Dragă Cru****,

Încă din primele clipe…îți spun că sunt bine…ceea ce îți doresc și ție asemenea.

Și cu toate că Paștiul și posturile noastre cad „în aceeași zi” (deși tu ești baptist și eu ortodox…iar voi n-aveți nici sărbători și nici posturi)…cu toate acestea îți spun: Hristos a înviat!

Mi-am dat seama că ți-a cam ieșit din mână scrisul…de când cu vespere, evanghelizări și alte afaceri baptiste…

Cu toate astea, tu nu te lași…pentru că ești un maratonist de o sută metri garduri.

Printre altele îți scriu…ca să te întreb dacă mi-ai numărat literele din online.

Adică câte litere am scris și editat în ultimii ani…că eu le-am pierdut șirul…

Asta…pentru că eu „cred” în capacitatea ta de numărare filologică

În speranța…și cu cele mai bune intenții, că tu o să-mi scrii…și o să-mi spui inima ta mare…eu îți zic: toate cele bune…și semnez:

același ca întotdeauna

Costeluș a venit să ia lumină…ca s-o ducă cu el

Zi de Înviere…

Lume multă…

Că dacă nu se călcau pe bătături…se împingeau nevoie mare…

Seară de seară, ca să zic așa…

Costeluș, cu ditamai felinarul, a venit „să ia lumină de la Ierusalim”…ca s-o ducă unde vrea mușchiul lui…Că el o să treacă pe la bar, apoi pe la Fănel, pe la mă-sa lu’ Verginica…apoi, dacă o mai ajunge întreg…și cu lumina nestinsă…ajunge și acasă.

– Auzi, Părințele, e lumină pă bune de la Ierusalim…sau e doar mangleală…așa, ne duci cu preșu’?!…

– Da, e nou-nouță! De lerusalim…

– Și când o dați?…

– Peste câteva minute…când vom începe slujba…

Costeluș se șterse de sudoare…și de întrebare…și se puse pe așteptat

Începurăm slujbă, toate alea…și când fu cu lumina…nu știa cum să aprindă felinarul. Că era felinar din ăla standard, de pe vremea lu’ ’48…

Noroc cu Lina a lu Pârâtu…căreia îi veni ideea să îi dea un băț de lemn…cu care să aprindă felinarul…

Dar când ajunse la Costeluș…se stinse…

Mai încercă…că n-o fi foc…

Încercă de vreo 17 ori…până când îi trecu prin cap să dea jos geamul, ca să ia lumină…

Și când îl dădu…o avalanșă de sânge îi intră în obraz…că începu și el să cânte Hristos a înviat!…când încetaseră toți de cântat…

Până la urmă e bine și mai târziu decât deloc

Gică, bagă mare!

Gică e fundaș la mine pe blog.

El îmi bagă strâmbe la înaintare…dă cu capul, centrează…dar finalizează prin spatele plasei.

Pentru că el joacă numai pă nocturnă…când dorm eu, noaptea…

Nu are curaj (timiditate de băiat în vârstă!) să mă lovească cu un comentariu genial…sau să îmi trimită câteva sclipiri de la el sub forma a mii de articole…ca să le public…și să stau și eu, cu picioarele, pe pereți…ca atunci când el mă citește

Nu știu cum a tras concluzia…că eu sunt trupele anti-tero.

De aceea se teme de mine cu incandescență…

Că am mai spus, de câteva ori, că știu cine intră, de unde și cât se stă la mine pe blog.

E normal să știu…că e blog proprietate personală…nu sat fără câini.

Dar de la a ști…până la a fi jandarm NATO, spadasin, chilăr în serie…e cale lungă…și nu e frumos să tot vii, să dai cu nasul prin scrisul meu ca prin iarbă…și să pleci unde a dus mutul vaca…și iarna capra…

E bine să ne cunoaștem reciproc…dacă tot ne mâhnim împreună.

Să îmi spui inima ta…dacă eu ți-o spun pe-a mea

Și-o să vezi, măi, frate Gică, ce frumos e dialogul! Mai frumos decât monologul…și ascunderea după tufe de crini.

Eu zic să ne dăm mână cu mână…și să vedem ce iese

Bagă mare, te roagă fratele tău, că țara mustește de nerăbdare!

Inegalabila

Da, despre Geta…Getuța, ah!, Getÿ…e vorba…

Despre femeia care isterizează telefonul mobil, care face să-ți transpire auzul…care încumetă bărbații să o bruscheze…cum numai ei știu să o facă…

Vorbește din plictiseală la telefon.

