Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Category: Reflecţii (Page 1 of 82)

Dac-o vrea Dumnezeu…

Am auzit de câteva ori expresia din titlu rostită însă nu cu smerenie, în sensul: Facă-se voia lui Dumnezeu, ci în înțelesul în care persoanele care o rosteau se îndoiau de faptul că Dumnezeu ar vrea să le facă un bine, pentru a le scoate dintr-un necaz.

Adică persoanele în cauză erau credincioase, credeau în Dumnezeu, dar când era vorba să creadă că Dumnezeu vrea să le ajute, ele se îndoiau. Ca și cum Dumnezeu ar putea, dar nu se știe sigur dacă și vrea să ne ajute…

Mi se pare o mare șmecherie a diavolului, un șiretlic satanic pe care nu îl conștientizăm totdeauna. El ne face să ne gândim: Oare Dumnezeu vrea să ne ajute? Atunci când noi suntem în impas, când avem mare nevoie de ajutor.

Iar gândul acesta ne vine din puținătatea credinței noastre și din faptul că suntem cu conștiința vinovată înaintea Lui.

Însă Dumnezeu vrea să ne ajute întotdeauna! Chiar dacă noi suntem foarte păcătoși și greșiți înaintea Lui, El vrea să ne ajute!

Să ne amintim de câte ori am greșit și totuși L-am rugat cu căldură și El ne-a răspuns, ne-a ajutat, în ciuda faptului că nu socoteam că merităm să ne ierte, în ciuda faptului că noi pe noi înșine nu ne-am fi iertat și nu ne-am fi considerat demni de ajutor!

Să ne amintim Cine e Dumnezeul despre Care ne întrebăm dacă vrea sau nu să ne ajute, mai ales în aceste zile. Nu e Cel ce S-a născut în peșteră pentru noi? Nu e Cel ce a venit să vindece pe leproși, pe șchiopi, pe ologi, Care a venit să-l caute pe cel pierdut? Nu e Cel ce S-a lăsat vândut, hulit, batjocorit, scuipat, biciuit și răstignit pentru noi? Și Care a înviat pentru noi și S-a înălțat la cer cu firea noastră umană asumată de El?

Și după toate acestea, ne vine greu să credem că vrea să ne ajute. Fie pentru că uităm Cine e și ce e în stare să facă Dumnezeu pentru noi, fie pentru că ne știm foarte îndărătnici în a asculta poruncile Lui, ne știm foarte bine păcatele și fărădelegile și învârtoșarea inimii și nu ne vine să credem că Dumnezeu ar mai vrea încă să ne mai ajute. După atâta nepăsare a noastră față de El și după atâta îndărătnicie…

Însă Dumnezeu ne pune în mare uimire de fiecare dată, arătându-ne o dragoste neschimbată nouă, celor care ne-am îndepărtat de El și nu L-am ascultat…

De unde vine expresia „floarea tinereții”?

Eu cred că din Înț. lui Sal. 2, 7, unde se spune „să nu ne treacă pe noi floarea primăverii [ἄνθος ἔαρος]!” (cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș de aici).

Din context înțelegem că primăvara aceasta reprezintă o exprimare metaforică. Pentru că nu se referă la anotimpul propriu-zis, ci la primăvara vieții, adică la vârsta tinereții.

Și sunt convinsă că în decursul unei cateheze de cel puțin câteva sute de ani în Biserica Ortodoxă românească (mă gândesc numai la mileniul al doilea și la predica în limba română pe care putem să o cunoaștem din documente, începând cu secolul al XVI-lea, ca să nu se considere că mă hazardez la o invoca o tradiție care să înceapă cu predica în limba vulgară încă din mileniul întâi, deși sunt convinsă că aceasta a fost realitatea), această metaforă, „floarea primăverii”, a fost convertită expresiv într-una mai puțin tainică, mai clară, așa cum este „floarea tinereții”.

Sau, mai bine zis, cred că din „floarea primăverii” au derivat cele două metafore –  floarea tinereții și, respectiv, primăvara vieții – care sunt mult mai cunoscute și uzitate în vocabularul nostru actual.

