Faptele Apostolilor, cap. 23, 1-11, cf. BYZ

1. Și Pavlos a privit [la] sinedrion [și] a zis: „Bărbați frați, eu [cu] toată buna conștiință am fost trăind lui Dumnezeu până în ziua aceasta [ἐγὼ πάσῃ συνειδήσει ἀγαθῇ πεπολίτευμαι τῷ Θεῷ ἄχρι ταύτης τῆς ἡμέρας]”.

2. Dar arhiereul Ananias [Ἀνανίας] a poruncit celor care au stat [stăteau] lângă el a-i bate gura sa.

3. Atunci Pavlos a zis către el: „Te va bate Dumnezeu [Τύπτειν σε μέλλει ὁ Θεός], perete văruit [τοῖχε κεκονιαμένε]! Și tu șezi judecându-mă după lege și, călcând-o, poruncești să mă bată?”.

4. Iar cei care au stat [stăteau], au zis: „Pe arhiereul lui Dumnezeu îl ocărăști?”.

5. Și zicea Pavlos: „Nu cunoscusem, fraților, că este arhiereul! Căci scris [este]: «Pe stăpânitorul poporului tău nu îl vei grăi de rău»”.

6. Și Pavlos a cunoscut că o parte este de sadduchei[1], iar o alta de farisei[2] [și] a strigat în sinedrion: „Bărbați frați, eu fariseos [φαρισαῖός] sunt, fiu de fariseos! Pentru nădejdea și învierea morților eu sunt judecat [περὶ ἐλπίδος καὶ ἀναστάσεως νεκρῶν ἐγὼ κρίνομαι]”.

7. Și aceasta a grăit el [și] a fost ceartă [între] farisei și a fost împărțită mulțimea.

8. Căci, într-adevăr, sadducheii zic a nu fi înviere, nici Înger, nici duh, dar fariseii le mărturisesc pe amândouă.

9. Și s-a făcut strigare mare. Și s-au ridicat cărturarii părții fariseilor [și] susțineau tăios, zicând: „Niciun rău [nu] aflăm în omul acesta [Οὐδὲν κακὸν εὑρίσκομεν ἐν τῷ ἀνθρώπῳ τούτῳ]! Iar dacă Duhul i-a grăit lui sau Îngerul [εἰ δὲ Πνεῦμα ἐλάλησεν αὐτῷ ἢ Ἄγγελος], nu avem să ne luptăm cu Dumnezeu [μὴ θεομαχῶμεν]”.

10. Dar s-a făcut mare neînțelegere [și] comandantul a fost temându-se [ca] să nu fie sfâșiat Pavlos de către ei [și] a poruncit armatei să coboare și să-l apuce pe el din mijlocul lor și a-l duce întru tabără.

11. Iar [în] noaptea următoare a stat lângă el Domnul [și] i-a zis: „Îndrăznește [Θάρσει], Pavle [Παῦλε]! Căci precum ai mărturisit pe cele despre Mine întru Ierusalim [ὡς γὰρ διεμαρτύρω τὰ περὶ Ἐμοῦ εἰς Ἱερουσαλήμ], așa trebuie tu și întru Romi să mărturisești [οὕτως σε δεῖ καὶ εἰς Ῥώμην μαρτυρῆσαι]”.


[1] Transliterarea formei de N. pl. σαδδουκαῖοι. În text avem forma G. pl.

[2] Transliterarea formei de N. pl. φαρισαῖοι. În text avem forma de G. pl.

Din experiența monahală [2]

Gheorghe Smeoreanu și Tiberiu Pîrnău, Călătorind cu întrebarea: Interviuri cu Stareții și Starețele Mănăstirilor din Arhiepiscopia Râmnicului, în col. Vita monastica, vol. 1, Ed. Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 2016, 185 p.

*

Stareța Mihaela de la Mănăstirea Iezer: în 1859 Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a vrut să descopere Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii și Sfântul Antonie n-a îngăduit asta, p. 49. Însă, în 1950, Sora (de Mănăstire) Dumitra a săpat și a găsit cărămida pe care scria numele Sfântului Antonie și a adus Sfintele Moaște în Mănăstire și ele au fost puse într-o raclă în Sfântul Altar, p. 49-50.

Mănăstirea Iezer a fost electrificată în 1994, p. 50. Din clasa a 8-a a dorit să se facă Maică, p. 50. Fac pomenire pentru cei adormiți în fiecare zi, p. 52; au animale, grădină, atelier de pictură și de sculptură, croitorie, p. 52; Utrenia de noapte e între 1 și 3, p. 52.

În Mănăstirea Iezer nu se mănâncă carne, p. 53; Mănâncă doar ouă, lapte și brânză, p. 53; a copiat Psaltirea când era mai tânără, p. 54; luptele cu demonii, p. 54; nu au televizor, dar au radio, p. 54; cunoaște 8 Maici plecate în pustie, care vin și se spovedesc în Mănăstire și care au între 30 și 60 de ani, p. 55-57.

„Fără credință nu poți să stai [în pustie]. Nu au frică, nu au urât”, p. 56.

*

Starețul Laurențiu de la Mănăstirea Stânișoara: locul Mănăstirii a fost ales de el, p. 59. A venit la Mănăstire la 23 de ani, p. 60; a început să fie om credincios pe când era student la Chimie la Iași, p. 61; și a înțeles că „cea mai scurtă cale, cea mai ușoară către Împărăția lui Dumnezeu, este călugăria”, p. 61.

„Nu trebuie să fii aspru în momentul când omul este căzut, ci trebuie să fii aspru înainte de a cădea”, p. 63. „Nu este nimeni puternic fără ajutorul lui Dumnezeu. Fără ajutorul Lui nu putem face nimic”, p. 63. „Starețul trebuie să fie Duhovnicul obștii”, p. 63.

