Nu îmi propusesem să scriu acum despre Levantul, ci mai târziu. Motivul pentru care vreau totuși să notez câteva lucruri acum este acela că am ajuns cu comentariul poeziei lui Nichita Stănescu la vol. În dulcele stil clasic, volum despre care Eugen Simion crede că anticipează postmodernismul, iar Corin Braga l-a considerat scris chiar în stil postmodern, asemenea Levantului lui Mircea Cărtărescu. Opinii care mie mi se par eronate.
Levantul s-a dorit a fi un fel de epopee „eroi-comico-satirică”, în stilul Țiganiadei, dar autorul nu poate invoca argumentul lui Ioan Budai-Deleanu, acelea că pentru o epopee adevărată nu a avut instrumentele necesare, limba română fiind necoaptă. Cel mult poate să spună, ca Budai-Deleanu, că i-a fost frică să nu-l trântească Pegas…
Mircea Cărtărescu a avut toate instrumentele (din punct de vedere lingvistic și poetic), dar s-a gândit mai mult la succes, la a servi ideologia postmodernă a demitizării, pentru a se afirma.
Cărtărescu nu a creat ritmuri sau viziuni poetice originale, ci, abordând diferite genuri poetice, a pastișat multe stiluri aparținând poeților consacrați. Dar a pastișat cu scopul vădit de a persifla atitudini lirice grave, aparținând marilor poeme ale literaturii române (de la Monastirea Argeșului la poezia lui Nichita Stănescu), caricaturizând ceea era în acelea sfânt, sublim, măreț, profund.
Parodia sa nu are în vedere un anumit gen sau subiect, precum Don Quijote a lui Cervantes. Deși cineva ar putea presupune că vizează romanele siropoase ale secolului al XIX-lea, precum cele ale lui Bolintineanu (la care trimite și numele eroului Manoil), intriga și „mașinațiunile” romantice, așa cum Cervantes satiriza odinioară romanele cavalerești.
Dar, pentru un autor de la sfârșitul secolului al XX-lea, epoca romantică nu avea de ce să reprezinte un motiv de satiră. Trecuse un secol de la apusul ei. Firul epic nu este însă decât un pretext pentru o desfășurare de…„forțe poetice” ale autorului.
Trimiterea la Epigonii, din motto, e de-a dreptul ofensatoare pentru întreaga istorie a poeziei românești, pe care o are în vedere, pentru că lasă să se înțeleagă că toți marii poeți ai României sunt niște bieți epigoni față de el, Cărtărescu.
O țintă predilectă a Levantului este Eminescu. De la început și până la sfârșit. Sunt pastișate atât ritmurile binecunoscute și melosul eminescian, formele poeziei, dar este caricaturizat (uneori în mod grotesc) și conținutul, filosofia și concepțiile eminesciene (Scrisorile, Luceafărul, Glossa etc.). După cum sunt persiflate și viziunile poetice grandioase ale lui Eminescu sau care au fost evidențiate de exegeză, mai ales cele celeste/ stelare. Iar autorul nu manifestă semne de empatie, și cu atât mai puțin de congenialitate.
Să dăm câteva exemple. Dar mai întâi să facem precizarea că autorul nu realizează decât foarte rar o pastișă pură, care să vizeze, adică, exclusiv un autor. Dar săgețile la adresa lui Eminescu sunt foarte dese și complexe.
Așadar:
Iată sara se-ndesește și acopere Elada
Iată stele-n mii de colțuri, galbene ca limonada
Cum își varsă cupa-n marea de mercuriu și de vis.
Semilune moi de aur scaldă valuri de lapis.
Luna ca un corn de tablă a plecat de pe moscheee
Și pe valuri se lățește ca o pleoapă pe cornee,
Ca o geană de cadână pe-un obraz de isihast.
Semiluna lunii crapă-n cioburi reci pe golful vast.
Iese dulful de culege praf de aur de pe boltă,
Pe catarturi de barcaze grunji de aur de desvoltă
Și-ale pânzelor burdufuri s-umplu-n cer de icosari.
Marea lină e ca sticla, ceru-i de mărgăritari.
Mai ca ziua luminează negura de praf de stele,
Dă din ghimpe scorpionul, cloșca face temenele,
Ursele lucesc ca petre fără preț într-un sipet,
Gemenii se pleacă tainic peste-al sferei parapet.
Insuli doar cât vezi cu ochii. Sgomot face numai luna
Lunecând pe roți dințate ca Fecioara în coluna
D-orologiu pre când iese în fereastră cu un prunc.
Stele-n val și valu-n stele deopotrivă se arunc[1].
Sunt pastișați aici, cu precădere, Bolintineanu, Cantemir și Eminescu. Imaginile poetice grandioase din poezia lor sunt recompuse într-un registru minor, comic, persiflant. În versurile lui Cărtărescu, imaginile sublime, având semnificații profunde, din poemele celor amintiți, sunt devalorizate, „lucesc ca petre fără preț într-un sipet”. Din nestemate poetice, prin procedee alchimice postmoderne, autorul face sticlă colorată.
Rafinamentul prozodic și imitația abilă vor să țină loc de truda poetică pusă în slujba unei gândiri grele, care se adâncește la nesfârșit. Semnificațiile abisale ale viziunilor poetice din poemele parodiate se pierd cu desăvârșire și tot ce rămâne e un sclipici poetic de fațadă, „praf de aur…praf de stele” pe „un corn de tablă”. Praf în ochi.
