Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [88]

Constatările suferindului Sorescu sunt adesea în acord cu ceea ce spune Ortodoxia de veacuri. Ca spre exemplu în poezia Moși strămoși[1]:

Îmbătrânesc îngrozitor de repede
În câteva luni, cât alții în câțiva ani.
Într-un an din om în putere
Am devenit moș și strămoș.

Înțeleg acum de ce iei preșurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Și te agasează,
De ce pregeți să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget și-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
– Mă, nu știu ce am
Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust
Parc-ai mesteca paie.

De ce dorințele au pălit,
Ambițiile s-au stins,
Simțurile dormitează…
Cred că e un stas care se cere acolo
Ca toți la sosire să aibă
Aceeași fizionomie
Si să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân
De șaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic și lucrurile din casă
Toate au devenit agresive
Și mă agață.

Boala ne poate schimba oricând, ne poate face rapid irecognoscibili: „Îmbătrânesc îngrozitor de repede/ În câteva luni, cât alții în câțiva ani”.  Schimbările acestea fizionomice, dacă reflectăm profund, ne dau mărturie de capacitatea de transformare a omului: dacă cea fizică poate fi atât de rapidă, cu atât mai mult cea lăuntrică, sufletească, se poate produce în zile și chiar în ore și minute, dacă dorim să ne schimbăm interior. Pentru că, adesea, lipsa de schimbare în viața noastră ne face să credem că lucrurile nu pot fi decât într-un singur fel, în modul în care ne-am obișnuit, ani mulți, să fie viața noastră și viața în general. Și când Dumnezeu aduce schimbări bruște în existența cuiva, atunci ceva se întâmplă în conștiință (dacă nu e prea împietrită și sălbăticită de patimi și de necredință, iar a lui Sorescu nu este una de acest fel): omul înregistrează modificările uluitoare la care este supus și în sens spiritual, în sensul în care înțelege capacitate de tranformare radicală a ființei umane într-o vreme extrem de scurtă.

Și această înțelegere a conștiinței se produce odată cu înstrăinarea omului, tot mai mult, de universul exterior: „nu știu ce am/ Mă-ncearcă așa un preget și-o uitare./ De ce mâncarea nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie./ De ce dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează…”. Atunci când ne avertizează conștiința că se apropie ceasul să trecem dincolo, nu mai suntem oamenii de acțiune ai lumii acesteia, ne încearcă „un preget și-o uitare” a lucrurilor care țin de existența pământească. Sursa de viață și de energie a trupului, mâncarea, „nu mai are gust/ Parc-ai mesteca paie”. Omul se subțiază din punct de vedere spiritual: „dorințele au pălit,/ Ambițiile s-au stins,/ Simțurile dormitează”. Este exact ținta ascezei ortodoxe: moartea patimilor trupești și sufletești, a dorințelor pătimașe și a orgoliilor! Dar Dumnezeu dăruiește să ajungă la rezultate asemănătoare, printr-o boală finală, și celor care, în viața lor, nu au părăsit credința și au fost oameni ai gândului și ai mistuirii lăuntrice. Pentru că și asceza și mistica ortodoxă nu presupun altceva decât această măcinare lăuntrică (în primul rând, mai importantă decât topirea trupului prin asceza exterioară)/ veghere neîncetată la legea, ordinea și faptele lui Dumnezeu.

„Chiar copilul, dacă zace un an,/ El pleacă gârbovit și cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani”: pentru că omul născut pe pământ e oricând gata să moară, iar boala/ suferința trupului lasă urme adânci și vizibile în om. Însă nu numai pe trup, ci și însuflet. Căci copilul „cu mască de bătrân/ De șaptezeci de ani” o poartă nu doar pe față, ci mai ales în suflet, unde masca aceasta nu mai înseamnă urâțenie, ci dobândire de experiență într-un ritm foarte rapid (chiar dacă un copil nu e întotdeauna conștient de caracterul acestor schimbări care se produc în el), îmbătrânire în sens de înțelepțire foarte rapidă.

„Cred că e un stas care se cere acolo/ Ca toți la sosire să aibă/ Aceeași fizionomie/ Si să fie la fel de bătrâni”: da, acolo, în Rai, se cere tuturor „aceeași fizionomie” a sufletului: să fie bătrân la minte, înțelept, copt pentru viața veșnică.

„Am schimbat condeiul pe un toiag”, zice poetul, pentru că și toiagul neputinței e un instrument de scris: de scris răbdare și smerenie în suflet.

„Mă împiedic și lucrurile din casă/ Toate au devenit agresive/ Și mă agață”, agresivitatea lucrurilor din jur fiind un mod prin care lumea de aici începe să ne expulzeze, ca un pântece care ne împinge afară, ca să ne naștem în viața veșnică.

Iar travaliul/ pregătirea pentru această expulzare e mai lungă decât atunci când ne naștem în această lume (cel puțin pentru poet așa a fost): „Eu am plecat de-acasă acum un an/ Și nu m-am mai întors/ Cred că am ieșit din timp/ Printr-o crăpătură a lui. […] …de un an de zile/ Fixez cu privirea pereții ăștia,/ Căutând fisura prin care să mă pot întoarce/ Și aud numai clopote” (Să nu mă-ntrebi ce zi e astăzi)[2]. Orice naștere e dureroasă pentru noul-născut…


[1] Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit,., p. 52-53.

[2] Idem, p. 66-67.

