Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [80]

Oțel suav este un poem despre New-York:

„În lupta dintre furnicile mari și mici/ Au învins totuși termitele./ E primul gând pe care mi-l dai, New-York, mălai mare,/ Aud cum zgârii cu pile și rașpele, tălpile celor cățărați cu capu-n nori/ Prin crăpăturile cerului curge rumeguș de miere cu fiere./ Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului. //

Ultimul tău etaj prinde aripi de avion/ Cu ușurința cu care copiii prind fluturi,/ Cu bucuria cu care nebunii prind muște./ Vin de sus, spre mine, val-vârtej,/ Tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul. //

Unde-or fi dispărut casele și pe care treaptă?/ N-au rămas de locuit decât dinții furcii/ Cu care dracul mestecă în cazanul fierbând pe acest încins Manhatan //

În geometria ta gândurile nu mi se-aliniază deloc paralele,/ Și dacă n-ar răsări din când în când luna să le absoarbă/ În coșul ei de baschet pentru maree,/ Le-aș împărți lumii pestrițe, să le descurce./ Strada 42 e funia de care nu trebuie să vorbești în casa spânzuratului./ Funia pe care s-au întins cele mai felurite rufe,/ Spălate-n familia celor cinci continente,/ Stoarse-n ocean și afișate la picioarele tale, New-York,/ Ca niște lozinci contradictorii, puse la uscat. /…/

Câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer./ Tare mi-e teamă că n-am înțeles nimic din tine New-York./ Și tare mi-e teamă că n-ai înțeles nimic din mine,/ Tare mi-e teamă că suntem chit”.

Îl vedem pe Sorescu scriind aici o poezie în stil american, care e, în conținut, anti-postmodernă. Poemul sorescian mă face să mă gândesc la „filtrul deformator românesc”, despre care a teoretizat Mircea Scarlat, și la modul în care, în toate epocile, marii scriitori români au împrumutat forme și structuri literare contemporane fără să-și altereze ființa spirituală. Au adoptat o poziție reflexivă și dubitativă în fața noutății invadatoare, reușind să decanteze elementele pe care le-au resimțit ca fiind toxice pentru mintea și sănătatea lor lăuntrică.

Recuperând (conștient mai degrabă decât inconștient) un gest cu valoare literară seculară (și milenară în plan spiritual), în ciuda tuturor lucrurilor care l-ar fi putut atrage în marea metropolă, poetul nu se simte bine acolo unde „Stau o clipă cu fața-n sus să contemplu bolta-nstelată/ Și-mi simt buzele arse de acizii de la poluarea iadului”.

Înălțimea babilonică nu îi stârnește senzații fericite: „Ultimul tău etaj” e „tipărit în nori, ca apocalipsul,/ De la care ai păstrat zațul”. Ciudat că predica neoprotestantă nu observă aceste aspecte…

Mai mult, Sorescu reînvie vechiul antagonism, enunțat de Eminescu, între poezia romantică și prozaismul contemporan care mutilează sufletul: „Mi-e milă de pisici c-au rămas mai jos, cu mult mai jos/ Față de nivelul acoperișurilor./ Vor fi contaminate iremediabil la prozaism până și aceste culmi ale romantismului?”. Aceasta pentru că, într-un alt poem, poetul văzuse pisicile din unghi simbolic,  „torcând mister”, ca niște „sfincși înfricoșători/ Reduși la scară” (Întoarcerea faraonului).

Însă, dincolo de parabola pisicilor ca paznice ale enigmelor, într-o lume care nu mai are gust pentru taine sau pentru misterul mistic, observăm că Sorescu asociază spiritul romantic, în tradiție eminesciană, cu starea de a fi în fața ultimei uși, cu tensiunea permanentă provocată de așteptarea dezvăluirii tainelor celor mari și veșnice.

Căci, dacă pare perfect postmodern prin versuri de genul: „Când luna intră în nor, ies stelele mascate să împuște dolarul”, e o impresie falsă. Pentru că el însuși denunță faptul că aceasta e o realitate „la buza cerului demitizat”.

Înălțimea construcțiilor umane care astupă cerul e sufocantă pentru Sorescu, iar aceasta e, cred eu, atitudinea unui spirit religios tradiționalist.

