură, fără prea multe inflexiuni emotive, scrisă rece, calculat. Cineva opina, recent, că autorul este „cel mai prestigios dintre poeții cotidianului, ce au meritul de a fi readus poezia cu picioarele pe pământ, eliberând-o din chingile lirismului metafizic și ale abstracționismului (s. n.)”, de „detestata poezie metafizică[12]. Și că „are nostalgia literaturii, căreia, pe de altă parte îi demontează necruțător (dar nu cu maliție) toate piesele și îi denunță toate convențiile (s. n.)”[13]. Însă cel care pretinde să fie demontator de convenții este el însuși întruparea unor convenții. Nu există poezie sau literatură fără convenții. Nu o spun eu, o afirma răspicat Mircea Scarlat.

Înțeleg că postmodernii detestă metafizica și cu atât mai mult metafizica în poezie. Însă ceea ce o epocă detestă, altă epocă poate să adore, după ce „detestarea” se învechește sau oamenii se plictisesc să mai deteste. E un fenomen obișnuit. De altfel, ideologia literară postmodernă pe care o ilustrează Cărtărescu în Levantul reprezintă tot ceea ce renegase teoria modernă a poeziei, începând cu simbolismul.

În Levantul sunt vizate „textele și cărțile vechi, pe care poetul le ia în derâdere, dar le și foiletează cu voluptate de buchinist”[14]. Un buchinist masochist…

Avem o istorie paradoxală: la începutul secolului al XX-lea mulți susțineau că literatura română abia începe, și iată că, spre sfârșitul secolului, alții se ocupă cu a nega tot ce s-a construit, chiar și într-un timp atât de scurt, ca și cum ar fi existat veacuri de practică poetică generatoare de adevărat epigonism ce merită parodiat.

Autorul ar fi putut, totuși, cred eu, să creeze o operă valabilă pentru epoca postmodernă și fără să apese până la refuz pedala desfigurării tradiției poetice. Căci impresia generală este că el a căutat să minimalizeze, prin parodiere, tot trecutul poetic românesc.

Ceea ce era de înțeles pentru Budai-Deleanu (care viza poezia de frunză-verde) nu este și pentru el, condițiile fiind radical diferite. Decât din prisma ideologiei postmoderniste, care favorizează ludicul și parodia, dar nu și…prezența geniilor/ a valorilor ieșite din comun. Iar autorul Levantului și-a ales să reprezinte ideologia postmodernă și nu ar trebui să se aștepte să i se recunoască „geniul”, acesta fiind un concept prin excelență romantic și modern. Însă critica elogioasă sfidează logica și Levantul apare drept „o carte unică…în care genul minor al parodiei se vrea ridicat la dimensiunile artei majore[15].

De altfel, dacă pastișa și parodia sunt modalități de a dovedi că un poet precum Eminescu (spre exemplu) e „depășit” sau „vetust”, nu înțeleg de ce s-a mai chinuit Cărtărescu să-și conceapă opera poetică. Căci, cu această „rețetă”, oricine poate fi demolat cu foarte multă ușurință, mai devreme sau mai târziu. Inclusiv el, deși are intenții vădite (nu numai prin Levantul, dar și prin atitudinea editorială din ultima vreme) de a se monumentaliza în literatura română. Fiindcă și Cărtărescu poate suferi, eventual, un proces asemănător de „clasicizare” până la a deveni un poet (sau prozator) „insuportabil” pentru elevi și studenți, cărora nu le place să li se bage pe gât, cu insistență, anumiți autori – așa cum susțin detractorii de azi ai lui Eminescu, spre a-și atrage publicul tânăr de partea lor…

Succesul e un lucru atât de labil…iar Cărtărescu, nefiind „un metafizic”, este totuși departe de a fi un autor facil și încă și mai departe de a fi pe gustul generațiilor tinere, în ciuda editării și a publicității copioase.

Fugind după doi iepuri – să fie și geniu, și demitizator al genialității – s-ar putea să nu prindă până la urmă niciunul…

Însă, de la Cantemir și Eminescu și până la Nichita Stănescu, intertextualizarea a fost un mod de potențare a valorilor expresive și a viziunilor poetice originale și excepționale din tradiția poetică, fără pic de intenție ironică.

În cazul de față, primează deriziunea. Pastișa cărtăresciană nu intenționează decât degradarea unor poeme/ imagini/ viziuni poetice sublime sau intrate în conștiința colectivă până la chici sau până  la nivel de anecdotă, introducerea lor în contexte banale, vulgare, între grotesc și blasfemie.

Folosirea intertextualizării nu-i face postmoderni, în sensul demitizării valorilor literare anterioare, pe Cantemir, Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau pe alții.

Și eu am observat la poeții moderni postbelici o anumită apropiere de prozaism, care îi face să pară sau să fie într-un anumit sens „precursori” ai postmodernilor, dar spiritul în care aceștia folosesc intertextul sau ironia este totuși foarte departe de intențiile parodiei practicate de Cărtărescu în Levantul.

Nici măcar Țiganiada nu poate constitui un „precedent” real – deși poate părea astfel –, întrucât epopeea lui Budai-Deleanu avea până la urmă un scop moral, de corectare a moravurilor prin satiră. În mod deosebit, a năravului rău al românilor de a se certa și de a rămâne dezbinați. Așa-zisa „satiră iluministă” din Țiganiada e o iluzie critică, iar pastișele nu au rol devalorizant[16].

Mircea Cărtărescu e un foarte bun cunoscător al tradiției poetice românești și un excelent versificator, care își demonstrează virtuozitatea în această carte (aceasta era și intenția, una dintre ele). Ceea ce nu-l ridică însă cu mult peste calitatea de „orfevru” a unui Macedonski sau Coșbuc.

O capacitate absolut uluitoare de a versifica și de a compune poezii cu formă fixă, cât și de a pastișa, a avut și Nichita Stănescu. Și tocmai aici e diferența! Pentru că Nichita nu și-a dezvoltat niciodată această latură sau nu a transformat-o în operă literară publicabilă, pentru că nu a considerat-o productivă de adevărată poezie. Și nici eu nu o consider.

Nichita ar fi putut să compună epopei întregi sau să scrie zeci  (poate chiar sute) de volume de poezie, dacă și-ar fi îngăduit să se dezvolte plenar în acest sens. Fără îndoială, ar fi fost un poet foarte prolific, care ar fi trăit mult, ar fi fost încă și mai mult lăudat de critică și ar fi intrat în istoria literaturii noastre ca mare poet, dar nu ar mai fi fost niciodată geniul poetic pe care îl știm.

În ciuda faptului că Mircea Cărtărescu nu e lipsit nici de talent și nici de sensibilitate poetică, Levantul are un caracter artificial-demonstrativ. Bate la ochi faptul că „epopeea” sa e scrisă tezist, ca să fie în trend/ „sincronistă”, în acord cu tezele postmoderne.

Este evidentă, de asemenea, în Levantul, parodierea cu insistență a lucrurilor sfinte. Pe mine m-au dezgustat batjocurile și blasfemiile sale, care sunt grețoase. Mă opresc la câteva exemple, pentru cei care n-au citit Levantul:

Trei călugări ce plecase de la Atos cu rușine
Fiindcă altul îi pârâse că crește în curți găine
(Ci să știe că la Munte Aghios să priimești
Parte femeiască este groaznic să păcătuiești,
Chiar și parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiți, bătuți cu petre, dați afară de pân slujbe,
În ostrov se apucase, cu nivele, șpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaștii Mámon, Behemot și Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieșind lin și lung din mare,
Drept pe raza-i, preste ape, se ivește arătare:
O muiere-n văluri large pășind leneș pe cleștar
Cu o mână de domniță-ntinsă în agheasmatar[17].