Predică la Învierea Domnului [2021]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Și El „a înviat ca un biruitor [ἀνέστης ὡς νικητής]”[2] din Iad, pentru că i-a scos de acolo pe Sfinții Lui, răscumpărând sufletele lor din mâna Iadului [Ps. 48, 16, LXX[3]].  Din lunga mână a Iadului care este păcatul. Iar dacă i-a scos pe ei din Iad, atunci a redeschis Paradisul Său pentru ei și pentru noi[4], ca toți cei care credem întru El și ne sfințim mereu împreună cu El să moștenim Împărăția Sa cea veșnică.

Oamenii au crezut, atunci când L-au răstignit, că „s-a încheiat capitolul Iisus”. Că odată cu moartea Lui, toți „vor uita de El” și că „lucrurile vor reveni la normal”. Numai că nimic nu a mai rămas la fel după întruparea Sa ca om și după toată iconomia mântuirii noastre pe care El a lucrat-o pentru noi în umanitatea Sa!

Căci Iisus Hristos, Dumnezeul și Domnul nostru, Cel care „păcatele multora le-a purtat și pentru păcatele lor a fost dat [ἁμαρτίας πολλῶν ἀνήνεγκεν καὶ διὰ τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν παρεδόθη]” [Is. 53, 12, LXX] la moarte pe Cruce, ca Jertfă de răscumpărare veșnică pentru păcatele noastre, este Dumnezeu și om, pentru că este Fiul Tatălui, Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și pe El Iadul nu Îl putea opri, pentru că este Stăpânul a toate.

De aceea, când S-a coborât în Iad, El a umplut cu slava Lui Iadul. Și așa cum a coborât atunci în Iad, El coboară și acum pentru fiecare dintre noi. Coboară până acolo unde noi zăcem în moarte, până în Iadul cel mai de jos unde suntem noi. Coboară până acolo, până unde am ajuns datorită păcatelor noastre celor prea rele și a patimilor noastre celor de rușine.

Și coboară la noi, pentru că noi nu putem să ne mai ridicăm din moarte, din moartea noastră sufletească, odată ce păcătuim iar și iar! Păcatul ne omoară și ne afundă în Iad, însă numai El ne învie din moarte și ne scoate de acolo. Iar când noi ne mărturisim Lui cu pocăință, cu durere, cu lacrimi pline de zdrobire a inimii noastre, cu iubire sfâșiată, El ne iartă păcatele noastre cele multe și ne învie din Iadul în care suntem. De acolo, din adâncul Iadului, El ne scoate la fiecare Spovedanie a noastră și ne umple de slava Lui și ne face moștenitori ai Împărăției Sale.

De aceea, nimic nu mai e ca înainte! Odată ce El a murit și a înviat pentru noi și a înălțat umanitatea Lui în sânul Preadumnezeieștii Treimi, iar, în Biserica Sa, El coboară toată slava Lui pentru curățirea, luminarea și sfințirea noastră, noi nu mai suntem trupești, ci dumnezeiești. Pentru că oricare dintre noi putem să biruim, prin slava Lui coborâtă în noi, tot păcatul și toată patima în ființa noastră, și să trăim dumnezeiește pe pământ.

Căci noi suntem „fiii Învierii”[5] Sale. Suntem înviați din morți iar și iar de către El, de Cel care a înviat din morți a treia zi pentru noi. Însă a treia zi după Scripturi, după mărturia Scripturilor, El a înviat cu trupul Său, pe care l-a arătat îndumnezeit, plin de slava Lui cea veșnică, căci cu sufletul Său El niciodată nu a fost mort. Căci sufletul Său a coborât în Iad și i-a scos de acolo pe Sfinții Lui. Și noi ne rugăm mereu ca acolo unde sunt Sfinții Lui, acolo să ne odihnim și noi pentru veșnicie[6]. Pentru că odihna și bucuria noastră cele veșnice sunt împreună cu Domnul, cu Sfinții și cu Îngerii Lui întru slava Lui.

Așa că azi, când El a înviat din morți, a fost marele Paști [Πάσχα][7] pentru Sfinții Lui. Pentru că El i-a scos din Iad și i-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. Căci Πάσχα [Pasha] transliterează ebraicul פֶּסַח‎ [Pesah], care e un singular absolut[8] și care înseamnă „El a trecut peste”[9]. Iar dacă, în vechime, El l-a trecut pe Israil prin Marea Roșie cu picioare vesele, cu picioare neudate, acum, în ziua Învierii Sale, El îi trece pe Sfinții Lui peste „prăpastia cea mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26, BYZ], deschizându-le lor Paradisul, cel închis până azi. Pentru că Învierea Lui e începutul Raiului pentru noi toți și bucuria noastră cea veșnică.

Căci „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis”[10] pentru toți cei credincioși Lui. Pentru ca noi să trăim mereu întru bucuria slavei Sale. Căci El ne scoate mereu „din valul ce ne bântuie”[11], din toată ispita și din tot păcatul nostru, ca să ne pună pe piatra credinței și să ne umple de slava Lui, de cea care ne odihnește și ne veselește pe noi în mod negrăit.

