Nuanțe

Yves Tanguy are în comun cu Dali pustiul plin de lucruri, numai că lucrurile lui se pierd în derizoriu. Nu au o tindere spre monumentalitate ca la Dali. Însă Tanguy picta așa cum pictez eu acum: fără să știu ce urmează. Fără să am un plan al lucrării. Cu puțin timp înainte să moară, el a mărturisit: „Tabloul se dezvoltă în fața ochilor mei, desfășurându-și surprizele sale pe măsură ce el progresează”[1]. Așa lucrez și eu: nu știu ce urmează, dar ceea ce urmează mereu mă surprinde. Pentru că, uneori, pictura mea vorbește despre mine la niveluri de profunzime pe care nu le cunosc. Cu care nu sunt încă familiarizat.

*

Mimarea sentimentelor e cea mai mare oroare a mea când vine vorba de teatru. Acesta e motivul pentru care eu, dramaturgul, nu mă duc la teatru: pentru ca să nu asist la sentimente false, proaste, scâlciate, adânc mimate, în locul celor reale. Pentru mine, teatrul nu are de-a face cu mimarea, ci cu trăirea sentimentelor. Trebuie să te pui în pielea personajului și nu să mimezi că îl înțelegi! Fie că e vorba de dramă sau de comedie, actorul trebuie să trăiască personajul și nu să îl ironizeze. Când scriu, eu mă transpun în ceea ce fac. Tocmai de aceea nu pot suporta minimalizarea sau umflarea personajelor, pentru că eu mă ocup cu transcrierea lor fidelă. A interiorului lor.

*

În muzee, capodoperele stau ascunse după diverși copaci. Umplutura e multă și diacronică. Trebuie să le privești de aproape pentru ca să le simți. Și când mă bucur de acele lucruri particulare, eu plec de acolo cu ele în mine. Pentru că m-am dus, în definitiv, după cele care m-au mișcat în mod aparte. Care au rămas întipărite în mine.

*

Brâncuși a sculptat idei, esențe, simboluri, fapt pentru care el are o operă interioară cu toată masivitatea ei. Nu contează, faptic, cât de mare e o operă a lui, pentru că ea nu e din afara lui, ci dinăuntrul lui. Pasărea e numai zbor, femeia e numai ochii ei, sărutul e numai îmbrățișare. De aceea, oricât de mult își pune ideea în materie, Brâncuși nu o scoate afară, ci o lasă tot înăuntru. Ea, opera de artă, e mare sau mică în ceea ce privește mărimea ei, dar ideea stă înăuntrul ei. Pentru că tu vezi ideea fundamentală în primul rând, nu lucrul artistic. Lucrul doar o sugerează.

*

Îl prefer pe Picasso din perioada albastră (1901-1904). Pe cel care vede singurătatea și tristețea de-aproape. A fost o perioadă când a suferit și a fost depresiv[2]. Numai că aceste picturi nu au fost plăcute de public. Cel mai adesea el e imitat cu culorile sale vii și cu formele sale rotunde, bucălate. Pentru că acelea par să exprime viața, dar nu și drama. Numai că toate la un loc sunt Picasso și prin toate trebuie să mergem spre el, spre înțelegerea lui. A exclude ceva din opera unui mare artist nu înseamnă a-l cunoaște, ci a declara că nu-l poți cuprinde pe de-a-ntregul.


[1] Cf. https://www.theguardian.com/artanddesign/2022/jan/23/fraud-in-the-garden-yves-tanguy-surrealist-masterpiece-restored.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Picasso’s_Blue_Period.

Viitorul are mult prezent

Eu miros culorile, le folosesc și pentru mirosul lor, pentru că am nevoie de un miros plăcut când pictez. De aceea în viitorul tablou voi trece la un alt nivel: la condimentarea culorilor. Voi pune în culorile în ulei mirodenii de tot felul, deja făcute sau inventate de către mine, pentru ca ele să aibă și gust. Să le mănânci din privire!

