Codex Bobbiensis

Codex Bobbiensis (manuscrisul k) este în limba latină și conține textul scriptural care a precedat Vulgata. Este datat ca fiind scris la anul 400 d. Hr. și acest text scriptural este cel pe care l-a cunoscut și din care a citat Sfântul Ciprian al Cartaginei.

Însă din acest codex nu se mai păstrează, din păcate, decât fragmente din Evangheliile după Matei și Marcu.

Ediția Oxford, 1886, a codexului a fost pregătită de Pasquale Amicarelli pentru Bible Works și o puteți downloada de aici.

În formatul BW al lui Amicarelii, Evanghelia după Marcu e prima. Și din ea mai avem doar următoarele versete (unele incomplete):

a) Mc. 8, 8-11, 14-16, 19-38; Mc. 9, 1-45, 47-50; Mc. 10, 1-52;  Mc. 11, 1-3, 6-25, 27-33; Mc. 12, 1-44; Mc. 13, 1-37; Mc. 14, 1-72; Mc. 15, 1-27, 29-47; 16, 1-9. Și în Mc. 16, 9 avem apendicele inclus în NA28: „Omnia autem quaecumque praecepta erant et qui cum puero erant breuiter exposuerunt posthaec et Ipse Hiesus adparuit et ab orientem usque usque in orientem misit per illos sanctam et incorruptam praedicationis salutis aeternae amen”.

b) Mt. 1, 1-25; 2, 1-23; 3, 1-10, 4, 1-25; 5, 1-48; 6, 1-34; 7, 1-29; 8, 1-34; 9, 1-38; 10, 1-42; 11, 1-30; 12, 1-50; 13, 1-58; 14, 1-16; 15, 20-36.

Cântarea Annei [I Sam. 2, 1-10]. Traducere şi comentariu

[scribd id=17112091 key=key-1gjatlwec6okuzbumedz]

***

Mai jos avem textul fără porţiunile lui de limbă greacă. Pentru versiunea totală apelaţi la cel din Scribd, de deasupra.

*

Cântarea Annei. Traducere şi comentariu

(I Sam. 2, 1-10, cf. LXX)

A. Traducerea pasajului scriptural


1. Şi a zis: „S-a întărit inima mea întru Domnul şi s-a înălţat cornul meu întru Dumnezeul meu [şi am deschis] larg gura mea împotriva vrăjmaşilor mei [şi] m-am bucurat întru mântuirea[1] Ta.

2. Căci nu este Sfânt ca Domnul şi nu este Drept ca Dumnezeul nostru, căci nu este Sfânt afară de Tine.

3. Nu vă mândriţi şi nu vorbiţi [despre cele] înalte, [pentru] ca să nu iasă cuvânt mândru din gura voastră! Căci Dumnezeu este Domnul înţelegerilor şi Dumnezeu pregăteşte cu tărie scopurile Lui.

4. Arcul celor tari a slăbit şi cei slabi s-au încins cu putere.

5. Cei plini de pâini s-au micşorat / s-au împuţinat[2] şi cei flămânzi au părăsit pământul. Căci cea stearpă a născut şapte şi cea multă întru copii a slăbit.

6. Domnul omoară şi învie, coboară în iad şi ridică.

7. Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, umileşte şi înalţă.

8. Ridică din pământ pe nevoiaş şi din grămada de gunoi îl ridică pe cel sărac, pentru ca să stea cu stăpânitorii popoarelor şi tronul slavei să li-l dea lor de moştenire.

9. Dă rugăciunea celui care se roagă şi binecuvintează anii Dreptului, căci nu întru tărie este puterea bărbatului.

10. Domnul îl face slab pe potrivnicul/ vrăjmaşul/ adversarul Lui. Sfânt este Domnul!

Să nu se mândrească înţeleptul întru înţelepciunea lui şi să nu se mândrească cel puternic întru puterea lui şi să nu se mândrească cel bogat întru bogăţia lui, ci întru aceasta să se laude, dacă se laudă: Îl înţelege şi Îl cunoaşte pe Domnul şi să facă judecată şi dreptate în mijlocul pământului.

Domnul S-a urcat în ceruri şi a tunat.

El va judeca marginile pământului şi va da putere regilor noştri şi va înălţa cornul Hristosului / Unsului Său.

B. Comentariu


Cântarea Sfintei Anna Prorociţa e un text teologic şi mesianic foarte profund şi concentrat, cu multe unicate în compoziţia lui. Le vom discuta pe măsură ce înaintăm în înţelegerea textului.

După ce îl naşte şi îl înţarcă pe Samuil, potrivit făgăduinţei făcute Domnului [I Sam. 1, 11], Anna şi Elcana îl aduc la Ili şi i-l dă / i-l împrumută pe Samuil Domnului pentru tot restul vieţii sale [1, 28]. El a fost adus înaintea Domnului [1, 25] şi a stat înaintea Lui împlinind poruncile Sale.

Cântarea Annei trebuie înţeleasă în toată bogăţia ei, atât ca rugăciune şi ca mulţumire adusă Domnului, ca proslăvire a Sa, dar şi ca profeţie despre lucruri viitoare.

V. 1 vorbeşte despre întărirea inimii ei întru Domnul, care nu e ca întărirea inimii lui Farao [cf. Ieş. 7, 3], ci este expresia întăririi ei în credinţa în Domnul,  pentru că El a răspuns la cererea ei. Ea a avut parte de o cunoaştere experimentală a rugăciunii, care e cerere şi răspuns la cere din partea Domnului.

Adevărata rugăciune nu poate să fie goală de răspuns. Dacă nu ţi se răspunde din partea Domnului înseamnă că ori nu ai ştiut ce ceri ori nu te-ai rugat cum trebuie, adică cu toată fiinţa ta.

Farao şi-a întărit inima, în sensul că nu a crezut în cele profeţite lui de către Moise şi Aaron, pe când Anna şi-a întărit inima, şi-a făcut-o fermă, fără îndoială în Domnul, pentru că a cunoscut cu toată fiinţa ei, că Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dat copil.

Inimă întărită în nădejdea în El. Însă, dacă ai nădejde neclintită în El, atunci cornul tău se ridică în nădejdea la Dumnezeul tău, pentru că ai îndrăzneală la El. Ceri, pentru că ştii că primeşti. Harul Treimii din inima ta te îndeamnă să ceri, pentru că Domnul ascultă glasul celui care se întăreşte prin credinţa în El şi se face o cetate întărită prin Duhul, împotriva tuturor patimilor.

Cornul ei, adică încrederea ei. Dacă sunt tare prin harul Tău, atunci am încredere întru Tine. Am îndrăzneală, în sensul că eu cred, că voi scăpa, prin Tine, de toate cele rele.

Pentru că am simţit că Domnul e cu mine, atunci am vorbit cu tărie, cu gură mare, cu glas înalt împotriva vrăjmaşilor mei trupeşti sau spirituali, pentru că m-am bucurat întru mântuirea Ta, Doamne.

După cum spuneam în prima notă a studiului de faţă, substantivul mântuire are prima dată în LXX valenţele soteriologice, pe care teologia Bisericii Ortodoxe le cunoaşte până astăzi. La 2, 1, pentru prima dată în Scriptură, mântuirea înseamnă o trecere existenţială dintr-o stare în altă, adică de la nefericire, plâns şi tristeţe, pentru că nu avea copil, la faptul de a primi copil de la Dumnezeu şi de a se bucura pentru că Domnul a auzit-o.

Pentru Anna mântuirea e schimbare de stare ontologică. Însă e o schimbare cerută prin rugăciune şi lucrată de Domnul prin har. Domnul e Cel care răspunde rugăciunii şi provoacă prin aceasta mântuirea ei. Domnul o salvează din durerea ei. Mântuirea e scoatere din durere şi întărirea ei în bucurie harică.

Însă Anna accentuează la finalul v. 1: e vorba de mântuirea Ta. Mântuirea Ta a devenit mântuirea mea. Mântuirea mea e mântuirea pe care Tu ai lucrat-o în mine, scoţându-mă din durerea şi ruşinea mea, că nu am copii şi mi-ai dat şi copil şi credinţă mai multă şi har prorocesc şi bucurie nesperată.

V. 2 e teocentric, pentru că are în centru pe Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Numai El e Sfânt şi Drept cu adevărat, pe deplin, în mod desăvârşit şi nimeni nu e mai Sfânt decât El. Comparaţiile cu sfinţenia şi dreptatea oamenilor duce la accentuarea sfinţeniei şi a dreptăţii Sale, care nu au termeni de comparaţie.

Comparaţiile devin caduce în faţa Lui, tocmai pentru că El nu are termeni de comparaţie. Însă, Anna spune ceva absolut important aici, faptul că Sfinţii şi Drepţii nu pot rezulta fără El, pentru că sfinţenia şi dreptatea sunt haruri ale Sale.

Adică nu căutaţi în altă parte oameni Sfinţi, autentici, decât la El, în Biserica Sa! Nu există sfinţenie decât de la El, pentru că sfinţenia este împărtăşire de slava Sa.

V. 3 îi vizează pe cei care se apropie de Teologie, de vorbirea despre Dumnezeu şi despre relaţiile Sale cu creaţia Sa. Anna ne spune, că nu trebuie să ne mândrim, adică să ne credem capabili de sfinţenie fără să avem sfinţenie întru noi şi apoi să ne ocupăm de cele înalte, de dogme, de Teologie. Să nu ne apucăm să facem Teologie cu fiinţa murdară de nesimţire şi de orgoliu nemăsurat, că suntem singurii posesori ai cunoaşterii celei de taină a lui Dumnezeu.