Însă ambele provin din Sfânta Scriptură, devenind expresii uzuale, fără ca utilizatorii actuali să fie în stare să recunoască sursa scripturală.

Am reținut o frază…

…de la Camil Petrescu, pe care acesta o scria prin 1931: „Ca să merg pe stradă, trebuie să cheltuiesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum”. Un volum gros, zic eu…

E o realitate pe care o simt pe pielea mea de ani de zile, nici nu mai pot spune de când, cu precizie. E o realitate dureroasă din punct de vedere fizic, pentru că oboseala mentală/ intelectuală te face să te simți că și când ai purta un trup de elefant. Dar mai ales e o realitate dureroasă din punct de vedere psihic, pentru că nimeni nu te crede și nu te înțelege.

Oamenii (chiar intelectuali fiind ei) înțeleg oboseala ca pe rezultatul unei munci intense într-o anumită zi sau într-o perioadă de timp care…se termină la un moment dat, urmată fiind de o altă perioadă, de relaxare. Și, mai ales, înțeleg oboseala ca fiind urmarea unei trude trupești ori a unui efort intelectual de memorare, de reproducere ori de colaționare de texte sau informații diverse.

Sunt infim de puțini cei  care au idee despre ce înseamnă oboseala născută de reflecția îndelungată, de obligarea un timp îndelungat sau la nesfârșit a creierului să…judece singur, să gândească în paradigme pe care le descoperă și care nu i-au fost oferite de-a gata.

Numai când ajungi să faci o experiență de genul acesta înțelegi ce înseamnă, în mod practic, faptul că creierul coordonează toate activitățile din organism, atunci când bagi de seamă ce corvoadă a devenit să…mergi pe stradă…

Firește, poate oricând cineva (chiar și cu pretenții intelectuale, nu mai vorbesc de cei fără nicio experiență în câmpul muncii cu…creierul) să te întrebe ce legătură are oboseala mentală cu mersul pe stradă, că doar mergi cu picioarele, nu mergi în cap…

Și nu ai ce să-i răspunzi pentru că orice i-ai spune va crede că e un moft, că te victimizezi, că vrei să fii compătimit(ă). De ce? Pentru că el nu întrevede câtuși de puțin ce poate să însemne oboseala extremă de genul acesta, care nu te lasă nici să dormi, nici să mergi pe stradă, care te face de multe ori să uiți vocabularul elementar…

Intelectualii care nu știu despre ce vorbesc acum sunt oameni cu mintea odihnită, care au ceva exerciții la activ, dar care nu s-au spetit cu munca și, mai ales, cu gândirea. Pentru că poți să faci muncă intelectuală și fără să gândești prea mult…oricât ar părea de paradoxal.

Despre ipocrizia neoprotestantă

În online există multe „mărturii” ale unor Preoți ortodocși deveniți pastori neoprotestanți. Pe lângă cele ale convertiților non-clerici.

Și o fabulă curentă (trasă la xerox) pe care o debitează aceștia în mod regulat este: când eram ortodox nu credeam în Iisus Hristos ci în superstiții (recte: ritul ortodox, în cazul acesta), nu citeam Biblia, nu mă rugam, nu ascultam poruncile Domnului, nu trăiam creștinește cu adevărat.

De ce fac aceasta? Pentru a-i convinge pe credincioșii lor care îi ascultă că ei predică ca Apostolii, iar cei convertiți la secta lor sunt ca primii creștini care au trecut de la păgânism la creștinism.

Căci în multe „mărturii” auzi lucruri de genul: când eram ortodox mă îmbătam, curveam, fumam, drăcuiam, pierdeam nopțile, credeam și practicam superstițiile etc. etc. etc.

Însă ceva e în neregulă cu această convertire…„de la păgânism la creștinism”.

Ce e în neregulă? În primul rând, lipsa de cunoaștere a istoriei, care e un păcat capital al neoprotestanților. Pentru ei, și acum 2000 de ani și acum 5000 de ani era…ca acum. Infatuarea peste măsură nu-i lasă să-și vadă neștiința crasă.