*

Pe Schmitt l-am cunoscut prima oară prin Oscar și Doamna roz și mi-am dat seama că e un scriitor de stare, de temperatură interioară. E ceea ce ceream eu de la predică pe când eram student: să întemeieze în om o stare interioară memorabilă. Pentru ca omul să te țină minte după starea interioară pe care i-ai dăruit-o predicând. Apoi am citit povestirile sale și mi-am dat seama că el dăruie sentimente și stări de bine, cum uitasem că poate dărui literatura.

*

Viitorul nostru are foarte multe lucruri din prezent. El lățește potențele noastre, asistă la maturizarea lor, consatată marile noastre împliniri. Când vom ajunge acolo, noi suntem deja pregătiți, vom ști ceea ce trebuie să facem sau ne vom da seama foarte repede. Pentru că am lucrat tot timpul la viitorul de care suntem capabili.

*

Locurile din online unde se dăruie cărți sunt marile revoluții tăcute ale umanității. Pentru că se aruncă spre oameni uneltele pentru crearea de sine. Oamenii se schimbă prin cărți, prin cărțile de tot felul, dar mai ales prin cele valorice, teologice și duhovnicești. A dărui uneltele schimbării de sine înseamnă a dărui umanitate și mântuire oamenilor. Și găsesc tot mai multe locuri în online unde se dăruie sute, mii, sute de mii de cărți într-o lună, cu speranțe mari pentru binele umanității. E ceva ce părea incredibil altădată, iar acum e o bucurie zilnică, una încântătoare.

*

Modul meu de-a scrie poezie se extinde în mod continuu, pentru că însumează tot mai multe modalități de exprimare. În ultima săptămână am ajuns la o altă extindere majoră a conținutului poetic. Simt să integrez tot mai mult discurs colocvial în poematica mea, îmbrăcat în structura sentențială care îmi e proprie. Dar, în același timp, continui să repun formele trecutului la îndemâna noii libertăți interioare pe care vreau să o poetizez.

*

De ce a pus-o Dali pe Gala peste tot în pictura sa? Pentru că a văzut, prin dragostea pentru ea, întreaga lume. A fost o mărturisire plenară a iubirii lui pentru ea, a iubirii care l-a făcut să vadă toată lumea prin această iubire. Dali a exagerat mult, a demitizat mult lumea lui, a pus-o cu botul pe labe, dar a fost sincer în ceea ce privește iubirea. Când iubești, privești toate prin ochii iubirii. Iar el a spus cu putere acest lucru.

*

Oamenii de geniu se confesează continuu. Opera lor e viața lor pe scurt. Cei care îi imită le folosesc cuvintele, culorile, tușele, temele, motivele, de aceea sunt fazi. Pentru că opera ta ești tu, cel care o creezi și prin care te pui în centrul lumii spre a fi privit. Tu nu imiți pe nimeni, ci te pui în fața tuturor cu tot ceea ce ești.

*

Corectez Istorie 11, monumentala carte a Soției mele, și intuiesc cu multă bucurie, cu multă împlinire interioară, modul organic în care l-a înțeles pe Nichita. Dar l-a înțeles pe Nichita și pe Mihail și pe Marin și pe toți ceilalți, pentru că m-a înțeles pe mine organic. Mă iubește pe mine, îi iubește pe ei, și iubirea te învață să gândești foarte logic și foarte profund un om valoric. Dumnezeu a revărsat multă înțelepciune, multă atenție, multă candoare în Doamna Preoteasă Gianina Picioruș, și observ acest lucru în fiecare pagină pe care o scrie, pentru că urmărește peste tot adevărul omului. Și când cauți adevărul lui, cu iubire, atunci ai parte de multe descoperiri dumnezeiești, pentru că Dumnezeu luminează iubirea ta de oameni. Te luminează să îi înțelegi și să vorbești despre ei dinăuntru, din adevărul lor profund.