Nu vă apucaţi de Teologie, dacă sunteţi mândri!, cu alte cuvinte. Faceţi orice altceva, apucaţi-vă de altceva, dar nu vă bateţi joc de sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că din voi, cei care nu vă curăţiţi pe voi înşivă şi nici nu sunteţi curaţi, nu iese Teologie, ci cuvânt mândru, cuvânt din părere de sine.

Anna experimentase mila lui Dumnezeu cu ea şi putea să vorbească despre acest lucru. Ea trăise mântuirea ei, salvarea ei de către Domnul, semn că Domnul e viu şi aude rugăciunea noastră şi e cu noi. Tocmai de aceea ne spune, că nu trebuie să grăim despre cele înalte, dacă nu avem astfel de întâlniri reale cu Dumnezeu.

Adică nu poţi să fii expert în fiziologia şi comportamentul delfinilor, dacă îi vezi numai din fotografii, ci trebuie să ai contact cu animalul marin ca atare. Tot la fel, nu poţi să vorbeşti despre cele înalte ale lui Dumnezeu, despre cele de taină, dacă nu te-ai împărtăşit de cele ale Sale. Şi niciodată nu te poţi împărtăşi de cele ale Sale, dacă nu te-ai făcut propriu primirii lor, de la El.

Nu vă mândriţi cu citiri fără revelaţii, fără minuni dumnezeieşti, fără străluciri ale slavei dumnezeieşti în viaţa voastră! De ce? Pentru că Dumnezeu este Domnul înţelegerilor multiple, dar care, cu toatele, duc la El, la un înţeles unitar. Dumnezeu ne dă înţelegeri duhovniceşti prin intermediul creaţiei, al Scripturii, al Părinţilor, al slujbelor şi al teologilor Bisericii.

Sunt mulţi Sfinţi, care au spus multe lucruri despre Dumnezeu. Însă, fiecare Sfânt în parte, cu viaţa şi teologia lui, a spus despre acelaşi Dumnezeu treimic, pentru că fiecare dintre ei s-au sfinţit împreună cu El, cu Dumnezeul nostru treimic. Toţi seamănă între ei, pentru că au trăit aceeaşi iradiere a slavei Lui, pe măsura fiecăruia.

El ne dă înţelegeri multiple despre Sine şi despre relaţia Lui cu noi, însă, prin toate la un loc Dumnezeu pregăteşte întreaga creaţie şi pe fiecare în parte spre scopurile lui cu lumea. Lucrările Sale sunt multiple cu lumea, pentru că ţine cont de conformarea ontologică a fiecăruia, însă toate lucrările Sale tind spre un singur scop: transfigurarea întregii creaţii.

Eshatologia Bisericii are maximum de pozitivitate şi, paradoxal, noi trăim o contemporaneitate cu o eshatologie foarte neagră, de-a dreptul lugubră. Eshatologia eterodoxă a momentului, chiar dacă amalgamează în ţesătura ei şi aspecte pozitive, e centrată pe ideea că răul personal şi universal e mai mare decât puterea binelui.

Însă Satana şi diavolii lui nu sunt opozanţi reali ai Domnului, după cum vom vedea, pentru că ei nu pot sta pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Nicio creatură nu se poate compara cu Dumnezeu. Iar diavolul e o creatură căzută, care şi-a renegat împlinirea.

Orice ar face umanitatea şi oricât de decăzută ar ajunge, Dumnezeu conduce lumea şi nu omul are în mâini frâiele existenţei. Concepţia noastră despre lume şi despre viitorul lumii este amplu marcată de antropocentrism, de ideea că noi ne facem viitorul cum vrem. Însă, adevărul care ne smereşte e acesta: Dumnezeu conduce creaţia Sa spre scopul Său din veci cu lumea, care e transfigurarea oamenilor şi a creaţiei în integralitatea ei.

Deci futurologia Bisericii, viitorul Bisericii şi al lumii are maximum de pozitivitate, e un viitor luminos, cu adevărat luminos, pentru că lumea se va umple de slava lui Dumnezeu. Viitorul arată superbine, ca să corectăm, din punct de vedere ortodox, reclama arhiauzită.

V. 4 vorbeşte despre tărie şi slăbiciune într-o înţelegere duhovnicească a realităţii. Înţelepciunea lumii vechi, de până la Hristos, slăbeşte, pentru că cei care poartă în trupul lor slăbiciunile / pătimirile lui Hristos, se întăresc prin ele. Şi nu te poţi încinge cu putere, decât de sus, de la Dumnezeu. Şi puterea e harul Său.

Arcul inteligenţei umane nu mai îşi atinge ţinta în faţa înţelepciunii care vine de la Dumnezeu şi care e întărire cu putere de sus.

Cei puternici în ştiinţă şi cultură recunosc că sunt slabi, atunci când vin în contact cu adevărul profund al vieţii ortodoxe, care e întărire de sus, dumnezeiască, pentru că e o viaţă în care Dumnezeu coboară continuu. Dumnezeu e cu noi, pentru că El nu ne lasă niciodată goi de înţelegerile Sale multiple şi El este Cel care ne scoate din mulţimea căderilor noastre.

Când crezi că eşti tare, devii ca o cârpă. Şi când te vezi ultimul din Iad şi cel mai rău, atunci te înalţi, Domnul te înalţă, pentru că te încinge cu putere cerească şi te umple de dor după curăţirea de patimi, după asceză.

V. 5. Cei plini de pâini, de înţelegeri multe, s-au micşorat în încrederea lor că ştiu ceva şi sunt acum ca nişte peşti fără de glas în faţa tainei lui Hristos şi a Sfinţilor Lui. Însă cei flămânzi după Dumnezeu, cei care flămânzesc după dreptatea lui Dumnezeu au părăsit pământul, înţelegerile pământeşti ale lumii acesteia şi au mintea lui Hristos, care îi face să trăiască pe pământ ca în cer.

În ed. BOR 2001 se vorbeşte despre faptul că „flămânzii au moştenit pământul”. Însă în LXX e vorba de părăsirea pământului de către cei flămânzi după Dumnezeu, adevăr pe care ed. Biblia de la 1688 îl respectă: „cei flămânzi au lăsat pământul”.

Finalul v. 5 ne duce spre o vorbire din ce în ce mai criptică: cea stearpă a născut 7 copii. Care e femeia stearpă şi care e cea cu mulţi copii, care a slăbit? Inima care nu cunoştea pe Dumnezeu şi de aceea era stearpă, atunci când a născut copii, adică virtuţi, a născut desăvârşit, prin harul lui Dumnezeu şi s-a odihnit întru ele, tocmai de aceea a născut 7 copii, pentru că şapte indică odihna, bucuria de cele ale desăvârşirii. Însă, cea care năştea mult, dar năştea gânduri omeneşti, a slăbit şi slăbeşte în continuu, pentru că numai inima curată vede pe Dumnezeu şi nu cea plină de murdărie.

V. 6 ne arată stăpânirea lui Dumnezeu asupra vieţii noastre. El este Cel care ne lasă în moarte sufletească, atunci când nu dorim să facem cele bune şi tot El este Cel care ne învie din aceeaşi moarte, când ne întoarcem la pocăinţă. El este Cel care ne lasă să ne afundăm în Iad şi tot El ne scoate de acolo, când dăm semne că ne-am săturat de atâta durere, lacrimi şi nefericire.

Însă Anna amintind de Hades sau de Iad (şi doar la 2, 6 apare genitivul lui adis în I Sam.) profeţeşte despre coborârea Lui la Iad, pentru ca să îi ridice de acolo pe cei Sfinţi şi Drepţi ai Săi, pentru că nimeni nu putea să-i ridice în afară de El.

Viaţa şi moartea stau în puterea lui Dumnezeu, de aceea viaţa noastră e un dar de la El, la fel şi moartea.

La fiecare slujbă ne rugăm ca Domnul să ne dăruie sfârşit creştinesc, în pace, fără înfruntare din partea demonilor. Ne cerem o moarte autentică, o moarte plină de pace, de bucurie duhovnicească. Ne cerem o moarte ca ieşire cu Domnul, ca ieşire din trup pentru ca să fim cu Domnul.

V. 7 stabileşte relaţiile lui Dumnezeu cu societatea oamenilor. Niciun fel de autonomie umană nu există în relaţiile dintre noi şi Dumnezeu, chiar dacă noi ne manifestăm libertatea în mod rău şi nu-L dorim. Chiar dacă noi Îl dorim sau nu Îl dorim pe Dumnezeu, aflăm de aici că Domnul e Cel care ne sărăceşte şi tot El ne îmbogăţeşte, atât de cele materiale, cât şi de cele spirituale.

Domnul ne lasă pe mâna patimilor şi a demonilor, ca să ne sărăcească de bine, atunci când ne mândrim şi mergem aiurea, dar tot El ne îmbogăţeşte cu multă smerenie, pocăinţă, înţelepciune, bun simţ, atunci când ne osândim pe noi înşine şi hălăduirile noastre în tărâmul necinstirii de Dumnezeu.