/…/

Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deși e turc și el
Acum crede în Fecioara ce născu dân porumbel. /…/

Doamne al pustiilor
Ce-ți iese ciorchine
Cu cârceii viilor
Dân trup dă la tine,

Dă-mi în pept o inemă
Și în pumn o bardă
Și de vrednic ține-mă
În tămâi și nardă![18]

/…/

Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dân apă chioară[19]

/…/

Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia.
Sunt pistoane lucitoare dă oțel, e și Maria
Ce își poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are
Țeasta rasă și-mpărțită în patraturi de coloare
Și dân pelea țestii-i iese electrozi; e și un flutur
Ce cu trompa suge-amanții cocârjați în așternuturi;
Între axele cu came, pârghii, biele și șurube
Doarme un bărbat cu sânuri, coperit dă plăgi și bube,
Ci dân fiecare rană ese-un astru ce scântee…
Lângă un cazan cu aburi robotește o femee
De pământ, dar îmbrăcată numa-n purpură și gold
Ce-i răsare o cartelă perforată dă dân șold
Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.
Cea femee la mașina de cusut mișca pedala
Până fluturul dân aripi da, și-l mângâia Maria
Pă însinguratul, blândul, torturatul prunc Messia[20].

/…/

Împregiurul lui pirații tot să cațără pă funii,
Lustruiește țevi dă flinte, numără în sbor lăstunii
Și socoate icusarii ce dân punge îi produc
Ori icoane pupă lânced și lui sfântul Nepomuk
Își destăinuie păcatul: că o dată au mințit. /…/

Când veți înălța privirea cătră stele, când vun gând
Va ivi în țeasta voastră, ce-i cu botul în pământ
Precum oaia totdeauna, când vă va veni de sus
Luminarea că și vouă v-a jertfit cândva Iisus?[21].

Etc, etc, etc. Și aceasta, în anul când de-abia ieșisem din comunism, iar atitudinea sa denigratoare la adresa credinței creștine e cam greu de explicat pentru România anului 1990. Hulele/ blasfemiile abundă în Levantul, fiind construite cu migală de autor. Totuși, în decembrie ’89, revoluționarii care stătuseră în fața tancurilor au simțit, când au văzut că se apropie libertatea, să stea în genunchi și să rostească Tatăl nostru. Și au strigat: „Cu noi este Dumnezeu, „Vom muri și vom fi liberi!” și „Noi suntem români, voi sunteți păgâni!”, la adresa autorităților comuniste atee. Pentru că dreptul la a-și manifesta credința le fusese reprimat atâtea decenii.

Mă gândesc cum a ajuns Cărtărescu la asemenea blasfemii, trăind în aceeași Românie, mai ales că „epopeea” sa, publicată în 1990, trebuie să fi fost scrisă în anii anteriori, în anii în care s-au demolat atâtea Biserici. Să înțelegem că dorința de „sincronizare” ignoră orice realitate?

În altă ordine de idei, critica estetizantă a secolului al XX-lea a subliniat cu prisosință faptul că poezia religioasă, precum și cea istorică sau patriotică nu sunt „de valoare”, pentru motivul că nu posedă adâncimi de semnificație, ci reprezintă, în esență, simple exerciții de versificație, pe teme și motive date. (Acestea au fost totdeauna steagurile teoretice ale unora ca Manolescu, Negrici, etc, etc – ca să vin mai aproape de epoca noastră și de profesorii care mi-au predat la facultate.) În felul acesta, le-au exclus din istoriile literare și din cărțile de critică sau le-au acordat un loc nesemnificativ, periferic, uneori figurând chiar la exemple negative. De asemenea, în virtutea dezideratelor moderniste ale poeziei, erau eliminate biograficul, anecdota, narativul, accidentalul, vulgarul cotidian etc.

Iată că acum, la începutul secolului al XXI-lea, ne pomenim cu o situație paradoxală. Pentru că aceeași critică respinge acum poezia metafizică, filosofic-religioasă, meditativă, gravă, poezia abisurilor de semnificație, postulând autoritatea creației poetice inteligibile, autoreferențiale, care cultivă accidentalul sau obscurul/ vulgarul cotidian. Spre exemplu, privind cu un ochi de estet spre poezie, Emil Brumaru nu se ridică prin nimic deasupra lui Vlahuță sau a lui Coșbuc. Și nu poți să nu te întrebi de ce, urmărind același criteriu, criticii care nu l-au suferit (sau nu l-ar suferi) niciodată pe Vlahuță sau pe Coșbuc, îl apreciază totuși pe Brumaru.

Poezia postmodernă exaltată acum e, așa cum spuneam, tot ceea ce renegase estetica poetică modernă, începând cu simbolismul. Și vedem, în consecință, critica noastră literară, patinând printre ideologii și curente și făcând piruete spectaculoase.

Dar să închidem paranteza și să ne întoarcem la Levantul. „Epopeea” e o imitație care vrea să dovedească faptul că imitatorul merită să-i surclaseze pe cei pastișați. Atitudinea autorului, atunci când a compus-o, a fost una de frondă, revendicativă, cu intenții demolatoare.

E posibil ca, între timp, autorul să-și fi dat seama că tradiția poetică românească nu e formată dintr-o sumă de proști pe care poți să îi parodiezi cu ușurință, pe care, de fapt, dacă i-ai pastișat, înseamnă că i-ai și întrecut. O sumă de proști dintr-o țară izolată istoric, cel mai adesea, și care are nevoie de „minți luminate” și „demitizatoare” – precum Cărtărescu, Patapievici, Manolescu, Boia etc. – care să o scoată „la liman”. Că, în fapt, acești poeți mari ai literaturii române și-au cunoscut fiecare foarte bine tradiția lirică, au înțeles-o și au iubit-o și și-au construit integrarea în ea cu atenție și dedicație. Și că, dacă vrei să îi demolezi pe ei, te plasezi singur în afara literaturii în limba în care scrii, te autoexcluzi din receptarea posterității.

Până acum, poeții care au încercat să fie denigratori și persiflanți și să-și construiască o operă pe această atitudine au rămas, totuși, niște mediocri. Îi am în minte pe Macedonski și pe Minulescu, care nu se numără între geniile poeziei românești.

Cărtărescu însuși, prin Levantul, dovedește că are o cultură poetică vastă (și a exegezei asupra poeziei, totodată) și un talent poetic nativ, în sensul stăpânirii cu mare ușurință a darului versificației, nu și că este un geniu poetic. Ar fi putut să dovedească acest lucru, dacă ar fi demonstrat că a pătruns adânc în substanța simbolică a marii poezii, dar el nu a făcut decât să caricaturizeze, vulgarizând, semnificațiile facile și periferice ale poeziei sau care fuseseră puse în lumină și vehiculate de exegeza literară.

Însă, în ultimii ani, Cărtărescu pare să-și fi schimbat oarecum poziția și pare că vrea…să se integreze acestei tradiții, argumentând tocmai prin Levantul această integrare. Daniel Cristea-Enache aprecia, într-un articol din 2007, că Levantul e „o minunata pledoarie pentru frumusețea poeziei”[22]. Mie nu mi se pare astfel, ci cu totul dimpotrivă, o încercare de a stinge toată frumusețea tradiției poetice anterioare postmodernismului. Criticul recunoaște că „spațiul cel mai întins îi este rezervat lui Eminescu, la care scriitorul „optzecist” se raportează în mod constant”, considerând însă că „deasupra tuturor, cantitativ si intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea Cărtărescu un mixtum compositum, deliberat și asumat postmodern”[23].

În ciuda evidențelor, Cristea-Enache e de părere că, „în spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate și montate cu dexteritate, îl întrezărim pe Demiurgul romantic, fie el și îmbrăcat în blugi de producător postmodern. Aspirația către un Centru, căutarea unui miez de stabilitate ontologică într-o lume destructurată fac din Mircea Cărtărescu un postromantic, evidențiat ca atare în Levantul. El îl abandonează, vrând-nevrând, pe Dimov pentru a regăsi, alături de Eminescu, această viziune etajată a Totului îmbrăcat în învelișuri trecătoare”[24]. Ipostaza de „postromantic” sau de „eminescian” a lui Cărtărescu în Levantul este cu totul falsă. Autorul e un „demitizator” constant și feroce al atitudinilor romantice și al filosofiei eminesciene. Cristea-Enache încearcă doar să răstoarne cele mai limpezi evidențe.