Doar „câteodată mă simt bine, pentru că îmi place să merg pe jos pe cer”: adică atunci când se află pe acoperișul unui gigant arhitectonic și are senzația că este mai aproape de cer, ca și cum calcă în cer. Dar și această dorință are de-a face tot cu religiozitatea tradițională, cu dorul de Cer, de Rai.

Un aspect pozitiv e că, în New-York, poetul are doi prieteni pictori: „pesimistul” și „optimistul”. Iar lucrările lor îi fac bine, pentru că „pictorul macabru”, care „produce schelete hidoase, îmbrățișate șăgalnic”, în opinia lui Sorescu „are perfectă dreptate”, căci „se inspiră din realitate”. Iar celălalt, „îmi pictează iar inspirat/ Un câmp cu flori abstracte dar ca și vii, care-mi iau ochii și-mi desfătează sufletul”.

Nu cred că un asemenea poem îi devansează sau îi anunță pe optzeciștii care stăteau să răsară pe scena literară. Dimpotrivă, Sorescu va rămâne toată viața – în opinia mea – un adversar al ideologiei postmoderne (așa cum au declamat-o optzeciștii), prin toată respirația operei sale.

Isaias, 22, 8-25, cf. LXX

8. Și vor descoperi porțile Iudasului și vor privi [în] ziua aceea spre casele cele alese ale cetății.

9. Și vor descoperi cele ascunse ale caselor înălțimii lui David. Și au văzut că sunt mulți și că s-au întors apa [apele] scăldătorii celei vechi întru cetate

10. și că au dărâmat casele Ierusalimului înspre fortăreața zidului cetății.

11. Și v-ați făcut vouă apă în mijlocul a două ziduri, mai înăuntru de scăldătoarea cea veche, și nu v-ați uitat înspre Cel [care] dintru început l-a făcut pe el și pe Cel care l-a zidit pe el nu L-ați văzut.

12. Și Domnul Savaot a chemat în ziua aceea [la] plângere și tânguire și radere[1] și încingere de saci[2],

13. iar ei au făcut veselie și bucurie, înjunghiind viței și jertfind oi. Astfel încât să mănânce cărnuri și să bea vin, zicând: «Să mâncăm și să bem [φάγωμεν καὶ πίωμεν], căci mâine murim [αὔριον γὰρ ἀποθνῄσκομεν]».

14. Și acestea este [sunt] descoperite în urechile Domnului Savaot. Că[ci] nu vă va lăsa vouă păcatul acesta până când [nu] aveți să muriți”.

15. Acestea zice Domnul Savaot: „Mergi înspre cămară[3] [πορεύου εἰς τὸ παστοφόριον], către Somnas[4] [πρὸς Σομναν], economul, și îi zi lui:

16. «Ce [ești] tu aici? Și ce îți este ție aici? Că ți-ai cioplit ție mormânt aici și ți-ai făcut ție în[tru] mormânt înalt și ți-ai scris ție cort în[tru] piatră.

17. Așadar, iată, Domnul Savaot va alunga și va pierde om! Și va lua veșmântul tău

18. și cununa ta cea slăvită și te va lepăda pe tine întru țara cea mare și nemăsurată, și acolo vei muri. Și va pune carul[5] tău cel bun întru necinste și casa stăpânitorului tău întru călcare.

19. Și vei fi luat din iconomia [τῆς οἰκονομίας][6] ta și din starea ta[7].

20. Și va fi în ziua aceea [că] voi chema pe slujitorul Meu, pe Eliachim [Ἐλιακίμ] cel al lui Helchias [Χελκιας][8].

21. Și îl voi îmbrăca pe el [cu] veșmântul tău și cununa ta i-o voi da-o lui, iar tăria și iconomia ta le voi da întru mâinile sale. Și [el] va fi ca un părinte celor care locuiesc în Ierusalim și celor care locuiesc în Iudas.

22. Și îi voi da lui slava lui David și va stăpâni și nu va fi cel care vorbește împotrivă.

23. Și-l voi pune pe el stăpânitor în locul cel credincios și va fi întru tronul slavei casei tatălui său.

24. Și va fi nădăjduind în el tot cel slăvit în casa tatălui său, de la cel mic [și] până la cel mare, și vor fi atârnându-se lui [de el] [καὶ ἔσονται ἐπικρεμάμενοι αὐτῷ]»”.

25. „În ziua aceea”, acestea zice Domnul Savaot, „omul, cel care a fost întemeiat în locul cel credincios, va fi mișcat și va cădea și i se va lua slava cea din el”, că[ci] Domnul a grăit [acestea].


[1] A bărbii.

[2] La a se încinge oamenii cu pânză de saci.

[3] Cămara templului din Ierusalim.

[4] Am transliterat format de nominativ Σομνας. Pentru că în text e Ac.

[5] Carul de război.

[6] Slujirea ta, din îndatorirea ta socială.

[7] Socială. Din starea socială în care te afli.

[8] Am transliterat forma de N., pentru că în text era forma de G. (τοῦ Χελκιου).

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [79]

În alt poem, Incertitudine, Sorescu pune degetul pe un viciu național: datul la fund. Și zice:

„Mulți m-au sfătuit/ Să mă dau la fund pentru o vreme./ E mai bine așa,/ Pentru o vreme,/ Și m-am dat. //

La fund toți se-mpiedicau de mine/ Și-am ieșit iar la suprafață./ Acum, om vedea…”.

Mărturisesc că am râs în sinea mea citind acest poem. E mai bun decât orice banc cu olteni sau cu ardeleni.

Adică tu poți să asculți sfatul binevoitor al oamenilor și să te dai la fund. Dar ce te faci când ajungi acolo și vezi că e aglomerație mare?!? Fiindcă sunt foarte mulți care se dau la fund…și trăiesc toată viața pe fundul mării, ascunși în mâl, ca să nu fie cumva zăriți și să existe consecințe negative

Mai bine stai tot la suprafață, conchide poetul, chiar dacă nimeni nu te suportă când vrei să ai demnitate și să rămâi cu capul sus, printre yesmeni. Fiindcă aproape nimeni nu suportă excepționalitatea, toți te vor redus la tăcere, cu capul în pământ, ca și ei, în rând cu toată lumea, docil, „dat la fund”.

Însă omul de excepție iese în evidență chiar dacă se dă la fund. Pentru că, chiar și acolo, „toți se-mpiedicau de mine”…

„Datul la fund” sau păstrarea unui low profile, cum am zice azi, era sport național pe vremea comunismului. Și se pare că e totodată o boală transmisibilă, pentru că mulți au contractat-o de la părinți și o duc mai departe. Iar Sorescu are mare dreptate: lașitatea e unul dintre viciile capitale ale multor români.

Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2020]

Iubiții mei[1],

oamenii care nu au cuvânt, care nu sunt de cuvânt, nu au încredere nici în cuvintele Domnului. Pentru că ei nu cred în cuvinte. Pentru ei cuvintele sunt vorbe…sunt pierdere de timp. Pentru că ei sunt sensibili doar la ceea ce țin în mână, doar la ceea ce au, doar la ceea ce primesc. Iar cuvintele Domnului par să nu le aducă nimic, pentru că cuvintele sunt pentru ei vorbe, palavre, pierdere de timp…

Oamenii care nu au cuvânt sunt lipiți de materie, de ceea ce se vede. Cuvântul e ceea ce nu se vede, pentru că el e interior. El stă în oameni și în cărți. Ca să ai cuvânt, trebuie să îl păstrezi în inima ta. Dar pentru că materialiștii noștri iubesc doar ceea ce mănâncă și beau, doar ceea ce au, nu cred în cuvinte, nu au nevoie de ele și nu sunt oameni de cuvânt. În ei nu te poți încrede, pe ei nu te poți baza, pentru că cuvintele nu se văd. Ele doar se aud atunci când le rostești, apoi dispar dintre noi.