Fiindcă răspunsul nostru la toate problemele lumii de azi e slava lui Dumnezeu cea veșnică. Răspunsul nostru creștin e viața în sfințenie, e viața în slava lui Dumnezeu. Pentru că numai umpluți de slava Lui, noi putem să ne bucurăm și să ne împlinim cu adevărat pe fața acestui pământ. Numai crescând mereu în sfințenie, în relația cu El, noi putem fi oameni cu adevărat și creștini. Căci suntem fiii Învierii Sale, dacă ne umplem zilnic de slava Lui cea necreată, de cea care ne curățește, ne luminează și ne transfigurează continuu, pentru ca să fim și noi ca Hristos în umanitatea Sa cea îndumnezeită în mod deplin.

Țelul vieții noastre nu e să trăim mult și fără probleme, nici să fim admirați și iubiți de către toți și nici să facem o avere exorbitantă, unică, ci să ne îndumnezeim continuu în relația interioară cu Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că oricât de grea ar fi viața noastră și oricât de multe piedici ni s-ar pune, libertatea noastră interioară și mântuirea noastră sunt de la Domnul. El ne luminează ce să facem, ce să spunem, cum să ne trăim viața. Și dacă suntem mereu cu El și ne lăsăm călăuziți de către El spre tot adevărul și spre toată nevoința cea îndumnezeitoare, atunci suntem cu adevărat fericiți, cu adevărat împliniți, pentru că viața noastră merge spre Rai, spre Raiul care astăzi s-a deschis pentru noi.

Iar aici, în Biserica lui Dumnezeu, e locul unde noi trăim de pe acum Raiul cel plin de veselia cea veșnică. Pentru că nouă ni s-a deschis ușa spre Rai de către Domnul nostru și trăim încă de aici Raiul desfătării noastre celei veșnice. Căci El Însuși, Cel care coboară mereu pentru noi în Iad, Se sălășluiește în noi prin Euharistia milei Sale, ca noi să fim vii duhovnicește, mereu bucuroși și plini de veselie dumnezeiască.

Pentru cei care nu trăiesc împreună cu El mereu, cuvintele mele par metaforice și idealiste. Și aceasta se întâmplă, pentru că nu cunosc taina mântuirii noastre. Dar dacă ar cunoaște taina mântuirii omului, adică ce face Domnul cu noi și în noi în mod zilnic, cum ne curățește și ne luminează și ne sfințește El pe noi, și viața lor ar fi o continuă bucurie, așa cum e a noastră prin mila Lui.

Căci, iubiții mei, Domnul nu doar ne cheamă să ne bucurăm dumnezeiește în fiecare clipă, ci ne și ajută să trăim această viață cu totul fericită și împlinitoare! Iar eu nu vă spun dumnevoastră povești, adică lucruri pe care eu nu le cunosc și nici nu le trăiesc, ci vă mărturisesc bucuria învierii mele din mine însumi, din viața împreună cu Dumnezeul meu și al nostru, din mijlocul sfințeniei pe care El o lucrează întru mine. Și aceasta, pentru că am crezut cuvintele Lui și mă lăs învățat continuu de către El viața cea sfântă, viața creștinilor.

Pentru că totul e atât de simplu! Viața creștină e nespus de simplă și de plină de minuni. Trebuie doar să crezi în El și să Îl urmezi pe El întru toate. Trebuie să Îl crezi pe El întru toate și să te bucuri de cele pe care te învață Dumnezeu tot timpul. Și El Se bucură nespus să ne învețe tot timpul tainele Sale, minunile Sale, voia Sa cu noi toți. Căci El dorește să ne dăruie veșnic toate ale Sale, din iubire inexprimabilă pentru noi, pentru lucrurile mâinilor Sale.

Da, e totul atât de simplu! Și El ne dăruie toate ale Sale, dacă Îl urmăm pe El întru toate. Și toate ale Sale sunt sfințenia, pacea, bucuria, curăția, înțelepciunea, adică toate virtuțile cele dumnezeiești și apoi, după adormirea noastră, ne face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că numai El ne dăruie toate ale Sale și ne dă împlinirea cea desăvârșită a ființei noastre.

Și când noi vrem să fim iubiți, să fim liniștiți, să fim fără griji și fără boli și fără necazuri, ne dorim de fapt fericirea cea veșnică a Împărăției Sale. Dar pentru a trăi fericirea cea veșnică trebuie să ne ridicăm zilnic la exigențele sfințeniei, adică ale Împărăției Sale. Pentru că Împărăția e a acelora care se sfințesc mereu împreună cu Domnul și se lasă călăuziți de El în fiecare zi.

Mă bucur că am putut să spovedesc și să împărtășesc pe mulți dintre dumneavoastră și în aceste zile sfinte. Pacea din mine și atenția pe care v-o acord v-a bucurat, după cum m-a bucurat și pe mine deschiderea dumneavoastră față de mine și bucuria dumneavoastră pentru Domnul. Căci intimitatea duhovnicească care se naște în cadrul Sfintelor Taine e plină de slava lui Dumnezeu și El ne ajută pe toți după măsura dorinței noastre de schimbare interioară. Nimic nu se schimbă în noi, dacă nu dorim cu adevărat schimbarea în bine a vieții noastre. Iar dacă ne dorim să fim tot mai buni și mai ascultători de Dumnezeu, atunci El ne ajută tot mai mult pe fiecare zi.

Vă mulțumesc pentru darurile dumneavoastră, pentru vorbele dumneavoastră bune, pentru prietenia și iubirea dumneavoastră față de mine! Și vă asigur că vă am în inima mea pe toți și că mă rog pentru dumneavoastră, pentru toți, cât și pentru întreaga umanitate vie și adormită. Căci toți avem nevoie de ajutorul, de iertarea și de mila lui Dumnezeu. Toți avem nevoie de mântuirea Lui. Pentru că împlinirea tuturor e moștenirea Împărăției Sale celei veșnice.

