Categorie: Reflecții

Lupta cu oboseala este lupta pentru a scrie cărți. Ți-e greu uneori, alteori ești plin de bucurie sfântă, dar când cartea se termină ești împlinit. Cărțile sunt împlinirea vieții mele. Cărțile sunt hrana pentru sufletul meu și pentru mulți. Tocmai de aceea, a dărui o carte înseamnă a dărui mâncare fundamentală, a dărui bucurie. Și când dărui bucurie, atunci ești împlinit, ești de partea celor care se bucură cu adevărat.

The fight with fatigue is the fight to write books. It’s hard for you sometimes, other times you’re filled with holy joy, but when the book ends you’re fulfilled. The books are the fulfillment of my life. The books are food for my soul and for many. That is precisely why, giving a book means giving fundamental food, giving joy. And when you give joy, then you’re fulfilled, you’re on the side of those who truly rejoice.

Oamenii vorbesc tot mai puțin, pentru că nu vorbele contează, ci banii. Banii cu care, în definitiv, nu știu ce să facă. Sau fac cu ei după poftele lor, după patimile lor mici, insalubre. Contează cât ai, unde ești angajat, ce faci ca să faci bani și nu cine ești. Ontologia personală a devenit un subiect plictisitor în plin capitalism depersonalizant. Creșterea duhovnicească e negată sistematic de parvenitism, de cei care ajung într-o poziție cheie fără studii, fără vocație, fără autenticitate. Omul nu mai contează, dacă nu devine un bun social oarecare. Dacă nu se vinde, nu contează. Și omul cu coloană vertebrală, care nu se vinde, e minimalizat, pentru că piața cere banali, nu extraordinari, nu oameni de conștiință. Cere muncitori fără scrupule și nu oameni cu viziune personală.

Un AI fără conștiință e o mașină banală de lucru, dar eficientă, și oamenii sunt puși față în față cu tehnologia pentru ca să se mașinalizeze. Și cum omul n-o să fie niciodată mașină, el nu e „bun”, dar e bună mașina pe care el a făcut-o și care nu îi va călca niciodată pe urme. Omul e disprețuit, e minimalizat, e lăsat să moară cu dreptatea în mână sau cu sărăcia în casă, pentru că avem nevoie de o pseudo-viață socială alimentată financiar. Numai că, pe măsură ce căutăm eficiența fără om, nu mai avem o societate pentru oameni, ci o ideologie pentru nimeni.

Economia e gândită în sine, relațiile instituționale nu vorbesc niciodată cu oamenii reali, ni se propune un viitor cu care nu avem decât puține lucruri în comun, pentru că unii gândesc pentru mulți. Viața ca atare, viața omului, puțin contează. A fi scriitor și a vorbi despre interiorul omului sau a fi Preot și a vorbi despre viața duhovnicească a omului înseamnă a fi ridicol. Pentru că nimeni nu vrea să știe, în aparență, cum suntem, ce vrem, de ce avem nevoie, pentru că „lumea” merge pe coclauri și nu ne întreabă pe noi.

În timp ce tehnologia a depășit cu mult așteptările, fiecare om învață pe cont propriu lucrurile. Deși am avansat enorm, fiecare dintre noi suntem la început sau pe cale, pe propriul nostru drum și ce învățăm aia suntem. Dar degeaba suntem în secolul al 21-lea, dacă cunoașterea noastră e cu mult în urma noastră. Nu suntem oamenii vremii noastre decât în aparență. Știm ce putem cuprinde, știm ce vrem să știm. Milioane de lucruri trec pe lângă noi ca și când n-ar fi existat. Și asta pentru că problemele nerezolvate în noi înșine, problemele de conștiință, lipsa noastră de duhovnicie nu sunt mofturi, ci nevoile noastre, noi care ar trebui să fim.