S-au înmulțit însă, în ultimii ani, vocile care susțin că autorul Levantului este chiar un eminescian, un romantic, că, prin opera sa (nu numai prin Levantul, ci prin tot ceea ce el scrie), se plasează în tradiția marilor romantici și a lui Eminescu. Ultima dată am citit acest lucru la Adina Dinițoiu, în opinia căreia întâlnim în Solenoid „același protagonist dintotdeauna, tînărul însingurat, visător, pasionat pînă la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noștri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului și ai visului, ancorat într-o solidă tradiție autohtonăEminescu și Eliade –, dar și în cea europeană a romantismului (s. n.), la care se adaugă imageria de tip postmodern […] Casa pe care o cumpără protagonistul, de pildă, la începutul romanului îmi pare o versiune postmodernă, dotată cu un…solenoid la subsol a casei delabrate din Sărmanul Dionis al lui Eminescu”[25]

Apropo de dorința lui Cărtărescu de a face joncțiunea cu Eminescu și Mircea Eliade…în 2007 am scris un articol, Dubla ereditate eminesciană[26], în care arătam lectura inedită pe care a făcut-o Eliade, în nuvelele sale, poeziei eminesciene. Recent, am aflat de lucrarea lui Gisèle Vanhese, din 2011, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur, care, de asemenea, a implicat interpretarea lui Eliade în analiza Luceafărului

Mai notăm că, în 2010, Cărtărescu a publicat (după mulți ani de pauză) un volum de versuri intitulat Nimic, cu poezii tot de prin anii ’90, dar prin care ar fi căutat „să se îndepărteze cu totul de locurile comune ale optzecismului” și ar fi vrut „să ne sugereze ce ar fi putut să fie poezia de astăzi a lui Cărtărescu, dacă poetul n-ar fi fost substituit, de aproape două decenii, de prozator”[27], în 2012 a făcut o declarație spectaculoasă: „N-am fost nimic altceva vreodată decât poet”[28], în 2014 a republicat Levantul, iar în 2015 a publicat integrala poeziei sale (fără Levantul), cu titlul semnificativ: Poezia.

Așa încât, în mod cu totul paradoxal, cu cât Eminescu e mai denigrat și mai împins la periferie, repudiat de unii critici precum Manolescu („lansatorul” lui Cărtărescu) – a se citit capitolul dedicat lui Eminescu din Istoria critică, în care acesta apare ca un scriitor mediocru, mai geniali par Heliade sau Macedonski decât el – interpretat postmodernist de alții, precum Alex Ștefănescu[29], cu atât mai mult și mai obstinat Cărtărescu este descoperit ca…eminescian. Dacă nu cumva o să aflăm, în curând, că, de fapt, Eminescu era cărtărescian, că el l-a pastișat pe Cărtărescu…


[1] Mircea Cărtărescu, Levantul, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 13.

[2] Idem, p. 35-36. [3] Idem, p. 74. [4] Idem, p. 115. [5] Idem, p. 104. [6] Idem, p. 112.

[7] Idem, p. 109. [8] Idem, p. 109-110. [9] A se vedea idem, p. 176-179.

[10] Antimetafizica. Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, ediția a II-a, prefață de Alexandru Paleologu, postfață de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Allfa, București, 1998, p. 106.

[11] Mircea Cărtărescu, Levantul, op. cit., p. 112.

[12] Cf. https://octaviansoviany.wordpress.com/2016/09/28/mircea-cartarescu-3/.

[13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem.

[16] A se vedea cartea mea, Țiganiada: tradiție și inovație, Teologie pentru azi, București, 2012, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[17] Mircea Cărtărescu, Levantul, op. cit., p. 20.

[18] Idem, p. 69-71. [19] Idem, p. 80. [20] Idem, p. 115. [21] Idem, p. 130-131.

[22] Cf. http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/o-epopee-orientala-3069292/.

[23] Ibidem. [24] Ibidem.

[25] Cf. http://adinadinitoiu.blogspot.com/2016/05/calea-regala-visului-solenoid-de-mircea.html.

[26] Publicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Acest articol a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, atât în prima cât și în a doua ediție a cărții. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/; http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[27] Cf. https://octaviansoviany.wordpress.com/2016/09/28/mircea-cartarescu-3/.

[28] Cf. http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu-n-am-fost-nimic-altceva-vreodata-decat-poet-15491.

[29] A se vedea ceea ce am scris în articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/12/eminescu-demetafizicizat/.

Eminescu demetafizicizat

Alex Ștefănescu a început, de curând, o serie de comentarii la poemele antume ale lui Eminescu. Care sunt, însă, submediocre, pentru înălțimea poziției de la care le emite autorul.

După câteva mostre online[1], până acum a publicat, în 2015 și 2016, mai multe comentarii, la editura Allfa, într-o serie intitulată Eminescu. Poem cu poem. Sunt comentarii  ale antumelor eminesciene, adică la Luceafărul, Călin (file din poveste), Doina, Floare albastră, Scrisoarea III etc., etc.

Cineva a zis că respectivele analize sunt pentru elevii de gimnaziu, în cel mai bun caz. Și are dreptate. Alex Ștefănescu comentează de parcă a găsit caietul unui elev căruia i-a fost lene să gândească și i-a plăcut să…povestească poemele și…a socotit că ar fi bine să le publice pe numele său.

Cel puțin aceasta este senzația pe care mi-au oferit-o comentariile sale.

Se poate spune, desigur, că accesează informații, ca istoric literar, pe care un elev de gimnaziu nu le poate avea, dar nu posedă absolut deloc veleități critice care să poată fi aplicate la textul eminescian.

Autorul leapădă toată profunzimea poeziei lui Eminescu, ceea ce reiese cu prisosință mai cu seamă din comentariul Luceafărului.

Și face aceasta în favoarea unei receptări sentimentaliste a liricii eminesciene și chiar…senzaționaliste, în ambele accepțiuni ale cuvântului: atât senzualist, cât și senzaționalist-monden.

Alex Ștefănescu supralicitează erotismul eminescian: „În sfârșit, este de neuitat versul: «De a vârstii ei căldură fragii sânului se coc», în care este exploatat subtil contrastul dintre mișcarea fetei adormite și activitatea secretă din corpul ei. În cele mai îndrăznețe cărți erotice din vremea noastră nu există atâta erotism cât în acest vers” (comentariul la Călin…, p. 26). Cu acest vers, Eminescu este așezat între…Emil Brumaru și Sharon Stone[2]. Descrierea „fetei adormite”, datorită îmbibării de erotism, i se pare, în consecință, „de o frumusețe literară fără seamăn” (p. 21).

Referințele la Sharon Stone, Meryl Sreep, Christian Dior etc. tind să facă din Eminescu un eveniment nu modern, ci monden.

Însă, ceea ce este menit să producă cea mai mare confuzie e faptul că Alex Ștefănescu apreciază la superlativ, cel mai adesea, versurile poetului, neezitând să-l așeze lângă marile genii ale poeziei. Și asta nu de puține ori, în ciuda pauperității severe a unui comentariu literar apt să demonstreze o asemenea încadrare a poetului.

Sigur, nu Alex Ștefănescu a descoperit această alăturare a poetului nostru de Homer, Shakespeare, Dante, Goethe etc. Au muncit alții, mulți, înainte, ca să determine așezarea lui în rândul acestora. Alex Ștefănescu și Manolescu (cărora li s-a cerut părerea în legătură cu o antologie tradusă în engleză și difuzată în Australia…) vor să culeagă doar laurii…

Așadar, autorul apreciază adesea, la superlativ, cum spuneam, versurile lui Eminescu, însămânțând „comentariile” cu observații de genul: „Este o risipă de frumusețe literară care ne intimidează. Dacă ar fi să luăm în considerare numai imaginea «dragul codru, troienindu-și frunza toată», tot am simți că ne aflăm în fața unui mare poet” (comentariul la Scrisoarea III, p. 44).