El ne umileşte întăriturile inimii, buna impresie, adică falsa impresie despre noi, toată înşelarea din inima şi mintea noastră. El are grijă ca să ne smerească. Şi bine e de omul pe care îl smereşte Domnul, pentru că El îl va înălţa, prin harul Său, din căderile lui.

V. 8 continuă să discute despre prezenţa reală şi dinamizatoare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pentru că, pe cel nevoiaş, pe cel care are nevoie de mila Sa îl ridică din pământ, din cele trupeşti la cele cereşti şi, din gunoiul, din bălegarul faptelor de ruşine, îl ridică pe cel sărac de virtuţi, pentru ca să îl facă părtaş, prin sporirea în cele dumnezeieşti, de bucuria de a fi cu toţi Sfinţii Săi.

Când traduc sintagma stăpânitorii popoarelor nici ediţia din 1688 şi nici cea din 2001 nu folosesc pluralul, deşi e vorba de  laon. Stăpânitorii popoarelor sunt Sfinţii fiecărei naţii în parte, care, pe de o parte, sunt stăpâni peste ei înşişi, prin aceea că şi-au stăpânit patimile şi poftele iar, pe de altă parte, sun luminile neamului lor, cei care îşi călăuzesc neamul spre Dumnezeu, ca unii care s-au făcut ai lui Dumnezeu cu fapta şi cu cuvântul.

Substantivul plural dinaston / stăpânitorii e un unicat al cărţii. De aici avem dinastie în limba română sau membrii familiei regale.

Şi sintagma tronon doxis / tronul slavei e un unicat în I Samuil. Ea vorbeşte despre slava pe care o vor avea Sfinţii lui Dumnezeu, prin Hristos Dumnezeu, când vor moşteni tronul / puterea dumnezeiască de a fi cu El pentru veşnicie.

Sintagma reapare doar de două ori la Matei şi o găsim la Mt. 19, 28 şi 25, 31. Însă în Evanghelie se găseşte doar cu referire la Hristos: „când a stat Fiul Omului pe scaunul slavei Lui” [Mt. 19, 28] şi „atunci va sta pe scaunul slavei Lui” [Mt. 25, 31].

Dar Sfinţii au puterea slavei de la Hristos şi stau pe scaunul slavei împreună cu El, pentru că ei sunt scaunul sau sălaşul slavei lui Dumnezeu.

V. 9 începe cu o precizare fundamentală, pe care o regăsim în toată experienţa mistică a Părinţilor Bisericii: rugăciunea continuă ne aduce rugăciunea duhovnicească, adică darul rugăciunii neîncetate.

Anna spune că Dumnezeu dă rugăciunea, darul rugăciunii celui care se roagă în continuu. El dă darul Său celor care depun toate eforturile de a dobândi acest mare dar de la Dumnezeu.

Tot Domnul e Cel care binecuvintează anii Dreptului cu multe daruri duhovniceşti, pentru că tăria bărbatului e tăria sa duhovnicească şi nu tăria constituţiei sale fizice.

Nu în muşchi sau în bani sau în funcţii stă puterea bărbatului, ci puterea lui este duhovnicia lui. Dacă nu eşti bărbat duhovnicesc în faţa lui Dumnezeu eşti un bărbat slab. Şi de aceea bărbaţii nu mai sunt bărbaţi, pentru că sunt goi de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor. Şi când eşti gol de har nu poţi să ai îndrăzneală la Dumnezeu, intimitate cu El.

Atunci te rogi şi nu primeşti. Sau nici nu mai îndrăzneşti să zici nici pâs în faţa Lui, pentru că ştii ce fel de oaie neagră eşti.

Cu alte cuvinte, unde nu e putere şi îndrăzneală duhovnicească, nu e nici har, nici vedenii, nici credinţă, nici teologie şi nici ceva autentic de împărtăşit altora.

V. 10 e o introducere în înţelegerea relaţiei dintre Dumnezeu şi Satana. Domnul, Stăpânul şi Creatorul creaturii Sale îl face/ îl arată slab pe adversar.

Însă adversarul nu e unul de acelaşi calibru cu Dumnezeu (pentru că aşa ceva nu există), ci adversarul [antidicon] e mai mult un cobitor, un vorbitor de rău, un răstălmăcitor al vorbelor Sale, un pigmeu care şi-a rătăcit calea.

Transformarea Satanei într-un adversar redutabil al lui Dumnezeu nu are de-a face cu o cunoaştere corectă a Revelaţiei dumnezeieşti, pentru că Revelaţia vorbeşte despre Dumnezeu, ca despre Cel atotputernic şi atoatestăpânitor, care îngăduie libertatea de manifestare a creaţiei, dar excesul libertăţii e păcatul şi păcatul personal, fie al demonilor, fie al oamenilor, îşi adjudecă depărtarea de El.

Nimeni nu poate fi un adversar real al lui Dumnezeu, pentru că El Îşi îngăduie adversarii, care au viaţă şi putere de manifestare de la El şi nu de la ei înşişi. Ei îşi folosesc prost, excesiv de prost potenţele primite de la El. Însă El le îngăduie această existenţă negativă, pentru că le-a dat libertate de manifestare şi adevărata libertate e comuniunea cu Dumnezeu.

Dacă înţelegem acest fapt, că demonii nu sunt luptători reali împotriva lui Dumnezeu, ci ei luptă împotriva propriei lor împliniri, înţelegem atât drama demonilor, cât şi drama noastră, ca oameni păcătoşi. Toate păcatele noastre nu sunt atât o luptă cu Dumnezeu, cât, mai degrabă, o urâţire a noastră, o desfigurare, o demonizare.

Nimeni nu poate lupta în mod real cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este fundamentul oricărei existenţe. Lupta noastră cu Dumnezeu, ca neacceptare şi neiubire a Lui, este o agonie personală, interioară, în primul rând.

Necredinţa nu are nicio şansă decât să fie nefericită. Omul e creat de Dumnezeu pentru a se împlini în comuniunea cu Dumnezeu. Orice altă opţiune în afară de aceasta e un eşec existenţial şi ontologic.

Domnul e Sfânt, e Atotsfânt, accentuează Anna. Mândria ivită din conştientizarea capacităţilor native sau din luarea în posesie a unor bunuri moştenite sau dobândite e o cugetare telurică şi nu duhovnicească. Adevărata laudă a omului, adevărata sa cunoaştere e înţelegerea şi cunoaşterea lui Dumnezeu.

Pe Dumnezeu Îl cunoaştem din multiple înţelegeri despre Sine. Toate ne duc la Sine, la o cunoaştere unitară, profundă despre Sine. Intimitatea cu Dumnezeu o trăim din aceea că ne simţim cu totul integraţi  în comuniune cu El şi ne simţim cu totul împliniţi în ascultarea de Dumnezeu, pentru că ne umplem de toată bucuria şi cunoştinţa care ne vin de la El.

Finalul v. 10 e deplin mesianic. Se profeţeşte despre înălţarea la cer a Domnului, care a fost ca un tunet pentru Puterile cereşti. A fost o uluire, o cutremurare dumnezeiască, când L-au văzut pe Cel ale Cărui mădulare sunt pătate de sângele răscumpărării noastre, urcând şi şezând, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui.

El, Hristos, va judeca marginile pământului, adică întreaga suflare omenească, pentru că va da putere regilor noştri, adică Sfinţilor Săi şi astfel cornul Său, al lui Hristos, al Unsului Său va fi înălţat mai presus de toate.

Cântarea Annei este, în concluzie, o splendidă vedere a timpului mesianic şi a celui eshatologic, dar, în acelaşi timp, o bogată pagină de teologie mistică, unde experienţa vieţii cu Dumnezeu se destăinuie şi vorbeşte grăitor.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş


[1] E pentru prima dată în LXX când substantivul mântuire este la singular (până acum apăruse doar de două ori în LXX, la plural, ca „jertfe de mântuire”, la Ieş. 20, 24 şi Num. 29, 39) şi înseamnă, conform soteriologiei ulterioare, trecerea dintr-o stare în alta. Pentru Anna mântuire înseamnă trecerea de la tristeţe la bucurie, pentru că Domnul a ascultat cererea ei şi i-a dat să nască pe Samuil.

[2] Cf. ed. Biblia 1688.

Sfânta Liturghie a Sfântului Dionisie [Areopagitul], episcopul Atenei. Liturghia secolului 1 al Bisericii

sf-dionisie-areopagitul

Liturghia Sfântului Dionisie [Areopagitul],

episcopul Atenei[1]

1. Prima rugăciune înainte de binecuvântarea păcii

Preotul: Doamne Dumnezeule, Cel care eşti simplu şi nu compus, şi Care eşti neajuns în fiinţa Ta cea preaînaltă; Dumnezeule, Tată, al Cărui nume poartă toată paternitatea, care este în cer şi pe pământ; Începătorule al dumnezeirii [Principium divinitatis], Cel care fiinţa dumnezeiască ţi-o împărtăşeşti şi Care desăvârşeşti pe cei care se desăvârşesc; Binele cel mai presus de orice bine şi Frumuseţea cea mai presus de orice frumuseţe; împacă-ne, [dă-ne] linişte, pace, unindu-ne într-o singură inimă şi o singură minte.

Uneşte-le pe cele despărţite, pentru ca să se întoarcă de la cele rele şi dă-le să aibă aceeaşi iubire, pentru ca şi aceştia să dobândească asemănarea cu fiinţa Ta cea prea înaltă.

Şi astfel, Tu, Cel care eşti Unul mai presus de toate, fă-ne pe noi una, prin binele care uneşte minţile noastre, ca să fim uniţi şi să nu aflăm că suntem despărţiţi înaintea Ta, în vremea aceasta, a aducerii tainice.

Şi aceasta, pentru ca noi înşine, şi unii pe alţii, prin îmbrăţişarea dragostei [per amplexus charitatis] şi [prin] unirea iubirii [nexus dilectionis], să fim una în mod duhovniceşte, prin pacea aceasta a Ta, care ne odihneşte pe toţi, prin harul şi milostivirea şi iubirea de oameni aduse oamenilor prin Unul Născut Fiul Tău, şi împreună cu Preasfântul Tău Duh, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea.

Poporul: Amin.

Preotul: Pace [tuturor]![2]

Poporul: Şi cu duhul tău![3]

Diaconul: Daţi-vă pace unul altuia![4]

Poporul: Fiecare [dintre noi].

Diaconul: [Să lăsăm toate] în urmă!

Poporul: Suntem înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Dătătorule al sfinţeniei şi Dăruitorule a tot binele, Doamne, Care eşti sfinţenia a toată făptura raţională, sfinţeşte-ne pe noi! Sfinţeşte-ne, prin Duhul Tău cel Sfânt, pe noi, slujitorii Tăi [servos Tuos],  care ne plecăm înaintea Ta!

Eliberează-ne pe noi de robiile pătimaşe ale păcatelor, de invidie, de minciună, de înşelătorie, de ură, de duşmănii şi de cei prin care acestea se lucrează, pentru ca să ne învrednicim ca să săvârşim această sfântă slujbă [sancte ministerium] a Sfintelor şi făcătoarelor de viaţă Taine [Sacramentorum vivifactium], prin Marele Arhiereu ceresc, Iisus Hristos, Unul Născut Fiul Tău, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava şi cinstea.

Poporul: Amin.

Preotul: Existenţă mai presus de orice existenţă şi dintru veşnicie, a Cărei fiinţă este de necuprins[5], Care exişti de Sine şi preexişti tuturor şi Care ai toată slava fără schimbare; a Cărei bunătate întrece orice dorinţă a toate câte există, atât a celor înţelegătoare[6], cât şi a firilor dăruite cu înţelegere[7], dă-ne să înţelegem, să experiem cu adevărat Darurile [acestea], care ne stau înainte.

Căci cine, decât Tu Însuţi, eşti mai presus de orice existenţă, şi, [de asemenea], lângă noi [ades nobiscum] şi întru noi [inter nos]? Căci [eşti cu noi] şi în acest ceas, în această Sfântă Taină a Ta, pe care ne-ai cerut-o şi pe care o aduci pentru noi.

[De aceea, te rugăm] ca să ne faci vrednici a sta înaintea tronului prea înalt al măreţiei Tale şi să purtăm vasele sfintei Tale slujiri cu mâinile noastre necurate.

Poartă dar pentru noi, Doamne, haina nedreaptă cu care Te-am îmbrăcat, căci Tu, Iisuse, eşti fiul lui Iosif[8], Care ai şters murdăria [prin îmbrăcarea] marelui veşmânt al preoţiei.

Şi, de aceea, credincios şi drept lucru ne-ai dat nouă, ca de asemenea şi noi să ne împodobim cu acelaşi veşmânt al slavei [vestimento gloriae]. Fiindcă Tu singur acest veşmânt ai purtat  şi, de asemenea, ai făcut ca Biserica să fie încununată de slavă. Pentru aceasta pe Tine te vedem înveşmântat în ea, [în aceasta] care luminează dumnezeieşte mintea şi care umple împărătescul Tău ospăţ.

Aşadar, şi din jertfa aceasta, care este înaintea noastră, dă-ne nouă ca să ne împărtăşim întru bucurie, pentru ca să-Ţi aducem Ţie cinste şi laudă.

Poporul: Amin.

Diaconul: Să stăm cu cuviinţă [Stemus decenter]!

Poporul: Mila Domnului [Misericordiae Dei][9].

Preotul: Dragostea lui Dumnezeu [Charitas] [să fie cu voi, cu toţi!]

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: Sus [să aveţi] inimile [Sursum corda] !

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să aducem mulţumire Domnului!

Poporul: Cu vrednicie şi cu dreptate este.

Preotul, cu glas scăzut [inclinatus]: Căci, cu adevărat, întrece puterea minţii, a cuvântului şi a gândului binefacerile slujirii Tale, Doamne şi nu este în stare nicio gură, nicio minte şi nicio limbă a Te mări şi a Te cinsti pe Tine.

Căci Cuvântul Tău a făcut să fie cerul şi Duhul gurii Tale toate Puterile cele cereşti; toţi luminătorii care sunt întru tărie, soarele şi luna, apa şi pământul şi cele care sunt întru ele.

Care glas dar, nu va înceta în faţa Sa? Ce cuvinte să avem, câte glasuri, cuvântări şi imne neîncetate ca să Te binecuvântăm pe Tine? Căci Tu eşti izvorul binelui, Cel mai presus de orice laudă iar fiinţa Ta este mai presus de orice existenţă.

[Preotul] cu glas ridicat [elevans vocem]: Te laudă făptura această văzută şi simţită, Doamne, cât şi făptura aceea înţelegătoare şi mai presus de simţuri. Cerul şi pământul Te preaslăvesc, marea şi aerul Te propovăduiesc, soarele, în alergarea sa, Te laudă [sol in cursu suo te laudat] iar luna, în schimbările sale, Te cinsteşte [luna in mutationibus suis te veneratur].

Ceata Arhanghelilor şi oastea Îngerilor, Puterile acelea mai presus de lume şi de puterea minţii binecuvintează neîncetat împărăţia Ta.

Razele luminii, cele ale slavei Tale sfinţitoare depăşesc toate, [care răsar din fiinţa Ta cea] mai presus de toate şi neajunsă.

Începătoriile şi Domniile laude Îţi strigă. Puterile şi Stăpâniile Te cinstesc. Puterile [cereşti], Tronurile şi Scaunele, preamăresc inaccesibilitatea Ta, [adică] strălucirile luminii veşnice [splendores lucis aeternae].

Oglindă fără pată, Fiinţă sfântă, Cea care faci toate cu înţelepciune prea înaltă, mai presus de orice voinţă de a înţelege şi decât toate cele tainice, tunet inimitabil care mişti preastrălucit şi, cu dreptate, glasurile făpturii raţionale, Heruvimii, cei cu mulţi ochi [cherubim multioculi], care se mişcă cel mai delicat, Te binecuvintează!

Serafimii cei cu 6 aripi [sex alis], şi care zboară deplin, Te sfinţesc; cei care îşi acoperă cu aripile lor feţele, şi cu altele îşi acoperă picioarele, şi cu altele zboară şi strigă unul către altul. Iar înfocarea lor nu încetează, pentru că sunt cuprinşi de strălucirea Ta [şi cântă] cântări prea dulci [cantus suaves]. Şi toată firea cea curată, cântă, deopotrivă, împreună, aducându-Ţi Ţie slavă veşnică, căci numai pe Tine se cuvine a Te lăuda, a-Ţi striga Ţie şi a-Ţi zice.

Poporul: Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Preotul, cu glas scăzut: Sfânt eşti, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Ziditorule şi Creatorule a toată firea nevăzută, cât şi a celei văzute şi simţite.

Sfânt eşti, Dumnezeule, Fiule Unule Născut, Puterea şi Înţelepciunea Tatălui [virtus et sapientia Patris], Doamne şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Sfânt eşti, Dumnezeule, Duhule Sfinte, Desăvârşitorul şi Sfinţitorul Sfinţilor.

Treime Sfântă şi nedespărţită [Trinitas Sancta et indivisa], deofiinţă şi egală întru cinste [consubstantialis, aequalisque gloriae], a Cărei milostivire este nesfârşită către neamul nostru.

Tu singură eşti sfântă şi sfinţeşti pe toţi. Căci nu ai părăsit neamul acesta al nostru, când l-ai izgonit din Paradis, ci, întrucât tot neamul nostru s-a afundat în păcate, atunci Tu Însăţi Te-ai descoperit prin Cuvântul, Care pentru lume S-a sărăcit.

Căci, cu adevărat, [firea umană] a luat [Dumnezeu] Cuvântul şi întru toate S-a făcut pe Sine asemenea nouă, afară de păcat [excepto peccato], şi ne-a dat nouă ca să ne umplem de sfinţenie, [căci pentru aceasta] a statornicit acest ospăţ [convivium]: ca să ne umplem de viaţă.

[Preotul] cu glas ridicat: Care a fost zămislit, format şi modelat de către Sfântul Duh şi S-a născut, ca om, din sângele fecioresc [ex sangvine virgineo] al Sfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu [Genitricis Dei], Maria, şi din trupul curat şi preasfânt al aceleia, [El], Viaţa cea dintâi, şi a purtat dumnezeirea în trup, păstrând nevătămate legile firilor şi proprietăţile lor [conservatis naturae lege et proprietatibus], dar într-un mod mai presus de fire.

Căci astfel S-a arătat Dumnezeu întru Duhul şi om în trup. Şi, întrucât era Cuvântul cel mai înainte de veci, dintru Tine, era cinstit ca Dumnezeu, dar avea şi firea noastră. Iar puterile şi minunile, pe acestea toate pe care le-a lucrat, [le-a lucrat] împreună [,ca Dumnezeu şi om,] pentru ca să Se arate ca ceea ce este: căci este, de asemenea, Cel care dă vindecare desăvârşită [sanationem absoluta] şi mântuire desăvârşită [salutemque perfectam] întregului neam omenesc.

Astfel, în cele din urmă, a şi desăvârşit iconomia Sa pentru noi, şi înainte de mântuitoarea Sa cruce, a luat pâinea în curatele şi sfintele Sale mâini [accepit panem in manus Suas puras et sanctas], şi arătând-o Ţie, Dumnezeule, Tată, aducând mulţumire †, binecuvântând †, sfinţind †, frângând, a dat-o Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi şi mâncaţi din aceasta şi credeţi că aceasta este Trupul Meu şi aceasta pentru voi şi pentru mulţi se frânge şi se dă, spre ispăşirea căderilor[ ad expiationem delictorum], spre iertarea păcatelor [remissionem peccatorum]  şi spre viaţa de veci [vitam aeternam].

Poporul: Amin.

Preotul: De asemenea, acelaşi lucru [a făcut] şi asupra paharului [super calicem], în care a amestecat vin şi apă [quem miscuit vino et aqua], aducând mulţumire †, binecuvântând †, sfinţind †, l-a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând: Luaţi, beţi din acesta voi toţi, şi credeţi că acesta de aici este Sângele Meu, al Noului Testament, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă şi se dă spre ispăşirea căderilor[ ad expiationem delictorum], spre iertarea păcatelor [remissionem peccatorum]  şi spre viaţa de veci [vitam aeternam].

Poporul: Amin.

Preotul: Apoi, El Însuşi a dat poruncă [praeceptum], prin însăşi Sfinţii Săi Apostoli, întregii comunităţi [toti coetui] şi adunării celor credincioşi [congregationi fidelium], zicând: Aceasta să faceţi întru pomenirea mea [Hoc facite in Mei memoriam]! Căci, ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea amestecarea, care este în paharul acesta şi acest ospăţ [convivium] veţi săvârşi, moartea Mea veţi pomeni, până când voi veni.

Poporul: Morţii Tale, Doamne, îi facem pomenire.

Preotul: De aceea, porunca Ta, Stăpâne, o împlinim, moartea şi învierea Ta pomenim, prin jertfa [sacrificium] aceasta, pe care o săvârşim continuu, în taină.  Căci aşteptăm a doua Ta venire, restaurarea[10] [renovationem]  neamului nostru şi umplerea de viaţă a mortalităţii noastre [vivificationem mortalitatis nostrae].

Căci nu în mod simplu[11] [va veni], ci ca un Dumnezeu, cu puterea slavei, întru negrăita şi nesuportata venire a Duhului. Şi pe tronul slavei împărăţiei Tale vei şedea, făcând cunoscută puterea împărăţiei Tale la toată făptura şi vei face judecată [exiges][12].

[Iar] această jertfă, pe care acum o săvârşim, întru pomenirea Ta, Doamne, este pentru patimile Tale pe care, pentru noi, le-ai pătimit pe cruce.

[De aceea], să Te arăţi milostiv, o, Bunule şi Iubitorule de oameni, în ceasul acela plin de teamă[13] şi de îngrijorare [in hora illa plena timoris et trepidationis], acestei adunări care Te adoră pe Tine şi tuturor fiilor Sfintei Biserici, [care au fost]  răscumpăraţi prin scumpul Tău sânge [et omnibus filiis Ecclesiae Sanctae redemptae sanguine pretioso Tuo].

Curăţeşte-i pe aceştia, cu focul cărbunilor, prin săturarea lor de sângele Tău şi [cu cele care sunt] semnul Tainelor Tale, în numele Tău cel sfânt, pentru ca nu cumva [să-i atingă] focul Babilonului, ca pe fiii casei lui Hanania*.

Căci nu cunoaştem pe altul în afară de Tine, Doamne, şi nici altă nădejde de mântuire nu avem, ci numai Tu eşti ajutătorul şi mântuitorul neamului nostru.

De aceea, înţelepţeşte Biserica Ta, pentru ca noi, din toate gurile şi limbile noastre, să ne rugăm Ţie şi, prin Tine şi Părintelui Tău, zicând:

Poporul:  Miluieşte-ne!

Preotul: A noastră milă.

Diaconul: Care, decât acest ceas, va fi mai înfricoşat?

2. Preotul, cu glas scăzut, zice rugăciunea de invocare a Sfântului Duh

Te chemăm pe Tine, Dumnezeule, Tată! Miluieşte-ne pe noi şi spală şi curăţeşte, prin harul Tău, murdăria faptelor mele celor rele. [Fă acestea], prin milostivirea Ta, pe cele care sunt vrednice de mânie.

Căci nu îmi întind mâna mea către Tine, decât prin credinţă, fiindcă nici nu pot să privesc către cer, din pricina multor mele nedreptăţi şi a spurcăciunii [spurcitiam] faptelor mele. Ci întru bunătatea, harul şi în multa Ta răbdare [mă încred], pentru a-mi întări sufletul şi întru rugăciunea către Duhul Tău cel Sfânt, pentru ca să-L trimiţi peste mine [ut mittas Eum super me] şi peste darurile acestea care sunt puse înainte [et super has oblationes propositas] şi peste poporul Tău cel credincios [populumque Tuum fidelem].

Preotul[14] : Auzi-mă pe mine, Doamne!

Poporul: Doamne miluieşte! [ 3 ori].

Preotul: Aşadar să coboare peste acestea şi să le adumbrească pe ele, şi să facă pâinea aceasta Însuşi † Trupul vieţii, care să ţină în viaţă sufletele noastre, † Trupul mântuirii, † Trupul ceresc, Trupul care mântuieşte sufletele şi trupurile noastre, Trupul Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, prin împărtăşirea cu acesta.

Poporul: Amin.

Preotul: Şi amestecarea, care este în paharul acesta, să o facă † Sângele vieţii, care să ţină în viaţă sufletele noastre, † Sângele mântuirii, † Sângele ceresc, Sângele care mântuieşte sufletele şi trupurile noastre, Sângele Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, prin împărtăşirea cu acesta.

Poporul: Amin.

Preotul: De aceea, urmând Tradiţia [Traditionem] şi porunca Ta dumnezeiască [commendationem divinam], care ne-au făcut părtaşi Tainelor Tale şi minunatelor Tale prorocii,  dăruim această Euharistie [Eucharistiam], care este înaintea Ta, şi prin ea pomenim iubirea Ta faţă de noi, şi întreaga iconomie [dispensationem] a Unuia Născut Fiul Tău [făcută] în această lume. Şi acum Te pomenim pe Tine prin aceasta şi milostivirea Ta cea dintotdeauna şi proprie, pe care o revarsă acum asupra făpturii Tale, şi ne mântuieşte pe noi de mânia [ira] pregătită celor nedrepţi şi de chinurile [suppliciis] pe care le lucrează răutatea şi de atacul crud al demonilor [crudeli impugnatione daemonum], care răneşte sufletele noastre, atunci când vom pleca de aici[15].

Şi fă-ne pe noi vrednici de Împărăţia Ta şi de sălăşluirea cu aceia, care au împlinit poruncile Tale, ca să-Ţi aducem Ţie slavă şi mulţumire [etc.[16]], [acum şi pururea şi în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Cuvintele Tale sunt nemincinoase [non mendacibus] şi învăţăturile pe care ni le-ai dat sunt preadevărate, Doamne, pentru că bucurie prea mare se face în cer şi pe pământ pentru un singur păcătos care se pocăieşte. De aceea, Te bucuri acum, Doamne, întru îndreptarea [conversione] robilor Tăi[17] şi înaintea Ta sunt aceştia acum.

Astfel uneşte-ne pe noi cu bucuria sufletelor celor credincioşi şi drepţi, cu a Părinţilor, a Patriarhilor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Învăţătorilor, a Evangheliştilor, a Mucenicilor, a Mărturisitorilor, a celor râvnitori pentru cultul dumnezeiesc, a binefăcătorilor, a celor care fac milostenie, a celor care împart după nevoile celor săraci şi cu a tuturor, care stau astăzi înaintea Ta într-o singură cântare, la altarul acesta sfânt, de aici şi în Ierusalimul cel ceresc.

Cu glas ridicat: Şi împreună cu aceştia şi pe toţi cei care, în multe feluri, au întărit Biserica Ta cea sfântă, care este de la o parte şi până la cealaltă a pământului, şi care au păstrat în linişte şi pace învăţăturile evanghelice şi apostolice, prin dumnezeieştii episcopi [antistites divinos], care drept au iconomisit cuvântul adevărului [verbum veritatis] şi au învăţat învăţăturile adevăratei evlavii [dogmatibus verae religionis]; prin sfinţii preoţi [sacerdotes santos], care au îmbrăţişat cuvântul vieţii şi în mod desăvârşit l-au purtat întru iconomisirea Tainelor Tale celor cereşti; prin cumpătaţii diaconi [diaconos modestos], care au lucrat Tainele Tale, cele curate şi împărăteşti, fără pată; prin adevăraţii credincioşi [fideles veros], care s-au ocupat de fapte şi lucrări vrednice de numele de creştin; prin corul fecioarelor [choreas virginum] şi a celor care s-au oprit de la împreunare şi care şi-au mortificat [trupurile], pentru ca să poarte întru mădularele lor viaţa Unuia Născut  Fiu al Tău.

Şi astfel, învredniceşte-i pe toţi ai Bisericii, ca să fie o singură turmă cu cei din acel Ierusalim[18], împreună cu primii născuţi din ceruri, pentru ca împreună cu aceia să Te slăvim duhovniceşte, Dumnezeule Tată, şi pe Unul Născut Fiul Tău şi pe Duhul Tău cel Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Aşadar, ajută, Doamne, pe cei care ajută Biserica Ta cea sfântă, pe cei care depun jurăminte [votis], pe cei care dau zeciuială [decimis], pe cei care slujesc şi fac daruri. Şi pe toţi cei care se roagă împreună cu noi şi pentru toţi aceia, pentru care ne-ai dat ca să ne rugăm, Doamne, Iubitorule de oameni [amator hominum].

Preotul, cu glas ridicat: Aşadar, dă vindecare desăvârşită [curam perfectam] şi mântuire deplină [salutomque plenam], tuturor celor care se îngrijesc de cei săraci, celor care se ostenesc pentru a-i hrăni pe orfani şi pe văduve şi celor care-i vizitează pe cei bolnavi şi neputincioşi. Răsplăteşte-le celor, care de acum umblă în cele bune, celor care, cu adevărat, se bucură de cele nestricăcioase, căci Tu, Doamne, eşti Cel care ai făcut veacurile şi Care dai mare milă şi Ţie Ţi se cuvine cinstea, acum şi pretutindeni, şi Unuia Născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Opreşte mânia împăraţilor, o, Împăratul împăraţilor [Rex regum] [şi] domoleşte furia soldaţilor! Războaiele [bella] şi revoltele [seditiones] le strică, surpă mândria ereticilor [fastum haereticorum] şi hotărârea judecăţii Tale să nu fie împotriva noastră, a celor care Te mărturisim, ci să fie peste noi iubirea Ta de oameni şi întoarce întru milă milostivirea Ta.

Preotul, cu glas ridicat: Liniştea şi pace care este la Tine, dă-o pământului şi tuturor celor care locuiesc pe el. Cercetează-l pe el prin bunătatea Ta şi prin lucrarea milostivirii Tale, prin întocmirea de vânturi bune şi liniştite, prin îmbelşugarea roadelor [pământului] şi prin recolte din destul şi prin mulţimea florilor. Fereşte-l pe el de toată mânia loviturilor [plagis furoris[19]] şi de toate răutăţile nedrepţilor vrăjmaşi [iniquis inimicorum], atât duhovniceşti cât şi trupeşti, şi depărtează [de la noi] toate patimile cele vătămătoare, pentru ca neîncetat cântări de slavă [hymnos gloriae] să-Ţi cântăm Ţie şi Unuia Născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: La altarul acesta, şi în cel mai presus de cer, pomeneşte-i pe toţi cei care fac binele şi pe toţi cei care Ţi-au plăcut Ţie pe pământ. În primul rând, pe cea, cu adevărat, Sfânta Născătoare de Dumnezeu [Sanctae Genitricis Dei], pe [înainte]vestitorul [nuntii] Ioan, Botezătorul [Baptistae] şi Înaintemergătorul [praecursoris], pe Petru şi pe Pavel şi pe toată ceata Apostolilor, împreună cu care este şi Ştefan [protomartirul], şi mulţimea aceea a Mucenicilor, şi pe toţi aceia, care înainte de ei, cu ei şi după ei, au plăcut Ţie şi îţi plac Ţie.

Preotul, cu glas ridicat:  Şi în toată vremea, pe toţi cei care beau pe acesta[20], să-i uneşti pe ei cu cei aleşi şi cu casnicii Tăi, Cel care porţi neputinţele noastre [infirmitatem nostram], Doamne! Uneşte-ne pe noi cu cei fericiţi, prin împărtăşirea de cele dumnezeieşti[21], şi primeşte darurile şi rugăciunile noastre înaintea tronului împărăţiei Tale cel mai presus de toate, pentru ca în toate războaiele şi neputinţele şi nevoile să avem îndrăzneală către Tine.

Căci, într-adevăr, păcatul nostru şi dreptatea noastră nimic nu sunt[22], înaintea vastităţii oceanului [de dragoste] şi a nesfârşitului milostivirii Tale.

De aceea, cu o singură inimă Te privim, Cel care dai fiecăruia răsplătiri pentru faptele lor cele bune şi cu toţii şi într-o singură adorare lăudăm împărăţia Ta şi a Unuia Născut Fiul Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii [omnium episcoporum], învăţătorii [doctorum] şi pe mai marii [praesulum] Sfintei Tale Biserici, care, de la Apostolul Iacov, episcopul şi martirul şi până în ziua noastră, au plăcut şi îţi plac Ţie.

Preotul, cu glas ridicat: Numără-ne [insere nobis], Doamne, între adevăraţii Tăi credincioşi şi între cei râvnitori pentru dreapta credinţă, şi dă-ne curăţia iubirii lor şi nu ne pedepsi pe noi, pentru faptele lor cele fără de vină. Ci [dă-ne ca] să urmăm faptelor lor, pentru ca să ne împărtăşim de răsplata acelora şi de cununa biruinţei, care este pregătită unora ca acelora în împărăţia Ta cerească. Şi împreună cu aceia să-Ţi cântăm Ţie şi să-Ţi aducem slavă, [împreună] şi Unuia Născut Fiul Tău.

Poporul: Amin.

Preotul, cu glas scăzut: Pomeneşte, Doamne, pe toţi ce adormiţi [omnium defunctorum], care au adormit [decubuerunt] cu nădejdea Ta [spe Tua], întru dreapta credinţă [in fide vera]. Pe toţi cei înrudiţi [cu noi] şi pe care i-am pomenit, pe părinţii, pe fraţii şi pe învăţătorii noştri trupeşti şi duhovniceşti, şi pe cei pentru care s-a adus şi pe cei care au adus darul, jertfa aceasta, această sfântă jertfă.

Preotul, cu glas ridicat: Uneşte, Doamne, numele tuturor celor care s-au pomenit [acum] între Sfinţii Tăi, [şi-i fă să se sălăşluiască] întru fericita odihnă a celor care se veselesc şi se bucură întru Tine. Nu le pomeni lor păcatele lor şi nici nu-Ţi aduce aminte de nebunia [insipienter][23] lor. Căci nimeni din cei legaţi de trup [carni alligatus] nu sunt curaţi [innocens] înaintea Ta.

Fiindcă numai Unul a fost văzut pe pământ fără de păcat, Iisus Hristos, Unul Născut Fiul Tău şi e singurul care a venit să facă legământ, prin a cărui milostivire şi noi am dobândit nădejde.

Poporul:  De aceasta să ne umplem.

Preotul, cu glas scăzut: Păcatele noastre şi ale celor [care au fost] făcute cu voie, din ştiinţă sau din neştiinţă sau în taină, slăbeşte-le, fii milostiv [cu ei], Doamne, Iubitorule de oameni!

Preotul, cu glas ridicat: Şi umple-ne pe noi de nesfârşita pace, care vine de la iubirea Ta de oameni. Pentru ca să stăm fără înfruntare la dreapta Ta şi cu faţă deplină şi credincioasă să contemplăm strălucirea Unuia Născut Fiul Tău, la arătarea Ta cea de-a doua, întru slavă, pe cer. Pentru ca să auzim glasul acela, preafericit, care se va zice celor fericiţi: binecuvântaţii Tatălui Meu, luaţi moştenirea împărăţiei cereşti şi pentru ca astfel, cu toţii, să slăvim şi să lăudăm numele Tău, căci Ţie Ţi  se cuvine toată cinstea.

Poporul: Întotdeauna.

Preotul: Pace [tuturor!]

Poporul: Şi cu duhul tău!

3. Preotul frânge pâinea şi zice rugăciunea aceasta, înainte de Tatăl nostru.

Preotul: Tatăl tuturor şi Începutul cel mai presus de toate, Lumină veşnică [lux eterna] şi Izvorul luminii [fons lucis], Care iluminezi toată făptura cea dăruită cu raţiune, al Cărui glas ridică din pulbere pe cei slabi şi din gunoi ridici pe cei săraci, Care pe noi, cei care am fost căzuţi [jactatos], înstrăinaţi şi neputincioşi, ne-ai dat să fim chemaţi casnici şi fii ai Tăi, prin iubitul Tău Fiu, umple-ne pe noi de sfinţenia fiilor Tăi şi dă-ne acele nume, pentru că nu suntem vrednici ca să ne arătăm înaintea Ta. Ca să nu fie înfruntată toată slujirea noastră şi toate faptele noastre, ci întru curăţia inimii, întru curăţia înţelegerii şi cu minte dumnezeiască, să putem acum să Te chemăm pe Tine, Dumnezeule, Părinte Atotţiitorule, Sfinte şi Cerescule, şi să-Ţi  cerem şi să-Ţi zicem: Tatăl nostru care eşti în ceruri.

Poporul: Sfinţească-Se numele Tău [etc.] [şi următoarele, până la finalul rugăciunii].

Preotul: Eliberează-ne, Doamne, pe noi slujitorii şi fiii Tăi, de toate ispitele cele grele şi care ne luptă cu putere, şi de toate durerile trupului nostru şi ale sufletului, pentru ca să nu ne pierdem prin acestea. Păzeşte-ne pe noi de cel rău şi de toată răutatea şi de şiretlicurile lui cele vătămătoare [technis ejus perniciosis], căci Tu eşti Împăratul tuturor şi Ţie slavă Îţi aducem.

Poporul:  Amin.

Preotul:  Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: [Să stăm] înaintea [Domnului]!

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Caută, Doamne, spre poporul Tău cel credincios, căci înaintea Ta ne plecăm şi aşteptăm darul Tău şi privim spre darul Sfintelor Taine ale Unuia Născut Fiul Tău, Dumnezeule Tată! Nu lua de la noi harul Tău şi nu ne scoate pe noi de la slujirea Ta şi de la participarea la Sfintele Tale Taine, ci ne pregăteşte pe noi, ca întru curăţie şi fără pată, să ne învrednicim de acest ospăţ [convivio][24].

Pentru ca, fără conştiinţă ruşinată [conscientia inculpata], să ne bucurăm întotdeauna [semper fruamur] de scumpul Său Trup şi Sânge [Corpore et Sanguine Ejus pretioso] şi întru viaţa veşnică şi fără de sfârşit să ne odihnim întru odihna cea duhovnicească şi să fim părtaşi ospăţului Tău împărătesc, pentru ca să Îţi aducem Ţie slavă şi laudă.

Poporul:  Amin.

Preotul: Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Preotul: Harul Domnului să fie [etc.] [peste voi]…

Poporul: Şi cu duhul tău.

Diaconul: Să fim cu frică!

Preotul: Sfintele Sfinţilor [Sancta sanctis]

Poporul: Un singur Părinte sfânt.

Diaconul: Să stăm cu cuviinţă [Stemus decenter][25]!

Poporul: Înaintea Ta.

Preotul: Ţie Îţi aducem mulţumire[26], Doamne, şi Îţi mulţumim din suflet, pentru că am cunoscut bunătatea Ta, căci dintru nefiinţă [ex nihilo] ne-ai adus pe noi şi ne-ai făcut ceea ce suntem, şi ne-ai făcut casnici şi fii ai Tăi prin Sfintele Tale Taine. Şi Taina aceasta evlavioasă ne-ai poruncit-o nouă, pentru ca acestei mese duhovniceşti noi să ne învrednicim. Păstrează în noi, Doamne, darul Dumnezeieştilor Tale Taine [depositum Mysteriorum Tuorum Divinorum] şi fă-ne să mergem întru asemănarea vieţii îngereşti, pentru ca să avem viaţă şi să ne desăvârşim înaintea Ta.

Să nu ne desparţi pe noi de Sfinţii Tăi, ci dă-ne nouă să săvârşim în mod desăvârşit voia Ta cea mare şi desăvârşită, pentru ca să fim pregătiţi de descoperirea deplinătăţii aceleia ultime şi să stăm înaintea măreţiei Tale  şi, după dreptate, să ne facem părtaşi bucuriei împărăţiei Tale, prin harul, mila şi iubirea de oameni ale Unuia Născut Fiul Tău, prin Care şi cu Care Ţi se cuvine slava, cinstea, [etc.] [ şi închinăciunea, împreună şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Preotul: Pace [tuturor]!

Poporul: Şi cu duhul tău!

Diaconul: După [aceasta].

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Hristoase, Împărate al slavei şi Părinte care ai făcut veacurile, Jertfa cea sfântă, Arhiereule ceresc, Mielul lui Dumnezeu, Care ridici păcatul lumii [peccatum mundi], iartă păcatele poporului Tău şi nu-l lăsa ca să fie stăpânit de nebunie [insipientias]. Păstrează-ne pe noi prin comuniunea Sfintelor Tale Taine. [Depărtează de la noi] tot păcatul, fie cu cuvântul sau cu gândul sau cu lucrul, pentru ca să ne bucurăm de intimitatea casei Tale.

Nu te depărta de la faţa noastră, ci păzeşte-ne trupul nostru prin Trupul Tău şi reînnoieşte sufletul nostru prin Sfintele Tale Taine şi binecuvântarea Ta, Doamne, să fie în tot omul nostru dinăuntru şi din afară, pentru ca să Te slăveşti în noi şi între noi şi de-a dreapta Ta să ne aşezi pe noi şi să avem binecuvântarea Tatălui Tău şi a Preasfântului Tău Duh.

Poporul: Amin.

Diaconul: Binecuvântat eşti Doamne!


[1] Traducerea noastră este făcută din limba latină şi este conformă cu Liturgia Sancti Dionysii, Athenarum Episcopi, apud PG, vol. 3, col. 1123-1132.

[2] Cu sensul: Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi!

[3] Cu sensul: Această pace, pe care o ceri lui Dumnezeu pentru noi, ne rugăm ca Domnul să o dea şi duhului tău sau să o coboare şi în duhul tău!

[4] Se iertau reciproc sau îşi dădeau pace, adică arătau că nu au nimic unul cu altul, după cum s-a păstrat obiceiul şi astăzi în Liturghia romano-catolică.

[5] Incomprehensibilă.

[6] Bunătatea lui Dumnezeu întrece dorinţa Puterilor cereşti.

[7] Bunătatea lui Dumnezeu însă întrece şi orice dorinţă a oamenilor.

[8] Se referă la Sfântul Patriarh Iosif şi la haina sa deosebită, care preînchipuia slujirea arhierească a Domnului.

[9] Cu sensul: Fie dar să fie mila Domnului cu noi!

[10] Reînnoirea prin har a umanităţii, transfigurarea ei.

[11] A doua Ta venire nu va mai fi una smerită.

[12] De aici şi exegeză sau exigenţă. Exegeza e o înlănţuire de judecăţi, de aprofundări de conştiinţă ale unui text. Tocmai de aceea nu orice comentariu la un text este şi o exegeză autentică. Iar atunci când eşti exigent cu tine însuţi, este atunci când îţi ceri de la tine anumite lucruri, în urma unei autoexaminări profunde, adică, după ce ai judecat foarte profund asupra lucrurilor pe care Domnul le cere de la tine.

[13] Al Judecăţii obşteşti.

[14] Cu glas tare, se înţelege.

[15] Atunci când vom adormi, când vom trece de la viaţa de aici la cea veşnică.

[16] Ce să înţelegem din acest etc. apărut în text? Că exista un final, un apolis arhicunoscut, cu care se încheia această rugăciune? Acest etc. mai apare de încă două ori în ediţia de faţă. În col. 1131, după:  Sanctificetur nomen Tuum şi, prin care, se înţelege, că poporul rostea până la sfârşit rugăciunea Tatăl nostru, care era începută de către preot şi în col. următoare, în col. 1132, la sfârşitul rugăciunii preotului, după „per quem et cum quo Te decet gloria, honor”. Se pare că ceea ce lipseşte în ultima citaţie este: „acum şi pururea şi în vecii vecilor”, pentru că poporul răspunde cu Amin. Aşa s-ar putea explica şi apariţia lui etc. în cazul de faţă: finalul arhicunoscut al unui apolis.

[17] Îndreptare ca sfinţenie, pentru că e vorba de viaţa Sfinţilor, care mereu s-au îndreptat, s-au întors către Domnul.

[18] Care este în ceruri, ceresc.

[19] A plăgilor, a catastrofelor de tot felul îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre.

[20] Adică Sângele Domnului.

[21] Adică de Sfânta Euharistie.

[22] Înaintea Ta. Nici păcatul nostru nu e atât de mare ca El să nu ni-l poată ierta şi nici dreptatea noastră nu e atât de mare ca să fie luată în seamă de către Domnul.

[23] Nebunia oamenilor mântuiţi înseamnă păcatele pe care le-au făcut şi de care au fost iertaţi de Dumnezeu, pentru că le-au spovedit şi de acestea s-au pocăit.

[24] Şi iată sensul autentic al lui a fi convivial cu cineva! Convivialitea eclesială e cu mult mai mult decât convivialitatea ocazionată de şederea împreună la masă. Pentru că numai participarea tuturor la aceeaşi Liturghie şi împărtăşirea din acelaşi potir a multora ne face să fim împreună în aceeaşi viaţă, în aceeaşi bucurie, în aceeaşi nădejde. Pentru ca să fim convivi trebuie să avem aceeaşi credinţă, aceeaşi iubire şi să ne împărtăşim cu toţii din Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, pentru ca aceeaşi credinţă, dragoste şi împărtăşire să ne lege într-o comuniune autentică, profundă, abisală.

[25] Adevărata decenţă este o virtute dumnezeiască şi nu o manifestare politicoasă, scoasă din contextul unei vieţi religioase. Un om manierat nu este, în mod neapărat, un om decent / evlavios, ci evlavia sau decenţa reprezintă starea noastră în faţa lui Dumnezeu, cum ne simţim noi când ştim că suntem cine suntem şi că stăm în faţa Celui Preasfânt, incomparabil de sfânt.

[26] Se pare că înainte de această rugăciune se împărtăşea întreaga Biserică, pentru că aceasta e o rugăciune de mulţumire pentru primirea Sfintelor Taine.

Traducere din lb. latină şi note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Despre Profetul Deuteronomului

zbor-zbor-zbor

[scribd id=14482694 key=key-1hrbqbu3c1rtmxlk4u3w]

[Textul parţial…fără porţiunile de text din greacă]

*

1. Deut. 18, 15; 18-19  în LXX

Profeţia mesianică centrală din cartea Deuteronomul se găseşte la 18, 15; 18-19 şi ea ne vorbeşte despre Profetul pe care Domnul Îl va ridica din Israel şi Care va fi ca Moise.

Textul sfânt este următorul:

„ 15. Profet dintre fraţii Tăi, ca mine, îţi va ridica ţie Domnul Dumnezeu tău, [şi de] Acesta să ascultaţi!

18. Voi ridica acestora Profet dintre fraţii lor, precum tine şi voi da cuvântul Meu în gura Lui şi va vorbi Acesta după cum Îi voi porunci Lui.

19. Şi pe omul acela, care nu va asculta, întru numele Meu, de cuvântul Profetului, Eu mă voi răzbuna, pentru Acesta”.

2. Profeţia în cauză în Biblia de la 1688

Textul ediţiei scripturale de la 1688, bineînţeles, un text necritic este surprinzător de fidel ediţiilor critice contemporane.

Iată textul profeţiei, cf. ed. din 1988[1] :

„15. Prorocu dentru fraţii tăi, ca mine, va râdica ţie Domnul Dumnezăul tău; de Dânsul să ascultaţi…

18. Proroc voiu scula lor den mijlocul fraţilor lor, ca şi tine, şi voiu da cuvântul Mieu în rostul Lui şi va grăi lor după cum voiu porunci Lui.

19. Şi omul acela, care nu va asculta cuvântul Lui, câte va grăi Prorocul pre numele Mieu, Eu voiu izbândi pentru Dânsul”.

3. Mesajul profeţiei

Sfântul Moise a avut o vedenie în care Domnul i-a vorbit despre Mesia ca despre Profetul care va să vină. V. 18 e de fapt o concluzie a descoperirii, pe care acesta a redat-o în v. 18-22.

Aflăm de aici, că Profetul prin excelenţă, Mesia, Se va naşte din Israel şi El va avea anvergura didascalică a lui Moise. Pe Acesta va trebui ca Îl asculte Israelul, pentru că El va vesti cele ale Sale. Cel care nu va asculta de Profet va fi pedepsit de către Dumnezeu, pentru că El Se va judeca cu el sau Se va răzbuna pe acesta.

Profeţia arată, în mod indubitabil, că Mesia Se va naşte din Israel, că El va fi şi om şi că va vorbi din cele ale lui Dumnezeu.

4. Conexiunile  profeţiei cu Noul Testament

În Lc. 16, 31, Domnul, prin gura Sfântului Patriarh Avraam, ne precizează importanţa ascultării faţă de Moise şi Profeţi când e vorba de a moşteni viaţa veşnică: „Dacă de Moise şi de Profeţi nu ascultă, atunci nu vor crede nici dacă cineva va învia din morţi” [cf. GNT].

Şi, când a venit vorba ca Israelul să creadă în Hristos, s-a adeverit acest lucru, pentru că nu au crezut în El nici după ce Hristos a înviat, pentru că nu crezuseră/ nu înţeleseseră sensul profund al cuvintelor profetice ale lui Moise şi ale Profeţilor.

Israelul nu a înţeles pe Mesia, nu L-a perceput în măreţia Sa copleşitoare pentru că nu înţelesese sensul profund al Scripturii, care i se dăduse în custodie şi care vorbea tocmai despre El, în faţa cărora, mulţi dintre membrii lui, au fost orbi.

În In. 5, 30, Domnul le spusese în mod deschis că e trimis de către Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”, pentru că „Altul este care mărturiseşte despre Mine, şi ştiu că mărturia Lui este adevărată, [cea] pe care o mărturiseşte despre Mine” [In. 5, 32, cf. GNT].

Şi Domnul face şi mai explicită relaţia Sa cu Tatăl dar şi inconsecvenţa dintre credinţa în Moise şi necredinţa în Mesia, în In. 5, 36-47:

„36. […] Căci lucrurile pe care Mi le-a dat Mie Tatăl ca să le împlinesc pe ele, lucrurile acestea pe care Eu le fac, [acestea] mărturisesc despre Mine, că Tatăl M-a trimis.

37. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi auzit vreodată, [şi] nici faţa Lui nu aţi văzut-o.

38. Şi cuvântul Lui nu rămâne întru voi, fiindcă pe Cel  pe care L-a trimis Acela, pe Acesta voi nu-L credeţi.

39. Cercetaţi Scripturile, căci vi se pare [că] în acestea găsiţi viaţa veşnică. Însă acestea sunt cele care mărturisesc despre Mine.

40. Şi [astfel] nu doriţi ca să veniţi către Mine, pentru ca să aveţi viaţă.

41. Slavă de la oameni nu primesc,

42. dar v-am cunoscut că nu aveţi întru voi dragostea lui Dumnezeu.

43. Eu am venit întru numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi. Dacă altul vine în numele lui, pe acesta îl primiţi.

44. Cum puteţi voi să credeţi, [când] primiţi slavă unii de la alţii[2] şi nu căutaţi slava de la singurul Dumnezeu ?

45. Să nu consideraţi că Eu vă voi acuza înaintea Tatălui. Cel care vă va acuza pe voi este Moise, întru care voi aţi nădăjduit.

46. Căci, dacă aţi fi crezut lui Moise, [atunci] aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.

47. Şi, dacă celor scrise de către el nu credeţi, [atunci] cum veţi crede cuvintelor Mele?”, cf. GNT.

Mesia e trimis de către Tatăl şi Mesia este Iisus. Despre acest Iisus, despre Fiul lui Dumnezeu întrupat, a scris Moise [Deut. 18, 15; 18-19 / In. 5, 46] şi cei care nu au crezut lui Moise nu au crezut nici lui Iisus şi viceversa.

Credinţa în cele revelate lui Moise sau, mai bine-zis, înţelegerea duhovnicească a Legii şi a Profeţilor conducea la vederea lui Mesia. Israelul confundă pe Mesia cu un fals profet pentru că nu a fost în stare să discearnă sau să conexeze lucrurile profeţite despre El cu persoana Lui.

Bineînţeles că Fiul lui Dumnezeu nu era un Profet ca Moise, adică un om sfânt. Compararea lui Mesia cu Moise avea în subsidiar raportarea la cea mai de sus persoană în ierarhia valorică a lui Israel.

În aceiaşi termeni, la Schimbarea la Faţă a Domnului, Matei va spune: „a strălucit faţa Lui ca soarele, Mt. 17, 2, cf. GNT. Însă soarele a fost luat ca termen uman absolut de comparaţie, pentru că noi nu ştim ceva mai strălucitor ca soarele.

Însă strălucirea luminii dumnezeieşti necreate e incomparabilă cu strălucirea soarelui, după cum Mesia este incomparabil cu Moise. Însă puteau ei să perceapă, pe cineva incomparabil mai mare ca Moise? De aceea, în cuvinte umane, Logosul dumnezeiesc S-a descris pe Sine, din multă smerenie ( iată, smerenia Logosului mai înainte de întrupare!), ca Unul ca Moise, asemănător Lui, care va vesti cele ale Tatălui.

În acelaşi timp, Dumnezeu Cuvântul Se prezintă pe Sine lui Moise, ca Unul care va vesti numai ce Îi va spune Tatăl, ca şi când ar fi fost mai mic decât Tatăl. Însă iarăşi găsim în textul profeţiei smerenia Fiului faţă de Tatăl şi o lecţie abisală pentru noi, pentru ca să nu vorbim despre cele ale lui Dumnezeu în afara mărturiei Lui despre Sine.

Ascultarea lui Israel faţă de Fiul e mărturisită de către Tatăl în două evenimente cheie ale iconomiei mântuirii. În evenimentul Botezului, în mod extatic, Tatăl spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit„, Mt. 3, 17, cf. GNT, pentru ca la Schimbarea la Faţă, tot extatic, să reconfirme acest lucru şi să adauge ascultarea faţă de El: „ Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi!”, Mt. 17, 5, cf. GNT.

Cele două vorbiri ale Tatălui, de la Botez şi Tabor sunt extatice, în lumina divină, pentru că nicio vorbire a lui Dumnezeu către oameni nu se face altfel.

Dumnezeu va judeca, Se va răzbuna pe Cel care nu a crezut Fiului. Judecata lui Dumnezeu însă e judecata adevărului, pentru că vor fi judecaţi oamenii în măsura în care au acceptat sau respins mântuirea venită lor prin Fiul.

Mat. 25 ne arată însă şi mai profund faptul, că judecata lui Dumnezeu are rezoluţii, care sunt bazate pe modul în care noi vedem, în relaţiile dintre persoane, persoana lui Hristos.

Şi tocmai de aceea raportarea sau neraportarea noastră la Hristos devine o raportare defectuoasă sau mai puţin defectuoasă la semenii noştri. Dumnezeu judecă pe oameni prin prisma iubirii, a modului în care s-au deschis sau nu măreţiei, frumuseţii, unicităţii relaţiei personale cu Hristos şi cu fiecare semne în parte.


[1] *** Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 139. Am majusculat teologic textul, am redat cu î din a pe î din i şi am îndreptat topica şi punctuaţia textului citat.

[2] Când umblaţi numai după complimentări reciproce, umane, trecătoare, vanitoase…

1 2 3