Orele de somn ale Mănăstirii: 20-22.45 și 2.30-6.30, p. 65; Mănăstirea are bibliotecă, p. 65; apreciază mult Filocalia, p. 65; legume și vite, p. 66; Starețul se ocupă de aprovizionare și are telefon mobil, plus un telefon de obște, p. 66; „nu am timp să mă plictisesc”, p. 66-67. Marțea și joia se mănâncă de două ori pe zi, pe când în celelalte zile o dată pe zi, la ora 16, p. 67. Nu se mănâncă carne în Mănăstire, ci numai pește, p. 67.

*

Starețul Misail de la Mănăstirea Turnu: „Un om îmbunătățit cred că este acela care se face tuturor toate”, p. 69; l-a cunoscut pe Părintele Neofit de la Mănăstirea Turnu, p. 69. Tipografia lui Matei Basarab de la Mănăstirea Govora, p. 70.

*

Protosinghelul Ioanichie, fost Stareț la Mănăstirea Turnu: a făcut Școală profesională și s-a angajat la fabrică, fiind strungar și dulgher, p. 72-73; vine dintr-o familie cu 7 copii, p. 75; a trăit 4 ani de noviciat, p. 75; a fost ales Stareț în 1992, pe când avea 25 de ani, p. 77; se spovedește la Părintele Iosif, care e ghidul Mănăstirii, p. 78.

„Și viața din Mănăstiri și viața laică tot grele sunt”, p. 78. Mănăstirea are atelier de tâmplărie, p. 79.

*

Stareța Eftimia de la Mănăstirea Surpatele: Mănăstirea a fost construită de Doamna Maria Brâncoveanu la 1706, p. 80; Stareța Eftimia vine de la Mănăstirea Viforâta și a ajuns aici în 1998, p. 81-82; De fel e din Jilava, a făcut Liceul economic la București, p. 82. Mănăstirea nu e un refugiu pentru oameni decepționați, p. 83.

Părinții ei n-au fost de acord cu viața ei monahală, dar mai apoi s-au obișnuit, p. 83; a venit la Mănăstire pentru că trăia o foame duhovnicească, p. 84; în Mănăstire nu se mănâncă carne, p. 86; au atelier de sculptură, dar și atelier de țesut, p. 86; a primit numele Eftimia de la Sfântul Eftimios cel Mare și a fost făcută Monahie de Părintele Vartolomeu Androni de la Cozia, p. 86, cel care, la Hirotonia mea întru Diacon, însoțindu-l pe PS Irineu Popa, m-a ajutat să îmi leg orarul la Tatăl nostru.

A ajuns Stareță la vârsta de 29 de ani, după 9 ani de viață monahală, p. 87.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [142] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VIII. Cartea a opta a Exaimeronului
Aceasta este cartea a opta a aceluiași autor

V. 1. Am cântat aceste laude ale Egiptului, mai pe larg, într-o altă carte, propria sa carte, pe care am alcătuit-o în acest scop. Acum, într-adevăr, vremea cere ca să plutim repede și pe celelalte râuri și să cercetăm cum se leagă de Hristos și de Paradisul Bisericii neamurilor.

Următoarea frază a Scripturii zice aceasta: „iar râul al treilea [este] Tigris – [și] acesta [este] cel care merge înaintea assiriilor/ asirienilor”[1].

2. Scriptura scrie despre primele două râuri – zic de Fison și Gheon – ca „înconjurând”[2]. Cu adevărat, este ca și cum ar împrejmui cu ziduri și ar închide Paradisul lui Hristos. Însă al treilea râu nu este recunoscut ca încercuind, ci ca împotrivindu-se asirienilor cu război și sabie[3]. De ce astfel?

„Asirienii” înseamnă: „cei ce nu merg drept”. „Tigris”, în greacă, înseamnă „întins și aspru/ vijelios”. Vestirea evanghelică stă și face război împotriva celor care nu merg drept în viața lor („asirienii”) pe calea păcii[4]. Căci noi știm că asirienii erau dușmani înrăiți ai cetății lui Dumnezeu, Ierusalim. Ei au devastat-o în multe feluri și au ars orașul și casa lui Dumnezeu[5]. Astfel, al treilea Râu, împlinirea Treimii – grăiesc aici despre Sfântul Duh – vine ca o putere vijelioasă aducând război împotriva lor.

3. „Iar râul al patrulea, acesta [este] Eufratis”[6].

În multe și diferite locuri, Sfinții Teologi ai învățăturilor lui Moisis, se referă de obicei la Eufratis, ca „mare”, singurul dintre aceste patru râuri [numit astfel]. Dumnezeu Însuși i-a zis lui Israil: „Seminței tale îi voi da pământul acesta, de la râul Egiptosului până la râul cel mare, râul Eufratis”[7].

„Eufratis”, în greacă, înseamnă „rodnicia lor”. Iar „eufrații/ eufratienii” sunt numiți „purtătorii de roade”.

Unii traducători, însă, interpretează pe „Eufratis” ca „faptul de a alunga răul”, iar „Eufrata” ca „pământul purtător de roade”. Din această pricină, fără îndoială, Râul lui Dumnezeu, marele Eufratis, Hristos, S-a născut în Eufrata, în Bitleem[8]. El era Rodnicia neamurilor purtătoare de roade, „eufrații/ eufratienii”. El a alungat răul dintre neamuri și a arătat Biserica, care era odinioară neroditoare, ca pământ purtător de roade. Iar pământul nostru produce roadele sale, pentru că roditorul Eufratis este în el în mod nedespărțit[9].

Se cuvine să arătăm acum o atenție deosebită și să înțelegem cum este spus că Fisonul înconjoară întreg pământul Evilat[10], care este în durerile facerii. Gheonul, de asemenea, înconjoară și ține poporul în pământul său, adică pe cei odinioară etiopieni[11]. Tigrisul este pavăză și apără pământul împotriva răilor asirieni[12]. Dar nu este scris că marele Eufratis își schimbă locul sau se duce undeva sau împrejmuiește[13]. Stătător și neschimbător, este ca Cel ce zice pururea: „Și, iată!, Eu sunt cu voi în toate zilele până la desăvârșirea/ împlinirea/ sfârșitul veacului”[14]. Și: „Nu vă voi lăsa pe voi orfani”[15]. De aceea Dumnezeiasca Scriptură nu zice că acest mare râu udă vreo țară sau loc. Căci nu numai un singur loc, ci întreaga lume este udată de al patrulea râu. Trebuie să vezi vestirea evanghelică și ecumenică ca pe al patrulea râu; ea a venit după legea firească, legea moisică și legea profetică a preînchipuirilor.