În altă parte, țin minte, ne comunică cum a descoperit el cu încântare că, la Eminescu, codrul e „bătut de gânduri” și nu de vânturi – ceea ce e rizibil, pentru că, despre natura ca logos cosmic la Eminescu (pentru care codrul e bătut de gânduri și nu de vânturi), au vorbit alții, mult, mai demult și mai de curând. Însă autorul nu se dă în lături de a se declara entuziasmat de o asemenea metaforă, care, desigur, pentru el nu are niciun substrat cognitiv, el rămânând la pura încântare, ceea ce ne îndeamnă și pe noi să facem. Adică: să nu mai gândim

Problema este: cum a reușit Alex Ștefănescu performanța uluitoare de a-l așeza pe Eminescu lângă Dante și ceilalți (ba chiar și lângă Biblie, el comparând opera lui Eminescu, la un moment dat, cu Biblia), printr-o receptare de o asemenea superficialitate?!

Ipocrizia criticului se dă singură pe față, pentru că el se arată nedumerit „cum a reușit Iosif Vulcan de la revista Familia din Oradea să vadă un mare talent în tânărul de șaisprezece ani, Mihail Eminovici” (Venere și Madonă, p. 11). Dar Alex Ștefănescu, oare, cum a reușit să-și dea seama că Eminescu trebuie pus în panteonul marilor genii, din faptul că i-a plăcut cum și-a troienit codrul frunza sau cum a sugerat Eminescu dezvirginarea fetei de-mpărat (și altele asemenea)?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: în veci Eminescu nu poate fi un poet mare, genial, receptat printr-un astfel de „comentariu”! Așezarea lui în rândul geniilor nu se poate face decât tocmai prin acele comentarii care înțeleg substratul mistico-filosofic al versurilor, pe care Alex Ștefănescu vrea să le înlocuiască cu această farsă grotescă.

Criticul încearcă să ne livreze un Eminescu demetafizicizat și prin tot felul de observații…„subtile”, de genul: „Mereu ne închipuim că Eminescu, cu privirea îndreptată spre stele, nu-i vede pe oameni. În realitate, el vede tot. Numai că nu-l interesează tot” (Călin…, p. 27). Dar este un om ca toți oamenii, care trăiește pe pământ și nu în sfere înalte. Și la fel era și Nichita, ne spune el mai departe…

…și un Eminescu vitalist: „Refuzul existenței se arată a fi expresia unei mari vitalități ofensate. De altfel, o dovadă de vitalitate este chiar perfecțiunea poeziilor considerate «pesimiste». Cine disprețuiește viața, cultura, comunicarea cu oamenii nu mai are resurse să caute cu ardoare «cuvântul ce exprimă adevărul». La Eminescu…se investesc eforturi uriașe pentru a ajunge la coerență și monumentalitate. Poetul, care pare un pesimist radical, este însuflețit, de fapt, de un optimism al creației” (Rugăciunea unui dac, p. 34).

Însă teza despre un Eminescu nepesimist am reluat-o și demonstrat-o eu – după foarte mulți ani în care a făcut carieră „nihilismul” eminescian – în articolele și cărțile mele despre Eminescu (aici și aici). Doar că scopul lui Alex Ștefănescu, prin a afirma un Eminescu nepesimist și vitalist, nu este acela de a restaura adevărul, ci de a-l îndepărta pe poet de orice perspectivă filosofică, de ipostaza lui meditativă, gravă, profundă.

Se poate vorbi despre un vitalism eminescian, însă trebuie avută mare grijă, pentru a nu fi confundat cu vitalismul unui Coșbuc sau al unui Macedonski sau al unui Emil Brumaru, care sunt din spețe diferite. Însă Alex Ștefănescu tocmai asemenea confuzii vrea să stârnească.

În fine, o ultimă observație: ca mulți alții, Alex Ștefănescu îl absolvă de vină pe Maiorescu: „Sărăcia nu are nimic dezolant sau umilitor, este sărăcia văzută de un prinț deghizat în cerșetor, așa cum s-a considerat probabil întotdeauna poetul” (Călin…, p. 45). A se vedea și comentariul la Cugetările sărmanului Dionis, p. 33, unde poetul „dă tonul unei lamentații voioase pe tema sărăciei, în care, de altfel, se complace”.

Rosa del Conte spunea, despre Maiorescu, că „frizează cinismul”[3], în vestitul articol de după moartea poetului. Cinism în care se complace, pe mai departe, și Alex Ștefănescu.

Rațiunea conceperii acestor „comentarii”, însă, așa cum se află expusă pe coperta tuturor „exegezelor” alexștefănesciene, ne-a indignat cel puțin la fel de mult ca și conținutul. Iată ce spune autorul, spre seducerea cititorilor:

„Unii cunoscuți mă întreabă de ce este nevoie de aceste comentarii. «Nu s-a scris destul despre Eminescu? Credeți că o să găsiți interpretări mai originale ale poeziilor lui decât cele care s-au adunat de-a lungul timpului?» Doamne ferește, numai originale n-aș vrea să fie interpretările mele! Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se…îndepărteze de textul eminescian.

Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi! S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. S-a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului.

Inițiativa mea critică s-ar putea numi «întoarcerea la text». Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să încercăm să înțelegem prin ce anume ne farmecă”.

Multor cumpărători neinstruiți le-ar putea suna cool aceste cuvinte. Probabil că asta s-a și vrut.

Însă, Alex Ștefănescu se contrazice singur, din nou, în mod flagrant. Cum s-a întors la text, dacă, în același timp, comentariile sale „nu sunt originale”?! Și dacă nu sunt originale, atunci ce sunt, plagiate? Oricum, așa cum spuneam, el pare că a găsit caietul vreunui elev, pierdut pe stradă…pentru că la aceasta se rezumă comentariul său aplicat pe text.

Dar autorul își regăsește, brusc, morga critică și susține că el „s-a întors la text”. Adică, ar fi conceput un comentariu autentic, în  conformitate cu ce spune textul, pentru că unii critici literari au deviat, în analiza lor, prea departe de adevăratele preocupări și gânduri ale poetului.

Nu e de înțeles, în primul rând, de ce să fi așteptat să ajungă septuagenar ca să „se întoarcă la text”. După ce a avut toată viața de critic literar la dispoziție și nu și-a dat niciodată osteneala, în trecut, să asculte ce spune textul (oricare text) – în orice caz, nu în modul în care are pretenția că procedează acum.

„Întoarcerea la text” are însă problemele ei specifice, în cazul poeziei romantic-moderne. Într-o carte publicată recent, în 2013, și reeditată în 2015, de care am pomenit deja, făceam, la final, următoarea observație: „În principiu, ne pronunțăm pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[4]. Și îmi mențin poziția.

Pe de altă parte, Alex Ștefănescu a tot avut timp și prilejuri să ia atitudine împotriva celor care, cum zice dânsul, au tras cu arcul în nori sau au ajuns la considerații critice „cu totul străine de poeziile lui Eminescu” ori la o „filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului”.

Dacă îi are cumva în minte (și) pe Ion Negoițescu, Ioana Em. Petrescu sau Amita Bhose (între alții), de ce nu a luat, între timp, o atitudine clară împotriva derapajelor critice din paginile lor? Eseurile lor (mai ales ale primilor doi) au fost și sunt în mod neabătut inserate în bibliografia pentru elevi și studenți. Mai mult, după câte știu, în anturajul critic în care se mișcă Alex Ștefănescu, au fost întotdeauna agreate și elogiate.