Sau când are plictiseală…vorbește câte 40 de minute…hai, 3 ore și jumătate, chiar dacă cumpără salată de 3 lei bucata…chiar dacă e la rând la pâine, la pâine umflată, ca să pară mai mare deși are același gramaj…chiar dacă cumpără extraveral pentru mămițica ei…sau țuică fină, de prună, pentru tacso.

Ea este o anticriză.

Că pe cât se mărește suma pe care o plătește…pe atât îi vine cheful să drăcuie, să porcăiască, să incite la violență toată galaxia, să orăcăie, să facă ca toată grădina zoologică…și asta numai din plictiseală.

Are o groază de plictiseală în inima ei…

Tone, hectare întregi…

D-aia și mă-sa o drăcuie cu ficații din ea…și chiar cu țâța pe care a supt-o…când vine noaptea târziu…adică pe la cinci dimineața...că după ce vine dimineața mai vine și băută

Geta: nume de artistă…de mangafa profilactică…

Bunică-so, om cu atenție pe termen lung, a vrut să o facă medic ginecologic…Că cică ăia bagă mâna…și scot ăi bani

Dar ce să te faci cu mama ei, impropriu spus „femeie cu capul pe umeri”…că aia nici nu a vrut să audă. A zis că medicina costă bani…și timp…dar coafeză o scoți mai repede la liman.

Și a dus-o la soră-sa, la Margarina, la coafor…ca să o învețe Margarina meserie pă pâine

Că de aici i s-a aprins călcâiele rău de tot…încât au trebuit să o lege de pat…ca să nu se mai culce cu tot cartierul…

Au dus-o și la 9, la 10, la cinșpe…ca să o despăducheze de avântul spre amor…dar când s-a întors de acolo s-a întors cu viciul celularului în ea.

Vorbește, vorbește întruna…

Tot felul de trăznăi vorbește…de ți se face părul măciucă pe tine.

De aceea am vrut să o dau în vileag…ca să o știe tot onlineul.

Poate s-o cuminți și ea și familia ei, pentru că are familie numeroasă…și ostenitoare. Ostenește de nervi tot cartierul…

Iar dacă într-o zi cu lună plină sau pe jumătate…auziți că una țipă de ți se înfrunzesc mugurii la vița de vie…să știți că e Getÿ, singura artistă nesoluționată la Eurovision…dar nu mai e mult și se lovește și de acest concurs…

Cvartet cu răsuflarea tăiată

Pentru o mie de motive, toate tupeiste și anacronice, Marius Violoncel nu cântă la contrabas ci la tubă. La tuba mare.

Luând tonul mai sus cu trei vocale decât scara richter și mizând pe singura lui scăpare, soacră-sa, încă o doamnă „în funcție”, și Augustin Mândruliță cântă la taragot…alături de fiica lui, Viorela Sughiț, măritată, așa-zis „precoce”, cu șeful poliției din Isoscel, județul Mehedinți, pentru că acolo cade bruma toamna.

Nu trebuie să mă întrebați de premii, de ieșiri la rampă, chiar la TV, că în rest…toată lumea îi știe. Îi știe de poame dulci…la vremuri de secetă.

Căci chiar și acum, în miez de sărăcie, cvartetul care îți rupe răsuflarea are concerte în țară, pe lună…și chiar în străinătate.

Observați, vă rog, nuanța: „chiar și”…cu care nu e de jucat. Pentru că nuanțele, atunci când vin cercetătorii vieții tale și o scarmănă de fulgi…contează ca pâinea caldă.

Acum trei zile, cvartetul a emoționat sudoripar audiența. A produs atâta transpirație…încât nu puteai să mizezi pe altceva…decât pe un articol bun, foarte bun, colegial de amabil…în care evenimentul să fie descris cu lux de semnalmente oficiale.

Pentru că tu…sau noi…ca să ne referim așa, la grămadă…nu putem să ne permitem abnegația să facem ceva colosal…dacă nu există martori. Cică nu poți să faci ceva…mare…dacă niște ochi, oficiali, nu constată acest lucru, adică pe acela că viața e un cvartet condescendentcare aduce premii.

Și cvartetul nostru nu cântă dacă nu primește premii.

Sau primește premii și apoi cântă.

Pentru că el nu cântă pe burta goală.

Vă rog, vă implor, faceți ceva pentru cvartetul care îți taie piuitul! Cumpărați-i o medalie, o diplomă, un ceva…pentru că altfel nu poate face nani-nani…în nicio noapte de aici încolo.