*

Platformele Netflix, Filmbox+, Voxa și altele, cu filme și cărți, cu programe și utilitare de tot felul, pun totul împreună, în biblioteci cu preț mic pe lună, pentru a fi accesibile tuturor. Ele sunt o democratizare continuă a ideii de bibliotecă. Și, putând fi accesate de oriunde și oricând, ele respațializează ideea ta de a citi, de a asculta, de a vedea, de a crea. Pentru că, pe telefon sau pe tabletă, poți călători cu bibliotecile tale, cu bazele tale de date, cu toate informațiile despre tine, pentru a crea, pentru a-ți aminti, pentru a te cunoaște tot mai mult. Și asta înseamnă a fi eficient, a fi mereu conectat la munca ta, la viața ta, la îndatoririle tale. Înseamnă a trăi continuu în atmosfera intimității tale.

*

Altădată trebuia să pun multe cărți în geantă ca să mă duc cu ele la Liceu sau la Facultate. Îmi rupeau mâinile cărțile, mâncarea și hainele. Acum pot citi orice carte, pentru că o citesc pe telefon, și pot scrie oricând, pentru că scriu pe telefon. Acum plec în călătorie doar cu haine și puține lucruri intime, cu un bagaj lejer, dar în telefon și în racordare cu el am mii de biblioteci. Trebuie să am doar adresele, parolele, datele de conectare. De aceea, acum plec cu toată lumea în buzunar, dar nu agasez pe nimeni cu bagajul meu. Citesc, ascult, văd, mă informez, mă ghidez, creez, plătesc cu telefonul și cu datele legate de el, și nu e o greutate în deplasările mele. Uit de el, îmi trăiesc viața, mă bucur, experimentez, discut, mă odihnesc, pentru că el, micuțul, nu îmi stă împotrivă, ci e de partea mea. În el îmi tezaurizez experiența de viață și o trimit mai departe. Pentru că publicul e beneficiarul ultim al muncii mele. În el rămân și mă odihnesc.

Să promiți ce n-ai

E dureros pentru mine, e foarte dureros să ascult predici eterodoxe în care oamenilor li se promite har, pace sufletească, mântuire, sfințenie și nu li se dă nimic. Pentru că nu pot să le dăruie nimic! Amalgamări ale adevărului cu minciunile, cu înșelările demonice, și multe promisiuni deșarte. Iar atât predicatorii, cât și credincioșii, vorbesc despre și așteaptă lucruri pe care nu le au, pe care nu le pot avea în afara Bisericii lui Dumnezeu.

Și mă uimește mereu forța lor de a predica, pe când ei sunt îndrăciți și pustiiți de viață. Cum pot predica atât de mult, fiind sub povara demonilor din ei? Cum pot rezista atât de mult fără iertarea lui Dumnezeu și fără slava lui Dumnezeu în ei înșiși? Și răspunsul e acesta: pentru că Dumnezeu îi întărește să reziste, să aștepte, să-și înțeleagă înșelările, pentru ca să se pocăiască. Râvna lor, întunecată de înșelările demonice, se zbate, caută, dar nu se pocăiesc, pentru ca Dumnezeu să îi lumineze cu adevărat. Căci, dacă s-ar pocăi, Dumnezeu le-ar deschide imediat ochii și ei ar vedea Biserica Lui, cea pe care au hulit-o până acum, și s-ar pocăi mult.

Pentru că marea lor dramă e că se luptă cu Dumnezeu, pe când Îl propovăduiesc și neagă Biserica Lui, pe când cred că ei sunt „Biserica”. Și cu toate că știu că sunt într-o grupare religioasă recentă, ei se cred „Biserica de la început”, în ciuda tuturor evidențelor istorice.

Însă Biserica își are istoria ei neîntreruptă până azi. Și cel care se pocăiește cu adevărat, acela caută Biserica neîntreruptă, pe cea de la Cincizecime până azi. Căci despre acea Biserică e vorba în Dumnezeiasca Scriptură și în toate documentele Sfintei Tradiții. Toți Sfinții Părinți ai Bisericii au vorbit despre Biserica Cincizecimii, de Biserica lui Dumnezeu care a ajuns până la noi. Și când noi, oamenii Bisericii, citim și comentăm Scriptura și Părinții, noi vorbim despre ceea ce a fost, este și va fi în Biserică.

De aceea, când eu vorbesc despre iertarea păcatelor, despre primirea harului lui Dumnezeu, despre minuni și vederi dumnezeiești, vorbesc despre niște realități abisale ale vieții mele și nu despre niște închipuiri. Pentru că aici, în Biserica Lui, e slava Lui cea veșnică și aici ne putem curăți, lumina și sfinți, pentru că avem și Sfintele Taine care ne dăruie slava lui Dumnezeu. Noi nu promitem ceea ce nu putem da, ci mărturisim ceea ce deja am primit și primim în continuu!

Tocmai de aceea, predicile ortodoxe vorbesc despre ceea ce se petrece în mod real în Biserica lui Dumnezeu. Noi nu ne închipuim că primim slava lui Dumnezeu, ci o primim în mod real și, prin ea, sfințim și binecuvântăm toate. Și credincioșii noștri nu trăiesc într-un pustiu spiritual, ci într-un ocean dumnezeiesc, pentru că au slava lui Dumnezeu din destul în ei înșiși.

Asta e diferența dintre afară și înăuntru! În afara Bisericii se promit lucruri fără acoperire, în mod mincinos, pe când în Biserică li se dăruie oamenilor toată slava lui Dumnezeu pentru a se sfinți.

Absența

Justin Remes[1] își numea ultima carte, publicată în 2020, Absence in Cinema: The Art of Showing Nothing. Titul cărții sale vine de la zicerea lui Robert Bresson, director de film francez mort în 1999[2], cum că „Cinema is the art of showing nothing”, pe care autorul a pus-o ca epigraf al cărții[3].

Filmul se face undeva, în altă parte, și e văzut acolo unde vrei tu. Unde vrei să iei o pauză sau să îți vină somnul. El nu este o formă vizuală vie, o transmisie în direct, ci una moartă. Tocmai de aceea, îl poți confunda cu o poveste din trecut, pentru că este deja trecut, oricât de recent ar fi editat.

Prezența noastră în bazele de date ale instituțiilor de tot felul e una scriptică. Poți să fii sau poți să nu fii cu adevărat. Despre noi fiecare poate vorbi la trecut, chiar dacă suntem în viață. Pentru că istoria împreună cu alții îi privește pe aceștia ca date deja existente în memoria noastră. Și când mori, tu poți să fii perceput pe mai departe ca viu, pentru că memoria nu cunoaște moartea.

El pleacă și vine. Ea pleacă și se reîntoarce. Numai când stăm de vorbă, față către față, știm cu adevărat că cel din fața noastră există. Mai există. Pentru că îndepărtarea aruncă o urmă de neîncredere asupra existenței. Medierea unei convorbiri prin telefon sau în format video e plină de realitate în comparație cu filmul mort. Tocmai de aceea prinde tot mai mult teren transmisia live, care e plină de neprevăzut, în comparație cu forma înregistrată. Forma înregistrată e un film mut, pentru că nu poți vorbi cu actorii ei.

Cartea ne vorbește despre trecut. E un trecut prezent, la fel ca și filmul. Foamea după realitate naște experimentul live. Numai că experimentul nu se uită la detalii, ci e o trăire personală. Un experiment live poate atinge profund telespectatorii. Îi poate enerva, înspăimânta, indigna, entuziasma, bucura mult. Fiecare înțelege cât poate și cât decide să privească. Stingerea telefonului sau a computerului înseamnă o altă parte a vieții noastre. Tot ceea ce am văzut mai înainte poate să nu aibă de-a face mai deloc cu viața noastră. Care și ea este o absență pentru ceilalți. Tot ceea ce e privat ne face absenți din viața altora.