„Sgomot face numai luna/ Lunecând pe roți dințate ca Fecioara în coluna/ D-orologiu”: e pastișată metamorfoza metaforică din Scrisoarea III, când sultanul „Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară/ Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară”. Dar parodia țintește și celebrele versuri ale lui Blaga: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună” (Liniște).
Metamorfoza simbolică din poemul lui Eminescu e concretizată într-un mecanism de orologiu. Ceea ce reprezintă, de fapt, un procedeu predilect în Levantul. Tot ce e sugestie și simbol cu multe trepte de adâncime la Eminescu și la toți marii poeți ai României se transformă la Cărtărescu într-o caricatură mecanică, dezvăluind, de fapt, structura profund materialistă a poetului, căruia școala și didactica neadecvată de tip comunist se pare că i-au provocat aversiune numai față de insistența pe anumite materii poetice, să-i zicem, nu și față de ateismul și materialismul științific, pe care și le-a însușit în profunzime.
Să mergem mai departe. O temă ironizată adesea în paginile Levantului este cea a deșertăciunilor, a vieții ca vis și a netrebniciei lucrurilor lumești. Este, desigur, tema predilectă în opera lui Eminescu. Ce n-a intuit Cărtărescu e seninătatea și detașarea (deprinse din paginile vechi parcurse, de învățătură isihastă) cu care Eminescu vedea și vorbea despre tulburarea lumii. Iată și un prim exemplu de parodiere a acestei teme:
Știu că e zădărnicie tot ce-n lume amușină,
Că sunt una Lionardă, Tassu, Șecspir și Mușină
Și sunt una cu milogul de la uși de mănăstiri;
Deșertarea deșertărei și-amăgiri de amăgiri. /…/
Munți de steclă, regi de sfoară, vieți de vânt, mări de sclipit.
Chiar de-ar fi adevărate, nu sunt vecinice acește:
Mii de ani de-ar ține-o floare, de apoi de veștejește
E de parcă niciodată n-ar fi fost, e vis de vis.
Dragostea e nostalghie și puterea e plictis.
Dar să spun c-ar fi eterne toate: și așa mi-i sete,
Universul nostru punt e între punturi cete-cete
Ce se-adună și formează alte lumi, mai mari, de flamă
Ce văzute de departe sunt cristaluri și aramă,
Scoici, ștergare, pruni sau nouri, și nicicum n-ar fi mirare
De-ar fi universul nostru un atom dintr-o căldare
Unde crește-un leandru, poate un atom dintr-un gândac
Ce aleargă într-o lume ce-i atom într-un arac.
Deci, la ce să scriu când scria și așa deșartă-mi este,
Când s-au scris cândva de Amlet și s-au scris și de Oreste
Și nicicând eu pre aceștia n-oi putea a egala?
Michelangel avea marmuri, eu calupuri de halva.
Dar când nu am nicio carte și s-ascult cântări nu-mi vine
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine[2]…
Săgețile ironiei lovesc în câteva poeme esențiale pentru înțelegerea perspectivei eminesciene asupra lumii și a îndeletnicirii literare: Scrisoarea I, Scrisoarea II, Icoană și privaz și Memento mori.
Unii ar putea replica afirmând că, măcar, Cărtărescu a identificat corect o temă fundamentală a liricii lui Eminescu. E foarte interesant însă că autorul Levantului a identificat-o pentru a o parodia, dar exegeza literară…nu a identificat-o, cel puțin nu pentru a o pune în lumină și a o explica așa cum trebuie. Mai degrabă se poate spune că a trecut-o cu vederea. Cărtărescu însuși, în Visul chimeric, a preferat să ofere tot felul de interpretări psihanaliste, freudiste și jungiene, pentru visul eminescian. Așa încât se poate spune că ceea ce e bine de ocultat în critica literară, este, în schimb, bine de parodiat într-un poem care încearcă să ne învețe să gândim postmodern.
Nu regăsim, la Cărtărescu, filosofia lui Eminescu, ci o răstălmăcire grotescă a ei:
O grămadă dă burlanuri care iese dântr-o oală
Unde ferbe-o spumă neagră, înstelată cerebrală
Și fum iese de pe coșuri – se închiagă fumu-n sfere
Ce roiesc domol în aer, pâlpâinde, efemere,
Căci planeți sunt fiecare, cu popoare și cu regi,
Floră, faună întreagă, legi pe care nu-nțelegi,
Cu istorii sângeroase, cu invenții, cu mari genii,
Cu stăpâni și sclavi, cu boale, cu cristaluri, cu milenii.
Toate, toate au speranța că vor dăinui în veci:
Pân-la urmă toate crapă ca bășicile cei seci,
Căci minciuna, silnicia, neghiobia pân-la urmă
Preste tot vârâte-n peptul Adevărului, îl scurmă[3].