Dacă nu e vorba (și) de aceștia, atunci pe cine vizează domnul Ștefănescu? Pentru că, mai derapanți, cu mult, decât cei numiți mai sus, nu cred că există, care să fi tras cu arcul în lună. Mă gândesc, desigur, în primul rând, la cei care au fost luați foarte în serios de conștiința și istoria critică.

Autorul insinuează că el i-ar continua pe „primii participanți [care] au nimerit ținta”. Mă întreb care ar fi aceia: Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu?! După câte știm, pe atunci critica nu cunoștea sau nu lua în considerare decât antumele (ca și Alex Ștefănescu, acum), încă dibuia în întuneric în ce privește înțelegerea adâncă a poetului și ezita între elogii și acuze de nebunie și incoerență la adresa lui Eminescu, cele din urmă datorită, adesea, unor fapte de poezie care astăzi sunt considerate, unanim, virtuți stilistice.

Lăsând gluma la o parte și neseriozitatea lui Alex Ștefănescu, faptul că unii exegeți s-ar putea să fi greșit – sau cu siguranță au greșit – în anumite poziții critice ale lor, vizavi de Eminescu, nu e un motiv ca să ne întoarcem la episoade primitive de receptare a lui Eminescu.

Nu-l putem citi astăzi pe Eminescu ca și cum n-ar fi existat nicio școală critică și nicio evoluție exegetică în stare să ne deschidă drumul înțelegerii operei lui. Nu putem să-l mediocrizăm pe Eminescu, pentru că unii au filosofat prea mult și pe alții…i-a durut capul.

De altfel, nu faptul în sine de a filosofa comentând opera eminesciană e un lucru eronat, ci a face speculații care nu își află temeiul în lucrările sau în caietele lui, adică fără o argumentare solidă.

Și dacă cei care au „filosofat” pe marginea poeziei lui au mai și căzut în eroare (în proporții diferite, de la caz la caz), înseamnă că noi trebuie să vedem unde au greșit și cum să continuăm lucrurile care sunt bune. Pentru că, după logica lui Alex Ștefănescu, dacă mai sunt trenuri care se ciocnesc și avioane care cad, înseamnă că trebuie să ne suim la loc în căruță.

Chiar dacă au greșit în comentariul lor, cei vizați nu au greșit, însă, când au susținut că Eminescu e mare. În schimb, Alex Ștefănescu, pretinzând că urmărește cu atenție textul poemelor, ne prezintă un Eminescu poet mediocru, care, practic, nu sare departe de pașoptiști, cu toate numele sonore din poezia universală, cu care l-a învecinat criticul.

Sau tocmai acesta este scopul și toate aceste pretinse motivații nu sunt decât o ascundere după copac?

Să înțelegem că, dacă strategia începută cu niște ani în urmă, la Dilema, n-a mers, s-a trecut la alta?


[1] Acestea au fost publicate sub un titlu curios: Un vers din Eminescu. Prin 2007, scrisesem un articol cu acest titlu: Doar un vers din Eminescu, cf.http://www.teologiepentruazi.ro/2007/03/15/doar-un-vers-din-eminescu/.

Să fie o simplă coincidență?

[2] Iată și comentariul meu: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, Ed. Universității din București, 2013, p. 174, n. 575: „Erotismul e subtil și complex: sânii Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii [pe când]/ Stelele-n cer mișcă-auritele zodii (Ecò). Ca de multe ori în poezia lui Eminescu, aparențele înșală, întrucât corespondența nu se referă la sfericitate/ rotunzime, la analogia formală dintre sâni și sferele celeste, ci la energia sau dinamica interioară care mișcă-auritele zodii, mișcă stelele cerului, dar care, aceeași energie, face ca: de a vârstii ei căldură fragii sânului se coc (Călin (file din poveste)). Aceeași iubire mișcă, concomitent, cerul cu stelele și inima omului. Într-o ultimă variantă a Glossei, cu sens modificat: Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul și în tine”.

Am reeditat această carte, într-o ediție exclusiv online, cu titlul Eminescu între modernitate și tradiție, ediția a doua, revăzută și adăugită, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Aici, comentariul de mai sus se află la p. 280, n. 591.

[3] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediția a II-a,  Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 37, n. 9.

[4] Cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu între modernitate și tradiție, ediția a doua, op. cit., p. 839, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

O trădare a lui Nichita

Am cumpărat, acum câteva zile, de la librăria Sophia, cartea lui Sorin Dumitrescu, Tablou cu orbi. Cartea e apărută în 2013 (la Ed. Fundația Anastasia), dar am ocolit-o până acum, (și) din cauza prețului piperat (53 de lei pentru 185 de pagini, cu scris mare tipărit pe foaie groasă).

Ascultasem conferințele lui Sorin Dumitrescu, despre Nichita, din 2013, de după lansarea cărții, și nu mi se păruse că aduce niște informații care să-mi fie de mare folos pentru înțelegerea operei lui Nichita, așa că nu m-am grăbit să cumpăr cartea.

Cum însă am reînceput, anul trecut, comentariul poemelor nichitiene și de curând am terminat Elegiile și am trecut la volumul Alfa (Obiecte cosmice), am zis să-mi înfrâng reținerile și să o cumpăr totuși (poate că va fi fiind în ea ceva mai mult decât în conferințe), mai ales că Sorin Dumitrescu e sigurul care susține intersectarea lui Nichita cu Teologia, mi-am zis eu.

Lectura cărții, din păcate, mi-a produs o profundă decepție și indignare.

Sorin Dumitrescu susține că, în opera lui Nichita există o „falie ontologică (s. n.)” (p. 16) ce desparte o primă perioadă de creație de o a doua, „cea de după Necuvintele” (Ibidem), cuprinzând „cu precădere” volumele ultime, Epica magna, Operele imperfecte și Noduri și semne (cf. Ibidem). Pe autor îl nemulțumește, pe drept cuvânt, faptul că s-a făcut, în trecut, „estimarea eronată a valorii celor trei volume în raport cu ansamblu operei” (Ibidem).

Pentru cine nu cunoaște istoria, tonul pentru estimarea eronată l-a dat Nicolae Manolescu, urmat de mulți alții, care au afirmat atunci că poetul și-a pierdut talentul. Coincidență sau nu, pentru realizarea acestor volume, Nichita s-a asociat atunci cu Sorin Dumitrescu, care a realizat ilustrarea grafică a volumelor.

Ceea ce probabil nu știe Sorin Dumitrescu e faptul că, pe când eram eu la facultate și masterat (prin anii 2000), Nicolae Manolescu își schimbase poziția cu 180 de grade și susținea în fața noastră că, de fapt, adevărata poezie de valoare a lui Nichita se află tocmai în aceste volume, și nu în cele din prima perioadă de creație. I-am reproșat atunci că l-a rănit pe Nichita degeaba, în ultima parte a vieții sale… Însă, în Istoria critică din 2008, n-a mai făcut diferențieri clare de genul prima perioadă și a doua perioadă, ci a spus doar că opera lui e inegală valoric (a se vedea Istoria critică, p. 1018: „decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român”).

Să ne întoarcem la cartea lui Sorin Dumitrescu. Acesta ne spune că: „ne vom îngădui, cu toată modestia, să punem provizoriu în paranteze abilitățile specifice criticii literare” (p. 17). Îi atragem atenția, la fel, „cu toată modestia”, că nu are ce să pună în paranteze, pentru că n-a demonstrat niciodată că posedă asemenea abilități.

Totuși, urmând criticii literare (deși se leapădă de ea), Sorin Dumitrescu vede două poetici distincte, pentru două perioade de creație care ar fi inegale ca valoare. Dar face critica criticii, susținând că: „creația poetului a devenit astăzi toată o apă și un pământ (s. a.), fiind invariabil tratată global și comentată indistinct, la grămadă…” (p. 15).

Nu știu cine a tratat-o vreodată „indistinct, la grămadă”. Chiar Manolescu amintește despre Epica magna și Operele imperfecte „de care comentatorii au legat o schimbare la față definitivă a poetului” (p. 1023 din Istoria critică). Fac aceste precizări pentru că Sorin Dumitrescu face afirmații în necunoștință de cauză, nedând semne că ar fi parcurs, cu adevărat, toată exegeza literară mai înainte de a o face…o apă și-un pământ.

De fapt, artistul plastic încearcă să-și impună în fața publicului cititor, de la bun început, fără să fi apucat încă să demonstreze ceva, superioritatea viziunii sale în comparație cu toți ceilalți exegeți sau hermeneuți ai operei lui Nichita. Multe afirmații ale sale sunt însă locuri comune ale criticii literare, dar el nu se obosește să precizeze acest lucru.

Așadar, pentru cele două poetici despre care vorbește, ia drept repere două volume: 11 elegii și, respectiv, Noduri și semne.

Trebuie spus că autorul nu are un mod riguros de a-și urma demonstrația (sau aceea ce vrea el să fie o demonstrație) și de aceea mă străduiesc din răsputeri să fac o prezentare coerentă a lucrurilor.

Sorin Dumitrescu trece peste primele volume ale creației poetice nichitiene, ca și când n-ar fi existat sau ca și când ar fi un neant valoric, și se oprește direct la 11 elegii, pe care (în stilul șopârlesc, pe care unii îl consideră brevetat la noi de Călinescu), după ce le elogiază, considerând că ar fi meritat Nobelul (p. 23), le declară un eșec, pentru că…așa le-ar fi considerat poetul însuși (p. 24).

Și discuția propriu-zisă începe cu o mare mistificare. Pentru a ne convinge că Nichita s-a dezis ca de un eșec, de Elegiile sale, Sorin Dumitrescu ne oferă următorul pasaj din Antimetafizica (citează aceeași ediție ca și mine, Ed. Allfa, 1998):

Dumitrescu 1

Și aici, surpriza neplăcută e imensă. Pentru că autorul folosește mai multe tertipuri pentru a-și realiza mistificarea:

  1. unește două comunicări aflate la distanță de 3 pagini una de alta. Pasajul este, în cea mai mare parte, de la p. 97, iar ceea ce spune despre Vianu formează un paragraf diferit de comunicarea care urmează, despre 11 elegii. În timp ce afirmația „sunt străin de cartea aceasta” e de la p. 100, având alt sens.
  2. În nota de subsol aferentă, Sorin Dumitrescu indică: „pag. 97-98”!! Pentru a crea impresia de înlănțuire ideatică a ceea ce el a citat.
  3. Afirmația „sunt străin de cartea aceasta” nu numai că este citată trunchiat, dar și, în mod vizibil cu scopul de a i se schimba sensul.

Iată ce spune, de fapt, Nichita:

Dumitrescu 2

Nichita spune, de fapt, că este străin de întreaga sa operă (suntem în 1982), în sensul de a se autodepăși continuu pe sine însuși, de a nu se opri admirativ la vreunul dintre volume!

Cu această minciună începe autorul discuția despre Elegii, caracterizate simplu ca o suită de „înăuntruri” și „impasuri”. După un comentariu sumar (în care mai mult ne indică sensul literal al Elegiilor, adică ce se poate înțelege la o primă lectură a textelor), Sorin Dumitrescu ne învață că: „cititorul trebuie să ocolească ispita de a lua pe rând înțelesurile fiecărei elegii și de a le descifra, vers după vers, ca pe troparele bisericești” (p. 47). Parcă auzi vulpea care spune că strugurii sunt acri, când nu ajunge la ei

După care, va puncta: „Comparat astăzi cu viteza și concentrarea redactării metalingvistice a Nodurilor și semnelor, discursul celor 11 Elegii, chiar și atunci când este servit de geniul mirabil al lui Nichita, trenează totuși și uneori pare să cadă în indistinct, în ambiguitate. […] Portretul sec și indiferent pe care îl face cărții însuși poetul  probează indirect că o consideră un proiect eșuat (s. n.) [am văzut mai sus că e vorba de o mistificare grosolană]” (p. 53).

„Și totuși, cum a fost posibil ca nimeni să nu fi observat că în locul spectacularelor abilități metamorfotice din cele 11 Elegii, în care gnozele sacre inundă miturile, sacralitățile apocaliptice cutreieră antichitățile călare pe simboluri și pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri și ordini cosmologice, și-a făcut loc o abilitate nouă…[etc.]?” (p. 64) în ultimele volume, cele pe care le apreciază Sorin Dumitrescu, cele pe care el le-a ilustrat grafic.

Și nu numai despre 11 elegii are păreri proaste: „în Oul și sfera, poemele nu susțin decât în parte promisiunile titlului. Conținutul este cauționat doar prin două poeme”…(p. 55); „E o poezie care știe tot în materie, care știe să-și permită tot: și cum se fac capodoperele și cum se poate face, la nevoie, poezie oficială sau complezentă de calitate! (să ne amintim și de controversatul Roșu vertical)” (p. 56).

Pentru autor, cele 11 elegii reprezintă „poetica ideii scrise”, „glorioasă”, dar „eșuată”, după cum a afirmat de foarte multe ori în carte, în vreme ce ultimele trei volume ilustrează poetica necuvintelor. Deși, între Necuvintele și Epica magna mai sunt încă…4 volume de poeme, pe care autorul nostru nu le bagă în seamă. Din păcate pentru aceste volume, ele nu sunt ilustrate de Sorin Dumitrescu sau poetul, pe atunci, încă nu colabora cu el: deci, cum ar spune autorul, nu merită osteneala!

Așadar, despre necuvinte ne spune: „potrivit părerii noastre (s. n.), necuvintele nu pot fi descrise și comentate ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice. Înțelesul lor literal indică indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva pentru care încă nu există cuvinte. Tradiția experierii harismatice le descrie ca fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă proveniență; nu provine din abilitățile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei cuvintelor. Proveniența necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice, duhovnicești. […] În fine, nesemnalat până în prezent (s. n.) este faptul că necuvintele au puterea și vocația de a apropia covârșitor teologia de sensul poeticii metalingvistice (s. a.)” (p. 67-68).

Problema e că, cu câțiva ani în urmă, când era mai sincer, Sorin Dumitrescu a declarat, într-un interviu la televizor (pe care l-am citat și altădată), că Nichita i-a spusnecuvintele reprezintă modul de a vorbi al Sfinților Protopărinți în Rai. Așa încât, în condițiile unei asemenea mărturisiri din partea poetului, cele de mai sus nu mai pot fi: „potrivit părerii noastre”. Sorin Dumitrescu încearcă însă, acum, să amestece lucrurile și să ni le prezinte și pe cele știute de la Nichita ca fiind rodul hermeneuticii sale.

Deși Nichita a inventat necuvintele (intitulându-și astfel un volum de versuri) și a prospectat poezia metalingvistică, totuși, între teoriile și dezideratele sale, pe de o parte, și punerea lor în practica poetică, pe de altă parte, este o mare diferență.

Mai simplu spus, oricine poate vedea că volumele de după Necuvintele, inclusiv ultimele trei volume, pe care le elogiază Sorin Dumitrescu, nu sunt scrise cu…„duh” sau cu acel gen de cuvinte în care au vorbit Adam și Eva în Edem sau pe care le-a auzit Sfântul Pavlos când a fost răpit la al treilea cer.

Sorin Dumitrescu știe și el acest lucru! Tocmai de aceea aduce în discuție ceva…la  care nu se pricepe prea bine, nici din punct de vedere teologic și nici literar.

Ceea ce susține el e că, în ciuda dezinteresului total al lui Nichita față de Biserică și de programul ei ascetico-liturgic (cf. p. 33), totuși, poetul a ajuns brusc – „subit” e cuvântul pe care îl folosește (p. 61, 79) –, la o „poetică harismatică” (p. 33) și la „experiențe harismatice” (p. 67, 179 etc.) – sintagmă proprie penticostalilor.

