Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Categorie: Reflecţii (Page 1 of 83)

Munca cu gândirea

Mi se întâmplă, de ceva vreme (ani) încoace, să uit tot mai des cuvinte uzuale ale limbii române, cuvinte pe care altădată le știam foarte bine și le manipulam cu ușurință în vorbire.

Dacă mi-ar fi spus cineva pe la 18-20 de ani că se va întâmpla acest lucru, probabil că nu aș fi crezut. Atunci credeam că, odată cu vârsta și cu adâncirea în cunoaștere, vocabularul se va lăți și vorbirea va exprima cu tot mai multă ușurință  experiențe sau gânduri diverse.

Realitatea e însă alta. Nu atât vocabularul devine elastic și încăpător, cât gândirea. Iar gândirea, cu cât devine mai profundă, cu atât mai puțin e exprimabilă în cuvinte.

Pe de altă parte, cu cât gândirea se adâncește, cu atât se adâncește și oboseala, care te face să uiți adesea chiar și lucrurile elementare.

De aceea nu cred într-un gânditor care nu este extenuat și care nu ajunge să se exprime din ce în ce mai greu și mai simplu. Spunând, însă, lucruri pe care numai experiența de foarte mulți ani le poate formula. Iar această experiență nu poate fi mimată.

Relieful comunicării

Nevoia de a te exprima e mai rapidă decât cuvintele. Cel mai adesea nu găsim cuvintele potrivite pentru a ne exprima stările interioare. Însă nu doar prin cuvinte își poate exprima cineva un anume gând, ci prin tot ceea ce este și face. Ochii tăi, mâinile tale, picioarele tale vorbesc. Sufletul tău vorbește prin ele. E de ajuns să știi ce spune sufletul unui om pe lângă care treci, pentru ca să intensifici comunicarea cu el.

*

O privire scurtă și tăioasă. Poate fi un avertisment prietenesc sau o exprimare agramată a repulsiei. Ceva nu îi place la noi sau dincolo de această linie a conversației nu se poate trece. Cel mai adesea, la vederea bărbii cuiva sau a mustății sau a coafurii sau a unei cicatrice mulți sunt gata ca să strâmbe din nas. De parcă toți ar trebui să fie ca ei sau după standardele lor. Cine v-a spus vouă că oamenii sunt unidimensionali? Și de ce mi-ar păsa de opinia acelora, care îmi ignoră personalitatea?

*

Dacă ieși din trend ești împins la margine. Cei care se cred „în centru” au de partea lor „majoritatea”. Deși nimeni nu face un plebiscit pentru ce șosete sau pantofi „trebuie să se poarte azi”, în luna mai. Dar dacă nu găsești decât pantofi de un anume fel și cămăși doar cu pătrățele, „rezultă” că trendul e acesta. Și centrul e conformist pentru că marginea nu are timp să citească toate blogurile de modă.

*

Primii pași în viață sunt ezitanți. Mai apoi, cei care se laudă cu constanta lor avansare, nu ne spun și de câte ori au căzut în gropi. De câte ori au confundat gardurile cu prietenii și mașinile cu sumele necâștigate la loto. Pentru că adevărul nostru are și zone întunecate sau neluminate. Adevărul nostru personal e plin de bălării, dincolo de sclivisita arborare a prosperității.

*

Îmi este dat să asist adesea la externalizarea intimității altora. Care e o mare binecuvântare. Și oamenii, când suferă cu adevărat, nu se mai uită cu cine vorbesc, unde, cine îi ascultă, pentru că cel mai important lucru e să își pună sufletul pe tavă. Cei care nu au curajul mărturisirii însă vorbesc în șoaptă, se uită în toate părțile, se simt agasați de o prezență nevăzută. Adică de propria lor frică. De frica de a fi ei înșiși.

*

Trăim o agățare a noastră de oameni și o alta de lucruri. De la agățarea de mamă și de tată prin naștere trecem prin viață agățându-ne de diverse persoane cu care intrăm în relație. Nu e deloc întâmplător faptul că numim o relație cu cineva o agățare de acea persoană. Pentru că în mod real noi depindem de alții, atârnăm de ei, stăm în picioare sau pe picioarele noastre pentru că depindem de alții. De relația pe care o avem cu ei. Important e să nu fim resimțiți drept pietrele de moară pe care alții le trag după ei.