Obsesia mașinăriei e ubicuă în Levantul. Ceva mai încolo, tot în ritm eminescian – în mod fraudulos folosit, pentru că filosofia este pusă pe seama lui Eminescu, fără ca să-i aparțină –, ne va dezvălui autorul credința sa că istoria și oamenii sunt cugetați din veci de un mecanism, nu de Dumnezeu, așa cum era în poezia lui Eminescu:
Mehanismul cel poetic ce-i dân pârghii și imagini
Are-n cellalt cap o peană ce-nnegrește zeci de pagini
Care crezi că tu le cugeți, dără ele-s cugetate
Dânainte de potopuri, dă fosili, să coacervate,
Dânainte să răsară soarele, să dea vecia
Mugurii cari sunt aștrii, floarea ce e galaxia.
Înșirați suntem pre ața globului de cuarț ce zace
În acestui mehanismu orbitoarele capace
Și-l hrănește cu misterul lumilor dân lumi dân lumi…[4].
Lumea, universul, e mecanică pură…dar este astfel pentru Cărtărescu – căci sistemul mecanicist era cel față de care Eminescu avea cea mai mare oroare –, care își transformă filosofia sa necreștină și anti-eminesciană în parodie anti-eminesciană și împotriva tradiției poetice românești. Sau unește cele două coordonate ale gândirii sale într-un singur act poetic. Act care conservă rafinamentul prozodic tradițional, dar îl îndreaptă împotriva tradiției înseși.
Aceasta este, de altfel, o strategie tipic postmodernistă, folosită pe scară largă nu numai în literatură, de către cei care pun nimicul în învelișuri rafinate sau pun chiciul lângă ceea ce are valoare, ca să pară că și el sclipește.
Un alt pasaj parodiază natura paradisiacă din Călin (file din poveste) și din alte poeme eminesciene:
…Iar la urmă e Manoli cufundat adânc în vis,
Floare-albastră căutând-o ca și blândul Novalis.
Ei pe calea-ntortocheată se afundă, prin băltoace,
Sub tavanele ce-n lacrimi pururi vraja și-o desface,
Ei coprinși sunt ca de-un farmec, ca niște copii ei cată
Cum se-nfoaie flori de mină pe cărarea-ntortocheată.
Vecinice, crescând în beznă, pentru niciun ochiu, ele
Licăresc acum la faclă în cristaluri și dantele
Doar o clipă,-apoi s-afundă iar în întuneric greu.
Pentru cine e coloarea fragedului minereu?
Pentru cine turmalina, malachitul și cleștarul
Desfac ace străvezie, aurii ca chihlimbarul
Ori patrate, exagoane, prisme lucii, poliedre
Fulgeră, clivează tainic, întregesc icosaedre?
Poate niciodată nime nu ar fi trecut pân grotă.
Ș-atunci ce rost au, ivite din pereți de teracotă,
Minunatele petale? Oame, cugetă la ele:
Tu la fel lucești o clipă pre subt pulberea de stele
Ca apoi, întors în beznă, să te-afunzi în vecinicii.
Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,
Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar,
Risipind atâta trudă și splendoare în zădar[5].
E o filosofie nihilistă și atee care nu îi e caracteristică lui Eminescu. Filosofia zădărniciei, la Eminescu, este cea a Bibliei (Psaltirea, Iov, Ecclisiastisul etc.), cea a lui Dosoftei și Miron Costin, de la care a luat Eminescu și vocativul arhaic „oame”, în Memento mori, pe care îl folosește și Cărtărescu aici și în alte contexte din Levantul.
În loc de pădure, în loc de natura eminesciană, e minereu și întunericul peșterii platoniciene. De altfel, la platonism face adesea trimitere critica literară, în interpretarea lui Eminescu, mai ales Ioana Em. Petrescu, iar Cărtărescu se păstrează în această linie.
Frumusețea universului nu are sens în grota lui Platon, în care singura „lumină” e a florilor de mină, împietrite, fără viață. În loc de frumusețe edenică, paradisiacă, la Cărtărescu e o frumusețe rece, pietrificată, geometrizată, subpământeană. Ea reflectă, de fapt, o gândire rece, „pragmatică”, raționalistă, calculată, care îl caracterizează pe autorul Levantului și nicidecum pe Eminescu.
Dacă mai sus a spus că „Sufletele noastre-s triste flori de mină, fumurii,/ Pentru nimenea aprinse, pentru nimeni stinse iar”, în altă parte sufletul „se zbate strâns în fașă,/ Paralitic doar privire, doar dorinți, numai terori;/ Are-un singur ochiu-n frunte, și aripe-n subțiori”[6].
Totul e materie și pare că lăuntrul spiritual al poetului de geniu poate fi scrutat printr-un fel de radiografie care ivește, ironic, măruntaie de smarald și oase de mărgăritar: „Carnea i se face steclă, își putea privi rărunchii/ Scânteioși ca vii smaralduri, oasele ca și mărgeanul,/ Cum vezi plopii-n faptul serii vântul când dăschide geamul”[7]. Ca și cum pretenția geniului poetic ar fi fost vreodată aceea că el e făcut din alte materiale, prețioase, în comparație cu ceilalți oameni.
După care e parodiat zborul cosmic al Luceafărului:
…Dar, iată, oasele încep a crește,
Pe scheletul mâinii aripi dă cleștar înmugurește
Pân-acoperă humerus, radius și cubitus,
Și dân grotă ca dân pântec își croiește drum în sus
Aripat gigant ce arde galben foc zvârlind sub stele.