Pentru ca să rămână în tine cuvintele trebuie să ai memorie și o inimă primitoare, corectă, atentă, rușinoasă. Trebuie să ai conștiință vie. Trebuie să ai conștiința că fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mișcare a inimii, fiecare faptă a ta vor fi judecate de Dreptul Judecător al tuturor și că judecata Lui are consecințe veșnice pentru tine. Dar pentru ca să ai conștiință, trebuie să crezi în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care judecă toată viața omului.

– Însă de ce nu au încredere oamenii unii în alții?

– Pentru că nu au încredere, în primul rând, în ei înșiși. Buba e în oameni! Pentru că neîncrederea în oameni e consecința fricii de singurătate, iar singurătatea e boala pe care o naște păcătuirea continuă. Pentru că nu ne pasă de vorbele lui Dumnezeu, de aceea ne simțim singuri și ne e frică și nu avem încredere nici în noi și nici în alții. Căci știm că nu suntem nimic și nu avem nimic, că suntem descoperiți, că suntem goi, că suntem ca frunza în vânt, pentru că nu avem un pământ ferm, tare, stabil dedesubtul nostru. Și când nu ne simțim bine în noi înșine, când nu ne simțim stabili – adică atunci când nu suntem în mod real cu Dumnezeu – suntem niște iepuri care se tem de propria lor umbră și care o tulesc la orice zgomot.

Desconsiderarea cuvintelor lui Dumnezeu e cea mai mare plagă a umanității. Bagatelizarea, ironizarea, negarea, contestarea, ridiculizarea voii lui Dumnezeu cu oamenii e marea și singura boală a planetei noastre. Pentru că aceasta e buba fiecărui om în parte și a tuturor la un loc. Aceasta e boala și rușinea noastră. Atâta timp cât întreaga creație stă în cuvântul și în slava lui Dumnezeu, cât noi suntem creația Lui și El ne ține în existență, iar noi ne negăm însuși fundamentul vieții noastre.

Ca să fim oameni trebuie să stăm în cuvintele Lui, ca să ne umplem de slava Lui. Ca să fim oameni reali trebuie să fim membri reali ai Bisericii Lui, pentru ca să ne împlinim în mod real, adică să ne sfințim viața noastră. Atâta timp cât vom nega Izvorul existenței noastre, atâta timp cât vom bagateliza cuvintele Lui, vom fi niște potârnichi fricoase, niște oameni care ne ascundem și ne înfricoșăm la tot pasul.

Pentru că Domnul ne cheamă pe toți la pocăință. El ne spune: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ].

– Și de ce Domnul ne vorbește încifrat, fără detalii? De ce nu ne spune ce înseamnă pocăință și ce înseamnă Împărăția cerurilor? Și de ce trebuie să ne intereseze pe noi înșine aceste lucruri?

– Pentru ca să venim la El și să cerem detalii! Să căutăm, împreună cu El și cu Sfinții Lui, răspunsuri personale, răspunsurile mântuirii noastre. Căci El ne vorbește neclar, ascuns, abisal, dar cuceritor în Scriptură și în Sfinții Lui și în creația Lui pentru ca noi să ne smerim mintea și inima, pentru ca noi să ne venim în fire, pentru ca noi să ne pocăim și, pocăindu-ne, să vedem cu ochi duhovnicești, clari, prezența Lui în Scriptură, în Biserică, în Sfinții Lui, în întreaga Lui creație.

Dumnezeu nu ne dă mură în gură, pentru ca noi să ne nevoim pentru adevăr. Pentru adevărul mântuirii noastre. Căci noi trebuie să citim teologie, multă teologie, tocmai pentru ca să ne lămurim interior, pentru ca să ne umplem de adevărul lui Dumnezeu. Și dacă ne umplem de adevăr, atunci ne umplem și de slava Lui, cea care ne lămurește adevărul, cea care ne dă să vedem adevărul cu adevărat. Pentru că adevărul e plin de viața lui Dumnezeu. Și viața lui Dumnezeu, dacă devine viața noastră, ea ne umple de adevărul deplin al lui Dumnezeu, de adevărul care ne împlinește și ne mântuie.