*

În vorbirea vulgară fiecare parte a trupului nostru e înjosită, pentru ca noi să ne simțim penibili. Are capul ca un…Merge ca…Era grasă cât o…Însă nicio asemănare „înjositoare” nu explică viața celor ironizați, ci deriziunea arată lipsa de umanitate a celor care cred că despre oameni „se poate spune orice”.

Ideile nescrise

De multe ori am avut idei și m-am gândit că le voi exprima mai târziu sau pur și simplu va veni vremea când le voi pune pe hârtie, neîndoindu-mă de faptul că aceste idei vor rămâne intacte în mintea mea și că eu le voi putea „transcrie” din minte ulterior, așa cum le-am gândit atunci când le-am avut.

Am constatat – experiența m-a învățat – că ceea ce nu se scrie pe moment, la timpul potrivit, nu se mai scrie niciodată. Mai mult decât atât, nu se mai actualizează decât arareori în minte.

Cred că trebuie un har special de la Dumnezeu sau o milostivire mare a lui Dumnezeu ca să te facă să îți mai amintești o idee profundă și să o pui pe hârtie, să o dezvolți la o dată ulterioară. Adică trebuie să fie foarte importantă pentru ca Dumnezeu să ți-o mai readucă în atenție și să te determine să o exprimi.

Mintea e un mecanism foarte complicat, fiind angrenată în evoluția noastră odată cu tot sufletul, cu toată ființa noastră. Iar schimbările care se produc în noi periodic nu ne mai permit să ne mai întoarcem la momente de dezvoltare anterioare și să mai reconstituim ceea ce am lăsat să treacă.

De aceea, cei care spun că nu au avut timp să scrie cândva, dar și-au păstrat ideile intacte, sunt niște mincinoși notorii. Cine are experiența scrisului continuu înțelege cât de mare e impostura unor astfel de pretenții. Pentru că gândurile sau ideile se păstrează din ce în ce mai vag în amintire, până devin obiecte nedeslușite, de neconsemnat. Nealimentate prin exercițiul scrierii, devin subnutrite și pier.

Într-o uriașă majoritate, ideile nescrise rămân nescrise!

Iar eu mărturisesc că am multe de genul acesta. Și că ceea ce gândesc la un moment dat fără să notez, în cea mai mare parte, nu mai poate fi reluat mai târziu. Și ceea ce nu am scris atunci când am gândit, nu voi mai scrie.

De multe ori avem impresia, mai ales când suntem la începutul experienței scrisului, că ceea ce notăm, ceea ce gândim ne reprezintă integral. Că nu ne vom schimba semnificativ ideile, părerile, concepțiile, perspectiva asupra unui subiect sau asupra unui lucru anume. Că le vom regăsi în noi înșine intacte și mai târziu.

Însă, mai târziu, avem surpriza foarte mare să vedem că aproape nici nu ne mai recunoaștem în ceea ce am spus odinioară. Nu ne mai recunoaștem în sensul fie că am uitat, fie că am depășit sau am aprofundat mult anumite idei sau o anumită înțelegere a unui fapt.

Desigur, rămâne întotdeauna un tipar cognitiv foarte personal. Și acesta nu se modifică, de obicei, decât dacă personalitatea cuiva se modifică radical, din cauza unor rațiuni foarte puternice.

Cu toate acestea, același subiect nu va fi tratat niciodată la fel la vârste diferite, mai ales dacă obișnuim să gândim continuu, să reflectăm continuu asupra lui sau asupra unui complex de idei sau de subiecte înrudite.

Pe cât este de personal tiparul de gândirea al cuiva – aici este un paradox – pe atât, totuși, ideile, gândurile în interiorul acestui tipar sunt infinit nuanțabile/ exprimabile/ aprofundabile. Avem o putere de a le dezvolta, de a le adânci, care le face să nu mai semene aproape deloc între ele atunci când le enunțăm în etape diferite de dezvoltare a personalității noastre.

Cred că și în acest aspect se manifestă chipul lui Dumnezeu din om.

Putem să facem aici o paralelă cu gândirea dogmatică. Pe care, adesea, o vedem că este amintită cu sens peiorativ de mulți oameni, mai mult sau mai puțin cultivați. Încât expresia în sine, gândire dogmatică, exprimă parcă ceva reprobabil.

Dar, dacă ne uităm mai bine, personalitatea umană exprimată într-un tipar cognitiv propriu are întotdeauna tocmai aspectul acestei gândiri pe care o numim dogmatică. Pentru că orice tipar/ caracter uman are hotarele sale personalizante, în interiorul cărora, însă, ideile și reflecțiile sunt la nesfârșit aprofundabile.