Încrustat în stânca frunței arde-un glob cu ape grele,
Universul ca o haină îi plesnește-n cusături
Și se taie-n putrezi lațe atârnând de-nchieturi…
Galaxii să dau în lături zob făcute dă aripe,
Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,
Loc și vreme bălmăjite-s ca în gure de copii,
Neființă și ființă-s râncede glosolalii
Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine.
Să-mpăcau bune și rele, întunerec și lumine
Și totuna e mic, mare, nesfârșit și mărginit…
Genia și mai dăparte aripa și-a desdoit.
El sbura dodat în toate părțile, și în afară
Și înăuntru, pân-ce totul fu împlut d-a sa povară,
Dă lumina-ntunecată a aripelor enorme[8]…
E o parodie cinică, care își bate joc fățiș de metafora eminesciană a zborului hyperionic și de tot paradoxul trăirilor spirituale pe care autorul Levantului nu le-a experiat și nu poate să le înțeleagă.
Întâlnim ideologia cărtărescian-postmodernă pusă și în forma poetică a Glossei eminesciene[9], mesajul evident fiind acela că filosofia postmodernă trebuie să o înlocuie pe cea romantic-modernă. Glossa lui Cărtărescu este o artă poetică proprie și, implicit, o afirmație de sine, „geniul” care trebuie să ia locul celui învechit. Din nou, Cărtărescu implică termeni și teorii filosofice pentru a impune ideea că are o filosofie comparabilă cu cea eminesciană, ba chiar superioară, întrucât este filosofia lumii de azi (oricând cea mai bună) – ca spre exemplu: „Fantezia este zeul/ Asimptotic ce-a gândit/ Leul ce înghite leul/ Ce pe leu l-a înghițit”.
Dar „nici fantezia/ Nu mai este decât praf./ N-ai pricepe măreția/ Scrisei, de ai fi seraf./ Hipertext și hiperlume/ Ce nu-ncape-n minți de ghips,/ El doar s-a salvat din spume,/ Din iluzie, eclips”. Adică: n-are sens să cauți înțelesuri mai înalte în poezie, scriitorul doar se salvează, prin scris, din „spume” (din valurile vieții), din iluzie și din eclips, adică de la dispariția definitivă, de la moartea eternă.
Numai că această credință e doar parțial postmodernă (partea care susține că nu trebuie să cauți semnificații adânci în poezie), ea însumând și pretenția vană a sustragerii de la mizeria vieții și a „înveșnicirii” prin artă, pe care o enunța odinioară și Dante în Comedia sa, dar pe care Eminescu o desființează în Scrisoarea I. E pretenția tuturor (nu puțini) celor care speră la „înnemurire” în memoria posterității, iluzionându-se că „al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe”.
În această problemă, Nichita Stănescu era mult mai lucid (mai aproape de Eminescu), afirmând că „ultimele cărți de căpătâi depășesc cu puțin Renașterea, iar cele ale secolelor XVIII, XIX, XX, mă gândesc la capodopere, n-au trecut încă prin proba focului unui timp istoric confirmativ. […] Opera shakespeariană și opera goetheană, din punctul de vedere al poeziei, nu sunt încă niște cărți de căpătâi certe”[10].
Însă, în cântul al șaptelea din Levantul, alături de Eminescu este luată în balon întreaga poezie romantică europeană („Manoil privea prin coaja străvezie-un peisagiu/ Ce coprinde într-olaltă fandacsie și miragiu,/ Unde norii au schelete, turlele au rochi de bal,/ Lunele au gene-albastre, încurcate, ca-n Nerval,/ Ale frunzelor aripe-s vene, ochii lor vitralii-s/ Șoldul apelor domoale volutuos e ca-n Novalis,/ Însuși ceriul e un pântec, soarele-i un ombilic,/ Subt pământul ca de sticlă sunt petale, ca în Tieck…”[11]), dar și Arghezi, Barbu, Blaga și Nichita Stănescu.
Dar de ce Cărtărescu nu și-a pus în versuri mentalitatea fără să-i parodieze pe alții? Pentru că e în mod evident materialistă și nihilistă și pentru că n-a avut curajul să o afirme răspicat. A preferat lovitura sub centură a parodiei, pentru a-l demola pe Eminescu și poezia modernă și pentru a se institui pe sine în loc. Ceea ce mie îmi displace profund, pentru că aș fi vrut să spună deschis ceea ce crede și ceea ce vrea.
Totodată, nu înțeleg de ce un poet/ scriitor din epoca postmodernă e atât de obsedat de Eminescu și de tradiția literară anterioară și simte o imperioasă nevoie „avangardistă” să dărâme, în loc să-și vadă de creația sa și să lase posterității opțiunea cu privire la locul pe care îl va ocupa în literatură. De ce ține morțiș să impună punctul său de vedere, fapt pe care îl dovedește inclusiv efortul considerabil de a compune Levantul (și pe care niciun avangardist nu și l-ar fi asumat vreodată).
Levantul este o parodie pură, fără prea multe inflexiuni emotive, scrisă rece, calculat. Cineva opina, recent, că autorul este „cel mai prestigios dintre poeții cotidianului, ce au meritul de a fi readus poezia cu picioarele pe pământ, eliberând-o din chingile lirismului metafizic și ale abstracționismului (s. n.)”, de „detestata poezie metafizică”[12]. Și că „are nostalgia literaturii, căreia, pe de altă parte îi demontează necruțător (dar nu cu maliție) toate piesele și îi denunță toate convențiile (s. n.)”[13]. Însă cel care pretinde să fie demontator de convenții este el însuși întruparea unor convenții. Nu există poezie sau literatură fără convenții. Nu o spun eu, o afirma răspicat Mircea Scarlat.