[1] Fac. 2, 14.

[2] Fac. 2: 11, 13.

[3] Cf. Fac. 2, 14.

[4] Cf. Ps. 13, 3; Rom. 3, 17.

[5] Cf. II Împ. 25, 8-10.

[6] Fac. 2, 14; Ieș. 23, 31.

[7] Fac. 15, 18.

[8] Cf. Fac. 35, 19; 48, 7; Iis. al lui Navi 15, 59, Rut 4, 11; Mih. 5, 1.

[9] Cf. Ps. 84, 13; Iez. 34, 27.

[10] Cf. Fac. 2, 11.

[11] Cf. Fac. 2, 13.

[12] Cf. Fac. 2, 14.

[13] Cf. Fac. 2, 14.

[14] Mt. 28, 20.

[15] In. 14, 18.

Sermon at the Welcoming of the Lord [February 2, 2025]

My beloveds[1],

the delicacy of a man is seen in the way he welcomes you into his life. But to be delicate you must be a ghostual man, a man of God, and not a man of the dozen. And delicacy does not mean cheap mannerism, the meowing of a cat kept in an apartment, but it means love full of truth. Because a delicate person is a person who welcomes you with holy love because he wants to share with you from the pure truth, ghostual of his life[2].

And the greatest welcome of my life was the welcome given to me by Saint Ilie the seer of God, our Father, whose Service I published earlier this year[3]. Because he came to me with all his divine life experience, with all his openness, to truly be my Father and Friend. Because when you have something to give, you come with love towards others and give to them. But you give from what you have received from God as the fruit of your ascesis, of your lifetime’s work[4].

That’s precisely why welcoming others is increasingly anemic: because you have nothing to offer them. We meet each other less and less often, we avoid face-to-face meetings, we don’t highlight each other in public, because our heart are far too stingy, far too narrow for friendship, for the great ghostual friendship. And this is because God is not our intimate for us, He is not the One with whom we always talk about ourselves and about all people, but the One we forget about for hours, days on end…[5].

I always talk to God, I pray for all people, I bless and forgive the sins of others in my heart. I worship Him and I rejoice with Him, because He is our joy, everyone’s. That is why, when I meet people, when I talk to people, I speak to them from within my relationship with God, from my heart always prepared for dialogue, for confession, for real friendship. Because I am not Priest only when I serve at Church or when I wear the priestly vestment, but anytime and anywhere[6].

I welcome you into my life in a real way, because I have no counterfeit thoughts. I am not looking to do business with you, I am not looking to take something from you, but I am ready to talk to you in a real way, from conscience to conscience, as, perhaps, no one has ever talked to you in life. Because I, with God, talk like that all the time: without any hiding in my heart. For the real encounter between people is experienced when they seek the life with God, when they seek their salvation, when they seek the eternal rest in His Emperordom[7].

What does it mean, though, a friendship without the continuous exigency of reciprocal truth? A self-deception in continuous state! We talk to each other to make it seem like we have friends, but in essence, we are not really communicating with each other. Because we don’t communicate without rest, we donʼt communicate wholeheartedly and for our reciprocal good. And this ungrateful, shameful, unfeeling truth of our „friendships” burdens us even more, because we are fully aware that we are shamelessly lying to each other[8].

But today, the God-receiver, Saint Simeon [Συμεών], our Father, received the Lord in his arms[9], because he was with the Lord without ceasing. And you cannot receive God into your womb, sharing with Him, until you believe in Him and love Him and talk to Him all the time. Because the joy of being with Him is born from continuous conversation with Him, from continuous prayer to Him[10].

And Saint Simeon received in his arms on Iisus Hristos, on our Lord, at the age of 360 years, because he had doubted the prophecy of Isaias 7, 14. He was one of the translators of the Septuagint and he thought that the Virgin, from that scriptural passage, was a copyist’s mistake and wanted to delete it. But when he wanted to delete that very precious word, the Angel of the Lord came to him and prophesied to him that he would not taste death until he saw the Lord and His Mother[11]. Therefore, full of years and holiness, Saint Simeon waited to see with his spiritual and bodily eyes the Lord of glory and His Holy Mother[12].

Because people see themselves with the soul and not with the body! You can pass a man thousands of times and ignore him every time. And you don’t really see him, because the depth of that man has not been revealed to you. And the depth of man is an enlightenment from God, but also a confession from the part of man. Because you can only really know a man than from your inner relationship with him. From the details he tells you about himself[13].

In Chișinău, an old Lady was begging in front of a Church. A woman with life experience and a lot of faith. And with her I discussed the cruel realities of the people on both banks of the Prut. We discussed with pain and in prayer. Because when you talk about yourself, you talk about your sins, your virtues, your needs, your holy aspirations. And I promised her prayer, so that we would meet in the Emperordom of God. And she smiled at me with hope. Because she will also pray for us[14].

Therefore, my beloveds, we must talk to each other and help each other in everything, if we want to know the world we live in. Because the world we live in is not an external view, but an internal view of great depth. Those who live with the idea that God is locked up in heaven or in Churches, do not live with Him all the time. But we serve Him unceasingly and are always with Him, because He is our breath every moment. We pray to Him unceasingly, we are with Him, because He is our eternal Life[15].

And when you are with Him, you are filled with His glory and you understand, together with Him, the people and all the things in your life. The misunderstandings between us are the result of our lack of holiness. If we were holy people, we would communicate through looks, through prayers, through miracles and not just through words. But because we are sinners, we are myopic in seeing and helping others[16].

Let us learn to embrace! Let us learn the great lesson of humble dialogue! Because our rest begins from the real dialogue with people. From the dialogue of conscience with all people. Amin[17]!