Pe măsură ce traduc Dumnezeiasca Scriptură, cultul și pe Sfinții Bisericii, văd tot mai mult cât ne lipsește acest adevăr, adevărul lui Dumnezeu. Pentru că noi ne-am făcut „adevărul” nostru, un „adevăr” paralel cu al lui Dumnezeu, care e, în fapt, o sumă de sofisme, de minciuni înșirate pe ață. Și, potrivit „adevărului” nostru, noi suntem frumoși, profunzi, deștepți, magnifici. Nu ne lipsește nimic. Suntem de un optimism infernal. Pentru că așteptăm moartea cu o seninătate atât de imbecilă, încât înfricoșăm pe orice om cu capul pe umeri. Nu ne temem de nimic și de nimeni. Nu ne înfricoșează nimic. Nu mai avem Dumnezeu, nu mai avem limite, nu mai avem conștiința responsabilității pentru ceva anume. Pentru că totul e de vânzare, e negociabil, e instabil în noi și în jurul nostru. Suntem experimentele vii ale morții și ne vindem veșnicia pe 5 lei.

Tocmai de aceea, chemarea Domnului la pocăință e o chemare în gol. Pentru că noi celebrăm Iadul în fiecare zi. Noi ne pregătim de Iad ca de Nuntă. Și ne grăbim să facem toate păcatele, cât mai mult și cât mai bine, pentru ca nu cumva să mai rămână ceva uman în noi.

Însă viața adevărată stă în cuvintele Domnului, stă în pocăință! Căci pocăința e învierea noastră zilnică din morți. Păcatul ne omoară, dar pocăința ne învie! Și când ne învie pocăința, când ne învie mărturisirea înaintea Domnului, atunci viața noastră duhovnicească e darul Lui continuu.

Da, noi putem trăi ca niște păcătoși, precum niște cadavre ambulante, 10, 20, 40, 60, 100 de ani, dar nu aceasta e viața!…Viața adevărată e viața duhovnicească. E viața trăită în slava lui Dumnezeu și care e plină de adevărul și de sfințenia Lui.

Putem trăi și fără pocăință și fără Biserică și fără Dumnezeu, așa după cum vedem că trăiesc mulți semeni ai noștri…Dar această viață nu e viață, ci o moarte continuă! Pentru că viața în patimi grele e coborâre de pe acum în Iad. Și, după moarte, nu urmează Raiul pentru cei păcătoși, ci Iadul!

Însă ce mai înțelege omul contemporan din Iad, dacă Iadul, în „adevărul” paralel, e o temă de stand-up comedy? Despre Iad se fac filme seducătoare, demonii sunt prezentați ca „simpatici”, iar noi drăcuim mai mult decât ne rugăm…Așa că ce știe omul de astăzi despre Iad, dacă n-a citit niciodată teologia Iadului pe care o propovăduiește Biserica?

Dar, că știi sau că nu știi ce trebuie să faci, când vine ziua scadenței, când vine ziua Judecății lui Dumnezeu, ești judecat pentru ceea ce ești. Pentru că viața aceasta, de acum, e pentru ca să cauți și să afli pentru ce ești pe pământ și care e împlinirea omului pe pământ. Iar noi suntem pe pământ pentru a ne împlini în Dumnezeu, pentru a fi cu El pentru veșnicie. Nu suntem aici în primul rând pentru ca să facem bani, pentru ca să facem studii, pentru ca să facem descoperiri științifice, pentru ca să călătorim sau pentru ca să ne distrăm, ci pentru ca să aflăm cum să ne mântuim viața și pentru ca să trăim în mod evlavios împreună cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Pentru că Domnul ne cere să ne pocăim și să acceptăm Împărăția Lui. Adică să acceptăm tot modul Lui de a vedea lucrurile. Toată teologia Lui despre om și despre viața omului. Și din acest motiv, teologia Bisericii e scopul principal al omului pe pământ. Pentru că omul trebuie să învețe voia lui Dumnezeu cu el, adică teologia Bisericii, pentru ca teologia Lui să devină viața noastră cotidiană. Căci noi trebuie să trăim teologic, trebuie să trăim bisericește, trebuie să trăim evlavios în fața lui Dumnezeu și a întregii creații.