Înțeleg că postmodernii detestă metafizica și cu atât mai mult metafizica în poezie. Însă ceea ce o epocă detestă, altă epocă poate să adore, după ce „detestarea” se învechește sau oamenii se plictisesc să mai deteste. E un fenomen obișnuit. De altfel, ideologia literară postmodernă pe care o ilustrează Cărtărescu în Levantul reprezintă tot ceea ce renegase teoria modernă a poeziei, începând cu simbolismul.
În Levantul sunt vizate „textele și cărțile vechi, pe care poetul le ia în derâdere, dar le și foiletează cu voluptate de buchinist”[14]. Un buchinist masochist…
Avem o istorie paradoxală: la începutul secolului al XX-lea mulți susțineau că literatura română abia începe, și iată că, spre sfârșitul secolului, alții se ocupă cu a nega tot ce s-a construit, chiar și într-un timp atât de scurt, ca și cum ar fi existat veacuri de practică poetică generatoare de adevărat epigonism ce merită parodiat.
Autorul ar fi putut, totuși, cred eu, să creeze o operă valabilă pentru epoca postmodernă și fără să apese până la refuz pedala desfigurării tradiției poetice. Căci impresia generală este că el a căutat să minimalizeze, prin parodiere, tot trecutul poetic românesc.
Ceea ce era de înțeles pentru Budai-Deleanu (care viza poezia de frunză-verde) nu este și pentru el, condițiile fiind radical diferite. Decât din prisma ideologiei postmoderniste, care favorizează ludicul și parodia, dar nu și…prezența geniilor/ a valorilor ieșite din comun. Iar autorul Levantului și-a ales să reprezinte ideologia postmodernă și nu ar trebui să se aștepte să i se recunoască „geniul”, acesta fiind un concept prin excelență romantic și modern. Însă critica elogioasă sfidează logica și Levantul apare drept „o carte unică…în care genul minor al parodiei se vrea ridicat la dimensiunile artei majore”[15].
De altfel, dacă pastișa și parodia sunt modalități de a dovedi că un poet precum Eminescu (spre exemplu) e „depășit” sau „vetust”, nu înțeleg de ce s-a mai chinuit Cărtărescu să-și conceapă opera poetică. Căci, cu această „rețetă”, oricine poate fi demolat cu foarte multă ușurință, mai devreme sau mai târziu. Inclusiv el, deși are intenții vădite (nu numai prin Levantul, dar și prin atitudinea editorială din ultima vreme) de a se monumentaliza în literatura română. Fiindcă și Cărtărescu poate suferi, eventual, un proces asemănător de „clasicizare” până la a deveni un poet (sau prozator) „insuportabil” pentru elevi și studenți, cărora nu le place să li se bage pe gât, cu insistență, anumiți autori – așa cum susțin detractorii de azi ai lui Eminescu, spre a-și atrage publicul tânăr de partea lor…
Succesul e un lucru atât de labil…iar Cărtărescu, nefiind „un metafizic”, este totuși departe de a fi un autor facil și încă și mai departe de a fi pe gustul generațiilor tinere, în ciuda editării și a publicității copioase.
Fugind după doi iepuri – să fie și geniu, și demitizator al genialității – s-ar putea să nu prindă până la urmă niciunul…
Însă, de la Cantemir și Eminescu și până la Nichita Stănescu, intertextualizarea a fost un mod de potențare a valorilor expresive și a viziunilor poetice originale și excepționale din tradiția poetică, fără pic de intenție ironică.
În cazul de față, primează deriziunea. Pastișa cărtăresciană nu intenționează decât degradarea unor poeme/ imagini/ viziuni poetice sublime sau intrate în conștiința colectivă până la chici sau până la nivel de anecdotă, introducerea lor în contexte banale, vulgare, între grotesc și blasfemie.
Folosirea intertextualizării nu-i face postmoderni, în sensul demitizării valorilor literare anterioare, pe Cantemir, Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau pe alții.
Și eu am observat la poeții moderni postbelici o anumită apropiere de prozaism, care îi face să pară sau să fie într-un anumit sens „precursori” ai postmodernilor, dar spiritul în care aceștia folosesc intertextul sau ironia este totuși foarte departe de intențiile parodiei practicate de Cărtărescu în Levantul.
Nici măcar Țiganiada nu poate constitui un „precedent” real – deși poate părea astfel –, întrucât epopeea lui Budai-Deleanu avea până la urmă un scop moral, de corectare a moravurilor prin satiră. În mod deosebit, a năravului rău al românilor de a se certa și de a rămâne dezbinați. Așa-zisa „satiră iluministă” din Țiganiada e o iluzie critică, iar pastișele nu au rol devalorizant[16].
Mircea Cărtărescu e un foarte bun cunoscător al tradiției poetice românești și un excelent versificator, care își demonstrează virtuozitatea în această carte (aceasta era și intenția, una dintre ele). Ceea ce nu-l ridică însă cu mult peste calitatea de „orfevru” a unui Macedonski sau Coșbuc.