Suntem împachetați în banalități, când noi avem nevoie de dragoste, de adevăr, de aer, de mâncare bună, de îmbrățișare. Avem un telefon pe care nu știm să-l folosim, avem o mașină pe care nu știm să o reparăm, dacă cade lumina stăm și privim în gol ca popândăii, pentru că nu știm multe lucruri. Nu știm cât trăim, nu știm cum vom muri, nu știm unde se va duce sufletul nostru după, nu știm ce se va alege de tot ceea ce noi am făcut în viața aceasta. Nu știm dacă suntem iubiți, dacă suntem apreciați, dacă zâmbetele pe care noi le iubim sunt reale. Ce știm, e infim. Și vorbim tot mai puțin, pentru că multul tehnologic, informațional, evenimențial ne excedează. Tăcem, pentru că nu știm ce să zicem prima oară. Despre ce să vorbim mai întâi.

Omul e cât cuvântul său. Dacă n-ai cuvânt, n-ai nici caracter.

Человек держит своё слово. Если у тебя нет слова, значит, у тебя нет характера.

A man is as good as his word. If you don’t have word, you don’t have character.

Un uomo vale quanto la sua parola. Se non hai una parola, non hai carattere.

La valeur d’un homme se mesure à sa parole. Sans parole, il n’y a pas de caractère.

Ένας άνθρωπος είναι τόσο καλός όσο ο λόγος του. Αν δεν έχεις λόγο, δεν έχεις χαρακτήρα.

Vir verbo suo dignus est. Si verbum non habes, ingenium non habes.

Un hombre es tan bueno como su palabra. Si no tienes palabra, no tienes carácter.

Eduard Schweizer, pastor protestant, a murit în 2006[1]. În 1978 publica cartea Heiliger Geist [Duhul Sfânt], pe care o am în ediția Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, 138 p. Și el se întreabă spre finalul cărții: „Ce înseamnă Duhul Sfânt astăzi? Putem începe prin a spune foarte simplu: Duhul Sfânt ne face receptivi la Iisus. Biserica primară credea că, pentru început, Duhul Sfânt poate fi văzut numai în Iisus. Atunci Biserica a subliniat că Iisus, Cel înviat, i-a dat ei Duhul”[2].

Însă Schweizer, prin „receptive to Jesus”, ne reformulează ce ne-a spus Domnul în In. 14, 26, BYZ: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate [Ἐκεῖνος ὑμᾶς διδάξει πάντα] și vă va aminti vouă toate pe care vi le-am zis vouă [καὶ ὑπομνήσει ὑμᾶς πάντα ἃ εἶπον ὑμῖν]”. Duhul Sfânt ne va învăța toate cele necesare mântuirii noastre și ne va aminti mereu despre persoana, cuvintele și faptele Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru că Duhul Sfânt, profețește Domnul în In. 15, 26, BYZ: „va mărturisi despre Mine [μαρτυρήσει περὶ Ἐμοῦ]”.

Fiul mărturisește despre Tatăl și despre Duhul Sfânt, pentru că și Duhul mărturisește despre Fiul și despre Tatăl. Duhul Sfânt ne readuce aminte mereu revelația Domnului Iisus Hristos, pentru că, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, Hristos a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Schweizer ne spune că „the first lesson we learn from Jesus is about Godʼs presence in the world, and that presence is the Holy Spirit”[3]. Dar când afirmă asta, teologul elvețian ne spune că Duhul Sfânt L-a „înlocuit” pe Iisus Hristos în viața noastră după Înălțarea Sa la cer. Însă adevărul este altul: că nimeni nu Îl înlocuiește pe Hristos în viața noastră, pentru că la Cincizecime slava lui Dumnezeu s-a coborât în noi tocmai pentru ca să ne aducă pe Dumnezeul treimic în viața noastră. Hristos Dumnezeu S-a înălțat în Treime cu umanitatea Sa transfigurată, pentru ca să coboare în noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul, la Cincizecime, prin slava Lor comună și veșnică. De aceea, prezența lui Dumnezeu în lume, după Cincizecime, nu înseamnă doar prezența Duhului Sfânt, ci a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeul nostru treimic ne umple pe noi de la Botez de slava Lui cea veșnică.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Eduard_Schweizer.

[2] Eduard Schweizer, The Holy Spirit, translated by Reginald H. and Ilse Fuller, Pub. Fortress Press, Philadelphia, 1980, p. 126.

[3] Idem, p. 127.