[1] Started at 8.46, in day of monday, on 27 january 2025. Fog, two degrees, wind of 11 km/h.

[2] Iubiții mei, delicatețea unui om se vede în modul cum te primește în viața lui. Dar ca să fii delicat trebuie să fii un om duhovnicesc, un om al lui Dumnezeu, și nu un om de duzină. Și delicatețe nu înseamnă manierism ieftin, un mieunat de pisică ținută în apartament, ci înseamnă iubire plină de adevăr. Pentru că omul delicat e omul care te primește cu iubire sfântă pentru că vrea să îți împărtășească din adevărul curat, duhovnicesc al vieții sale.

[3] In the romanian language: Slujba Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu ( 4 mai) [The Service of Saint Ilie the seer of God († May 4)], scrisă de fiul său duhovnicesc [written by his ghostual son], Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi [Theology for Today], București, 2025, 73 p.

For download: https://www.teologiepentruazi.ro/2025/01/20/slujba-sfantului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu/.

[4] Și cea mai mare întâmpinare a vieții mele a fost întâmpinarea pe care mi-a făcut-o Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, a cărui Slujbă am publicat-o la începutul acestui an. Pentru că el a venit spre mine cu toată experiența lui dumnezeiască de viață, cu toată deschiderea, pentru ca să îmi fie Părinte și Prieten cu adevărat. Căci atunci când ai ce dărui, vii cu iubire față de alții și le dărui. Dar dărui din ce ai primit de la Dumnezeu ca rod al ascezei tale, al muncii tale de-o viață.

[5] Tocmai de aceea e tot mai anemică întâmpinarea altora: pentru că nu ai ce le dărui. Ne întâlnim tot mai rar unii cu alții, evităm întâlnirile față către față, nu ne scoatem în evidență unii pe alții în public, pentru că inima noastră e mult prea avară, mult prea strâmtă pentru prietenie, pentru marea prietenie duhovnicească. Și aceasta pentru că Dumnezeu nu e pentru noi intimul nostru, nu e Cel cu care noi vorbim mereu despre noi și despre toți oamenii, ci Cel de care uităm ore, zile în șir…

[6] Vorbesc mereu cu Dumnezeu, mă rog pentru toți oamenii, binecuvânt și iert păcate ale altora în inima mea. Mă închin Lui și mă bucur împreună cu El, pentru că El e bucuria noastră, a tuturor. De aceea, când întâlnesc oameni, când vorbesc cu oamenii, eu le vorbesc din interiorul relației mele cu Dumnezeu, din inima mea pregătită mereu pentru dialog, pentru mărturisire, pentru prietenie reală. Pentru că eu nu sunt Preot doar când slujesc la Biserică sau când port reverenda preoțească pe mine, ci oricând și oriunde.

[7] Eu te întâmpin pe tine în mod real în viața mea, pentru că nu am gânduri contrafăcute. Nu urmăresc să fac afaceri cu tine, nu urmăresc să iau ceva de la tine, ci eu sunt gata să vorbesc cu tine în mod real, de la conștiință la conștiință, așa cum, poate, n-a vorbit nimeni cu tine niciodată în viață. Pentru că eu, cu Dumnezeu, așa vorbesc tot timpul: fără niciun ascunziș în inima mea. Căci întâlnirea reală dintre oameni se trăiește atunci când ei caută viața cu Dumnezeu, când își caută mântuirea lor, când caută odihna veșnică întru Împărăția Lui.

[8] Ce înseamnă, însă, o prietenie fără exigența continuă a adevărului reciproc? O mințire de sine în stare continuată! Vorbim unii cu alții ca să părem că avem prieteni, dar, în esență, noi nu comunicăm în mod real unii cu alții. Pentru că nu comunicăm fără rest, nu comunicăm din toată inima și spre binele nostru reciproc. Și acest adevăr ingrat, rușinos, nesimțit al „prieteniilor” noastre ne împovărează și mai mult, pentru că suntem conștienți pe deplin că ne mințim cu nerușinare unii pe alții.

[9] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1987/sxsaintinfo.aspx.

[10] Însă astăzi, Primitorul de Dumnezeu, Sfântul Simeon, Părintele nostru, L-a primit pe Domnul în brațele sale, pentru că el era cu Domnul neîncetat. Și nu Îl poți primi pe Dumnezeu în pântecele tău, împărtășindu-te cu El, până ce nu crezi în El și nu Îl iubești pe El și nu stai de vorbă cu El tot timpul. Pentru că bucuria de a fi cu El se naște din discuția continuă cu El, din rugăciunea continuă față de El.

[11] Viețile Sfinților pe luna februarie [Lives of the Saints for the month of february], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 36-37.

[12] Și Sfântul Simeon L-a primit în brațele sale pe Iisus Hristos, pe Domnul nostru, la vârsta de 360 de ani, pentru că el se îndoise de profeția de la Isaias 7, 14. Era unul din traducătorii Septuagintei și a crezut că Fecioară, din acel loc scriptural, e o greșeală de copist și a vrut să o șteargă. Dar când a vrut să șteargă acel mult prețios cuvânt, Îngerul Domnului a venit la el și i-a profețit faptul că nu va gusta moartea până ce nu Îl va vedea pe Domnul și pe Maica Lui. De aceea, plin de ani și de sfințenie, Sfântul Simeon a așteptat să vadă cu ochii lui sufletești și trupești pe Domnul slavei și pe Sfânta Lui Maică.

[13] Pentru că oamenii se văd cu sufletul și nu cu trupul! Poți să treci de mii de ori pe lângă un om și să-l ignori de fiecare dată. Și nu îl vezi cu adevărat, pentru că nu ți s-a descoperit adâncul acelui om. Și adâncul omului e o luminare de la Dumnezeu, dar și o confesiune din partea omului. Pentru că nu îl poți cunoaște cu adevărat pe un om decât din relația interioară cu el. Din amănuntele pe care el ți le spune despre sine.