O capacitate absolut uluitoare de a versifica și de a compune poezii cu formă fixă, cât și de a pastișa, a avut și Nichita Stănescu. Și tocmai aici e diferența! Pentru că Nichita nu și-a dezvoltat niciodată această latură sau nu a transformat-o în operă literară publicabilă, pentru că nu a considerat-o productivă de adevărată poezie. Și nici eu nu o consider.
Nichita ar fi putut să compună epopei întregi sau să scrie zeci (poate chiar sute) de volume de poezie, dacă și-ar fi îngăduit să se dezvolte plenar în acest sens. Fără îndoială, ar fi fost un poet foarte prolific, care ar fi trăit mult, ar fi fost încă și mai mult lăudat de critică și ar fi intrat în istoria literaturii noastre ca mare poet, dar nu ar mai fi fost niciodată geniul poetic pe care îl știm.
În ciuda faptului că Mircea Cărtărescu nu e lipsit nici de talent și nici de sensibilitate poetică, Levantul are un caracter artificial-demonstrativ. Bate la ochi faptul că „epopeea” sa e scrisă tezist, ca să fie în trend/ „sincronistă”, în acord cu tezele postmoderne.
Este evidentă, de asemenea, în Levantul, parodierea cu insistență a lucrurilor sfinte. Pe mine m-au dezgustat batjocurile și blasfemiile sale, care sunt grețoase. Mă opresc la câteva exemple, pentru cei care n-au citit Levantul:
Trei călugări ce plecase de la Atos cu rușine
Fiindcă altul îi pârâse că crește în curți găine
(Ci să știe că la Munte Aghios să priimești
Parte femeiască este groaznic să păcătuiești,
Chiar și parte femeiască de jiganie ori vită
Căci muierea e Satana ce te duce în ispită).
Oropsiți, bătuți cu petre, dați afară de pân slujbe,
În ostrov se apucase, cu nivele, șpacluri, drujbe
Ticăit să dulgherească mitoc trainic de stejar.
Să numea săhaștii Mámon, Behemot și Valafar.
Da-ntr-o noapte, cornul lunii ieșind lin și lung din mare,
Drept pe raza-i, preste ape, se ivește arătare:
O muiere-n văluri large pășind leneș pe cleștar
Cu o mână de domniță-ntinsă în agheasmatar[17].
/…/
Vai, nu-i feara, Ibrahim e, dar deși e turc și el
Acum crede în Fecioara ce născu dân porumbel. /…/
Doamne al pustiilor
Ce-ți iese ciorchine
Cu cârceii viilor
Dân trup dă la tine,
Dă-mi în pept o inemă
Și în pumn o bardă
Și de vrednic ține-mă
În tămâi și nardă![18]
/…/
Cură electricitatea ca la Cana Galileii
Vinul cel făcut dân apă chioară[19]…
/…/
Iar subt boltă un fantastic mehanism: e Poesia.
Sunt pistoane lucitoare dă oțel, e și Maria
Ce își poartă pruncu-n mânuri, dar Iisus copilul are
Țeasta rasă și-mpărțită în patraturi de coloare
Și dân pelea țestii-i iese electrozi; e și un flutur
Ce cu trompa suge-amanții cocârjați în așternuturi;
Între axele cu came, pârghii, biele și șurube
Doarme un bărbat cu sânuri, coperit dă plăgi și bube,
Ci dân fiecare rană ese-un astru ce scântee…
Lângă un cazan cu aburi robotește o femee
De pământ, dar îmbrăcată numa-n purpură și gold
Ce-i răsare o cartelă perforată dă dân șold
Iar o prizmă colorată între ochi reflectă sala.
Cea femee la mașina de cusut mișca pedala
Până fluturul dân aripi da, și-l mângâia Maria
Pă însinguratul, blândul, torturatul prunc Messia[20].
/…/
Împregiurul lui pirații tot să cațără pă funii,
Lustruiește țevi dă flinte, numără în sbor lăstunii
Și socoate icusarii ce dân punge îi produc
Ori icoane pupă lânced și lui sfântul Nepomuk
Își destăinuie păcatul: că o dată au mințit. /…/
Când veți înălța privirea cătră stele, când vun gând
Va ivi în țeasta voastră, ce-i cu botul în pământ
Precum oaia totdeauna, când vă va veni de sus
Luminarea că și vouă v-a jertfit cândva Iisus?[21].
Etc, etc, etc. Și aceasta, în anul când de-abia ieșisem din comunism, iar atitudinea sa denigratoare la adresa credinței creștine e cam greu de explicat pentru România anului 1990. Hulele/ blasfemiile abundă în Levantul, fiind construite cu migală de autor. Totuși, în decembrie ’89, revoluționarii care stătuseră în fața tancurilor au simțit, când au văzut că se apropie libertatea, să stea în genunchi și să rostească Tatăl nostru. Și au strigat: „Cu noi este Dumnezeu, „Vom muri și vom fi liberi!” și „Noi suntem români, voi sunteți păgâni!”, la adresa autorităților comuniste atee. Pentru că dreptul la a-și manifesta credința le fusese reprimat atâtea decenii.