În prima perioadă de creație, Nichita ar fi fost doar inspirat, autorul oferindu-ne o definiție foarte stranie: „inspirația, ca putere cosmică a minții (s. n.), inspiră fără teamă, direct, mental, redactarea poeticilor ideii scrise” (p. 78). În vreme ce, în volumele pe care le privilegiază Sorin Dumitrescu, avem de-a face cu o insuflare a harului și cu un „dar al Paracletului” (cf. p. 78-79).

Cum și de ce s-ar fi petrecut o asemenea schimbare „subită” cu Nichita, de ce poetul ar fi devenit, dintr-o dată, „harismatic” și „pnevmatic”, fără să schimbe nimic în viața lui, autorul nu caută să-și explice sau să ne explice.

Sorin Dumitrescu ne comunică faptul că poetul „a fost…receptiv la o vedenie de excepție, exclamată de Pronie în stare de veghe, iar târziu, cu puțină vreme înaintea morții sale timpurii, de o alta, onirică, iar ca talie teologică mai importantă decât prima (s. n.)” (p. 73). Datele le are, în esență, de la Nichita, însă caracterizarea finală îi aparține autorului. Iar reținerile lui de a ne oferi amănunte – care ar fi cu adevărat interesante – sunt suspecte.

Nu ne spune precis dacă cea de-a doua este cea cu tunelul oranj, relatată poetic în Noduri și semne. Însă autorul aruncă în derizoriu experiența menționată de poet în A treia elegie, afirmând că „versurile […] sunt tulburător conforme duhului descrierilor și relatărilor pacienților reveniți din moartea clinică, citați abundent în Viața de după viață, a celebrului doctor Raymond Moody” (p. 92).

Și face aceasta pentru a supraaprecia, din nou, poemele din Noduri și semne față de 11 elegii și chiar față de tot restul operei nichitiene. Pentru că el, „desenatorul hublourilor transcendentale” din acest volum, i-a oferit poetului ideea prețioasă de a împărți poemele în „11 + 1 secțiuni […] deliberat marcate cu 11 + 1 imagini” (p. 91-92), pentru ca să fie o contrapondere la cele 11 elegii.

Sorin Dumitrescu ne explică: „În cuprinsul celor 11 secțiuni sunt distribuite 56 (5 + 6 = 11…! [aceasta e o simplă speculație]) de noduri și semne: 33 noduri + 23 semne” (p. 91). Nu văd nicio legătură aparte cu cele 11 elegii (intenționată de poet), în afară de distribuirea acestor poeme din Noduri și semne prin separare grafică, de către Sorin Dumitrescu, în 11 secțiuni, însă artistul plastic ne anunță că Nichita „s-a arătat extrem de interesat” (p. 92). Ceea ce nu înseamnă, deloc, că poetul înțelegea lucrurile la fel ca Sorin Dumitrescu!!

Ar mai fi multe de spus, dar mai reținem doar un singur aspect. Sorin Dumitrescu nu pare a avea cultura poetică necesară pentru a înregistra așa cum trebuie intențiile declarate ale poetului[1]. La un moment dat ne comunică, cu aerul unei mari descoperiri, că „Nichita declară peste tot și răspicat că poezia, ca „artă a cuvântului”, trebuie urgent pusă între paranteze și grabnic abandonată (s. a.)” (p. 65). Numai că acesta este un deziderat de pe vremea simboliștilor – măcar „De la musique avant toute chose” ar trebui să-i spună ceva autorului. Doar felul în care trebuia abandonată poezia ca artă a cuvântului trebuia să fie altul, la Nichita.

Altă dată ne comunică faptul că, „în jurul anilor ’76-’77, entuziasmul lui Nichita este concentrat pe realizarea unui amplu proiect viitor în nouă volume, un megaproiect editorial, cu o poetică inefabilă nouă (s. n.)”, care „să formeze și să reprezinte o sacră catedrală din cuvinte (s. a.) «tip Gaudi» […] Din cele nouă construcții poetice a ridicat doar trei…” (p. 24). Sorin Dumitrescu pare, însă, a nu fi citit și fragmentul următor din Antimetafizica: „O, laserul poeziei bacoviene, spiritul ei de dincolo de cuvinte, […] unicitatea stilului asemănător numai prin neasemuire cu goticul și asemuitor prin măreție neasemuitoare cu Sagrada Familia a lui Gaudi!” (Antimetafizica, op. cit., p. 268)…

În fine, pe ultima pagină a cărții sale, Sorin Dumitrescu scrie candid: „Ne întrebam (s. n.) mai demult cum și unde s-a putut risipi slava suitoare a unei poezii atât de impetuos calibrată spiritual la Nichita; crezusem cu toții (s. n.) în altitudinea ei, neegalată de la Eminescu încoace. N-am bănuit atunci că Dumnezeu Cuvântul o pregătise pentru o altă slavă mai înaltă și mai adevărată”… (p. 184), exclusiv a volumelor din urmă, după cum consideră el.

Care „ne întrebam”? Cum adică „crezusem cu toții”?

Oare a făcut și el parte din corul detractorilor (nu neapărat în scris, poate numai în cercul cunoscuților)? A fost un personaj din „tabloul cu orbi”, adică unul dintre orbii pe care acum îi apostrofează atât de des și de vehement? Așa se înțelege, deși autorul o spune cu un sfert de gură

Asocierea lui Nichita cu Sorin Dumitrescu a fost privită rău de critica literară. De aceea, el s-a decis acum să se revanșeze. O face însă bătându-și joc de cea mai mare parte din opera poetului, aruncând și copilul din copaie odată cu apa.


[1] Spre sfârșitul cărții ne spune, cu destul de multă ipocrizie, despre poetica metalingvistică: „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală și de aceea mai populară, mai accesibilă și mai la îndemâna cititorului, ca icoanele” (p. 179). Aș vrea să văd și eu cititorii aceia neavizați care, citind Noduri și semne, vor înțelege poemele ca pe icoane

Robotul umanoid e la fel de egoist ca și cel care l-a creat

Se numește Ava, dar, de fapt, e Eva. Pentru că e prima femeie robot care va păși afară, în lume, pentru ca să vadă aglomerația noastră urbană dintr-o intersecție.

Chipul ei este atrăgător. Pentru că a fost creat după căutările pornografice, la nivel online, ale lui Caleb. Cel care a fost adus ca să o testeze.

Și a fost creată de Nathan, un cercetător genial și singuratic, care crea roboți bakırköy escort umanoizi într-o singurătate paradisiacă, la subsol, într-un buncăr izolat fonic, în care intrai pe bază de cartelă personalizată.

De ce a murit Nathan? Din cauza băuturii. Într-o noapte a băut multă vodcă, s-a îmbătat, Caleb i-a furat cartela, a folosit-o și a schimbat fatih escort
programul de securitate. În loc să se închidă, ușile s-au deschis și femeile robot în funcțiune, două la număr, au ieșit și l-au ucis cu cuțitul pe creatorul lor.

Însă, deși era îndrăgostită de Caleb, Ava l-a lăsat baricadat în buncăr și a plecat cu elicopterul în metropolă. Sursa lui de scăpare a devenit sursa ortaköy escort ei de plimbare.

Filmul Ex Machina [2015] se termină în coadă de pește, cu un final fără final. Dar ceea ce e important e că mașina devine la fel de egoistă, atunci când începe „să gândească” autonom, precum cel care a făcut-o.

Claudio Bisio în rolul principal

demisia

L-am cunoscut pe Claudio Bisio, cât de mare actor este, în postura de comediant moralist în Benvenuti al sud [2010]. Unde a jucat rolul unui director al unei sucursale a poștei.

E trimis de la Milano într-o localitate de lângă Napoli, cu o viață rustică dar așezată.