De aceea, dacă cineva trăiește ca om Sfânt al lui Dumnezeu, el este cu adevărat viu și cu adevărat om. El, Sfântul, este exemplul nostru de viețuire. Pe el trebuie să îl urmăm, pentru că Sfântul Îl urmează pe Domnul său! Și dacă urmăm Sfinților Lui cu adevărul și cu viața, atunci trăim deja în Împărăția Lui, în slava Împărăției Sale, în care voim trăi pentru veșnicie.

Odovania praznicului Botezului Domnului este pe 14 ianuarie 2020. Atunci se sfârșește praznicul Botezului Domnului. Și, odată cu el, și praznicele cele mari ale sfârșitului și ale începutului de an.

Pe aripile duhovnicești ale acestor praznice dumnezeiești am zburat duhovnicește, m-am bucurat atât de mult, atât de intens, de parcă totul a fost doar o singură zi. Probabil că și mulți dintre dumneavoastră spun același lucru: „Au trecut prea repede! Nu știu pe unde au trecut sărbătorile…”.

Însă sărbătorile trec repede pentru că sunt bucurie sfântă, curată. Le-am trăit bucuroși, le-am trăit la Biserică, le-am trăit în rugăciune, și de aceea ni se par că au trecut repede. Dar pentru că ne-am bucurat, ele ne-au relaxat interior cu adevărat, au fost adevărata noastră odihnă, odihnă sfântă, care ne-a făcut bine.

Și binele ne întinerește, pe când lenea păcatului ne îmbătrânește continuu. Și dacă iubim tinerețea reală, cea duhovnicească, atunci tinerețea sufletului se ține cu bine, cu fapte bune, adică cu viața evlavioasă a Bisericii.

La mulți ani, multă sănătate și pace, bucurie și împlinire! Dumnezeu să vă călăuzească pe marea acestei vieți și să vă întărească în tot lucrul cel bun pe care îl faceți! Amin.


[1] Începută la 8. 22, în zi de miercuri, pe 8 ianuarie 2020. Soare, – 6 grade, vânt de 5 km/ h.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [78]

Popoarele nu învață niciodată nimic din greșelile istoriei. Mai bine zis, prea puțini oameni sunt dispuși să cerceteze istoria și să reflecteze la consecințele evenimentelor. Cel mai adesea oamenii par foarte nerăbdători de a repeta aceleași erori nefaste. Sorescu a observat cu amărăciune acest mecanism repetitiv pe care îl stârnesc ignoranța și patimile umane:

„Din antichitate și evul mediu,/ Din istorie în general,/ Încă mai continuă să sosească,/ Pe adresa noastră,/ Trenuri întregi cu greșeli. //

Greșeli de tactică și strategie,/ Greșeli politice,/ Prostii de tot felul,/ Inepții, aiureli,/ Mici scăpări din vedere/ Ori erori fundamentale./ Vin mereu, pe toate liniile,/ Ziua și noaptea,/ Până la epuizarea acarilor…//

Iar noi, fericiții moștenitori,/ Nu facem altceva decât să descărcăm/ Și să semnăm precum că le-am primit” (Moștenire).

Dacă ne-am obosi să reflectăm, să judecăm istoria, trecutul și faptele oamenilor din vremuri vechi până în prezent, am trage multe învățăminte. Dar pentru că noi (atât ca indivizi, cât și ca națiune) am devenit pentru noi înșine singura zestre de înțelepciune, încât nu mai avem nevoie să ne mai învețe nimeni nimic, de aceea repetăm la nesfârșit toate erorile, mici și mari, care s-au mai făcut de multe ori de către oameni în istorie și pe care am fi putut să le evităm dacă nu am fi fost atât de infatuați și de autosuficienți (mă refer la generațiile epocii moderne și postmoderne).

Orbirea mândriei ne face neghiobi și ne pune să cădem în aceleași gropi în care au mai căzut și alții înainte: a delațiunii, a trădării, a pierderii identității, a lașității, a egoismului, a delăsării, a indiferenței grosolane etc. Ne fărâmițăm ca popor pentru că avem conștiințele fărâmițate, plecând urechea la diletanții care ne consiliază să ne ștergem identitatea religioasă, culturală și națională sub cuvânt că acesta e trendul general (nimic mai fals!).