Da, e adevărat: Sfinții Apostoli și ucenicii lor au convertit mulți păcătoși, mulți păgâni care erau păcătoși!

Însă, dacă citiți chiar și numai Viețile Sfinților, veți vedea acolo că între păgânii convertiți erau foarte adesea oameni cu o viață morală exemplară, care, pe tine ca creștin ce te numești, te fac să te bagi sub masă de rușine când auzi sau citești!

De foarte multe ori, păgânii convertiți de oamenii Bisericii sau de către Dumnezeu direct, prin luminare dumnezeiască, erau niște…creștini desăvârșiți cu faptele vieții lor, așa cum mulți dintre noi nici nu visăm să fim sau să ajungem vreodată. Fie că erau adolescenți, fie că erau maturi, fie că erau bătrâni, unii dintre „păgâni” aveau o viață de o curăție și moralitate care, așa cum spuneam, ne fac de rușine.

De fapt, avem exemplul centurionului/ sutașului chiar în Evanghelie, dar să zicem că acela trăia printre iudei și învățase de la ei. Dar, dacă citiți Viețile Sfinților, veți găsi astfel de oameni între elinii idolatri și în alte neamuri, între care nu auziseră niciodată o învățătură mai înaltă decât cea a închinării la idoli.

Și atunci, mă întorc la pastorii neoprotestanți și la convertiții de la Ortodoxie la tot felul de secte și întreb: cine nu v-a lăsat pe voi să trăiți o viață sfântă și curată ca ortodocși?

O să răspundeți: Anturajul. Pentru că toți ortodocșii trăiesc „păcătos”.

Mințiți! Chiar dacă anturajul vostru ar fi fost rău, nimeni nu v-ar fi putut împiedica vreodată, ca Preoți sau credincioși ortodocși, să citiți Biblia, să vă rugați, să fiți buni și iubitori, să nu faceți ceea ce povestiți voi că ați făcut „ca ortodocși”, adică păcate multe și abominabile!

Le-ați făcut pentru că ați vrut! Le-ați făcut pentru că v-a plăcut să le faceți, nu pentru că erați ortodocși!

Le-ați făcut pentru că erați pătimași și păcătoși și iubeați păcatul! Și dracul v-a lăsat așa cum erați și înainte, doar că v-a dat o altă direcție, în care vi se pare că ați ajuns „ca Apostolii”! Acum ați înlocuit (dacă ați înlocuit!) păcatele trupești cu mândria luciferică și ați…avansat în Iad!

Pentru că infatuarea, neștiința multă, nesimțirea, bădărănia/ grosolănia cu care priviți lucrurile nu vă lasă ca să vă cadă cu adevărat solzii de pe ochi, ci îi fac să se îngroașe și mai mult!

Dacă vreți să ne convingeți, trebuie să ne arătați…cum ați avut o viață dumnezeiască ca ortodocși și apoi v-ați convertit, nu cum ați trăit ca niște porci când erați ortodocși (scuze pentru cuvintele grele, dar descrierea vă aparține!) și dintr-o dată v-ați convertit!

Bineînțeles, dacă acest lucru ar fi cu putință…Pentru că oamenii dumnezeiești, care trăiesc sfânt, care îl urmează pe Hristos cu adevărat, nu se lasă prostiți cu ușurință de eretici.

Adevărul convinge pe cei care iubesc adevărul dintotdeauna, nu pe cei care au iubit întotdeauna minciuna și păcatul și dintr-o dată fac pe „sfinții”. E un viciu de logică de care nu vă dați seama…

Recitiri…despre avarii literaturii și nu numai

Recitesc acum, după nu știu câți ani, Arca lui Noe a lui Nicolae Manolescu. Și am reflectat la două observații ale sale.

Prima este despre Dinu Păturică. Pentru cine nu știe, e vorba de personajul principal al romanului Ciocoii vechi și noi, omul înnebunit să parvină, care din sărac ajunge bogat prin furtul sistematic și ruinarea calculată cu cinism a boierului fanariot la care era în slujbă și prin jefuirea țăranilor lucrători de pe pământurile aceluia.