Mă gândesc cum a ajuns Cărtărescu la asemenea blasfemii, trăind în aceeași Românie, mai ales că „epopeea” sa, publicată în 1990, trebuie să fi fost scrisă în anii anteriori, în anii în care s-au demolat atâtea Biserici. Să înțelegem că dorința de „sincronizare” ignoră orice realitate?
În altă ordine de idei, critica estetizantă a secolului al XX-lea a subliniat cu prisosință faptul că poezia religioasă, precum și cea istorică sau patriotică nu sunt „de valoare”, pentru motivul că nu posedă adâncimi de semnificație, ci reprezintă, în esență, simple exerciții de versificație, pe teme și motive date. (Acestea au fost totdeauna steagurile teoretice ale unora ca Manolescu, Negrici, etc, etc – ca să vin mai aproape de epoca noastră și de profesorii care mi-au predat la facultate.) În felul acesta, le-au exclus din istoriile literare și din cărțile de critică sau le-au acordat un loc nesemnificativ, periferic, uneori figurând chiar la exemple negative. De asemenea, în virtutea dezideratelor moderniste ale poeziei, erau eliminate biograficul, anecdota, narativul, accidentalul, vulgarul cotidian etc.
Iată că acum, la începutul secolului al XXI-lea, ne pomenim cu o situație paradoxală. Pentru că aceeași critică respinge acum poezia metafizică, filosofic-religioasă, meditativă, gravă, poezia abisurilor de semnificație, postulând autoritatea creației poetice inteligibile, autoreferențiale, care cultivă accidentalul sau obscurul/ vulgarul cotidian. Spre exemplu, privind cu un ochi de estet spre poezie, Emil Brumaru nu se ridică prin nimic deasupra lui Vlahuță sau a lui Coșbuc. Și nu poți să nu te întrebi de ce, urmărind același criteriu, criticii care nu l-au suferit (sau nu l-ar suferi) niciodată pe Vlahuță sau pe Coșbuc, îl apreciază totuși pe Brumaru.
Poezia postmodernă exaltată acum e, așa cum spuneam, tot ceea ce renegase estetica poetică modernă, începând cu simbolismul. Și vedem, în consecință, critica noastră literară, patinând printre ideologii și curente și făcând piruete spectaculoase.
Dar să închidem paranteza și să ne întoarcem la Levantul. „Epopeea” e o imitație care vrea să dovedească faptul că imitatorul merită să-i surclaseze pe cei pastișați. Atitudinea autorului, atunci când a compus-o, a fost una de frondă, revendicativă, cu intenții demolatoare.
E posibil ca, între timp, autorul să-și fi dat seama că tradiția poetică românească nu e formată dintr-o sumă de proști pe care poți să îi parodiezi cu ușurință, pe care, de fapt, dacă i-ai pastișat, înseamnă că i-ai și întrecut. O sumă de proști dintr-o țară izolată istoric, cel mai adesea, și care are nevoie de „minți luminate” și „demitizatoare” – precum Cărtărescu, Patapievici, Manolescu, Boia etc. – care să o scoată „la liman”. Că, în fapt, acești poeți mari ai literaturii române și-au cunoscut fiecare foarte bine tradiția lirică, au înțeles-o și au iubit-o și și-au construit integrarea în ea cu atenție și dedicație. Și că, dacă vrei să îi demolezi pe ei, te plasezi singur în afara literaturii în limba în care scrii, te autoexcluzi din receptarea posterității.
Până acum, poeții care au încercat să fie denigratori și persiflanți și să-și construiască o operă pe această atitudine au rămas, totuși, niște mediocri. Îi am în minte pe Macedonski și pe Minulescu, care nu se numără între geniile poeziei românești.
Cărtărescu însuși, prin Levantul, dovedește că are o cultură poetică vastă (și a exegezei asupra poeziei, totodată) și un talent poetic nativ, în sensul stăpânirii cu mare ușurință a darului versificației, nu și că este un geniu poetic. Ar fi putut să dovedească acest lucru, dacă ar fi demonstrat că a pătruns adânc în substanța simbolică a marii poezii, dar el nu a făcut decât să caricaturizeze, vulgarizând, semnificațiile facile și periferice ale poeziei sau care fuseseră puse în lumină și vehiculate de exegeza literară.
Însă, în ultimii ani, Cărtărescu pare să-și fi schimbat oarecum poziția și pare că vrea…să se integreze acestei tradiții, argumentând tocmai prin Levantul această integrare. Daniel Cristea-Enache aprecia, într-un articol din 2007, că Levantul e „o minunata pledoarie pentru frumusețea poeziei”[22]. Mie nu mi se pare astfel, ci cu totul dimpotrivă, o încercare de a stinge toată frumusețea tradiției poetice anterioare postmodernismului. Criticul recunoaște că „spațiul cel mai întins îi este rezervat lui Eminescu, la care scriitorul „optzecist” se raportează în mod constant”, considerând însă că „deasupra tuturor, cantitativ si intensiv, lirismul eminescian fac din epopeea lui Mircea Cărtărescu un mixtum compositum, deliberat și asumat postmodern”[23].
În ciuda evidențelor, Cristea-Enache e de părere că, „în spatele dagherotipurilor care se tot succed, dincolo de tablourile alternate și montate cu dexteritate, îl întrezărim pe Demiurgul romantic, fie el și îmbrăcat în blugi de producător postmodern. Aspirația către un Centru, căutarea unui miez de stabilitate ontologică într-o lume destructurată fac din Mircea Cărtărescu un postromantic, evidențiat ca atare în Levantul. El îl abandonează, vrând-nevrând, pe Dimov pentru a regăsi, alături de Eminescu, această viziune etajată a Totului îmbrăcat în învelișuri trecătoare”[24]. Ipostaza de „postromantic” sau de „eminescian” a lui Cărtărescu în Levantul este cu totul falsă. Autorul e un „demitizator” constant și feroce al atitudinilor romantice și al filosofiei eminesciene. Cristea-Enache încearcă doar să răstoarne cele mai limpezi evidențe.
S-au înmulțit însă, în ultimii ani, vocile care susțin că autorul Levantului este chiar un eminescian, un romantic, că, prin opera sa (nu numai prin Levantul, ci prin tot ceea ce el scrie), se plasează în tradiția marilor romantici și a lui Eminescu. Ultima dată am citit acest lucru la Adina Dinițoiu, în opinia căreia întâlnim în Solenoid „același protagonist dintotdeauna, tînărul însingurat, visător, pasionat pînă la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noștri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului și ai visului, ancorat într-o solidă tradiție autohtonă – Eminescu și Eliade –, dar și în cea europeană a romantismului (s. n.), la care se adaugă imageria de tip postmodern […] Casa pe care o cumpără protagonistul, de pildă, la începutul romanului îmi pare o versiune postmodernă, dotată cu un…solenoid la subsol a casei delabrate din Sărmanul Dionis al lui Eminescu”[25]…
Apropo de dorința lui Cărtărescu de a face joncțiunea cu Eminescu și Mircea Eliade…în 2007 am scris un articol, Dubla ereditate eminesciană[26], în care arătam lectura inedită pe care a făcut-o Eliade, în nuvelele sale, poeziei eminesciene. Recent, am aflat de lucrarea lui Gisèle Vanhese, din 2011, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d’un dieu obscur, care, de asemenea, a implicat interpretarea lui Eliade în analiza Luceafărului…
Mai notăm că, în 2010, Cărtărescu a publicat (după mulți ani de pauză) un volum de versuri intitulat Nimic, cu poezii tot de prin anii ’90, dar prin care ar fi căutat „să se îndepărteze cu totul de locurile comune ale optzecismului” și ar fi vrut „să ne sugereze ce ar fi putut să fie poezia de astăzi a lui Cărtărescu, dacă poetul n-ar fi fost substituit, de aproape două decenii, de prozator”[27], în 2012 a făcut o declarație spectaculoasă: „N-am fost nimic altceva vreodată decât poet”[28], în 2014 a republicat Levantul, iar în 2015 a publicat integrala poeziei sale (fără Levantul), cu titlul semnificativ: Poezia.
Așa încât, în mod cu totul paradoxal, cu cât Eminescu e mai denigrat și mai împins la periferie, repudiat de unii critici precum Manolescu („lansatorul” lui Cărtărescu) – a se citit capitolul dedicat lui Eminescu din Istoria critică, în care acesta apare ca un scriitor mediocru, mai geniali par Heliade sau Macedonski decât el – interpretat postmodernist de alții, precum Alex Ștefănescu[29], cu atât mai mult și mai obstinat Cărtărescu este descoperit ca…eminescian. Dacă nu cumva o să aflăm, în curând, că, de fapt, Eminescu era cărtărescian, că el l-a pastișat pe Cărtărescu…
[1] Mircea Cărtărescu, Levantul, Ed. Humanitas, București, 2014, p. 13.
[2] Idem, p. 35-36. [3] Idem, p. 74. [4] Idem, p. 115. [5] Idem, p. 104. [6] Idem, p. 112.
[7] Idem, p. 109. [8] Idem, p. 109-110. [9] A se vedea idem, p. 176-179.
[10] Antimetafizica. Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, ediția a II-a, prefață de Alexandru Paleologu, postfață de Dan-Silviu Boerescu, Ed. Allfa, București, 1998, p. 106.
[11] Mircea Cărtărescu, Levantul, op. cit., p. 112.
[12] Cf. https://octaviansoviany.wordpress.com/2016/09/28/mircea-cartarescu-3/.
[13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem.
[16] A se vedea cartea mea, Țiganiada: tradiție și inovație, Teologie pentru azi, București, 2012, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.
[17] Mircea Cărtărescu, Levantul, op. cit., p. 20.
[18] Idem, p. 69-71. [19] Idem, p. 80. [20] Idem, p. 115. [21] Idem, p. 130-131.
[22] Cf. http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/o-epopee-orientala-3069292/.
[23] Ibidem. [24] Ibidem.
[25] Cf. http://adinadinitoiu.blogspot.com/2016/05/calea-regala-visului-solenoid-de-mircea.html.
[26] Publicat aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Acest articol a intrat ulterior în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, atât în prima cât și în a doua ediție a cărții. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/06/04/epilog-la-lumea-veche-i-2/; http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
[27] Cf. https://octaviansoviany.wordpress.com/2016/09/28/mircea-cartarescu-3/.
[28] Cf. http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu-n-am-fost-nimic-altceva-vreodata-decat-poet-15491.
[29] A se vedea ceea ce am scris în articolul meu de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/12/eminescu-demetafizicizat/.