Isaias, 22, 1-7, cf. LXX

1. Cuvântul văii Sionului. Ce ți s-a făcut ție, că toți v-ați suit acum spre acoperișuri?

2. Cetatea, strigând, s-a umplut de cele deșarte. Răniții tăi nu [sunt] răniții de sabie, nici cei morți ai tăi [nu sunt] morți de război.

3. Toți stăpânitorii tăi au fugit și cei care au fost prinși sunt legați aspru și cei care sunt tari în tine departe au fugit.

4. Pentru aceea am zis: „Lăsați-mă! Cu amar voi plânge. Să nu întăriți a mă ruga spre pieirea fiicei rudeniei mele.

5. Că[ci] ziua tulburării și a pieirii [ἡμέρα ταραχῆς καὶ ἀπωλείας] și a călcării în picioare [καὶ καταπατήματος] [este], iar rătăcirea de la Domnul Savaot [este] în valea Sionului [καὶ πλάνησις παρὰ Κυρίου Σαβαωθ ἐν φάραγγι Σιων]. Se rătăcesc de la cel mic [și] până la cel mare. Se rătăcesc în munți[1].

6. Iar elamiteii/ elamiții au luat tolbe [φαρέτρας], [au venit] călăreții, oamenii pe cai și adunarea de soldați.

7. Și văile tale cele alese vor fi pline de care de război, iar călăreții vor astupa porțile tale.


[1] Pentru că merg să se închine la idoli în munți.

Isaias, cap. 21, cf. LXX

1. Vedenia pustiei [τὸ ὅραμα τῆς ἐρήμου]. Ca vijelia prin pustie. Să treacă din pustie, venind înfricoșat din pământ.

2. Vedenia și [lucrul] cel aspru mi s-a[u] vestit mie: cel care se leapădă, se leapădă, cel care nelegiuiește, nelegiuiește. Asupra mie [mea vin] elamiteii [οἱ αιλαμῖται]/ elamiții și bătrânii perșilor asupra mea vin! Acum voi suspina și mă voi mângâia pe mine însumi.

3. Pentru aceasta mi-am umplut șalele mele de slăbiciune și chinurile facerii m-au apucat pe mine ca pe cea care naște. Am făcut nedreptate [ca] să nu aud [ἠδίκησα τὸ μὴ ἀκοῦσαι], m-am sârguit [pentru] a nu vedea [ἐσπούδασα τὸ μὴ βλέπειν].

4. Inima mea rătăcește [ἡ καρδία μου πλανᾶται] și fărădelegea pe mine [mă] afundă [καὶ ἡ ἀνομία με βαπτίζει], [iar] sufletul meu a stat întru frică [ἡ ψυχή μου ἐφέστηκεν εἰς φόβον].

5. Gătește masa! Beți! Mâncați! Ridicându-se stăpânitorii, pregătiți scuturile!

6. Că așa a zis Domnul către mine: „Mergând, pune-ți ție semn și ce ai să vezi vestește!”.

7. Și am văzut călăreți: doi călăreți de cai, un călăreț de măgar și un călăreț de cămilă. „Ascultă ascultare multă!

8. Și cheamă pe Urias [Οὐρίας] întru paza Domnului!”. Și a zis: „Am stat toată ziua și în tabără am stat toată noaptea.

9. Și, iată, el vine: călărețul unei perechi de cai [ἀναβάτης συνωρίδος]!”. Și, răspunzând, a zis: „A căzut Babilonul și toate chipurile lui și cele făcute de mână ale lui au fost zdrobite în [de] pământ”.

10. Ascultați, cei rămași și cei chinuiți! Ascultați, pe care le-am auzit de la Domnul Savaot! [Căci] Dumnezeul lui Israil ni le-a vestit nouă.

11. Vedenia Idumeii către mine. [El] cheamă de la Siir [Σηιρ]: „Păziți crenelurile [ἔπαλξεις][1]/ apărătoarele!

12. [Eu] păzesc dimineața și noaptea. Dacă ai să cauți, caută! Și lângă Mine locuiește!

13. În dumbrava serii vei dormi [sau] în calea Dedan [Δαιδαν]?”.

14. