Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Categorie: Reflecţii (Page 1 of 84)

Abandonul conștiinței

Transportul în comun se numește așa pentru că e un bun public. Contra cost e un bun public, accesibil la un preț moderat pentru oricine. Din păcate, însă, bunul simț și manierele la români lasă încă foarte mult de dorit.

Și asta nu pentru că oamenii cu pricina – de care cu toții ne-am lovit în multe situații și peste tot în țară – nu ar fi auzit de civilizație sau nu ar avea posibilitatea să se comporte în conformitate, pentru a nu-i stresa pe cei din jur. Ci pentru că nu le pasă de cei de lângă ei. Ba dimpotrivă, se bucură să enerveze și pe alții cu nesimțirea lor.

Se bucură să ofenseze, să strice cheful, să enerveze. Dacă tot sunt văzuți prost, cel puțin să emane puțin miros de ploșniță sau de sconcs care să umple și pe alții de scârbă.

Culmea e că unii chiar au fost „afară” și când s-au întors au continuat să mănânce semințe și să le scuipe pe jos, printre cuvinte în care elogiau civilizația Occidentului, acolo unde se jenau de compatrioții neciopliți. Unul mi-a spus că s-a întors pentru că el e patriot…

Din păcate, jegul de deasupra e adesea nu semnul sărăciei, ci al jegului dinăuntru. Al nesimțirii care nu se spală cu săpun, ci cu bun simț față de aproapele.

Problema României nu e, în primul rând, abandonul școlii sau al locului de muncă, ci abandonul conștiinței, la toate vârstele și clasele sociale.

Prezentul citește în ochii tăi

Criminalul e adesea cel care nu pare suspect.

Mașina albă poate transporta moartea.

A fi polițist e o continuă urmărire.

Pentru firesc e nevoie de smerenie.

Suspansul e inima ta trepidând.

Boala e o necunoscută pe care trebuie să o înveți.

Cartea e o aventură asumată.

Preoția e locul în care Dumnezeu e singura ta împuternicire. Pentru că numai El te poate umple de slava Lui.

Răzbunarea este sinuciderea pe care nu o conștientizezi.

Brățară de aur

„Ca podoaba cea de aur [este] învățătura celui înțelept și ca brățara pe brațul cel drept” (Înț. lui Iis. Sir. 21, 21)[1].

Eu cred că de aici a derivat proverbul românesc: „Meseria e brățară de aur”. Pentru că o meserie însușită foarte bine are la bază o învățătură temeinică. Cel care își împlinește vocația (= chemarea) își cunoaște bine meseria, iar aceasta este învățătura lui, fundamentată pe înțelepciunea care i-a dăruit-o Dumnezeu.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/01/intelepciunea-lui-sirah-cap-21-cf-lxx/.

Pași repezi

Onlineul nu ne desparte, ci ne apropie semnificativ de mult! Ne apropie realitatea din el, adică realitatea din noi înșine. Modul cum ne manifestăm adâncul din noi.

Răutatea este un șir lung de slăbiciuni inutile.

Răspunsurile sunt luminări personale.

Boala este răspunsul la exagerările noastre.

Aparența frumuseții costă mai mult decât frumusețea. Pentru că ea pare inutilă atunci când o ai.

Excesul este norma postmodernității. Cine nu exagerează n-are loc în cutumele prezentului. Pentru că prezentul, în mod ideologic, este rezervat excentricilor.

Ritmul a luat locul versului. Ne interesează doar graba în care ne pierdem urma.

Când sună telefonul

Există momente când percep telefonul ca pe o mare bucurie, ca pe o împărtășire de experiență, ca pe o confesiune, dar și momente când el este un stres, o rupere de ritm, o enervare. Căci una e să vorbesc cu cine îmi place și alta e să fiu sunat de oameni suspecți, mieroși, perverși, ca să vorbim despre te miri ce. Una e să vreau să comunic și alta e să fiu purtat în discuții care nu îmi plac.

Asociez în mintea mea adesea sunetul de telefon nedorit cu bătutul în ușă nedorit. Ambele mă panichează în prima clipă, dacă eu sunt scufundat în gândirea și creația mea, iar aceste sunete mă scot de acolo. Uneori însă nu au niciun efect asupra mea sunetele, zgomotele, aparițiile nedorite, pentru că eu sunt în starea de așteptare.

Când aștept pe cineva, nu am probleme cu neprevăzutul. Când nu aștept, atunci neprevăzutul mă irită.

Deodată am auzit ploaia venind

Versul acesta al lui Nichita Stănescu nu este unul romantic la modul simplist și nici nu este o metaforă ușoară. Nu este o „dulcegărie poetică”. Adică nu este o încercare de sentimentalism ieftin sau o dovadă de sentimentalism.

Deodată am auzit ploaia venind este o luare la cunoștință, o conștientizare a unei minuni a lui Dumnezeu. A unei minuni obișnuite, dacă se poate spune așa. Conștientizare a frumuseții miraculoase a unui fenomen intrat în banalitate, pe care marea majoritate îl consideră banal și îl trec cu vederea.

Nichita a fost foarte sensibil atât la ploaie cât și la ninsoare. A mărturisit acest lucru și în interviuri, nu numai în versuri. Întrebat fiind la un moment dat despre ce l-a impresionat cel mai mult, Nichita a răspuns: ploaia și ninsoarea.

Aceste lucruri sunt copleșitor de reale. Dumnezeu Însuși a dat har Profeților Săi să vorbească despre ele în termeni poetici:

„[Cu] porunca Lui a grăbit zăpada și [El] grăbește fulgerele judecății Sale. Pentru aceasta comorile s-au deschis  și norii au zburat ca păsările. […] Ca păsări zburând presară zăpada  și ca lăcusta nimicind [este] coborârea ei. De frumusețea albeței ei se va minuna ochiul și de ploaia ei se va uimi inima” etc (a se vedea cap. 43 din Înț. lui Sirah, cap. 43, în traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici).

Dacă stai să contempli ploaia, ea este un fenomen impresionant, dumnezeiesc, extraordinar. Însă oamenii consideră astfel fenomenele deosebite, întâmplările cosmice cu amplitudine, impresionante din punct de vedere vizual.

Dar ploaia a intrat în banalitate. Iar poezia universală a prezentat-o mai degrabă ca un fenomen negativ, puțin impresionabil.

Chiar poezia simbolistă, modernistă a insistat pe efectele negative ale ploii asupra psihicului uman. Și asta din cauza că ploaia era privită din perspectiva oamenilor săraci, a oamenilor simpli, muncitori. Pentru că mulți poeți simboliști aveau o situație materială precară. Ploaia era pentru ei un mediu sau o modalitate de amplificare a suferințelor, care erau și așa destul de mari. Iar suferința lor era în primul rând psihică și spirituală.

De aceea, Nichita reașează ploaia în firescul ei, pentru că o privește cu un ochi genuin. Cu un ochi contemplativ, din punct de vedere poetic genuin. Pentru că oamenii obișnuiți asociază ploaia cu timpul mohorât, cu sosirea toamnei, cu îndepărtarea de vară și de timpul frumos petrecut în perioada verii.

Fapt pentru care nu mulți poeți sunt în stare să privească ploaia ca pe un lucru, ca pe un fenomen de la Dumnezeu, ca pe o binecuvântare din partea Lui. Pentru că ploaia e un dar dumnezeiesc pentru noi.

Însă el e un dar nu numai pentru rodirea pământului, ci și dacă e privit în sine. Pentru frumusețea fenomenului, pentru ineditul său. Dacă stai în liniște și, deodată, începe să plouă, e ca și cum ar veni cineva la tine, ca un trimis de departe, de la Dumnezeu. Și Nichita avea această trăire! El experia lucrurile lumii cu ochi de nou-născut, cu ochi de om care privește lucrurile pentru prima oară. Ca și când acum ar fi fost create de Dumnezeu și le-ar fi văzut pentru prima oară. „Căci pe toate le-a făcut Domnul și celor evlavioși le-a dat înțelepciune” (Înț. lui Sirah, 43, 33) ca să le perceapă frumusețea dumnezeiască.

A auzit ploaia venind, însă într-un mod rafinat, extraordinar. Privind acest fenomen în miraculosul său. Pentru că nu sunt mulți oameni care aud ploaia venind. Căci el o auzea venind și nu auzea picăturile de ploaie răpăind, curgând spre pământ, ca majoritatea oamenilor. Și această auzire e o percepție ultra-sensibilă a acestei creații a lui Dumnezeu, care este ploaia.

Cine de cine se folosește?

„Se folosesc de noi pentru propria lor imagine…”. „Profită de noi electoral…”. „Noi suntem folosiți pe post de cobai…”. Fricile din sân le spunem direct sau voalat. Pentru că am învățat să ne externalizăm fricile tot mai mult.

Însă, de fapt, nu doar alții se folosesc de noi, ci și noi de alții. Ne folosim mereu de alții de când ne naștem, pentru că proprii noștri părinți și familia noastră sunt scara pe care noi urcăm. Ne folosim de grija lor față de noi, de bunătatea lor, de deșteptăciunea lor, de ei, de ei pur și simplu.

Fără prezența lor nu se explică prezența noastră. Fără iubirea și grija lor noi nu suntem nici măcar o poveste.

Ne folosim de ai noștri, de patul nostru, de computerul nostru, de trupul nostru. Pentru că noi nu putem trăi doar cu noi, dacă nu ne folosim de toată lumea lui Dumnezeu pentru a exista.

De aceea e nedrept să ne plângem că suntem folosiți, când, la rândul nostru, ne folosim de foarte mulți oameni pentru ca să existăm și pentru ca să conștientizăm că existăm. Căci cultura, informația, credința, știința, tehnologia sunt modurile prin care noi ne conștientizăm unicitatea și nevoile, preferințele și înclinațiile.

Ne folosim de datele istoriei, de aer, de pacea Bisericii, de litere, de cuvinte, de tăceri. Ne folosim spre folosul nostru. Iar folosul nostru este și folosul altora. Gunoiul nostru e și gunoiul altora. Ideile altora sunt și ale noastre, atâta timp cât ele ne umplu de viață.

Pentru că pe toate le avem în comun. Pentru că suntem o singură lume, în care fiecare are rostul său.

Page 1 of 84

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno