Categorie: Umor fără dinţi

Stan Melinte și-a propus să fie integru!

De aceea, când l-a părăsit soția, s-a apucat de muncit în curte. Și a muncit, în ritm susținut, între 35 de minute și 55 de minute pe zi.

A plantat, în grădiniță, câțiva palmieri. Avea semințe de la unchiul său, din Uganda…care, la întoarcerea sa din Grecia, a adus doi crocodili și câteva semințe de palmier.

Când viitorii palmieri abia încolțeau a trecut la planul…B: s-a pus pe făcut copii. Cu vecinele…

Primul copil l-a făcut cu Anișoara. Pentru că, dacă tot e integru, a zis că integritatea trebuie să se arate în ceva. Adică în copii. Pentru că el nu știe să facă altceva…dar copii face toată lumea.

Pe al doilea copil, o fată, frumoasă foc, a făcut-o cu Marița a lu’ Prânzu. Care, după ce și ea mai fusese căsătorită de două-trei ori…s-a gândit să treacă pe integritate, așa cum trece orice femeie care și-a făcut din aventură o stare de decadență.

Copiii se înmulțeau la Stan în curte…dar avea cu ce să îi hrănească: cu suc de palmier. În loc de lapte copiii beau suc de palmier…până când creșteau mai mari și apoi degustau țuică de palmier, cartofi de palmier, cocotier de palmier și alte foioase.

Însă într-o bună zi, cu soare încă de dimineață, Stan Melinte a fost acostat în mintea lui de o întrebare: „A fi integru înseamnă să faci doar copii?”.

Nimeni nu a fost în stare să îi răspundă…suficient de elocvent. De aceea, Melinte, tot căutând să își explice aporia…a lăsat-o moartă în coșare…

N-a mai vrut să se complice mental…pentru că a face înseamnă a acționa și nimic mai mult.

Că dacă stai să te gândești o mie de ani cum să-i pui numele, dacă o să aibă un accident când trece strada, dacă soacra lui o să-l placă sau nu, dacă se va naște cu șase degete la o mână și 5 la o alta…nu-l mai faci.

Melinte, în ultimul timp – așa zice gura lumii – o acționează lipsit de onestitate…dar integru…pe o domniță cochetă, care nu e de nasul lui, pentru că ar fi implicată în politică. Adică, mă rog, pentru ea politica înseamnă poșete, stagii de subzistență, umilințe feministe…dar în cele din urmă mai face rost de o brățară pe mână.

Însă Melinite, politică nepolitică, are și o mare durere: că domnița nu vrea să îi facă și ea un copil. Măcar unul pentru început…

Pentru că copiii sunt buni ca să profiți de pe urma lor. A spus asta și la televizor! A auzit toată lumea de la noi de pe stradă…și cei de la câteva blocuri mai încolo.

Și a mai spus ceva la televizor, printre zecile de știri neimportante: nu e niciodată prea târziu și nici prea devreme ca să fii integru.

Tocmai am dat BACu!…Și a fost super simplu, frățică! Pentru că la română, limba mea de naștere, mi-a dat, fratele meu, pupați-aș…cosorogul șepcii, Nichita Stănescu. De la Ploiești.

Iar cum eu, de mic copil, le știam cu dragostea, cu iubirea, cu alea-alea…când mi-a picat Leoaică, tânără, iubirea…am fost d-acolo, de la mama ei!

Că leoaica, că e iubire, că nu e (deși acum, fetele, sunt mai mult pă interes, decât pă iubire)…îți sare în față…că așa e cu leii. Și când e iubindă, leoaica sare și te lasă cu cicatrici pe braț, pe față, pe antebraț, pe unde te prinde.

De aceea, când mi-a cerut la examen să spun consecințele dragostei când te mușcă de față iubirea…eu am spus că rănile au fost incalculabile. Că de dragoste nu te vindeci cu una, cu două. Dar e mai bine cu dragostea, decât fără.

Dacă îmi dai un comentariu cu dragoste, pot să îți spun și cum să iei 10 la matematică. Asta fără să dai 500 de euro șpagă…

Mirel Țepoi, de când se știe, a făcut trafic cu ploaie. El dă ploaie cu împrumut și sărmanii pe care el îi cămătărește îi dau înapoi euro. Țepoi vinde ploaia lui Dumnezeu pe euro, mai pe scurt. Tocmai de aceea și Dumnezeu plouă tot mai mult, pentru ca Țepoi să-și vină în fire.

Însă DNA îl va prinde pe Țepoi astă-seară, tocmai când va vrea să o tâlhărească pe Suzana Melinte. Pentru că Suzana este informatoare tocmai pe probleme de trafic cu ploaie. Sora ei, Marilena Melinte, se ocupă de traficul cu zâmbet pe online. Pentru că unii nu cam știu să zâmbească, Marilena trimite tot felul de spamuri sociale foarte hilare, în fața cărora ți se schimbă glicemia.

Câteva mașini de la antitero stau deja în tufișurile din fața vilei lui Țepoi. Televiziunile și-au trimis sateliții chiar deasupra casei de neam prost a lui Mirel Țepoi. Până și președintele Americii privește pe telefonul mobil toată această desfășurare de forțe astronomice, prin care statul român vrea să prindă clipa ilegitimă dintre Mirel Țepoi și jecmăniții pe euro.

Chiar dacă ploaia se va opri…vor rămâne străzile desfundate,
peste care mașinile rebele vor pluti.

Chiar dacă ploaia încetează…nu va înceta lupta anti-trafic de ploaie a instituțiilor statului.

Instituțiile stau la pândă…pentru ca toți stropii de apă ai corupției să fie prinși în fapt. În faptul serii…

În tot acest timp însă, până va apărea la telejurnal, Suzana Melinte își va face cu ojă cele 10 degete ale ei. Apoi își va revopsi acel păr al ei. După care se va machia cu trei straturi de roșu și trei de verde ca la copa del mondo.

Pentru că oamenii la telejurnal, când Suzana va ieși în lumina reflectoarelor, nu se vor uita la flagrant ci la chipul ei buclat,
adânc apetisat.

Sursele noastre ne-au spus că acest lucru se va petrece…și că se va întâmpla. Dar pentru ca să nu vă stricăm gustul așteptării, începeți să stați cu telecomanda în mână de pe la ora 17 până pe la ora 21. Căci, cu siguranță, Suzana Melinte de la trafic cu ploaie, va returna grămada de euro lui Mirel Țepoi și el va fi prins în direct.

Dacă nu se va petrece acest lucru…câteva trusturi de presă vor ieși în stradă.

Chiar și cei din online vor ieși în stradă.

Străzile vor fi neîncepătoare…pentru că, pe străzi, vor fi atât protestatari cât și apă de ploaie. Mulți protestatari și multă apă de ploaie.

Autovehiculele și protestatarii vor pluti pe ploaie.

Și atunci, George Bacovia, va rosti aceste versuri: Plouă…de parcă aș auzi/ că mă strigă viața în altă parte.

Gore din Ferentari, ca orice intelectual get-beget, are o bibliotecă impresionantă. Citește fără alegere. Nu contează dacă e zi sau noapte, primăvară sau cald afară, dacă are insomnii sau frisoane, cititul e pentru el o vocație. Chiar o descărcare de intenții.

Însă prima lui nevastă tocmai de aceea a rămas afectată: pentru că s-a crezut mai puțin iubită în comparație cu cărțile. Și-a luat copilul și-a plecat…lucru pe care Gore l-a catalogat drept: insurgență neloială împotriva dreptului la a iubi narațiunea.

Gore a rămas în compania literelor multe și a frazelor nesfârșite.

Intelectualul, ca orice ins insuportabil, este o nevoie perenă a societății umane. Pentru că, atunci când te aștepți mai puțin, intelectualul are de spus niște lucruri despre societate, în contratimp cu societatea, încât îi frânează delăsarea.

Oriunde merge, Gore ia cu el o carte-două.

Dacă nu citește Eminescu și ce spuneau, în mod miop, contemporanii lui despre el…citește Sfânta Scriptură, adevărata carte a umanității. Citește poezie, proză, citește bloguri, citește ziare, citește reclame, citește gânduri…

Acolo unde alții, din alte cartiere ale Bucureștiului, nu găsesc nimic de zis…și nimic de adăugat, Gore din Ferentari are ceva de zis. Măcar ceva de zis…

Însă lumea…contravine intereselor sale.

Lumea e ca o boală, care aleargă în galop spre el, care vrea să îl muște, să îi intre pe sub piele, să îl devoreze.

Gore fuge de lume…în cărți, pe când cărțile îl aruncă…în lume…și spre lume…fără ca Gore să înțeleagă miza.

O babă oarecare i-a spus acest lucru simplu, de bun-simț: că diferența între un intelectual și un om…e că omul înțelege ce se întâmplă, chiar și în cărți…pe când intelectualul crede că viața e mai simplistă decât cărțile. Și baba, cu ochi mici și trecuți prin viață, i-a spus lui Gore această diferență, diferența majoră: că niciodată experiența vieții nu trebuie minimalizată.

Gândul i s-a înfipt ca un cui. Un cui de 3 centimetri…

Pentru că în disperarea lui după sens, după autenticitate, după lucruri bine scrise și bune de citit, Gore își atacase însăși pofta de viață.

Se baricadase în cărți…în cărțile altora, și nu înțelesese că femeia lui…copilul său…lumea…e mai lungă și mai lată decât cărțile…și că ele, cărțile, pot sta foarte bine, împreună și alături cu familia.

Fapt esențial!

Gândul l-a ros până la conștiință.

Pentru ca, într-o zi…Gore să abdice de la citit…pentru experiență.

Numai că în această nouă postură, prietenii lui, intelectualii, i-au spus că a devenit o amibă fără creier. Cum să nu citești ultimele apariții editoriale, ci să te uiți la televizor, ca un descreierat? Ce lume e aia, în care cititul nu e mai important decât uitatul?

Gore, intrigat, nu mai știe ce cale să apuce.

Care e calea a 3-a între a citi și a nu citi?

Pentru că nu poți să-i elimini din spațiul public pe cei care citesc…dar nici pe cei care nu citesc, pentru că toți suntem egali în fața vieții, a legii și a morții.

Gore așteaptă să îl încurajăm. Să îi fim aproape. Pentru că întotdeauna românii, fiind creștini, sunt aproape față de aproapele lor…ca și față de străinul lor.

Transmisie în direct de la fața evenimentului:

„Circa 200.000 de interjecții protestau astăzi, domnilor și doamnelor, camarazilor de luptă, ofițerilor sub acoperire, în jurul prânzului, în fața Pieței Întrebării din capitală.

Numeroși protestatari, cu pancarte și cuțite poetice, aplaudau limba română în piață, strigând despre cum guvernații, poporul sau alții, care și-au tras vile pe seama poporului, sunt de vină pentru întrebările nepuse.

Cei mai mulți dintre ei, într-o tăcere mută, doar strigau.

O mare parte dintre ei, cu camioane și remorci de întrebări, puneau întrebări în neștire, deși nu se deschidea nicio ușă, televiziunile filmau a nerăbdare și avioane întregi survolau încăperea numită orizont.

Diverse televiziuni de știri, care distorsionează, zic eu, nepermis de mult realitatea…transmiteau și încă mai transmit de la fața locului.

Chiar în această clipă…istorică…mă apropii și mai mult de șuvoiul maselor, pentru ca să vă introduc și pe dumneavoastră în starea de spirit a României.

Pentru că România de ieri…și chiar România de azi dimineață…nu mai e România pe care a cunoscut-o Vlad Țepeș sau Gheorghe Hagi ci e România…prezentului.

Iată!, un bărbat cu geacă de fâș, acum, când e minus 34 de grade afară…fără căciulă pe cap (probabil că nu are…pentru că a dat-o pe mâncare…pentru că în România cu greu mai găsești o coadă de pește de cumpărat)…ne va spune cum se întâmplă lucrurile care se întâmplă.

– Bună ziua! Nu vă supărați…Puteți să fiți amabil cu mine și să îmi spuneți…de ce vă aflați astăzi, în ziua mare, în ditamai piața din București?

– Da, domnu’ reporter, pot să vă spun tot ce se întâmplă…pentru că eu însumi…am pus totul la cale.

– Adică e totul „o făcătură”?!…

– Nu, nu e o făcătură…ci o manifestare populară, de ample proporții…După cum se vede: am urcat chiar pe blocurile din împrejurimi…pentru că ne-a ajuns cuțitul la os.

– Dar care sunt revendicările dumnevoastră, domnule…? Ce nelămuriri aveți cu istoria?

– Mihai Dulce, mă numesc!…Iar protestul nostru e împotriva președintelui țării, a guvernului, a armatei, a poliției, a celor care dau afară oamenii de la locul de muncă…împotriva gazelor de șist, a câinilor vagabonzi, a celor care au alte idei decât noi…dar și împotriva vecinului meu de bloc, de deasupra, care face dragoste, după părerea mea, cam dur cu nevasta lui…

– Am înțeles! Lucruri complicate…Și toți cei de aici, aceste aproape 200.000 de vocabule, de „omuleți patibulari”, de „scursuri ale societății” democratice, de „infractori de miting”, doresc același lucru?

– Bineînțeles! Căci suntem uniți…și „nu vom pleca acasă”…până „nu ne vom câștiga”, din nou, ca în decembrie 1989, „libertatea noastră”. Însă limbajul dumneavoastră, domnule reporter, lasă de dorit…Trebuie să vă retrageți cuvintele, pentru că membrii CNA analizează tot ce se spune aici, în piață, alături de serviciile intra-secrete…și nu vrem să avem neplăceri din cauza dumneavoastră, pentru că vorbiți atât de inuman…și de nedemocratic despre oameni. De la cine ați învățat astfel de sintagme minimalizatoare și șovine, antisemite și rasiste?

– Îmi cer scuze, domnule Dulce, însă eu așa am auzit că se folosesc sintagmele azi. Îți vine să zici o sintagmă și o zici. Nu contează cui, de ce, dacă merită…

– Dimpotrivă, domnule reporter! Noi aici, în piață, strigăm împotriva tuturor cu decență…chiar dacă, în sinea noastră, îi înjurăm ca la ușa cortului. Dar toate înjurăturile noastre, la urma urmei, au un scop mai înalt decât simpla mărire de salariu, decât relaxarea fiscală, decât numărul de fire de iarbă pe cap de locuitor sau de aventurile noastre de-o noapte…cu poezia.

– Vă mulțumesc frumos, domnule Dulce…și spor în toate! Sărbători fericite…și apă caldă pe țevi!

După cum vedeți, domnilor și doamnelor, foști și viitor combatanți ai libertății presei, după cum spunea și domnul Dulce, sintagmele trebuie folosite parcimonios, cu decență, nu fleșcăite sau cosmetizate de către oricine.

Pentru că ce s-ar întâmpla, nu, într-o Românie în plină dezvoltare, cu milioane de beculețe aprinse de sărbători, cu zăpadă în așteptare, cu nevoi și aspirații neîmplinite, ca fiecare să se exprime neacademic și de-a dreptul ridicol?

Prevăd în mulțime și o tânără, o tânără drăguță, posibil „intelectuală” și poate că o să aflăm de la ea mai multe despre această stare de spirit…a României. Pentru că, așa cum vă repetam, aici se face istorie, se scrie istorie, aici, la acest miting popular, care nu mai poate fi zăgăzuit de forțele de ordine…și care va schimba, completamente, fața României postbelice.

– Domnișoară, ce v-a determinat să veniți astăzi în piață? Ce desconsiderări asupra situației aveți în ființa dumneavoastră?

– A, daaaa…eu sunt venită cu bărbatul meu în piață!…

– Și acum unde se află?

– E acela care…chiar acum dărâmă statuia lui Lenin Istrati…

– Da, domnilor și doamnelor, cum spunea și această domniță blondă…chiar acum, prietenul sau amantul ei…dărâmă statuia democratului Lenin Istrati, eroul revoluției portocalii, pentru că poporul s-a săturat de dictatura bilețelelor roz, de imixtiunile în treburile Justiției, de aruncarea șampaniei în public, de scurgeri ale informațiilor de la dosare…și strigă, cu toții: Lenin, ieși afară!

În depărtare văd copii și bătrâni, fete mari și femei în toată firea, vlăjgani și oameni cu cagule, miliardari și măturătoare, toți uniți în aceeași idee, ca să nu mai spun că e dorință…ca Lenin să ne lase…să ne vedem de viața noastră.

Pentru că, mai înainte, poporul nemulțumit striga: „Ne vrem țara înapoi!”. Sau: „Trădătorii de țară…până la urmă or să piară!”.

Totul pare sub control.

E ora 15 și câteva minute.

Zboruri line, ale unor porumbei, se agață de raza mea vizuală.

Frigul bate cu putere.

E frig, domnilor și doamnelor, vreme de țuică fiartă…dar vocația de reporter, ca și aceea de scriitor online, e o dragoste la prima vedere.

Televiziunea noastră e pe baricade, își face treaba…își face treaba foarte bine, după celebra zicală, lăsată din strămoși: Mircea, fă-te că lucrezi!

Eu am și mânuși în buzunar, ochii țintă la publicul…țintă, nu îmi permit nicio relaxare când e vorba de a dărui realitatea prin cuvinte…

Însă…ce se petrece…acolo?!!! Vai, nu se poate?!!!!!…

Domnilor și domnilor, chiar în clipa de față…o femeie a fost bruscată de un jandarm…pentru că acela a crezut, că în loc de a-i dărui o floare, o frumoasă floare de toamnă…a vrut să îi scoată ochii cu acea floare.

Femeia a căzut pe spate…s-a lovit, imediat 10 inși au sărit pe forțele de ordine…forțele de ordine bat în retragere…mulțimea a izbucnit în huiduituri nemaiîntâlnite…și bombardează cu pietre tot ceea ce găsește în față.

E foarte periculos…repet: e foarte periculos…de aici încolo, în această zonă…e o zonă de conflict ca în Golf…totul e instabil…vă rog să îi luați din fața ecranelor pe cei mici, să îi trimiteți în alte camere, să se joace ceva…pentru că presimt, am experiență în astfel de situații, vor urma imagini precipitate…

Au început, chiar acum, din partea dreaptă a pieței…să tragă cu lacrimogene…Forțele de ordine se regrupează…Aerul devine irespirabil…și ciocnirile între rebeli și armați sunt diverse. Și când ne gândim…toată istoria pornește de la o floare…de la o neînțelegere…de la o piedică pusă unui cățel când trecea strada…”.

Transmisia live a fost întreruptă…pentru că suntem o televiziune comercială…și bănuțul nostru e mai important decât realitatea.

Știri…că și așa nu aveți ce face!

Comisarul Turtă Dulce s-a trezit somnambul azi-dimineață. În căutarea mesei, cu o cană mare, de apă și cu alte lucruri inutile aruncate pe ea…era să dea în televizor…deși la televizor n-a fost niciodată.

Primii pași, stingheri, într-o nouă lume…în lumea zilei de azi, îi făcu timid.

Însă soarele, zguduitor acest soare!, cu fâșii lungi de roșu…de parcă anunțau un cutremur, o naștere de președinte, o zi de leafă…îi ieși în întâmpinare în mod torid.

El și soarele, soarele și el, el și cana, cana și casa lui, România și patrulele antitero…

„Cine m-a făcut atât de mic?!”, s-a gândit comisarul, în timp ce înghiți, hulpav, trei guri de apă…apă care, îi căzu și pe barbă…până în sân.

„Cine m-a făcut atât de mic…și nu soare?!”, mai încercă, încă odată, să regândească gândirea…prima lui gândire de dimineață…

Și nu te-ai fi așteptat ca un comisar, banal, din România…să vrea să devină soare…sau, de ce nu, un mic dumnezeu al închipuirilor sale.

Însă, de obicei, la cine nu te aștepți să se creadă…soare…se crede luna de pe cer.

Soția lui, mereu tandră, îl întrebă ce face soarele la ei…în casă. La care comisarul, timid, răspunse că soarele…aduce întotdeauna chef de viață și chiar de dragoste.

La care femeia, îmbujorară, zise, puțin răstit: „dar cum se face dragostea?!”. La care Turtă Dulce răspunse: „dragostea nu se tace…se face”. La care, cu și mai mult aplomb, femeia, care avea pe ea niște decolteuri…zise: „dar eu ce n-am…de n-am dragoste?!”. La care comisarul Catani zise: „dar tu, iepișoara mea…ești dragostea! Însă acum trebuie să mă duc la veceu…că dragostea trece prin stomac”.

Ce nesimțit!…

După jumătatea de oră…de activități „extra-conjugale”, ea, iubitoarea, îl aștepta cu o cafea…cu un miros ciudat.

La care el o întreabă: „de ce miroase a detergent?”. La care ea, suplicată, spuse: „pentru că soarele a intrat în ea…în timp ce o făceam”. La care el, fără aromă poetică, zise: „dar ce are soarele cu…cafeaua mea de dimineață?!”. La care femeia, o, femeia!, artistă din fire, poetă și visătoare, cu aromă de dragoste în ea, spuse: „dar ce ne-am face, fără dragoste, mânzișorul meu?!”, lăsând să i se vadă…zâmbetul ei pervers…cu care îl năucește în pat…

Dincolo de detalii însă, comisarul Turtă Dulce a plecat în această zi, ca de obicei, la locul de muncă. Acolo va tăia și va spânzura. El nu are mamă, tată, nevastă, soacră, computer, periuță de dinți…când e la locul de muncă.

Locul de muncă…de o adâncă dedicație, nu lasă loc la palavre…și nici la dezmierdări.

Locul de muncă e ca soarele: îți intră în viața ta când nu vrei…îți iese când ai cel mai mult nevoie de el.