[14] La Chișinău, o bătrână Doamnă cerșea în fața unei Biserici. O femeie cu experiență de viață și cu multă credință. Și cu ea am discutat despre realitățile crude ale oamenilor de pe ambele maluri ale Prutului. Am discutat cu durere și în rugăciune. Pentru că atunci când vorbești despre tine, vorbești despre păcatele tale, despre virtuțile tale, despre nevoile tale, despre aspirațiile tale sfinte. Și ei i-am promis rugăciunea, pentru ca să ne întâlnim în Împărăția lui Dumnezeu. Și mi-a surâs cu nădejde. Pentru că și ea se va ruga pentru noi.

[15] De aceea, iubiții mei, trebuie să vorbim unii cu alții și să ne ajutăm unii pe alții întru toate, dacă vrem să cunoaștem lumea în care trăim. Pentru că lumea în care trăim nu este o vedere exterioară, ci o vedere interioară de mare profunzime. Cei care trăiesc cu ideea că Dumnezeu e închis în cer sau în Biserici, nu trăiesc cu El tot timpul. Dar noi Îi slujim Lui neîncetat și suntem mereu cu El, pentru că El este respirația noastră de fiecare clipă. Lui ne rugăm neîncetat, cu El suntem, pentru că El e Viața noastră cea veșnică.

[16] Și când ești cu El, tu ești plin de slava Lui și îi înțelegi, împreună cu El, pe oameni și toate lucrurile din viața ta. Neînțelegerile dintre noi sunt rezultatul lipsei noastre de sfințenie. Dacă am fi oameni sfinți am comunica prin priviri, prin rugăciuni, prin minuni și nu doar prin cuvinte. Dar pentru că suntem păcătoși, suntem miopi în ceea ce înseamnă vederea și ajutorarea celorlalți.

[17] Să învățăm să îmbrățișăm! Să învățăm marea lecție a dialogului smerit! Pentru că odihna noastră începe de la dialogul real cu oamenii. De la dialogul de conștiință cu toți oamenii. Amin!

Pulsul prozei [4]

Gheorghe Crăciun, Pulsul prozei, ed. îngrij. de Carmen Mușat și Oana Crăciun; notă asupra ed. și pref. de Carmen Mușat, Ed. Polirom, Iași, 2018, 376 p.

*

„romanul este un model pe care scriitorul îl impune existenței”, p. 178; iar „multe dintre nereușitele romanului contemporan vin și dintr‑un exces de responsabilitate civică a conștiinței auctoriale”, p. 179. Pentru că autorii își cer prea multe de la ei înșiși.

Setea de autenticitate, p. 184; „literatura nu poate fi redusă…la o simplă chestiune de translimbaj, de intertextualitate, montaj și tehnică citațională, de pastișă parodică și productivitate semantică”, p. 190. Pentru că ea este mai întâi de toate o exprimare a experienței tale și a raportării tale la lume.

Literatura „caută exemple și explicații în sufletul, în conștiința și în sensibilitatea omului, în amănuntele aparent insignifiante ale vieții”, p. 193.

Admira profesionalismul scriitoricesc al Alinei Nelega[1], p. 199. „Francisc Nona nu face cazuistica răului. El explorează psihologii diverse (mătușa cicălitoare, nevasta resemnată, adolescenta naivă și disponibilă, alcoolicul, pușcăriașul recidivist, omul simplu cu idealul său mărunt de viață, dar cu puseuri justițiare), le caută un sens, le urmărește înapoi cauzele și motivele”, p. 205. „Adriana Bărbat nu scapă din vedere nici un detaliu semnificativ. Aude bine vorbirea oamenilor, cunoaște intimitățile femeilor suferinde de singurătate și inadecvare, simte psihologiile, vârstele, e cinică până la caricatural”, p. 207.

„Romanul Ștefaniei Mihalache e un discurs despre ruptură”, p. 212; îl consideră un stilist pe Alexandru Vlad, p. 213. „Brevilocvența lui Sorin Preda întreține știința convertirii momentelor vitale în schițe adiționale. Nu cred însă că o apropiere de Caragiale ar fi aici posibilă. Simțul enorm și văzul monstruos îi lipsesc autorului nostru”, p. 221.

confesiune convulsivă, p. 221; „George Cușnarencu evită indicativul”, p. 224; Adina Kenereș are „o vervă lingvistică extraordinară, o insațiabilă poftă de vorbe trase fin în propoziții savuroase, precum alunele în ciocolată”, p. 227.

destabilizarea structurilor romanului în vigoare, p. 232; „Respingerea narațiunii, neîncrederea în capacitatea sa de reflectare a vieții sunt, la Constantin Stan, efectul unei voințe de autenticitate analitică”, p. 233.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alina_Nelega.

Faptele Apostolilor, cap. 22, 23-30, cf. BYZ

23. Și strigând ei și aruncându-și veșmintele și praf aruncând întru aer [καὶ κονιορτὸν βαλλόντων εἰς τὸν ἀέρα],

24. comandantul a poruncit [ca] pe el a-l duce întru tabără [și] a zis [cu] bice a fi cercetat el [μάστιξιν ἀνετάζεσθαι αὐτόν], pentru ca să cunoască pentru care motiv strigau așa [asupra] lui.

25. Iar când l-au întins pe el [cu] curelele [Ὡς δὲ προέτεινεν αὐτὸν τοῖς ἱμᾶσιν], Pavlos a zis către centurionul cel care a stat [stătea lângă el]: „Dacă om romeos [ῥωμαῖος[1]]/ roman și necondamnat [ἀκατάκριτον] vă este îngăduit vouă a-l biciui?”.

26. Și a auzit centurionul [și] a mers [și] a vestit comandantului, zicându-i: „Vezi ce voiești a face [Ὅρα τί μέλλεις ποιεῖν]! Căci omul acesta romeos este [ὁ γὰρ ἄνθρωπος οὗτος ῥωμαῖός ἐστιν]”.

27. Și a venit comandantul [și] i-a zis lui: „Zi-mi mie [Λέγε μοι], dacă tu romeos ești [εἰ σὺ ῥωμαῖος εἶ]?”. Și el îi zicea [i-a zis]: „Da [Ναί]!”.