Ajuns unde și-a dorit, Păturică declară fericit: „Am oprit roata norocului; n-am să mă mai tem de nimic”. Numai că, tocmai când socotea el acestea, roata norocului (temă veche în literatura noastră, dacă ne gândim la Miron Costin sau Cantemir, numai că Manolescu nu-și amintește nimic de genul acesta: pentru el, nașterea romanului n-are nimic de-a face cu tradiția literară veche – aceeași poveste ca și în cazul poeziei) se întoarce brusc și Păturică e condamnat și trimis la ocnă.

În mod neașteptat, Manolescu observă: „Păturică nu este un om cu frica lui Dumnezeu: și tocmai asta îl va pierde. […] Pericolul nu-i vine, în adevăr, de la niciuna din victimele urâtei lui ambiții. Îi vine însă de la Dumnezeu, care nu iubește (în concepția lui Filimon) pe cei care nu-i știu de frică (s. n.)”[1].

Nicolae Filimon (autorul romanului), care fusese și cântăreț bisericesc, trebuie că știa bine Psaltirea (Scriptura Sfântă, în general), care tocmai asta spune, că „pe cei care se tem de Domnul, El îi slăvește” (Ps. 14, 4); „Cine este omul cel care se teme de Domnul? Va pune lege lui în calea pe care a ales-o. Sufletul lui în bunătăți va petrece și sămânța lui va moșteni pământul. Căci Domnul este întărirea celor care se tem de El și numele Domnului este al celor care se tem de El și făgăduința Lui are să o arate lor” (P. 24, 12, 14); „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor care se tem de Tine, pe care ai făcut-o celor care nădăjduiesc întru Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Ps. 30, 20); „Va tăbărî [va face tabără/ apărare] Îngerul Domnului împrejurul celor care se tem de El și îi va izbăvi pe ei. Gustați și vedeți că bun este Domnul! Și fericit este omul care nădăjduiește întru El. Temeți-vă de Domnul cei Sfinți ai Lui, că nu este lipsă celor care se tem de El! Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei care Îl caută pe Domnul nu se vor împuțina de tot binele” (Ps. 33, 8-11); „Drepții vor vedea și se vor teme [de Dumnezeu], și de el [de omul nedrept] vor râde și vor zice: «Iată, omul care nu L-a pus pe Dumnezeu ajutorul lui, ci a nădăjduit spre mulțimea avuției sale și s-a întărit în deșertăciunea sa!»” (Ps. 51, 8-9); „Dar aproape este mântuirea Lui de cei care se tem de El” (Ps. 84, 10); „Că după înălțimea cerului de la pământ a întărit Domnul mila Lui în cei care se tem de El. […] Precum miluiește tatăl pe fii, astfel a miluit Domnul pe cei care se tem de El. […] Iar mila Domnului este din veac și până în veac în cei care se tem de El și dreptatea Lui în fiii fiilor celor care păzesc făgăduința Lui și și-au amintit de poruncile Lui ca să le facă pe ele” (Ps. 102, 11-13, 17-18); „Voia celor care se tem de El o va face și rugăciunea lor o va asculta și îi va mântui pe ei. Domnul îi păzește pe toți cei care Îl iubesc pe El și pe toți păcătoșii îi va nimici cu totul” (Ps. 144, 19-20) etc. etc. etc[2].

Manolescu nu știe și nici nu-l interesează Psaltirea sau Scriptura. Dar, citind cu atenție romanul lui Filimon, a remarcat corect că nemernicilor și ucigașilor pericolul nu le vine de la victimele lor, ci de la Dumnezeu, de Care nu se tem.

Dacă el și alții ar privi nu numai în romane sau nu numai în literatură această realitate, lumea ar fi puțin mai frumoasă…

Dar, bineînțeles, Manolescu nu crede în mânia și în răsplătirea lui Dumnezeu…ca și Dinu Păturică (nu sugerez nimic)…

Dar se vede, de aici, că literatura îți poate arăta adevărul, chiar și atunci când ești agnostic, dacă în ea sunt inseminate învățăturile lui Dumnezeu și dacă ești sincer cu ceea ce citești și nu interpretezi înadins eronat (ceea ce, de altfel, Manolescu și mulți critici de-ai noștri fac adesea).

A doua observație a criticului este despre Mara, personajul romanului omonim al lui Slavici. Mara, o arivistă mai blândă decât Păturică, care face comerț în/ între Radna, Lipova și Arad, cumpără și vinde, împrumută cu dobândă (face camătă) și strânge banii la ciorap, dar totuși nu fură și nu omoară pe nimeni.

Și zice Manolescu: „A scos bani din afaceri și și-a crescut copiii: ce altceva i s-ar putea cere? Nimeni, în lumea ei, nu are alte preocupări, în afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele” (s. n.)[3].

Vi se pare că, în lumea noastră, are cineva alte preocupări?! În afară de a se îmbogăți și de a-și căpătui odraslele??!!

Dacă mă uit mai bine, nici în lumea dumneavoastră nu are cineva alte preocupări

Dar faptul că ești înconjurat numai de oameni care nu au alte preocupări, în esență, cu orice s-ar ocupa ei, nu înseamnă că nu ți se cere mai mult. Nu înseamnă că Dumnezeu nu îți cere mai mult, pe motiv că în jurul tău toată lumea fojgăiește banii.

Nu înseamnă că nu ți se cere să nu mai vezi nimic dincolo de bani…

Dimpotrivă: Dumnezeu ne cere să nu vedem ceea ce îi preocupă pe toți, ci…să ne temem numai de El.

Pentru că El e Cel care întoarce roata…

O fi mai naiv Filimon, dar…tot la fel de adevărat e că, „la început, ticăloșia ciocoiului se răsfață nesupărată pretutindeni; la sfârșit, nu mai există niciun colțișor de pământ care s-o îngăduie”, ci numai „în infernul de dedesupt”[4]


[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Ed. Gramar, București, 2007, p. 98.

[2] Am folosit Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[3] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, op. cit., p. 129.

[4] Idem, p. 97.

A avea îndrăzneală…

Mă uit la oamenii care comit infracțiuni și mă gândesc că ei, când fac răul, riscă foarte mult. Și mă refer mai întâi la furturi, la hoții, înșelăciuni, violuri, crime. Adică la ceea ce omul obișnuit numește „păcate mari”. Și, destul de des, cei care le comit, ajung și să plătească pentru ele, din voia lui Dumnezeu și prin justiția oamenilor.

Și mă întreb cum patima îi îndeamnă pe oameni la asemenea lucruri nebunești, iar ei, de dragul patimii de care sunt aprinși, le fac fără să mai cântărească în gând consecințele.

În schimb, noi, de dragul virtuții și din iubire pentru Dumnezeu, nu ajungem niciodată să facem lucruri „nebunești”, ba dimpotrivă, ne inhibăm și ne anihilăm treptat orice pornire bună a sufletului nostru, inspirată de harul Său. Și aceasta pentru că știm că îi supărăm pe unii sau pe alții dacă dăm curs îndemnurilor conștiinței noastre.

Cum știu criminalii sau spărgătorii de bănci și violatorii să riște, iar noi nu vrem niciodată să riscăm prea mult pentru Dumnezeu?

Îmi aduc acum aminte de o cântare din Săptămâna Patimilor: Vedeți-l măcar pe Iuda cum se silește și se sârguiește…(am citat din memorie). Dar vedeți-i și pe toți care se silesc și se sârguiesc la păcat! Pe toți cei pe care îi puteți vedea toată ziua!

Vedeți-i pe toți cei care apără patima și păcatul cum se sârguiesc pentru aceasta! Iar noi, creștinii, suntem pururea timizi, pururea în defensivă, preocupați să nu jenăm, să nu ofensăm, să nu deranjăm pe cineva…

Și când spun acestea nu mă gândesc la faptul că ar trebui să devenim violenți, războinici, extremiști, bătăioși la modul propriu. Ci la faptul că ar trebui să știm cum să ne apărăm credința. Dar și să vrem acest lucru. Pentru că se poate să nu vrem decât să stăm „la căldură”. Sau se poate să vrem totuși să fim mai activi, dar să nu știm cum.

Iar în a doua situație lucrurile sunt mai delicate, pentru că râvna bună a sufletului poate fi transformată, din lipsă de experiență duhovnicească și de adevărați îndrumători, prin lucrare drăcească, într-o cu totul altă pornire, într-o patimă ucigașă îndreptată împotriva celor care nu sunt ca noi sau pe care îi considerăm mai păcătoși decât noi.

Și, fără să-și bată capul cu convertirea și cu îndreptarea celor care greșesc, unii consideră că e mai „util” să-i îndepărteze prin metode cu totul necreștine și neortodoxe. Și, astfel, demonii ne fac de batjocură când socotim că slujim lui Dumnezeu sau că ne dorim acest lucru. Și nu puțini sunt cei înșelați în felul acesta de diavoli, în lumea noastră în care domnește iubirea de sine și îndreptățirea de sine, precum și aplecarea spre violență și ură.

De aceea, avem nevoie de mult echilibru și de multă învățătură, de multă smerenie, pocăință și rugăciune, de multă muncă și luptă cu sine care e copleșitor de grea…

Și dacă vedem în fiecare zi că avem multă îndrăzneală către păcat, că nu ne rușinăm nici de Dumnezeu și nici de oameni atunci când suntem biruiți de dorințele și de poftele noastre egoiste, atunci ar trebui să ne gândim la câtă îndrăzneală ar trebui să avem și spre pocăință și spre virtute, spre împlinirea poruncilor Lui, noi, cei botezați ortodox, duși la Biserică și hrăniți cu Sfintele Taine.

Căci Dumnezeu de aceea îi iartă pe marii păcătoși care se pocăiesc, pentru că ei au arătat mare îndrăzneală și râvnă spre păcat, dar încă și mai multă spre pocăință și spre virtute, atunci când și-au venit în fire. În timp ce noi nu arătăm niciodată vreo îndrăzneală spre a face bine, binele Lui, pe care El îl cere de la noi.

Multora dintre noi ne place să ne prefacem că Îi slujim, ne place să ne admirăm, să ne punem oglinzi admirative în fața minții tot timpul, și în același timp să fim „călduți”, să ne dăm cu lumea, să facem toate compromisurile, să trăim bine, să ne mințim că altfel nu se poate, că „asta e lumea”. Ne place să facem ce vedem că fac și alții, chiar dacă toată ziua criticăm incompetența, impostura și corupția altora și spunem că nu suntem de acord cu păcatul. Dar ne îndreptățim susținând că altfel nu se poate trăi.

Însă cei mai mulți nici nu au încercat vreodată să vadă cum e să trăiască virtuos! Nici nu au început vreodată să trăiască astfel și, deci, nu au apucat să renunțe la virtute din cauză că ar fi întâlnit vreun obstacol imens! Ci și-au spus, foarte convenabil, de la bun început, că nu este cu putință!

Și, din păcate, este ceea ce fac cei mai mulți dintre români, pe motiv că…nu pot trăi altfel.

Dar Dumnezeu nu ne-a cerut să trăim neapărat! Dumnezeu nu ne-a cerut să ne salvăm viața, banii, onoarea, bunurile, familia! Dumnezeu ne-a cerut să murim pentru El și pentru Evanghelia Lui!

Iar dacă poporul acesta al nostru a supraviețuit unei istorii vitrege, a fost pentru că a trăit după legea lui Dumnezeu, în cea mai mare parte a timpului, iar nu după legea bunului plac.

Acum, dacă moare cineva, la televizor se anunță că s-a întâmplat o „tragedie”. Dar tragedia adevărată e atunci când te duci în Iad…

Când citești viețile Sfinților Mucenici ai Bisericii, ceea ce e mai uluitor e că ei se predau la cele mai înfiorătoare torturi cu credința deplină în ajutorul lui Dumnezeu. Urma să fie aruncați în foc, jupuiți, tăiați în toate felurile, băgați în sac cu șerpi și scorpii, să se toarne peste ei plumb topit etc. etc. Lucruri pe care ți-e greu și să le auzi, atunci când știi că nu e vorba de nicio ficțiune de film, ci de pedepse oficiale consemnate în actele de stat ale Imperiului roman, persan etc.

Și ei…nu se îndoiau că îi va ajuta Dumnezeu! Se aruncau cu capul înainte și…Dumnezeu nu i-a părăsit, ci le-a ajutat lor, în moduri pe care casapii nu le înțelegeau!

Tocmai asta nu mai facem noi. Cei mai mulți se gândesc, în primul rând, cum să se pună la adăpost, cum să se pună bine cu toată lumea, cum să-și facă mai întâi relații cu cei „de sus”, cum să facă rost de un post cât mai bun și apoi…în ultimul rând, Îi vor sluji și lui Dumnezeu.

Însă, nicăieri în Evanghelie, Hristos nu a zis că vor veni zile în care nu va mai trebui să ne pocăim și nici să împlinim poruncile Lui pentru că…ne va fi foarte greu.

Iar dacă există unii care nu fac ca toată lumea, sunt considerați „proști” de către „creștinii” zilelor noastre, niște „proști” care nu știu „cum e viața” și „cum merg lucrurile” pe lume.

Dar dacă aceștia „nu știu cum e viața”, în schimb, știu cum e moartea, pentru că se gândesc din timp la ea…

Generații…

Aud mereu reproșul făcut celor tineri din vremea noastră, și anume că se nasc deja cu smartphonul sau tableta în mână și cu internetul la dispoziție.

Că știu prea multe încă de mici…

Însă așa ni se spunea și nouă, când eram ca ei: că ne-am născut cu pickup-ul sau cu casetofonul în mână, cu televizor în casă, că avem parte de informații și condiții pe care părinții sau bunicii noștri nici nu le-ar fi putut visa vreodată.

Ceea ce era adevărat. Și e adevărat și ce li se spune lor.

Însă niciuna din acestea nu te face nici mai bun și nici mai rău, dacă nu vrei.

Tehnologia foarte avansată de astăzi e vechitura și rebutul de mâine, care n-o să mai impresioneze pe nimeni. Și atunci nimeni nu se va mai gândi că oamenii din ziua de azi au făcut sau nu au făcut ceva din cauza smartphonului sau a tabletei.

Acestea sunt doar ustensile. Care există acum și se învechesc. Până nu vor mai reprezenta decât o piesă antică de muzeu.

Oamenii nu depind în mod esențial de ele. Umanitatea lor nu depinde de ele. Evoluția lor duhovnicească nu depinde de ele, dar nici nu este împiedicată de ele.

Noi, creștinii ortodocși, avem toate aceste unelte și nu le folosim ca să creștinăm lumea, să o cucerim cu bunătatea și iubirea noastră, să o facem ortodoxă prin munca și gândirea noastră.

Am putea să facem lucruri uluitoare, lucruri mărețe, dar nu vrem. Preferăm să nu facem nimic sau să facem doar lucruri ultramediocre și banale în comparație cu ce se poate face.

Sfinții Apostoli au cucerit lumea nu din cauză că mergeau pe jos, citeau la lumânare și n-aveau internet, ci din cauză că aveau…inimă dornică să se ostenească pentru alții.

Dacă ei ar fi avut acces la online, ar fi scris zi și noapte pentru a-i învăța pe toți credința în Hristos și în Biserica Lui.

Noi găsim motivul penibil că ceea ce ne ajută cel mai mult ar fi…ceea ce ne împiedică.

Tehnologia nu ne omoară duhovnicește dacă noi nu ne declarăm învinși…mai înainte de a începe vreo luptă.

Page 1 of 82

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén