O introducere în istoria și viața Sfinților stâlpnici
Asist. Univ. Drd. Protos. Maxim Vlad, Priveliștea lumii. Stâlpnicii în spiritualitatea monahală. O introducere, col. Isihasm, Ed. Platytera, București, 2007, 146 p. + 4 pagini de Sfinte Icoane și imagini cuvioase.
***
Când am primit cartea în trei exemplare…unul dintre ele cu dedicație…
i-am promis Părintelui Maxim să îi scriu, pe trei coloane, părerea mea despre ea.
Și în recenzia de față…mă țin de cuvânt.
*
Cele trei coloane:
I. Conținutul cărții…și accentele personale ale autorului
II. Ce am învățat din carte…și nu știam
III. Puncte slabe…sau eu aș fi scris altfel
*
I. Conținut cărții…și accentele personale ale autorului
Cartea e structurată în două mari părți, cu subsecvențele de rigoare, având un profil istoric și un stil manierat.
Sfinții stâlpnici sunt „titani ai Duhului” (p. 11) și „vulturi ai pustiei” (p. 14 și p. 61). Au urmărit „unificarea interioară”, p. 13.
Stâlpnicia e descoperire de la Dumnezeu ca vocație particulară, p. 18. Apare în secolul al V-lea, în Siria, p. 18.
În Antiohia: Sfântul Simeon cel Bătrân și Sfântul Simeon din Muntele Minunat, p. 19.
„vocația profetică a Bisericii”, p. 25/ „mortificări înfricoșătoare”, p. 27/
Și prima subliniere fundamentală a cărții e aceea că ascetismul extrem vechitestamentar s-a continuat în viața Bisericii, p. 28. Ambele fiind revelate de Dumnezeu.
Stâlpnicia este o asceză care nu se uită la riscurile personale, p. 29. La consecințele dureroase…
A fost o nevoință nouă, care a atras atenția tuturor, p. 30/
O recenzare critică a lui Ignace Pena în p. 32 și o altă notă critică la începutul p. 34.
Sfinții stâlpnici s-au concentrat asupra vieții interioare, p. 38.
A doua subliniere importantă: Sfinții stâlpnici aveau o spiritualitate sănătoasă și plină de discernământ, p. 39. Asceza lor nu era un extremism infatuat ci o nevoie interioară. Era o asceză organică, plină de atenție și de cuvioșie.
Autorul discută tot felul de detalii tehnice despre stâlp: înălțimea lui (p. 40), componența stâlpului (p. 42), faptul că sus, unde locuia stâlpnicul…perimetrul era de patru metri pătrați, p. 46.
Pe stâlpi erau diverse simboluri creștine, p. 49-50. Despre platforma stâlpului (p. 51 sq.), balustradă (p. 54), chilie (p. 54 sq.).
A treia subliniere de forță: stâlpnicia este un pas înainte în tradiția monahismului ortodox pentru că ea a îmbinat viața pustnicească cu misiunea în rândul creștinilor și a necreștinilor, p. 58.
Stâlpii erau amplasați strategic, p. 58-60.
Sfinții stâlpnici au fost longevivi, p. 60-61/ viața de rugăciune, p. 63/ citirea Sfintei Scripturi, p. 63/ se rugau cu psalmii Psaltirii, p. 63-64/
somn puțin, p. 64/ rugăciunea cu mâinile întinse către cer, p. 64/ se împărtășeau adesea, p. 64/
Sfinții Stâlpnici adesea erau preoți și slujeau Sfânta Liturghie pe stâlp, p. 65.
Sfântul Daniel Stâlpnicul a fost hirotonit de la baza stâlpului de către Arhiepiscopul Ghenadie, p. 65.
Sfântul Lazăr Galisiotul dormea pe scaun, p. 66/ făceau multe metanii și închinăciuni, p. 66/
Sfântul Simeon cel Bătrân făcea mii de metanii, mânca odată pe săptămână și la metania mică ajungea să lipească fruntea de degetele de la picioare, p. 66.
misiune, p. 67/ coborau la nevoie pentru a predica sau pentru a-i combate pe eretici, p. 67/ nevoințe extreme, p. 72 sq/ ulcerul Sfântului Simeon cel Bătrân și atestarea corporalității sale, p. 73/
„posturi înfricoșătoare”, p. 74/ Sfântul Simeon cel Bătrân postea câte 40 de zile, p. 75/ „ulcerații îngrozitoare”, p. 76/ ulcerațiile pline de viermi ale aceluiași Sfânt Simeon cel Bătrân, p. 76/
o iarnă cu 120 de zile extreme, p. 77/ Sfântul Alipie Stâlpnicul a stat paralizat 14 ani de zile…și s-a culcat pe o singură parte, p. 77/ boala ca dar de la Dumnezeu, p. 77/
țeava de dejecții, p. 77 sq/ Sfântul Daniel Stâlpnicul făcea fecale extrem de uscate, p. 78/ jurământul de stabilitate, p. 78/
stâlpnici eretici, p. 89 sq.