Și aici transformă întreaga dezamăgire…într-o mare bucurie, leagă prietenii durabile, capătă respectul oamenilor…și viața i se schimbă în mod spectaculos.

Entuziasmul și schimbarea…bazate pe încrederea în oameni sunt atributele forte ale filmului.

Aseară am văzut Benvenuto Presidente! [2013], o capodoperă ca și primul film…în care comedia e o lecție profundă de realism social.

Peppino e ales președinte al Italiei la întâmplare, el fiind bibliotecar…și ridică încrederea populației în instituția președinției la cote inimaginabile, deși nu era „de meserie”.

Ca și în filmul anterior, Bisio a mizat pe legătura directă cu oamenii, pe încrederea în oameni…pentru ca, la final, să dea o lecție imensă factorilor politici…dar și alegătorilor.

Când și-a dat demisia din postura de președinte, după ce le-a descoperit tuturor dosarele, a spus Parlamentului: „Pentru a schimba țara e nevoie de oameni pregătiți, oameni care să cunoască legile, protocolul…”.

Și după ce a semnat actul de demisie, el s-a adresat publicului telespectator, care privea, în transmisie directă, cuvântarea președintelui și i-a spus că și el e…de vină

Pentru că publicul telespectator și votant, se plânge de politicieni…dar nu își plătește taxele, parchează neregulamentar, face economie neagră…

Votanții, ca și politicienii, și-ar dori să înhațe și ei câte ceva…

De aceea și votanții ar trebui să își dea demisia…Să își concedieze șmecheria.

Pentru că politicienii sunt produsul unei nații corupte…și de aceea, în fruntea țării, vom avea, mereu, alți corupți.

Tăcere și în sală…și în fața televizorului.

Fostul președinte se căsătorește cu fosta secretară…dar e sunat de un cardinal…și anunțat că a fost ales…papă al Romei.

Pentru că și Roma, ca și Italia…ca și România…au nevoie de oameni care să…le reprezinte.

Iar întrebarea principală, la care filmul a răspuns, este: ce fel de om trebuie să fie președintele unei țări?

Rolul lui Bisio a fost acela de a ne spune că președintele trebuie să fie uman dar nu populist, drept dar nu draconic.

Un colos cu membre de lut

Așa cum anunțam…voi vorbi despre teza doctorală a domnului Lect. Dr. Ion Marian Croitoru.

Editura Cetatea de Scaun, din Târgoviște, a fost prezentă la Gaudeamus și ieri, la reducere, de la 190 de lei…cartea de față, în două volume, se vindea cu 120 de lei.

*

Nota 10 la condiția grafică a cărților cât și la bibliografia de subsol. Sunt editate excepțional și notele de subsol sunt burdușite cu referințe istorico-teologice.

La fel, nota 10 la numărul de note de subsol și la acrivia documentară cu care sunt făcute. Câte o notă reprezintă aproape tot ce e important din literatura legată de un subiect anume.

Însă nota 5, cu indulgență 6 (și îmi pare enorm de rău)…pentru transformarea titlului în…carte.

Pentru că titlul (final) al tezei doctorale e următorul: Ortodoxia și Apusul în Tradiția spirituală a românilor. Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei protestante din secolul al XVII-lea.

Adică e vorba despre cum au receptat ortodocșii români teologia catolică și protestantă…și, în mod special, cum au răspuns teologii români, în secolul al 17-lea, propagandei protestante.

Totul ar fi trebuit centrat pe secolul al 17-lea, așa cum spune titlul…și teza ar fi fost de 300 și ceva de pagini și nu de 793 de pagini text brut.

Însă autorul a început cu etnogeneza poporului român și a dus-o, cu generalități, până la sec. 17, ca un cronograf ortodox, a vorbit despre enorm de multe lucruri, cu foarte multă minuție, dar care nu aveau nicio legătură cu tema, s-a pierdut în detalii, a scris neatrăgător, fără personalitate…scriind despre tot și despre nimic concret.

Pentru că, de la prima pagină, ar fi trebuit să se vadă teza personală, pentru ce pledează și verva cu care pledează pentru ea.

O introducere enormă și fără telos, între p. 21-84, despre etnogeneza poporului român, condiția noastră europeană și rolul pe care l-am jucat în Evul Mediu.

Urmează 3 capitole enorme (p. 85-458), care ar fi trebuit să pledeze pentru unitatea Ortodoxiei românești în cele 3 Principate Române…dar în care nu se vede o idee directoare.

Pentru că autorul discută despre legăturile noastre cu alții, despre organizarea bisericească internă, despre instituții, despre o sumă de Sfinți români, despre ierarhi și intelectuali din spațiul românesc, dar pe care îi prezintă în sine…și nu în relație.

În loc să fie o teză doctorală (adică o sinteză proprie pe o anumită temă, în care tu trebuie să demonstrezi că o înțelegi și o poți dezbate), lucrarea de față e un manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, un Păcurariu 2 pentru studenții la Teologie, cu note indexabile în Wikipedia, care te duce de la alfa la omega expozitiv și nu chintesențial.

M-au uns la inimă notele, enorm de multele note de subsol…și munca enormă din spatele lor…cât și tematica vastă…și ideea de operă de calibru

Da, avem nevoie de opusuri gigant în materie de cercetare!

Însă trebuie să dovedim că avem o idee, că avem un scop, că știm să ținem în mână discuția…și nu să ne pierdem în lucruri periferice.

Secolul al 17-lea începe în cap. 4…care începe la p. 467.

Dacă autorul nostru ar fi fost coordonat cum se cuvenea…adică de un profesor român, inițiat în istoria noastră…și nu de un profesor grec, care l-a lăsat să scrie ce-a vrut…primul volum, de 458 de pagini, se transforma în 150 de pagini, cel mult…în care autorul era pus să dovedească faptul că românii au „o tradiție spirituală” și „în ce a constat, de fapt, unitatea Ortodoxiei românești”.

Căci dacă nu facem altceva decât să enumerăm personalități și instituții ale trecutului nostru ne facem un mare deserviciu muncii noastre de cercetare, pentru că arătăm că nu putem sintetiza/ că nu putem merge pe deasupra evenimentelor și a persoanelor istorice.

În materie de istorie trecută…și nu recentă, unde apele sunt calme, putem să avem ochiul foarte focusat…pentru că datele istorice pot fi întinse pe masă.

Și cum autorul ne-a dovedit din plin că știe bibliografia tematicii sale…ar fi fost nevoie numai de faptul de a se reține la subiect…și nu de a cădea în patima atotpretutindenității la nivel scriitoricesc.

Volumul al 2-lea, care se ocupă de secolul al 17-lea și care ar fi trebuit să fie bazal/ fundamental…pentru că el e miza, alături de răspunsul românesc la propaganda protestantă…e mai mic decât primul: p. 465-793.

Iar dacă despre propaganda protestantă lucrurile se termină repede (p. 467-526), tot repede, ținând cont de proporții, se termină și discuția despre condamnarea sinodală a protestantismului în Țările Române: p. 527-664.

Între p. 665-704 despre Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, a Sfântului Varlaam al Moldovei…adică numai 50 de pagini…

Adică 150 de pagini despre propagandă și lupta românilor împotriva ei…și 500 de pagini despre orice altceva…dar mai puțin despre unitate și tradiție spirituală?

Tema e formulată imprecis…iar autorul a avut cărămizi în neștire…dar n-a putut să zidească turn durabil.

Pentru că acest colos stă pe fundamente șubrede, pe multe descrieri și tone de referințe…dar nu și pe înțelegeri.

Iar înțelegerile argumentate fac din mult un summum necesar…de care și tu…și alții aveți nevoie.

Îi mulțumesc încă o dată pentru cărți autorului, pentru amabilitatea sa frumoasă, respectuoasă…și îmi pare rău că bucuria mea, atunci când am văzut cărțile, s-a transformat într-o mare și nevindecată decepție.