La mulți ani, zile pascale cu pace și cu multă binecuvântare și să ne bucurăm duhovnicește!

Hristos a înviat! Amin!


[1] Începută la 17. 55, în Miercurea Mare, pe 28 aprilie 2021. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Fragment din condacul praznicului: „Εἰ καὶ ἐν τάφῳ κατῆλθες ἀθάνατε, ἀλλὰ τοῦ ᾍδου καθεῖλες τὴν δύναμιν, καὶ ἀνέστης ὡς νικητής, Χριστὲ ὁ Θεός, γυναιξὶ Μυροφόροις φθεγξάμενος. Χαρετε, καὶ τοῖς Σοῖς Ἀποστόλοις εἰρήνην δωρούμενος ὁ τοῖς πεσοῦσι παρέχων ἀνάστασιν”, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[3] Unde avem textul: „Dar Dumnezeu va răscumpăra sufletul meu din mâna Iadului [πλὴν ὁ Θεὸς λυτρώσεται τὴν ψυχήν μου ἐκ χειρὸς ᾍδου], când are să mă ia pe mine” de aici, din lumea aceasta.

[4] Cf. https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/pogorarea-mantuitorului-hristos-la-iad.

[5] Cf. https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ortodoxia-nu-este-atat-cu-tragismul-suferintei-mantuiorului-ci-este-cu-bucuria.

[6] Așa cum spunem în condacul Înmormântării: „Μετὰ τῶν Ἁγίων ἀνάπαυσον, Χριστέ, τὴν ψυχὴν τοῦ δούλου σου, ἔνθα οὐκ ἔστι πόνος, οὐ λύπη, οὐ στεναγμός, ἀλλὰ ζωὴ ἀτελεύτητος”, cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.

[7] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21.107, apud Bible Works 10,  cuvântul Πάσχα este indeclinabil. Adică e o formă de singular. De aceea, conform limbii grecești, nu există „Paștile”, ci numai N. Paști, G. al Paștiului, D. Paștiului, Ac. de Paști, V. Paștiule!

[8] Cf. Holladay Hebrew Lexicon 6.866, apud Bible Works 10.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Passover.

[10] Cf. https://www.versuri.ro/versuri/colinde-de-craciun-praznic-luminos-_6up6.html#.

[11] Cf. https://ro.wikisource.org/wiki/Rugăciune_(Eminescu).

Pastorala la Învierea Domnului a Patriarhului României [2021]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin Monahal,
Preacucernicului Cler
și Preaiubiților Credincioși
din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Hristos este Întâiul-Născut din morţi (Coloseni 1, 18);
începătură a învierii celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20)”

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți Credincioși şi Credincioase,

taina Crucii şi taina Învierii Domnului Iisus Hristos au fost profețite de Prorocii Vechiului Testament, iar Sfinţii Apostoli, ucenici şi martori ai lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, le-au mărturisit ca fiind adevăruri mântuitoare şi dătătoare de viaţă.

Ei au văzut împlinită profeția lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt şi văzând duhovniceşte cu anticipație pătimirile şi rănile lui Hristos Cel Răstignit a spus, rezumând taina legăturii dintre Jertfă şi Înviere: „[…] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Sfinţii Apostoli şi Evangheliști, conștienți fiind de importanţa Jertfei şi a Învierii lui Hristos, prevestite de Hristos Însuşi „înaintea lor”, au transmis cu fidelitate cuvintele Lui în scrierile lor. Astfel, după Înviere, ucenicii amintindu-şi cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos, prin care prevestea Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, le vor interpreta din perspectiva „plinirii” Scripturilor.

Faptul că Iisus „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15, 4) arată nu doar o simplă informaţie cronologică, ci are o semnificație teologică.

În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează cuvintele profetice ale Mântuitorului Iisus Hristos: „precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopți, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopți” (Matei 12, 40).

Sfântul Evanghelist Marcu notează, de asemenea, cuvintele lui Iisus: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).

Sfântul Evanghelist Luca evocă acelaşi adevăr descoperit de Iisus: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Luca 24, 44-46; cf. 24, 6-7).

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, după ce vorbeşte în mod alegoric despre dărâmarea şi rezidirea templului în trei zile, spune: „Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).

Astfel, Moartea şi Învierea lui Iisus sunt prezentate ca o împlinire a unui plan al lui Dumnezeu de mântuire a lumii de păcat şi moarte, plan în care moartea lui Iisus este liber acceptată de El.

De altfel, pe când era împreună cu ucenicii Săi şi îi învăţa, Iisus le-a spus: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Înţelesul morţii lui Iisus ca jertfă liber acceptată sau ca dăruire de Sine pentru viaţa lumii este exprimat în Liturghia euharistică ortodoxă prin cuvintele: „în noaptea în care (Iisus) a fost vândut – sau, mai degrabă, când El Însuşi S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii […]”[1].

Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Domnul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi a călătorit cu ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus şi le-a tâlcuit lor ceea ce prevestiseră Sfintele Scripturi despre Moartea şi Învierea Sa (cf. Luca 24, 13-32).

Din felul în care Iisus tâlcuiește ucenicilor Sfintele Scripturi, înţelegem faptul că Dumnezeu are un plan al mânuirii lumii, al eliberării ei de păcat şi de moarte. Acest plan se va realiza prin Fiul Său Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a mântui omenirea întreagă (cf. Luca 24, 46; 1 Corinteni 15, 20-25).

Din acest motiv, Biserica Ortodoxă consideră că persoana lui Iisus Hristos, Fiul veşnic şi Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, este centrul spiritual de convergență al cărților Vechiului Testament scrise de Moise, Profeți şi Psalmist, încât Vechiului Testament era pedagog sau călăuză către Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Galateni 3, 24).

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat mai ales ucenicilor Săi, timp de 40 de zile, până în ziua Înălţării Sale la cer, vorbindu-le „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Faptul că timp de 40 de zile după Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi şi altor persoane, are o semnificație deosebită, cifra 40 regăsindu-se cu înțelesuri profunde în Sfânta Scriptură.

Sfântul Augustin face o analogie între motivul pentru care Hristos a postit vreme de 40 de zile înainte de activitatea Sa mesianică şi tot în timp de 40 de zile S-a arătat, de mai multe ori, ucenicilor Săi după Înviere: „Hristos Domnul a postit timp de 40 de zile (cf. Matei 4, 2), precum a postit şi Ilie (cf. 3 Regi 19, 8) şi prorocul Moise, care reprezintă Legea (cf. Ieșirea 34, 28); de asemenea, timp de 40 de zile a plutit pe apele potopului Corabia lui Noe (cf. Facerea 8, 20), care simboliza Biserica. Tot astfel, timp de 40 de zile după Înviere, Hristos Domnul S-a arătat Apostolilor Săi, mâncând şi bând cu ei (cf. Fapte 10, 40-41; Luca 24, 43), nu pentru că El ar fi avut nevoie, ci pentru a dovedi realitatea Învierii Sale, pentru a-i încredința pe Apostoli că El a înviat în acelaşi trup care a fost răstignit pe cruce”[2].

Iubiți frați şi surori,

Sfintele Evanghelii ne arată că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este simplă revenire la viaţa trăită pe pământ printre oameni, ci o viaţă diferită. Cu trupul Său înviat El trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19), Se arată ucenicilor Săi, vorbește cu ei și apoi Se face nevăzut. Ucenicii constată că, după Învierea Sa, Iisus poartă pe trupul Său semnele cuielor şi al suliței din timpul Răstignirii Sale (cf. Ioan 20, 19).

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos S-a arătat ucenicilor cu trupul Său însemnat cu urmele Răstignirii, „pentru ca Învierea să fie crezută, pentru ca Apostolii să afle că El Însuşi era Cel răstignit şi că n-a înviat altcineva în locul Lui”[3].

Însă, deşi timp de 40 de zile, Iisus Cel Înviat Se arată de zece ori ucenicilor Săi şi altor persoane de pe pământ, totuşi El nu mai trăieşte o viaţă fizică pământească, ci trăieşte viaţa cerească şi veşnică, într-o totală libertate de toate determinismele şi limitele spaţiului şi timpului. Nimeni şi nimic din lumea aceasta pământească nu-L mai poate atinge sau reţine, nici măcar cu privirea, decât dacă El vrea, când vrea şi cum vrea.

Iisus Cel Răstignit şi Înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu: „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9).

Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că, după Învierea Sa, Iisus S-a întâlnit doar cu Apostolii Săi (cf. Faptele 1, 4), de aceea le spunea acestora înainte de Pătimirea Sa: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea” (Ioan 14, 19).

De asemenea, minunile pe care le face Iisus după Învierea Sa sunt săvârşite doar „înaintea ucenicilor Săi” (Ioan 20, 30). Pentru că „după cum înainte de Înviere Hristos trebuia să facă multe minuni, ca ucenicii să fie încredinţaţi că El este Fiul lui Dumnezeu, tot aşa trebuia şi după Înviere, ca ei să creadă că El a înviat”[4].

Prin arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, El le oferă ucenicilor Săi o încredințare fermă, care avea să-i pregătească pentru a deveni puternici mărturisitori ai Lui în lume.

Iisus îi face pe ucenicii Săi să înțeleagă faptul că Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa constituie împlinirea Scripturilor, sunt prevăzute în planul cel veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Astfel, ucenicii Săi vor fi trimişi să binevestească lumii Evanghelia mântuirii şi a vieţii veşnice.

Înainte de a-l învia din morţi pe prietenul Său Lazăr din Betania, Iisus spune surorii acestuia (Marta): „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În altă parte, Iisus spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; vezi şi Ioan 5, 25, 28 şi 29).

Prin urmare, înţelegem că numai Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor mântuirea şi viaţa veşnică.

În acest sens, viaţa creştinilor care iubesc pe Hristos este Cruce sau răstignire a păcatului, prin rugăciune, pocăință şi post, dar şi pregustare a bucuriei Învierii, prin iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (cf. Ioan 6, 54), Sfânta Euharistie fiind arvuna vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Pentru creştini, fiecare săptămână începe cu Ziua Învierii Domnului (Duminica), zi în care creştinii exclamă: „iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată scopul ultim al vieţii creştine: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Dreptmăritori creștini,

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și valoarea vieții, când numeroși oameni sunt încercați de noua epidemie, care s-a extins la nivel global. În această perioadă este mare nevoie de rugăciune și de ajutorare frățească, de apropiere de Dumnezeu și de solidaritate practică între oameni.

Aceste vremuri ne arată cât de fragilă este viața omului pe pământ și cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieții pământești și al vieții cerești veșnice.

Această perioadă de criză medicală poate fi transformată într-o perioadă de întărire în credință, mai ales prin rugăciune și prin sporire a iubirii noastre față de oamenii aflaţi în suferință.

Totodată, criza medicală sau pandemia ne cheamă să preţuim viaţa şi sănătatea noastră, precum şi viaţa şi sănătatea semenilor noştri, ca fiind daruri primite de la Dumnezeu, pe care însă trebuie să le protejăm cu multă responsabilitate spirituală şi sanitară.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi An comemorativ al celor adormiți în Domnul – valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, suntem chemați să cultivăm mai intens comuniunea fraternă cu românii din jurul graniţelor României şi din diaspora română.

În privința cimitirelor ortodoxe româneşti, acestea sunt locuri de reculegere şi de pelerinaj; în ele aflăm mormintele bunicilor şi părinţilor noştri, precum şi morminte sau monumente funerare ale marilor personalități naţionale, oameni de cultură, de artă, oameni de știință, morminte şi monumente ale eroilor care s-au jertfit pentru unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român, ale eroilor revoluției române din decembrie 1989, dar şi morminte ale Martirilor și Mărturisitorilor lui Hristos Domnul din închisorile regimului comunist totalitar.

Pomenirea celor decedați, cu rugăciune şi cu recunoștință, nu este doar o datorie morală a noastră, a tuturor, ci este şi un act de sănătate spirituală a sufletului, deoarece numai rugăciunea şi recunoştinţa sunt relație vie între suflete, o comuniune spirituală mai tare decât moartea fizică a trupului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 173.

[2] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 13, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 373.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 2, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 18, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019, p. 435.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, pp. 435-436.

Daniil, cap. 4, 33-37, cf. LXX

33. „[Iar] Eu, Nabuhodonosor, împăratul Babilonului, 7 ani am fost legat și m-au păscut pe mine [la] iarbă ca pe bou și din iarba pământului mâncam. Iar după cei 7 ani mi-am dat sufletul meu spre rugăciune [καὶ μετὰ ἔτη ἑπτὰ ἔδωκα τὴν ψυχήν μου εἰς δέησιν] și m-am rugat pentru păcatele mele către fața Domnului [καὶ ἠξίωσα περὶ τῶν ἁμαρτιῶν μου κατὰ πρόσωπον Κυρίου], a Dumnezeului cerului [τοῦ Θεοῦ τοῦ οὐρανοῦ], iar pentru necunoașterile mele Dumnezeului dumnezeilor, Celui mare, m-am rugat [καὶ περὶ τῶν ἀγνοιῶν μου τοῦ Θεοῦ τῶν θεῶν, τοῦ μεγάλου, ἐδεήθην]. Și perii mei au fost ca aripile vulturului, unghiile mele ca ale leului, a fost schimbată [au fost schimbate] carnea mea și inima mea [ἠλλοιώθη ἡ σάρξ μου καὶ ἡ καρδία μου] [și] gol umblam, împreună cu fiarele pământului. [Căci] vis am văzut și bănuielile pe mine m-au cuprins. Și, pentru multă vreme, somnul pe mine m-a luat, iar adormire a căzut asupra mea.

34. Iar la sfârșitul celor 7 ani, timpul răscumpărării mele a venit [ὁ χρόνος μου τῆς ἀπολυτρώσεως ἦλθε], iar păcatele mele și neștiințele mele au fost împlinite înaintea Dumnezeului cerului și [eu] m-am rugat pentru neștiințele mele Dumnezeului dumnezeilor, Celui mare. Și, iată, un Înger m-a chemat pe mine din cer, zicându-mi: «Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], slujește Dumnezeului cerului [δούλευσον τῷ Θεῷ τοῦ οὐρανοῦ], Celui Sfânt [τῷ ἁγίῳ], și dă slavă Celui Preaînalt, [căci] palatul împărătesc al neamului tău ție îți este dat înapoi!»!

35.

36. [Și] în acea vreme mi-a fost înapoiată mie împărăția mea și slava mea mi-a fost dată mie înapoi.

37. [Iar eu] Celui Preaînalt mă mărturisesc și laudă [Îi aduc] Celui care a zidit cerul și pământul și mările și râurile și toate cele [care sunt] în ele. Mă mărturisesc [Lui] și Îl laud, că[ci] El este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Că[ci] El face semne și minuni și schimbă ceasurile și vremurile, luând împărăția împăraților și punând alții în locul lor. [Iar] de acum Lui Îi voi sluji și, de frica Sa, [cu]tremurul m-a cuprins pe mine. Și pe toți cei Sfinți ai Săi îi laud [καὶ πάντας τοὺς Ἁγίους Αὐτοῦ αἰνῶ], că[ci] dumnezeii neamurilor nu au în ei tărie [ca] să întoarcă împărăția împăratului spre alt împărat [οἱ γὰρ θεοὶ τῶν ἐθνῶν οὐκ ἔχουσιν ἐν ἑαυτοῖς ἰσχὺν ἀποστρέψαι βασιλείαν βασιλέως εἰς ἕτερον βασιλέα] și să omoare și să facă [pe cineva] a trăi și să facă semne și minuni mari și înfricoșătoare și să schimbe lucrurile cele prea mari, precum a făcut cu mine Dumnezeul cerului și a schimbat în[tru] mine lucrurile cele mari. [De aceea], eu, [în] toate zilele împărăției mele, pentru sufletul meu, Celui Preaînalt jertfă Îi voi aduce, întru miros de bună mireasmă Domnului [εἰς ὀσμὴν εὐωδίας τῷ Κυρίω], și [lucrul] cel plăcut înaintea Sa voi face. Eu și poporul meu [și] neamul meu și țările mele, cele [care sunt] în[tru] stăpânirea mea, [vom face acestea]. Iar câți au grăit înspre Dumnezeul cerului și câți or să apuce grăind [să grăiască] ceva[1], pe aceia îi voi osândi [la] moarte [τούτους κατακρινῶ θανάτῳ]”.


[1] Iar câți au hulit și Îl hulesc pe Dumnezeu.

Daniil, cap. 4, 23-33, cf. LXX

23. Iar vedenia pe care ai văzut-o, [aceea] că Îngerul în[tru] tărie a fost trimis de la Domnul și că a zis: <Să fie scos pomul și să fie tăiat!>, [asta înseamnă că] judecata Dumnezeului Celui mare va veni peste tine [ἡ κρίσις τοῦ Θεοῦ τοῦ μεγάλου ἥξει ἐπὶ σέ],

24. iar Cel Preaînalt și Îngerii Săi pe tine te dărâmă.

25. Întru pază te vor duce pe tine departe și întru loc deșert te vor trimite pe tine.

26. Iar rădăcina pomului, cea care a fost lăsată, [atunci] când nu a fost dezrădăcinată, [este] locul tronului tău [și] ție îți va fi păstrat întru veac. Și [este] ceasul, iată, [când] împotriva ta se pregătesc și te vor biciui pe tine și le vor aduce pe cele care au fost hotărâte asupra ta!

27. Domnul [este] viu în cer și stăpânirea Sa [este] peste tot pământul Său. Roagă-te pentru păcatele tale și [pentru] toate nedreptățile tale [δεήθητι περὶ τῶν ἁμαρτιῶν σου καὶ πάσας τὰς ἀδικίας σου]! Cu milostenii răscumpără-le, pentru ca bunătatea să-ți fie dată ție și multe zile să fii pe tronul împărăției tale și [El] nu are să te strice pe tine! [Și] iubește aceste cuvinte [τούτους τοὺς λόγους ἀγάπησον], căci exact [este] cuvântul meu și plin [este] timpul tău [ἀκριβὴς γάρ μου ὁ λόγος καὶ πλήρης ὁ χρόνος σου]!»”.

28. Iar la sfârșitul cuvintelor, Nabuhodonosor, cum a auzit judecata vedeniei, [aceste] cuvinte în inima [sa] le-a păstrat [τοὺς λόγους ἐν τῇ καρδίᾳ συνετήρησε].

29. Iar împăratul, după 12 luni, [era] pe zidurile cetății, împreună cu toată slava sa, [și] umbla și peste turnurile ei trecea.

30. Și a răspuns [el și] a zis: „Acesta este Babilonul cel mare, pe care eu l-am zidit, iar casa împărăției mele [este] în[tru] tăria puterii mele [și aceasta] va fi numită spre cinstea slavei mele”.

31. Dar, la sfârșitul cuvântului său, glas din cer s-a auzit: „Ție ți se zice, Nabuhodonosor, împăratule, [că] împărăția Babilonului a fost luată [de la] tine și altuia îi este dată, [adică] omului care a fost disprețuit în casa ta! Iată, Eu îl pun pe el peste împărăția ta, iar stăpânirea ta și slava ta și desfătarea ta le va primi! Pentru că ai să cunoști că stăpânirea o are Dumnezeul cerului în împărăția oamenilor [ὅπως ἐπιγνῷς ὅτι ἐξουσίαν ἔχει ὁ Θεὸς τοῦ οὐρανοῦ ἐν τῇ βασιλείᾳ τῶν ἀνθρώπων] și cui are să voiască o va da pe ea [καὶ ᾧ ἐὰν βούληται δώσει αὐτήν], iar până la răsăritul soarelui alt împărat va fi veselit [se va veseli] în casa ta și [el] va apuca slava ta și tăria ta și stăpânirea ta.

32. Iar Îngerii te vor prigoni pe tine pentru 7 ani [καὶ οἱ Ἄγγελοι διώξονταί σε ἐπὶ ἔτη ἑπτά] și nici nu ai să vezi și nici nu ai să vorbești cu tot omul [καὶ οὐ μὴ ὀφθῇς οὐδ᾽ οὐ μὴ λαλήσῃς μετὰ παντὸς ἀνθρώπου][1]. [Cu] iarbă, ca boul, te vor hrăni, și din iarba pământului va fi pășunea ta. Iată, în loc de slava ta[, ei] te vor lega pe tine, iar casa desfătării tale și împărăția ta o va avea [le va avea] altul!

33. Iar până de dimineață toate va fi împlinită [vor fi împlinite/ se vor împlini], [pentru că acestea toate vor veni] asupra ta, Nabuhodonosor, împăratule al Babilonului, și nu vei avea nevoie de nimic din toate acestea [καὶ οὐχ ὑστερήσει ἀπὸ πάντων τούτων οὐθέν]!”.


[1] Timp de 7 ani nu o să vezi om și nici nu o să vorbești cu vreun om.

Daniil, cap. 4, 1-22, cf. LXX

1.

2.

3.

4. [În] cel de al 18-lea an al împărăției lui Nabuhodonosor, [acesta] a zis: „Fiind [eu] în pace, eram în casa mea și bine sporind pe tronul meu,

5. [când] vis am văzut și am fost înfricoșat și frica a căzut peste mi[n]e.

6.

7.

8.

9.

10. [Căci] dormeam…Și, iată, pomul cel înalt, crescând peste pământ, [iar] vederea sa [era] mare și nu era altul asemenea lui!

11. Și vederea sa [era] mare [și] vârful său se apropia până la cer, iar scorbura [τὸ κύτος] sa până la nori [pentru] a umple cele de sub cer. Soarele și luna în el locuiau [ὁ ἥλιος καὶ ἡ σελήνη ἐν αὐτῷ ᾤκουν] și luminau tot pământul [καὶ ἐφώτιζον πᾶσαν τὴν γῆν].

12. Ramurile sale [erau cu] lungimea ca de 30 de stadii [ὡς σταδίων τριάκοντα], iar dedesubtul său se umbreau toate fiarele pământului și în el păsările cerului se cuibăreau. Rodul său era mult și bun și hrănea toate vietățile.

13. [Și] vedeam [acestea] în somnul meu. Și, iată, Îngerul a fost trimis în[tru] tărie din cer [Ἄγγελος ἀπεστάλη ἐν ἰσχύι ἐκ τοῦ οὐρανοῦ]!

14. Și a fost chemat[1] și i s-a zis lui: «Tăiați-l pe el[2] și stricați-l pe el! Căci a fost poruncit de Cel Preaînalt [ca] acesta să se dezrădăcineze și să se facă nefolositor».

15. Și așa a zis: «O singură rădăcină lăsați-i lui în pământ! Pentru ca împreună cu fiarele sălbatice să pască iarbă în munți ca boul

16. și de la roua cerului are să se schimbe trupul său și 7 ani are să pască împreună cu ele,

17. până are să-L cunoască pe Domnul cerului [ἕως ἂν γνῷ τὸν Κύριον τοῦ οὐρανοῦ][3], [Acesta] putere având [peste] toate cele [care sunt] în cer și peste cele ale pământului și câte are să voiască face în[tru] acestea[4] [καὶ ὅσα ἂν θέλῃ ποιεῖ ἐν αὐτοῖς]». Înaintea mea a fost tăiat într-o zi și căderea sa [a fost] într-un ceas de zi, iar ramurile sale au fost date întru tot vântul. Și a fost târât și aruncat, iar iarba pământului, împreună cu fiarele pământului, mânca. Și spre pază a fost dat, iar în lanțuri și în cătușe de aramă a fost legat. [Și] de acestea foarte m-am minunat în toate acestea [ὑπ᾽ αὐτῶν σφόδρα ἐθαύμασα ἐπὶ πᾶσι τούτοις] și somnul meu s-a depărtat de la ochii mei [καὶ ὁ ὕπνος μου ἀπέστη ἀπὸ τῶν ὀφθαλμῶν μου].

18. Și m-am sculat dis-de-dimineață din patul meu [și] l-am chemat pe Daniil, pe stăpânitorul sofiștilor [τὸν ἄρχοντα τῶν σοφιστῶν] și pe conducătorul celor care judecă visele [καὶ τὸν ἡγούμενον τῶν κρινόντων τὰ ἐνύπνια], și i-am povestit lui visul și [el] mi-a arătat mie tălmăcirea sa.

19. Iar Daniil foarte mult s-a minunat și bănuiala [ὑπόνοια] îl grăbea pe el și a fost înfricoșat de [cu]tremurul care l-a cuprins pe el [καὶ φοβηθεὶς τρόμου λαβόντος αὐτὸν] și a fost schimbată [s-a schimbat] fața sa [și] și-a clătinat capul său un ceas [κινήσας τὴν κεφαλὴν ὥραν μίαν], [căci] a fost uluit [ἀποθαυμάσας]. Și mi-a răspuns mie [cu] glas blând: «Împăratule, visul acesta [să fie] celor care te urăsc pe tine și tălmăcirea sa să vină peste vrăjmașii tăi!

20. Pomul care a fost sădit în pământ, pe care [l-ai văzut în] vedenia cea mare, tu ești, împărate!

21. Și toate păsările cerului, cele care se cuibăresc în el, [sunt] tăria pământului și neamurile și toate limbile până la marginile pământului și toate țările care îți slujesc ție.

22. Iar pomul acela [care a fost] să se înalțe și [a fost] să se apropie cerului și scorbura sa să atingă norii, tu [ești], împăratule, [care] ai fost înălțat peste toți oamenii cei fiind [care sunt] pe fața a tot pământul. [Căci] a fost înălțată inima ta [cu] mândrie și [cu] tărie [ὑψώθη σου ἡ καρδία ὑπερηφανίᾳ καὶ ἰσχύι]. [Dar] pe cele către Cel Sfânt și [către] Îngerii Săi, [adică] faptele tale, a[u] fost văzut[e][5], pentru că a fost pustiită casa Dumnezeului Celui viu [καθότι ἐξερήμωσας τὸν οἶκον τοῦ Θεοῦ τοῦ ζῶντος] pentru păcatele poporului care a fost sfințit [ἐπὶ ταῖς ἁμαρτίαις τοῦ λαοῦ τοῦ ἡγιασμένου].


[1] A fost chemat Îngerul de către Domnul.

[2] Acest pom imens.

[3] Cu fiarele sălbatice.

[4] În cer și pe pământ.

[5] Au fost văzute de către El.