Ultima idee de forță a cărții: nevoințele pe stâlp au fost sinteza exercițiilor ascetice anterioare, p. 97. Sfinții au ajuns la nevoința pe stâlp…după ce se nevoiseră în chip și fel mai înainte.
În sec. al 10-lea d. Hr. : 100 de monahi zăvorâți erau conduși de un stareț care se nevoia pe stâlp, p. 103.
Stâlpnicii sunt creștini plenari, p. 136.
Astăzi suntem chemați la interiorizarea ascezei, p. 140.
*
II. Ce am învățat din carte…și nu știam
Nu știam că incinta/ curtea stâlpului se numește mandra și că de aici a apărut cuvântul arhi-mandrit, p. 56. În România există o localitate care se numește Mandra…și asta înseamnă că acolo, în vechime, pe vatra satului, a fost o Mănăstire.
Nu știam că în Orient monahii dormeau cu spatele sprijinit de zid, p. 65. Știam că dormeau îmbrăcați și încinși cu cureaua monahală…dar nu și detaliul prim.
Nu știam că stâlpii erau păziți de frați începători, de diaconi, de ucenici sau de rude, p. 71.
Nu știam că primul stâlpnic, Sfântul Simeon Stâlpnicul, și-a început nevoința stâlpniciei în anul 422 d. Hr., p. 81.
Nu intuiam nici numărul (aproximativ, cred eu, al) stâlpnicilor pe secole, p. 82-89.
*
III. Puncte slabe…sau eu aș fi scris altfel
a) Nu aș fi scris o introducere istorică în viața Sfinților stâlpnici, nu preponderent istorică…dacă aș fi fost în locul Părintelui Maxim, ci o sinteză a teologiei lor. Aș fi făcut un compendiu teologic din detaliile pe care le găsim în Viețile lor.
Și cunoscându-l…am fost surprins, când am început să citesc cartea, că a optat pentru istoricizarea vieților lor în locul unei perspective mistice, de profunzime, asupra detaliilor teologice din Viețile lor.
Mi-au plăcut însă detaliile tehnice despre stâlp…dar m-a întristat penuria de date despre experiența lor interioară.
Lipsesc deducțiile/ intuițiile personale vizavi de asceza, de viața interioară și de experiențele lor mistice.
Pentru că autorul, pe baza fărâmelor de text care descriu interioritatea ascetică a Sfinților…putea să se pronunțe…atâta timp cât nu e străin de viața duhovnicească.
b) Nu cred însă în „posibila reconciliere” dintre noi și monofiziți, p. 90…pentru că spiritualitatea monofizită are profilul ei distinct. E ca și cum am aștepta „o reconciliere” a spiritualității ortodoxe cu cea romano-catolică, care are fundamente și țeluri total diferite de ale noastre.
c) Nu cred că stilul pretențios, pe alocuri…sau distant în cele mai multe dintre cazuri…îl reprezintă pe autor. O mai mare personalizare a stilului de a scrie cred că ne va da, pe viitor, un alt glas al autorului…în comparație cu cel de acum…care, în mare parte, nu se justifică la o atare temă.
d) Modul de citare (la subsolul paginii) nu e uniform și, adesea, e neclar.
Pe lângă „clasica” eroare a subsolului teologic românesc (egalizarea lui Ibidem cu Idem…când Idem indică persoana sau opera citată iar Ibidem indică identitatea de pagină cu aceea citată în nota anterioară), autorul aproape că nu are note personale, la subsol, în care să lămurească anumite nuanțe ale textului supra.
Lipsesc sursele teologice ale Vieților Sfinților stâlpnici cât și traducerile personale din textele sursă…cu notele personale la traduceri. Pentru că autorul a lucrat pe texte franțuzești și pe traduceri în limba română.
Pe scurt: mi-aș fi dorit o disertație de Master teologică și nu istorică, făcută pe textele sursă și într-un limbaj și o manieră de lucru foarte personale.
*
Cu toate acestea însă, cartea Părintelui și colegului nostru Maxim Vlad e o introducere utilă în subiect, cu o prezentare plăcută și un mod concis de descriere a lucrurilor.
Nu face divagații fără sens și nici nu se lansează în ipoteze fără acoperire.
Lucru rar printre teologii mai tineri…care perorează/ vorbesc mult…dar se abțin foarte puțin.