E important ca întotdeauna…

să nu știi ce îți trebuie și să îți aduci aminte ce n-ai învățat niciodată atent, select, circumspect. Pentru că, în orice caz, indiferent de ce spun alții și unii, e important să compari cele mai mari lucruri numai cu tine. Adică să te crezi sfârșitul pământului, și să îți spui, că așa frumos și deocheat ca tine nu mai e, nu va mai fi, că nici n-a fost vreunul.

Pentru că, în definitiv, așa e când trăiești! Că când trăiești parcă visezi. Stai cu coatele pe masă și visezi, ca și când gândești. Că dacă gândești…nu ai timp să îți dai seama că dormi. Că dacă dormi, întotdeauna gerunziul e la perfect, după cum tuberculii mici de amoniac…zboară, în cele mai bune dintre zile…peste tot prin tine…

Sunt numai gând…cum ești tu numai flori.

Deși florile întotdeauna înfloresc când nici nu-ți dai seama. Și când înfloresc chiar că înfloresc.

Pluralul de la gânduri…e vise. Visezi vise, narcise, permise, promise, așa-zise…

Că atunci, într-o zi, când vei gândi, vei înflori. Fiindcă, momentan, chiar dacă nu înțelegi nimic…înseamnă că totuși trăiești ca să nu înțelegi și mai mult. Că nici să înțelegi nu mai poți să nu înțelegi…de fiecare dată când calci ca hipopotamul…pe liniștea altora.

Ce liniște fragilă într-un cuvânt, într-o silabă!…Îți vine să te pierzi în sunetul lor…

Dar când nu visezi…nici nu înțelegi. Pentru că nu vrei să înțelegi că sunt multe neînțelesuri. Da, chichițe ale vieții!…Pe care nu ți le spune nimeni și tu, ca dromaderul, trebuie să le cari în spinare…prin pustiu, prin ceață, prin zăpadă…prin moarte…

Măi, tovarășe de drum, important e să nu fii…știi tu! Să nu fi…chiar atât de gros…Da, e păcat!…Mă uit la tine (înalt, frumos, și degeaba…) și nu văd decât o nebuloasă cât Calea Lactee.

Chiar așa, să nu îți vină niciodată, da niciodată, să te sui, să te muți, să zbori, să…renaști?! Vai, e incredibil pentru mine!…Și cu ce îți ocupi timpul, viața, adică așa…tot timpul?!

O, nu-mi spune că…cu nimic! Că eu vreau să fac studii despre nimic, chiar despre făcut și nefăcut, despre refăcut, despre stilul smuls, despre panglicării de tot felul…dar să le fac! Îmi vine să le fac praf, tăieței pe toate…adică să le cunosc.

Că când cunoști…parcă ești așa: plin de energie! Și mie îmi place energia…inimii, energia vieții, zvâcnetul gândului bun

În definitiv, așadar, autorul spunea că întotdeauna, dar întotdeauna, când nu știi nimic să începi cu ceva nasturi. Să îți aduci aminte tot ce ai uitat tu, tot ce ai înțeles prost, nătâng, să te faci de bahaos cu ele, pentru că o viață avem și pe aceea o trăim prost. Iar dacă tot o trăim măcar să o…învățăm pe de rost.

Că mie așa îmi spunea, cineva, o persoană…că mai bine uiți…decât să îți aduci aminte. Că atunci când îți aduci aminte…îți vine să reții tot ce nu ai uitat…sau tot ce ți-ai amintit. Ca întotdeauna de altfel…

Pentru că în cea mai mare parte, de altfel într-o parte din toate părțile, noi nu ne dăm seama că suntem lucizi tot la fel de mult ca stricorătoarea. Și că de noi depinde, cu siguranță, distrugerea oricărui lucru bun, până la ultimul, că dacă nu distrugi parcă nu te simți complet idiot

E important…fără doar și poate, să fii de dreapta ca de stânga, de stânga ca de centru, să mănânci porumbi fierți, să ți se pară că ești normal la cap, să fii ranchiunos și când îți gâlgâie în gând intoleranța, e bine să plouă peste tine, să îți vină peri albi pe la nas, pe la anotimpuri…

O, câte nu înveți în tot atâtea clipe de uitare, de prostire de sine, de pipe trase pe nas, de filme date în reluare!

Câte nu înveți din băgarea ta la apă, din scuipatul primit în ochi, din recunoștința pe care nu o primești niciodată, din tot atâtea cuvinte, care, inevitabil, se pierd…pentru că nu transpiră deloc…

Întotdeauna…îți dai seama că n-ai timp decât ca să mori…cum nu ți-ai imaginat niciodată.

1 2 3 4 5 15