28. Și comandantul i-a răspuns: „Eu [cu] multă plată am dobândit cetățenia aceasta”. Iar Pavlos îi zicea [i-a zis]: „Iar eu am fost și născut [Ἐγὼ δὲ καὶ γεγέννημαι][2]”.

29. Atunci, numaidecât, s-au îndepărtat de el cei care voiesc [voiau] a-l cerceta pe el. Dar și comandantul a fost înspăimântat, [căci] a cunoscut că romeos este și că era el legat.

30. Iar [în] a doua zi, voind să cunoască sigur de ce este acuzat de către evrei, l-a dezlegat pe el din legături și a poruncit să vină arhiereii și tot sinedrionul lor [καὶ ὅλον τὸ συνέδριον αὐτῶν], și l-a adus jos pe Pavlos [și] a stat întru [între] ei.


[1] Forma de N. În text e forma de Ac.

[2] Ca cetățean roman.

Sermon on the commemoration of the Holy 3 Hierarchs [January 30, 2025]

My beloveds[1],

the Church of God is hierarchical from the beginning, the Bishops, the Priests and the Deacons being the Servants of the faithful people, of the Church. And every Servant of the Church is cheirotoned, is sanctified personally through prayer and the laying on of hands by the Bishops of the Church. And these, those sanctified by God through His Bishops, serve the Holy Ones for the faithful, for the entire Church of God[2].

The Hierarchs of the Church are those who lead His Church. And those who lead the Church, lead it because they teach it the will of God. And those who learn the will of God from them are their listeners, they are those guided by them to His will. And the 3 Holy Hierarchs commemorated today[3] are the Teachers of the Church par excellence, because their theologies are full of truth and holiness[4].

And Saint Vasilios the Great [Βασίλειος ὁ Μέγας], commenting on the Psalms, tells us that the truth that helps us to salvation „must be shared with our neighbor in all circumstances [of life] without guile”[5]. The truth of salvation must be given to everyone wherever we are and through any means of communication. Because this truth is what leads us to the Emperordom of God. And it must be given with joy, as a great divine gift, as long as all people are saved through it[6].

Preaching to young people, Saint Vasilios teaches us „to take from books as much as suits us and as much as is related to the truth, and to leave the rest”[7]. With other words, we must put aside the exaggerations, the mystifications and the bad teachings. For in the lives of people and in their books we must seek God’s truth and be filled with it[8].

Saint Vasilios’s deepest friend was Saint Grigorios the Theologian [Γρηγόριος ὁ Θεολόγος]. In Sermon 43, from 381, Saint Grigorios speaks of his friend, about the Great Basil[9]. And it brings out his great virtue: the godliness[10]. And whoever has godliness towards God, he always wants to do God’s will and fill himself with God’s theology. Because the godliness is our full reporting at God. It’s what we feel standing before Him and serving Him[11].

Both friends wrote theology for the good of the Church, interpreting the Divine Scripture for all of us. For they received their theology from their intimity with God and from their deep understanding of the life of the Church and of Divine Scripture. Therefore, the theology of the Church is understood in our relationship with God and in the daily life of the Church. For the theology is not a speculative philosophy, but a deifying daily experience[12].

The 3rd Holy Hierarch, Saint Ioannis Hrisostomos [Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος], is the voice of preaching. He interpreted the Divine Scripture in his sermons systematically, taking book by book. To show us all the endless wealth of the Divine Scriptures. I.e. not to read them only literally, because their divine depth is a bottomless abyss[13].

Beginning to interpret the Gospel of Matteos, Saint Ioannis tells us: „We should not have needed the help of the Holy Scriptures, but should have had such a pure life that the grace of the Ghost would have taken the place of the Scriptures in our souls. And just as the Holy Scriptures are written with ink, so too should our hearts be written with the Holy Ghost”[14]. From where we understand that our relationship with God and our being filled with His glory come first in our life[15].

For, first of all, we must always cleanse ourselves of our sins, always be filled with His glory and continually advance in the life of holiness, in the life with God. And His knowledge is lived in this continuous path of our purity, enlightenment and sanctification. Therefore, His knowledge is integral, it is one that we live with our entire person, and it is His revelation in our life[16].

The right hand of Saint Ioannis Hrisostomos is at the Filotheu [Φιλοθέου] Monastery[17]. It is the hand with which he wrote the theology of salvation for us. And the theology, after you live it, you also write it for the benefit of all, toiling day and night in a row. And this holy toil, to write the truth of salvation, is what makes the man of God ascetic, and enlightens us in our life with God. Because we need the Teachers of the right faith, the Teachers from God, to live divinely on earth[18].

The ideology of postmodernity, however, denies the fundamental importance of the School, denies the absolute importance of the Professor in the student’s life, denies the capital importance of systematic education, talking about a relaxed School, without too much involvement of the Professor in the students’ lives, without too much learning. The ideology of our days speaks of plural truths, of the truth of each, of no truth valid for all. While the Church of God teaches us that we must all share God’s truth, what He has revealed to us and is revealing to us in the life of the Church[19].

Denying the School means denying the truth. And the truth is found and taught by the Professor, it is the treasure of humanity given to the students, who, in turn, must carry it forward through their scientific specialization. But, if in the School the importance of truth is denied, the Church of God teaches in its theology the uniqueness of truth and its absolute importance in our salvation. The dogmas and teachings of the Church teach us one single divine and saving truth. Therefore, it is the teaching of the Church that treasures the saving truth of the world[20].

And when we say that we read the Holy Fathers, we say that we read their books to find out the one and saving truth of the Church. The personal nuances of the Saints are normal, but they speak of one triune God and the transfiguring experience they have with Him. The patristic theology, i.e. that of the Holy Fathers, has many personal nuances, but they speak in unison about the same God and the same Church and the same salvation through His eternal glory. And their unique plea for two millennia shows us that the one truth of God saved everyone, because they all lived in the Church[21].

Those who deny School also deny the importance of Family. Every man is born into a family and not born by the street or the society. The child is born into the family and is raised by the family until the age when the family sends him to be educated at School. But, in the first year of life, he is baptized and becomes a member of the Church! He becomes a son of God by grace. And until he gets to School, the child is educated by the family and the Church. So that he has a secure, clear foundation when he goes to School and has to deal with all kinds of opinions[22].

And the responsible parents are the parents who teach their children God’s truth. God’s truth is the foundation of a child’s life, while the stories, the novels, the poems, the cartoons, and the movies are general culture and they are beneficial to us to the extent that they testify to God’s truth. And if the child learns God’s truth from his parents, then that is the foundation of his life, and the rest comes as human experience throughout the ages[23].

And the 3 Holy Hierarchs commemorated today, my beloveds, thought of things this way: the theology of the Church is the truth of man, while all the science of the world represents people’s efforts to understand the world. And they confessed God’s truth as eternal and saving truth, while they considered the science of the world as imperfect, as incomplete. And God’s truth is what we absolutely need, because it saves us. Therefore, God’s truth cannot be mixed with lies of all kinds[24].

We can read pagan and heretical theology, we can read any book we want, but we must not mix lies and heresies with the truth of God. We can have encyclopedic culture in the online world, we can meet different people of different faiths, but the truth of the Church is our life and our daily experience. Because our relationship with God is the relationship of every moment with Him, we relate to Him in every aspect of our intimate and social life[25].

Therefore, our role in the world is to be people of personal syntheses, to give everyone what we have fundamentally understood in our life with God and with people. From the abundance of life, we make the little that is essential. And this little essential of our life we give to those after us. So that our experience may be useful to them, as it has been to us. Amin[26]!


[1] Started at 13. 05, in day of tuesday, on 21 january 2025. Sun, 5 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, Biserica lui Dumnezeu este ierarhică dintru început, Episcopii, Preoții și Diaconii fiind Slujitorii poporului celui credincios, ai Bisericii. Și fiecare Slujitor al Bisericii e hirotonit, e sfințit în mod personal prin rugăciune și prin punerea mâinilor de către Episcopii Bisericii. Și aceștia, cei sfințiți de Dumnezeu prin Episcopii Lui, slujesc Cele Sfinte pentru cei credincioși, pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ierarhii Bisericii sunt cei care conduc Biserica Lui. Și cei care conduc Biserica, o conduc pentru că o învață voia lui Dumnezeu. Și cei care învață de la ei voia lui Dumnezeu sunt ascultătorii lor, sunt cei călăuziți de ei la voia Lui. Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți sunt prin excelență Învățătorii Bisericii, pentru că teologiile lor sunt pline de adevăr și de sfințenie.

[5] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one] (Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii și Cuvântări [Homilies on the Hexaemeron. Homilies on the Psalms. Homilies and Sayings]), în col. PSB, vol. 17, trad., introd., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986, p. 209.

[6] Și Sfântul Vasilios cel Mare, comentând Psalmii, ne spune că adevărul care ne ajută la mântuire „trebuie împărtășit aproapelui în toate împrejurările [vieții] fără viclenie”. Adevărul mântuirii trebuie dăruit tuturor oriunde ne-am afla și pe orice cale de comunicare. Pentru că acest adevăr e cel care ne duce în Împărăția lui Dumnezeu. Și el trebuie dăruit cu bucurie, ca un mare dar dumnezeiesc, atâta timp cât prin el se mântuie toți oamenii.

[7] Cf. Sfântul Vasile cel Mare [Saint Basil the Great], Scrieri [Writings], Partea întâia [Part one], ed. cit., p. 570.

[8] Predicând tinerilor, Sfântul Vasilios ne învață „să luăm din cărți cât ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm”. Cu alte cuvinte, noi trebuie să lăsăm la o parte exagerările, mistificările, învățăturile rele. Căci în viețile oamenilor și în cărțile lor noi trebuie să căutăm adevărul lui Dumnezeu și de el trebuie să ne umplem.

[9] Viețile Sfinților [The Lives of the Saints], vol. 1, Teologie pentru azi [Theology for Today], București, 2018, p. 353.

[10] Idem, p. 355.

[11] Prietenul cel mai profund al Sfântului Vasilios a fost Sfântul Grigorios Teologul. În Predica a 43-a, din 381, Sfântul Grigorios vorbește despre prietenul său, despre Marele Vasilios. Și scoate în evidență marea lui virtute: evlavia. Și cine are evlavie față de Dumnezeu, acela voiește să facă mereu voia lui Dumnezeu și să se umple de teologia lui Dumnezeu. Căci evlavia este raportarea noastră deplină la Dumnezeu. E ce simțim noi stând în fața Lui și slujindu-I Lui.

[12] Ambii prieteni au scris teologie pentru binele Bisericii, tâlcuind Dumnezeiasca Scriptură pentru noi toți. Căci teologia lor au primit-o din intimitatea lor cu Dumnezeu și din înțelegerea profundă a vieții Bisericii și a Dumnezeieștii Scripturi. De aceea, teologia Bisericii se înțelege în relația noastră cu Dumnezeu și în viața zilnică a Bisericii. Căci teologia nu este o filosofie speculativă, ci o experiență cotidiană îndumnezeitoare.

[13] Al 3-lea Sfânt Ierarh, Sfântul Ioannis Hrisostomos, e glasul predicării. El a tâlcuit Dumnezeiasca Scriptură în predicile sale în mod sistematic, luând carte cu carte. Pentru ca să ne arate tuturor bogăția nesfârșită a Dumnezeieștilor Scripturi. Adică să nu le citim numai sub aspect literal, pentru că adâncul lor dumnezeiesc e un abis fără fund.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur [Saint John Chrysostom], Scrieri [Writings], Partea a III-a [Part III] (Omilii la Matei [Homilies on Matthew]), în col. PSB, vol. 23, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București,1994, p. 15.

[15] Începând să tâlcuiască Evanghelia după Matteos, Sfântul Ioannis ne spune: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fie scrise cu Duhul Cel Sfânt”. De unde înțelegem că relația cu Dumnezeu și umplerea noastră de slava Lui sunt pe primul loc în viața noastră.

[16] Căci, mai întâi de toate, noi trebuie să ne curățim mereu de păcatele noastre, să ne umplem mereu de slava Lui și să înaintăm continuu în viața de sfințenie, în viața cu Dumnezeu. Iar cunoașterea Lui se trăiește în acest continuu drum al curății, al luminării și al sfințirii noastre. De aceea, cunoașterea Lui este una integrală, e una pe care o trăim cu întreaga noastră persoană și e revelarea Lui în viața noastră.

[17] Cf. https://doxologia.ro/mana-dreapta-sfantului-ioan-gura-de-aur și https://el.wikipedia.org/wiki/Μονή_Φιλοθέου.

[18] Mâna dreaptă a Sfântului Ioannis Hrisostomos este la Mănăstirea Filoteu. E mâna cu care a scris pentru noi teologia mântuirii. Și teologia, după ce o trăiești, o și scrii spre folosul tuturor, ostenindu-te zile și nopți la rând. Și osteneala aceasta sfântă, pentru a scrie adevărul mântuirii, e cea care îl ascetizează pe omul lui Dumnezeu, iar pe noi ne luminează în viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că avem nevoie de Învățătorii dreptei credințe, de Învățătorii de la Dumnezeu, pentru a trăi dumnezeiește pe pământ.

[19] Ideologia postmodernității, însă, neagă importanța fundamentală a Școlii, neagă importanța absolută a Profesorului în viața elevului, neagă importanța capitală a învățământului sistematic, vorbind despre o Școală lejeră, fără implicarea prea mult a Profesorului în viața elevilor, fără prea multă învățare. Ideologia zilelor noastre vorbește despre adevăruri plurale, despre adevărul fiecăruia, despre niciun adevăr valabil pentru toți. Pe când Biserica lui Dumnezeu ne învață că trebuie să ne împărtășim cu toții de adevărul lui Dumnezeu, de ceea ce El ne-a revelat și ne revelează nouă în viața Bisericii.

[20] Negarea Școlii înseamnă negarea adevărului. Iar adevărul e aflat și predat de Profesor, e tezaurul umanității dăruit elevilor, care, la rândul lor, trebuie să îl ducă mai departe prin specializarea lor științifică. Însă, dacă în Școală se neagă importanța adevărului, Biserica lui Dumnezeu învață în teologia sa unicitatea adevărului și importanța lui absolută în mântuirea noastră. Dogmele și învățăturile Bisericii ne învață un singur adevăr dumnezeiesc și mântuitor. De aceea, învățătura Bisericii este cea care tezaurizează adevărul mântuitor al lumii.

[21] Și când noi spunem că îi citim pe Sfinții Părinți, spunem că citim cărțile lor pentru a afla adevărul cel unul și mântuitor al Bisericii. Nuanțele personale ale Sfinților sunt normale, dar ei vorbesc despre un singur Dumnezeu treimic și despre experiența transfiguratoare pe care o au împreună cu El. Teologia patristică, adică a Sfinților Părinți, are multe nuanțe personale, dar ei vorbesc la unison despre același Dumnezeu și despre aceeași Biserică și despre aceeași mântuire prin slava Lui cea veșnică. Și pledoaria lor unică de două milenii ne arată că adevărul cel unul al lui Dumnezeu i-a mântuit pe toți, pentru că ei au trăit cu toții în Biserică.

[22] Cei care neagă Școala, neaga și importanța Familiei. Fiecare om se naște într-o familie și nu îl naște strada sau societatea. Copilul se naște în familie și e crescut de familie până la vârsta când e trimis de familie să fie educat la Școală. Dar, în primul an de viață, el e botezat și devine membru al Bisericii! Devine fiul lui Dumnezeu prin har. Și până ajunge la Școală, copilul e educat de familie și de Biserică. Pentru ca el să aibă fundament sigur, clar, atunci când merge la Școală și are de-a face cu opinii de tot felul.

[23] Iar părinții responsabili sunt părinții care îi învață pe copiii lor adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu e fundamentul vieții copilului, pe când poveștile, romanele, poeziile, desenele animate, filmele sunt cultură generală și ele sunt benefice pentru noi în măsură în care mărturisesc adevărul lui Dumnezeu. Și dacă copilul învață de la părinții lui adevărul lui Dumnezeu, atunci acela e fundamentul vieții lui, iar celelalte vin ca experiența umană de-a lungul veacurilor.

[24] Iar cei 3 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți, iubiții mei, așa au gândit lucrurile: teologia Bisericii e adevărul omului, pe când toată știința lumii reprezintă eforturile oamenilor de a înțelege lumea. Și ei au mărturisit adevărul lui Dumnezeu ca adevăr veșnic și mântuitor, pe când știința lumii au socotit-o ca imperfectă, ca nedeplină. Și adevărul lui Dumnezeu e cel de care avem absolută nevoie, pentru că el ne mântuie. De aceea, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi amestecat cu minciuni de tot felul.

[25] Noi putem citi teologie păgână și eretică, putem citi orice carte dorim, dar nu trebuie să amestecăm minciunile și ereziile cu adevărul lui Dumnezeu. Putem avea cultură enciclopedică în lumea onlineului, putem cunoaște diverși oameni de diverse credințe, dar adevărul Bisericii e viața noastră și experiența noastră zilnică. Căci relația noastră cu Dumnezeu e relația de fiecare clipă cu El, noi raportându-ne la El în fiecare aspect al vieții noastre intime și sociale.

[26] De aceea, rolul nostru în lume e de a fi oameni ai sintezelor personale, de a dărui tuturor din ceea ce am înțeles fundamental în viața noastră cu Dumnezeu și cu oamenii. Din multul vieții, noi facem puținul esențial. Și acest puțin esențial al vieții noastre îl dăruim celor de după noi. Pentru ca experiența noastră să fie folositoare acelora, după cum ne-a fost și nouă. Amin!

1 2 3 4 2.450