Toți oamenii cunosc acest tipar. Toți gândim în anumite tipare din care nu ieșim, pentru că acolo este mediul nostru propriu, firesc de dezvoltare a minții și a sufletului, în care ne simțim bine, în care ne simțim personali, înaintând în sens pozitiv și benefic pentru ființa noastră.

Așadar: ideile/ gândurile/ reflecțiile nescrise la timp rămân, cel mai adesea, nescrise pentru totdeauna. Ele nu se mai pot actualiza decât cu multă greutate și cu mari eforturi. Însă, foarte adesea, sunt irecuperabile.

Nevoia de critică ortodoxă

De ce scriu despre literatura română, despre scriitori care poate că nu sunt credincioși/ ortodocși decât într-o anumită măsură sau chiar în mică parte, în orice caz nu cu toată ființa lor?

Pentru că există multe aspecte ortodoxe, profund ortodoxe, tradiționale, în operele lor, aspecte care au nevoie să fie relevate, scoase la lumină. Dacă nu dorim ca ateii să îi confiște cu totul pe acești scriitori și, prin ei, mare parte din cultura română. Dar se pare că ne vine mai la îndemână să spunem că, într-un mod oarecum evident, scriitorii nu sunt niște gânditori ortodocși, niște teologi ortodocși de calibru. Cel puțin la prima vedere, la prima lectură sau în aparență. Uneori pot să existe trăsături ortodoxe ascunse foarte adânc în operele lor. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer.

Mă întorc la întrebarea inițială. De ce scriu totuși despre opere despre care se poate spune că nu sunt în întregime pătrunse de duhul ortodox, nu promovează cugetarea și valorile Ortodoxiei decât într-o anumită măsură (depinde de fiecare scriitor în parte în ce măsură)?

Fac aceasta pentru că altfel cultura română va fi interpretată – literatura română, în mod deosebit, privind prin prisma preocupărilor mele – numai de către cei care, mai mult sau mai puțin rău intenționați, nu pot să perceapă din operele lor decât aspecte/ trăsături/ elemente care să desfidă Creștinismul sau să fie anti-creștine: atee, nihiliste, eterodoxe, păgâne. Aspecte neortodoxe sau antiortodoxe.

Și revelând exclusiv aceste elemente – mă refer în particular la literatură pentru că eu mă ocup de literatură, dar în celelalte arte situația se prezintă cam la fel – criticii noștri literari au fost, adesea, oameni cu studii multe și cu lecturi bogate – oferind o interpretare, de multe ori, incitant de profundă și complexă (chiar și atunci când a fost mai mult creativă decât analitică) – , dar care, în marea lor majoritate, au avut foarte puține tangențe cu Biserica (sau deloc) și extrem de puține cunoștințe (vagi, provenite din lecturi eterogene) în ce privește domeniul teologiei creștine și în special al celei ortodoxe. Informația lor a fost mereu și este în continuare, din păcate, extrem de superficială la acest capitol, adesea inexistentă sau eronată sau irelevantă în privința literaturii patristice ortodoxe și a învățăturilor sale.

A avea cunoștințe temeinice de Teologie Ortodoxă – să fi citit Filocaliile, Sfinții Părinți, Viețile Sfinților – e ceva de negăsit la exegeții noștri. Aceasta în condițiile în care, nu de puține ori, scriitorii de care s-au ocupat fuseseră cultivați, afectiv și intelectual, în acest domeniu, unii la un nivel respectabil.

În această situație, eu cred că gânditorii ortodocși trebuie să se ocupe și de literatură și artă. E adevărat că sunt foarte multe de făcut, că golul este imens (și tocmai de aceea mă indignează profund plagiatorii care se țin de coada mea – mimând că, dacă provin din mediul teologic, automat „se pricep” –, când sunt atât de multe subiecte de abordat și  de lămurit exegetic, în afară de cele despre care am scris sau scriu eu. În loc să lucrăm în tandem și să ne completăm unii pe alții, pentru că sunt atâtea de făcut, sunt nevoită să îmi aud mai mereu „ecourile” în alții, care „descoperă” că „și ei știau aceleași lucruri” ca și mine…).