[1] A se vedea: https://iastate.academia.edu/JustinRemes/CurriculumVitae.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Bresson.

[3] Conform cărții pe care o am în format EPUB.

De ce pierzi timpul?

Eziți să scrii despre un lucru sau altul pe presupoziția că alții pot și vor scrie mai bine decât tine. Lași lucrurile pe mâine, pentru că astăzi vrei să te destinzi. Sau astăzi vrei să cauți și mai multă bibliografie pentru o temă pe care vrei să o începi.

Multul te demoralizează. Trecerea timpului te scoate din idee. Cu cât amâni, cu atât te îndepărtezi de ceea ce vrei. Și eziți să scrii pentru că scrisul îți mănâncă multă energie. Scrisul îți cere să te concentrezi. Mâinile și picioarele te dor de la atâta stat pe scaun. Ai vrea să scrii și în același timp ai pleca cu gândurile tale undeva, pentru ca să te liniștești, să te odihnești, să te simți bine…

Numai să scrisul, pentru un scriitor, e adevărata lui stare de bine. Scrisul are nevoie de rugăciune, de o masă bună, de băuturi care să te țină treaz, de informație aflată în apropierea ta, de relaxare, de o ducere pe firul gândurilor. Cartea la care scrii e ca o piscină în care te arunci și în care înoți. E ca un aer pe care îl respiri cu nesaț. Tu ești acolo! Ai nevoie să scrii și scrii, pentru că vrei să fii acolo.

De unde tragem concluzia că pierdem timpul, tocmai pentru că nu vrem să ne concentrăm la scris. Nu vrem să ne pierdem toată energia pentru a scrie. Ținerea de-o parte, pentru o anumită vreme, de munca creativă e din grija față de sănătatea noastră. E un minus de operă pentru un plus de viață. Tandemul acesta trebuie echilibrat pentru ca să nu ne doară nici opera și nici viața.

Negrul din Rai

Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.

Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.

Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).

Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.

Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!

De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].

El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…

Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.

Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.

Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.

Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

http://www.mersinpergole.com/

Abandonul conștiinței

Transportul în comun se numește așa pentru că e un bun public. Contra cost e un bun public, accesibil la un preț moderat pentru oricine. Din păcate, însă, bunul simț și manierele la români lasă încă foarte mult de dorit.

Și asta nu pentru că oamenii cu pricina – de care cu toții ne-am lovit în multe situații și peste tot în țară – nu ar fi auzit de civilizație sau nu ar avea posibilitatea să se comporte în conformitate, pentru a nu-i stresa pe cei din jur. Ci pentru că nu le pasă de cei de lângă ei. Ba dimpotrivă, se bucură să enerveze și pe alții cu nesimțirea lor.

Se bucură să ofenseze, să strice cheful, să enerveze. Dacă tot sunt văzuți prost, cel puțin să emane puțin miros de ploșniță sau de sconcs care să umple și pe alții de scârbă.

Culmea e că unii chiar au fost „afară” și când s-au întors au continuat să mănânce semințe și să le scuipe pe jos, printre cuvinte în care elogiau civilizația Occidentului, acolo unde se jenau de compatrioții neciopliți. Unul mi-a spus că s-a întors pentru că el e patriot…

Din păcate, jegul de deasupra e adesea nu semnul sărăciei, ci al jegului dinăuntru. Al nesimțirii care nu se spală cu săpun, ci cu bun simț față de aproapele.

Problema României nu e, în primul rând, abandonul școlii sau al locului de muncă, ci abandonul conștiinței, la toate vârstele și clasele sociale.

1 2 3 85