Katherine Sonderegger, „preot” femeie, anglicană după confesiune, americancă, acum având 74 de ani[1], profesoară de teologie la Virginia Theological Seminary din Alexandria, Virginia[2], și-a publicat primul volum din Systematic Theology în 2015, și în acest volum s-a ocupat despre învățătura despre Dumnezeu[3]. Și a început discuția de la unitatea lui Dumnezeu, apoi a vorbit despre omniprezența, omnipotența, omnisciența Lui, ca, în cele din urmă, să vorbească despre desăvârșirea iubirii dumnezeiești. Capitolul The Perfection of Divine Love începe în p. 469. Și autoarea consideră că „iubirea [dumnezeiască] este cheia de boltă a desăvârșirilor dumnezeiești…atributul care ține împreună, rezumă și face minunată întreaga fire dumnezeiască, toate proprietățile și slava ei”[4].

Și Katherine subliniază, într-un mod foarte corect, că „fără iubire Dumnezeu este o abstracțiune, un obiect gol, o substanță rece și tăcută, inertă într-un cosmos fără sfârșit, fără formă și vidă”[5]. Pentru că noi Îl simțim numai prin iubirea Lui pe care o revarsă în noi. Prin mila și iertarea Lui față de noi.

Ea deplânge învățăturile „foarte plictisitoare despre Dumnezeu”[6] ale teologilor și afirmă faptul că teologii sistematici sunt cei mai răi infractori dintre teologi[7]. Și aceasta, pentru că nu se bucură să vorbească despre Dumnezeul iubirii[8], despre Cel care ne iubește pe noi în mod desăvârșit. Și iarăși îi dau dreptate! Pentru că teologii trebuie să se bucure de Dumnezeu, de adevărurile Lui, și cărțile lor trebuie să fie o desfătare a adevărului și nu o plictiseală.

O altă remarcă realistă: „am redus Iubirea transcendentă la filantropie, la iubirea pentru umanitate”[9]. L-am redus pe Dumnezeu la iubirea Lui față de noi. Însă El nu ne iubește numai pe noi, ci întreaga Lui creație. Și iubirea Lui față de întreaga Lui creație se vede nu numai în faptul că îi poartă de grijă, ci în aceea că a creat-o și o poartă spre scopul ei veșnic: îndumnezeirea întregii creații.

Îl citează pe Karl Barth în p. 476, calvinul[10], care era un filioquist. Căci spune în acest text: „He exists in the mode of the Spirit who proceeds from the Father and the Son”.  Mai înainte îl citase pe Thomas Aquinas.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Katherine_Sonderegger.

[2] Cf. copertei ultime a cărții citate în nota următoare.

[3] Cf. Katherine Sonderegger, Systematic Theology, Volume 1, The Doctrine of God, Pub. Fortress Press, Minneapolis, 2015, 539 p.

[4] Idem, p. 469.

[5] Idem, p. 471.

[6] Idem, p. 472.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 473.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Barth.

Karl Rahner, romano-catolic german, iezuit[1], se considera un teolog sistematic și nu un exeget al Scripturii[2]. Și când venea vorba despre hristologie, el își punea întrebarea, dacă putem vorbi cu adevărat despre Biserică ca fiind fondată de Iisus Hristos. Și care Hristos: Cel pipăibil, din istorie, sau Cel înviat[3]? Și Rahner considera că în romano-catolicism se discută două feluri de eclesiologii: „prima dintre aceste eclesiologii poate fi numită conceptul social al Bisericii bazat pe teologia fundamentală, iar a doua eclesiologie este una soteriologică, dogmatică”[4].

Rahner se întreabă din nou: „Cum putem vorbi despre o întemeiere a Bisericii de către Iisus sau de o proveniență a Bisericii de la Iisus, dacă…Iisus Însuși a vestit apropierea Împărăției lui Dumnezeu?[5]”. Dar nu ne răspunde la întrebare! Însă ajunge să spună că Biserica este o realitate eshatologico-istorică, care nu este dependentă de puterea socială sau de numărul membrilor ei[6]. Rahner considera că Biserica are „un viitor deschis și impredictibil”[7]. Și apare aici un pasaj foarte interesant despre această impredictibilitate a bisericii romano-catolice: „Nu știm cum va arăta Biserica în anul 2000 sau 2500. Va mai fi un papă la Roma sau în altă parte? Va mai poseda Biserica marea birocrație romană pe care o recunoaștem și poate o suportăm astăzi cu suspine? Poate că vor fi multe alte lucruri pe care nici nu le putem imagina astăzi. Este posibil ca Biserica să fi învățat până atunci, de exemplu, că femeile pot fi admise în funcția preoțească [women can be admitted to the priestly office] și că o pregătire academică – oricât de mult prețuiesc eu acest lucru, ca unul care și-a petrecut viața profesională oferindu-o,– poate nu este atât de necesară pentru candidații la preoție așa cum credem că este acum. S-ar putea chiar să fi devenit evident până în 2000 sau 2500 că sancțiunea sacramentală poate și ar trebui să fie acordată liderilor înzestrați și numiți din punct de vedere carismatic ai comunităților creștine de bază. Există, desigur, multe alte posibilități, prea multe pentru a le enumera aici, dar acestea trebuie să rămână întrebări deschise și ar trebui să ne ferim să nu așteptăm un răspuns la ele fie dedus exclusiv din principii teologice, fie extras exclusiv din tradiția timpurie a Bisericii”[8]. Nu au ajuns la hirotonia femeilor, dar au ajuns la căsătoria persoanelor gay. Dar viitorul, așa cum recunoaște și Rahner, este foarte imprevizibil în romano-catolicism. Însă de ce e așa imprevizibil viitorul, dacă papalitatea e „o mână forte” care conduce biserica?

Rahner e sincer și recunoaște că Sfântul Apostol Petros nu a trăit cu ideea de papalitate[9] pe care i-o arogă în mod fals teologia romano-catolică actuală. Dar nu e sincer când afirmă că biserica romano-catolică „nu și-a pierdut niciodată propriul trecut legitim [has never lost its own legitimate past]”[10]. Tocmai de aceea e imprevizibilă: pentru că nu mai are eclesialitate. Nu mai face parte din Biserica lui Dumnezeu.

---

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Rahner.

[2] Cf. Karl Rahner & Wilhelm Thüsing, A New Christology, Pub. The Seabury Press, New York, 1980, p. 18.

[3] Idem, p. 19. [4] Idem, p. 20. [5] Idem, p. 23. [6] Idem, p. 26. [7] Idem, p. 30. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 31. [10] Ibidem.

Când oamenii nu mai comunică unii cu alții încep să moară pentru ei înșiși. Pentru că nu mai vor să afle cine sunt și nici ceea ce pot fi.

*

O tânără a divorțat pentru că și-a dat seama că se căsătorise cu potențialul bărbatului, pe care acela nu l-a mai actualizat, și nu cu realitatea lui. Și acum caută unul care face, nu doar promite să facă. Adică a trecut de la viitor la prezent. Dar prezentul fără viitor n-are nicio surpriză. Poate că va divorța de al doilea tocmai pentru plictiseală. Pentru lipsa noutății.

*

Am văzut zăpada pentru o zi și ploaia pentru mai multe. Pământul le-a înțeles pe ambele ca apă. Ca apa de care avea nevoie.

*

Două fetițe, de 5 și 3 ani, au ascultat o oră și ceva niște cântece ideologizate despre familie și copilărie. Despre cum s-au născut ele în grădina dragostei, în familie, despre faptul că sunt flori frumoase și trebuie sărutate adesea de părinți. Și că ele trebuie să le ceară părinților noi frățiori. De ce trebuie să idealizăm lucrurile, făcându-le speranțe mari copiilor? Mai întâi să le dăruim ce putem, pe măsura a ce suntem și să îi învățăm cine sunt cu adevărat. Căci copiii nu sunt ființe în general, ci fiecare e foarte personal. Și fiecare trebuie să afle adevărul despre el însuși și nu o mitologie lacrimogenă. Nu o minciună ambalată frumos.

*

După mai multe zile înnorate, când vezi un apus de soare, vezi bucurie. O neașteptată bucurie. Pentru că avem nevoie mereu de înseninare.

*

Rugăciunea isihastă e cu mâna pe inimă. Simțind toate cele pe care le spunem și le facem. Pentru că e în primul rând sinceritate totală față de Dumnezeu, către Care strigă.