E adevărat că adevărații gânditori, adevărații Teologi sunt extrem de puțini. Abia dacă secolul al XX-lea ni l-a dat pe Stăniloae, ca un mare Teolog. Și care, și el, în limitele vieții sale, suportând și închisoare și toate celelalte privațiuni și umilințe de care a avut parte toată viața, de abia a putut să se ocupe de traducerea Filocaliilor și a unor Sfinți Părinți și să elaboreze câteva cărți esențiale de dogmatică. Încât nu i se poate imputa că nu s-a extins spre alte cercetări.

El era într-adevăr plin de vervă polemică, dacă ne uităm înspre lucrările sale de tinerețe – e de reținut replica admirabilă pe care i-a dat-o lui Blaga, dar pe care acesta a tratat-o cu dispreț tocmai pentru că nu îi venea să creadă că Teologia noastră naște gânditori…

Însă tot entuziasmul Fericitului Părinte Stăniloae i-a fost retezat, ulterior…dar de la el am reținut, spre exemplu, rezervele exprimate față de Coșbuc și de Vasile Voiculescu. Și mi se par foarte corecte, întemeiate, deși nu a spus decât puține cuvinte (ca om cu bun simț ce era, care n-a încercat să extrapoleze intuițiile sale și să le dea aparența unei judecăți globale), dar în ceea ce a formulat mi-am regăsit opiniile. Am aceeași perspectivă, fără să fi căutat să mă pun de acord cu el în mod ostentativ.

De ce scriu, deci, despre autori despre a căror operă nu se poate spune că este în întregime ortodoxă sau despre a căror viață și operă se poate afirma că nu sunt în conformitate cu dogmele și cu principiile vieții ortodoxe? Li se poate reproșa adesea scriitorilor că nu au avut o viață liturgică coerentă. Foarte puțini spre deloc fac trimitere la aspecte care să confeseze participarea lor la Slujbe, încadrarea într-un ritm liturgic normal, firesc.

De multe ori găsim la ei mai degrabă interpretări/ luminări personale asupra unor fragmente/ versete scripturale, asupra condiției omului în lume, o anumită înfiorare în relație cu creația, cu zidirea lui Dumnezeu, o anumită perspectivă asupra ființei umane, care are multe elemente ce provin din cugetarea ortodoxă, în mod evident, etc.

Adică diferențele de o gândire de tip romano-catolic, protestant și cu atât mai mult nihilist sau păgân sunt totuși enorme. Deși nu au fost deloc relevate de critica noastră literară.

Tocmai aceste lucruri doresc să le pun în evidență, să le fac cunoscute publicului larg, pentru că ele nu sunt minore. Nu sunt aspecte nesemnificative.

Acum, felul cum îi judecă Dumnezeu în veșnicie nu putem noi să spunem. Cum i-a judecat sau îi judecă sau unde îi va așeza sau în ce fel va judeca Dumnezeu credința sau procentul de credință pe care l-au manifestat în viața lor, acestea sunt lucruri care ne depășesc, cel puțin pe mine mă depășesc, și judecata lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu.

Însă eu consider că, în ceea ce ne privește pe noi, nu trebuie să rămânem indiferenți față de ceea ce putem explica, din punct de vedere ortodox, în legătură cu operele literaturii române.

Sfinții Vasilios cel Mare și Grigorios Teologul, spre exemplu, nu au rămas indiferenți față de opera lui Orighenis, ei nu au spus: E un eretic, ce ne mai interesează de opera lui? Să-l aruncăm la gunoi cu totul! Iată că Sfinții Vasilios și Grigorios au pus mâna și au alcătuit Filocalia lui Orighenis, adică au stabilit ce e bun de citit din opera lui, ce e ortodox și foarte folositor, recunoscând ce e grâu și ce e neghină. Pentru că există lucruri bune și foarte bune și o gândire profund ortodoxă pe lângă înșelările și ereziile lui Orighenis. Și această gândire ortodoxă nu trebuie îngropată din cauză că autorul a greșit în multe alte puncte și e condamnat ca eretic de Biserică. Atâta câtă este, ea trebuie relevată dacă este un bun de care ceilalți se pot folosi foarte mult.

Mergând pe această logică, cu atât mai mult consider că nu trebuie să aruncăm la gunoi literatura română sau cultura română pe premisa că scriitorii, oamenii de cultură, artiștii n-au fost toți sau întotdeauna niște caractere ortodoxe, morale, ireproșabile. Pentru că n-au fost toți sau întotdeauna oameni credincioși. Pentru că au mai și căzut în păcate mai mari sau mai mici – unele mai sunt și inventate, dar altele sunt fapte incontestabile.

