Absența

Justin Remes[1] își numea ultima carte, publicată în 2020, Absence in Cinema: The Art of Showing Nothing. Titul cărții sale vine de la zicerea lui Robert Bresson, director de film francez mort în 1999[2], cum că „Cinema is the art of showing nothing”, pe care autorul a pus-o ca epigraf al cărții[3].

Filmul se face undeva, în altă parte, și e văzut acolo unde vrei tu. Unde vrei să iei o pauză sau să îți vină somnul. El nu este o formă vizuală vie, o transmisie în direct, ci una moartă. Tocmai de aceea, îl poți confunda cu o poveste din trecut, pentru că este deja trecut, oricât de recent ar fi editat.

Prezența noastră în bazele de date ale instituțiilor de tot felul e una scriptică. Poți să fii sau poți să nu fii cu adevărat. Despre noi fiecare poate vorbi la trecut, chiar dacă suntem în viață. Pentru că istoria împreună cu alții îi privește pe aceștia ca date deja existente în memoria noastră. Și când mori, tu poți să fii perceput pe mai departe ca viu, pentru că memoria nu cunoaște moartea.

El pleacă și vine. Ea pleacă și se reîntoarce. Numai când stăm de vorbă, față către față, știm cu adevărat că cel din fața noastră există. Mai există. Pentru că îndepărtarea aruncă o urmă de neîncredere asupra existenței. Medierea unei convorbiri prin telefon sau în format video e plină de realitate în comparație cu filmul mort. Tocmai de aceea prinde tot mai mult teren transmisia live, care e plină de neprevăzut, în comparație cu forma înregistrată. Forma înregistrată e un film mut, pentru că nu poți vorbi cu actorii ei.

Cartea ne vorbește despre trecut. E un trecut prezent, la fel ca și filmul. Foamea după realitate naște experimentul live. Numai că experimentul nu se uită la detalii, ci e o trăire personală. Un experiment live poate atinge profund telespectatorii. Îi poate enerva, înspăimânta, indigna, entuziasma, bucura mult. Fiecare înțelege cât poate și cât decide să privească. Stingerea telefonului sau a computerului înseamnă o altă parte a vieții noastre. Tot ceea ce am văzut mai înainte poate să nu aibă de-a face mai deloc cu viața noastră. Care și ea este o absență pentru ceilalți. Tot ceea ce e privat ne face absenți din viața altora.


[1] A se vedea: https://iastate.academia.edu/JustinRemes/CurriculumVitae.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Bresson.

[3] Conform cărții pe care o am în format EPUB.

De ce pierzi timpul?

Eziți să scrii despre un lucru sau altul pe presupoziția că alții pot și vor scrie mai bine decât tine. Lași lucrurile pe mâine, pentru că astăzi vrei să te destinzi. Sau astăzi vrei să cauți și mai multă bibliografie pentru o temă pe care vrei să o începi.

Multul te demoralizează. Trecerea timpului te scoate din idee. Cu cât amâni, cu atât te îndepărtezi de ceea ce vrei. Și eziți să scrii pentru că scrisul îți mănâncă multă energie. Scrisul îți cere să te concentrezi. Mâinile și picioarele te dor de la atâta stat pe scaun. Ai vrea să scrii și în același timp ai pleca cu gândurile tale undeva, pentru ca să te liniștești, să te odihnești, să te simți bine…

Numai să scrisul, pentru un scriitor, e adevărata lui stare de bine. Scrisul are nevoie de rugăciune, de o masă bună, de băuturi care să te țină treaz, de informație aflată în apropierea ta, de relaxare, de o ducere pe firul gândurilor. Cartea la care scrii e ca o piscină în care te arunci și în care înoți. E ca un aer pe care îl respiri cu nesaț. Tu ești acolo! Ai nevoie să scrii și scrii, pentru că vrei să fii acolo.

De unde tragem concluzia că pierdem timpul, tocmai pentru că nu vrem să ne concentrăm la scris. Nu vrem să ne pierdem toată energia pentru a scrie. Ținerea de-o parte, pentru o anumită vreme, de munca creativă e din grija față de sănătatea noastră. E un minus de operă pentru un plus de viață. Tandemul acesta trebuie echilibrat pentru ca să nu ne doară nici opera și nici viața.

Negrul din Rai

Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.

Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.

Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).

Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.

Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!

De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].

El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…

Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.

Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.

Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.

Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

http://www.mersinpergole.com/

Abandonul conștiinței

Transportul în comun se numește așa pentru că e un bun public. Contra cost e un bun public, accesibil la un preț moderat pentru oricine. Din păcate, însă, bunul simț și manierele la români lasă încă foarte mult de dorit.

Și asta nu pentru că oamenii cu pricina – de care cu toții ne-am lovit în multe situații și peste tot în țară – nu ar fi auzit de civilizație sau nu ar avea posibilitatea să se comporte în conformitate, pentru a nu-i stresa pe cei din jur. Ci pentru că nu le pasă de cei de lângă ei. Ba dimpotrivă, se bucură să enerveze și pe alții cu nesimțirea lor.

Se bucură să ofenseze, să strice cheful, să enerveze. Dacă tot sunt văzuți prost, cel puțin să emane puțin miros de ploșniță sau de sconcs care să umple și pe alții de scârbă.

Culmea e că unii chiar au fost „afară” și când s-au întors au continuat să mănânce semințe și să le scuipe pe jos, printre cuvinte în care elogiau civilizația Occidentului, acolo unde se jenau de compatrioții neciopliți. Unul mi-a spus că s-a întors pentru că el e patriot…

Din păcate, jegul de deasupra e adesea nu semnul sărăciei, ci al jegului dinăuntru. Al nesimțirii care nu se spală cu săpun, ci cu bun simț față de aproapele.

Problema României nu e, în primul rând, abandonul școlii sau al locului de muncă, ci abandonul conștiinței, la toate vârstele și clasele sociale.

Prezentul citește în ochii tăi

Criminalul e adesea cel care nu pare suspect.

Mașina albă poate transporta moartea.

A fi polițist e o continuă urmărire.

Pentru firesc e nevoie de smerenie.

Suspansul e inima ta trepidând.

Boala e o necunoscută pe care trebuie să o înveți.

Cartea e o aventură asumată.

Preoția e locul în care Dumnezeu e singura ta împuternicire. Pentru că numai El te poate umple de slava Lui.

Răzbunarea este sinuciderea pe care nu o conștientizezi.

Brățară de aur

„Ca podoaba cea de aur [este] învățătura celui înțelept și ca brățara pe brațul cel drept” (Înț. lui Iis. Sir. 21, 21)[1].

Eu cred că de aici a derivat proverbul românesc: „Meseria e brățară de aur”. Pentru că o meserie însușită foarte bine are la bază o învățătură temeinică. Cel care își împlinește vocația (= chemarea) își cunoaște bine meseria, iar aceasta este învățătura lui, fundamentată pe înțelepciunea care i-a dăruit-o Dumnezeu.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/01/intelepciunea-lui-sirah-cap-21-cf-lxx/.

Pași repezi

Onlineul nu ne desparte, ci ne apropie semnificativ de mult! Ne apropie realitatea din el, adică realitatea din noi înșine. Modul cum ne manifestăm adâncul din noi.

Răutatea este un șir lung de slăbiciuni inutile.

Răspunsurile sunt luminări personale.

Boala este răspunsul la exagerările noastre.

Aparența frumuseții costă mai mult decât frumusețea. Pentru că ea pare inutilă atunci când o ai.

Excesul este norma postmodernității. Cine nu exagerează n-are loc în cutumele prezentului. Pentru că prezentul, în mod ideologic, este rezervat excentricilor.

Ritmul a luat locul versului. Ne interesează doar graba în care ne pierdem urma.