Desigur, și aici încape iarăși o discuție lungă: pentru că același păcat nu se face la fel de către doi oameni. Cu atât mai puțin nu se face la fel de către un geniu și de către un prost oarecare sau de către un om cu înțelegeri și simțiri grosolane. Nu e același tip de cădere în păcat în cazul unui nesimțitor și nepăsător față de ce e sfânt și în al unei personalități creatoare care are mintea obosită, care e tracasată sau, la un moment dat în viața sa, întâlnește obstacole existențiale aproape insurmontabile și e obligat la compromisuri, fără să le dorească.

Există tot felul de situații, nu intrăm acum în amănunte. Se pot face studii vaste, deși  pare că nu interesează pe nimeni, ci toată lumea observă doar păcatele făcute. Fără a se cerceta în ce condiții și de ce. Deoarece contextul poate fi exonerant sau agravant…

De aceea spun că este bine să nu oferim partidei ateist-satanice sau nihiliste, partidei ideologico-filosofice care se opune recunoașterii valorilor ortodoxe din operele literare și de artă, să nu-i oferim pe tavă pe cei care au creat cultura și literatura română și creațiile lor, și care au și părți de lumină intensă. Să nu le trecem cu vederea, considerând că erorile, păcatele, neîmplinirile – pe care, unii dintre ei, înșiși le-au conștientizat și le-au regretat –, sau pur și simplu limitarea lor omenească trebuie să ne facă să îi excludem și să nu ne ocupăm niciodată de ei, să nu le dedicăm timpul, studiile și energia noastră pentru a arăta românilor și lumii că tradiția, mentalitatea și spiritualitatea ortodoxă au mlădiat într-un mod cu totul specific literatura și cultura noastră.

În mod categoric, ele nu ar fi existat în formula cunoscută, dacă nu am fi fost ortodocși, dacă cei care le-au creat nu ar fi fost ortodocși, prin Botez și prin mediul existențial.

Dac-o vrea Dumnezeu…

Am auzit de câteva ori expresia din titlu rostită însă nu cu smerenie, în sensul: Facă-se voia lui Dumnezeu, ci în înțelesul în care persoanele care o rosteau se îndoiau de faptul că Dumnezeu ar vrea să le facă un bine, pentru a le scoate dintr-un necaz.

Adică persoanele în cauză erau credincioase, credeau în Dumnezeu, dar când era vorba să creadă că Dumnezeu vrea să le ajute, ele se îndoiau. Ca și cum Dumnezeu ar putea, dar nu se știe sigur dacă și vrea să ne ajute…

Mi se pare o mare șmecherie a diavolului, un șiretlic satanic pe care nu îl conștientizăm totdeauna. El ne face să ne gândim: Oare Dumnezeu vrea să ne ajute? Atunci când noi suntem în impas, când avem mare nevoie de ajutor.

Iar gândul acesta ne vine din puținătatea credinței noastre și din faptul că suntem cu conștiința vinovată înaintea Lui.

Însă Dumnezeu vrea să ne ajute întotdeauna! Chiar dacă noi suntem foarte păcătoși și greșiți înaintea Lui, El vrea să ne ajute!

Să ne amintim de câte ori am greșit și totuși L-am rugat cu căldură și El ne-a răspuns, ne-a ajutat, în ciuda faptului că nu socoteam că merităm să ne ierte, în ciuda faptului că noi pe noi înșine nu ne-am fi iertat și nu ne-am fi considerat demni de ajutor!

Să ne amintim Cine e Dumnezeul despre Care ne întrebăm dacă vrea sau nu să ne ajute, mai ales în aceste zile. Nu e Cel ce S-a născut în peșteră pentru noi? Nu e Cel ce a venit să vindece pe leproși, pe șchiopi, pe ologi, Care a venit să-l caute pe cel pierdut? Nu e Cel ce S-a lăsat vândut, hulit, batjocorit, scuipat, biciuit și răstignit pentru noi? Și Care a înviat pentru noi și S-a înălțat la cer cu firea noastră umană asumată de El?

Și după toate acestea, ne vine greu să credem că vrea să ne ajute. Fie pentru că uităm Cine e și ce e în stare să facă Dumnezeu pentru noi, fie pentru că ne știm foarte îndărătnici în a asculta poruncile Lui, ne știm foarte bine păcatele și fărădelegile și învârtoșarea inimii și nu ne vine să credem că Dumnezeu ar mai vrea încă să ne mai ajute. După atâta nepăsare a noastră față de El și după atâta îndărătnicie…

Însă Dumnezeu ne pune în mare uimire de fiecare dată, arătându-ne o dragoste neschimbată nouă, celor care ne-am îndepărtat de El și nu L-am ascultat…

De unde vine expresia „floarea tinereții”?

Eu cred că din Înț. lui Sal. 2, 7, unde se spune „să nu ne treacă pe noi floarea primăverii [ἄνθος ἔαρος]!” (cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș de aici).

Din context înțelegem că primăvara aceasta reprezintă o exprimare metaforică. Pentru că nu se referă la anotimpul propriu-zis, ci la primăvara vieții, adică la vârsta tinereții.

Și sunt convinsă că în decursul unei cateheze de cel puțin câteva sute de ani în Biserica Ortodoxă românească (mă gândesc numai la mileniul al doilea și la predica în limba română pe care putem să o cunoaștem din documente, începând cu secolul al XVI-lea, ca să nu se considere că mă hazardez la o invoca o tradiție care să înceapă cu predica în limba vulgară încă din mileniul întâi, deși sunt convinsă că aceasta a fost realitatea), această metaforă, „floarea primăverii”, a fost convertită expresiv într-una mai puțin tainică, mai clară, așa cum este „floarea tinereții”.

Sau, mai bine zis, cred că din „floarea primăverii” au derivat cele două metafore –  floarea tinereții și, respectiv, primăvara vieții – care sunt mult mai cunoscute și uzitate în vocabularul nostru actual.

Însă ambele provin din Sfânta Scriptură, devenind expresii uzuale, fără ca utilizatorii actuali să fie în stare să recunoască sursa scripturală.

Am reținut o frază…

…de la Camil Petrescu, pe care acesta o scria prin 1931: „Ca să merg pe stradă, trebuie să cheltuiesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum”. Un volum gros, zic eu…

E o realitate pe care o simt pe pielea mea de ani de zile, nici nu mai pot spune de când, cu precizie. E o realitate dureroasă din punct de vedere fizic, pentru că oboseala mentală/ intelectuală te face să te simți că și când ai purta un trup de elefant. Dar mai ales e o realitate dureroasă din punct de vedere psihic, pentru că nimeni nu te crede și nu te înțelege.

Oamenii (chiar intelectuali fiind ei) înțeleg oboseala ca pe rezultatul unei munci intense într-o anumită zi sau într-o perioadă de timp care…se termină la un moment dat, urmată fiind de o altă perioadă, de relaxare. Și, mai ales, înțeleg oboseala ca fiind urmarea unei trude trupești ori a unui efort intelectual de memorare, de reproducere ori de colaționare de texte sau informații diverse.

Sunt infim de puțini cei  care au idee despre ce înseamnă oboseala născută de reflecția îndelungată, de obligarea un timp îndelungat sau la nesfârșit a creierului să…judece singur, să gândească în paradigme pe care le descoperă și care nu i-au fost oferite de-a gata.

Numai când ajungi să faci o experiență de genul acesta înțelegi ce înseamnă, în mod practic, faptul că creierul coordonează toate activitățile din organism, atunci când bagi de seamă ce corvoadă a devenit să…mergi pe stradă…

Firește, poate oricând cineva (chiar și cu pretenții intelectuale, nu mai vorbesc de cei fără nicio experiență în câmpul muncii cu…creierul) să te întrebe ce legătură are oboseala mentală cu mersul pe stradă, că doar mergi cu picioarele, nu mergi în cap…

Și nu ai ce să-i răspunzi pentru că orice i-ai spune va crede că e un moft, că te victimizezi, că vrei să fii compătimit(ă). De ce? Pentru că el nu întrevede câtuși de puțin ce poate să însemne oboseala extremă de genul acesta, care nu te lasă nici să dormi, nici să mergi pe stradă, care te face de multe ori să uiți vocabularul elementar…

Intelectualii care nu știu despre ce vorbesc acum sunt oameni cu mintea odihnită, care au ceva exerciții la activ, dar care nu s-au spetit cu munca și, mai ales, cu gândirea. Pentru că poți să faci muncă intelectuală și fără să gândești prea mult…oricât ar părea de paradoxal.

Page 1 of 83

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort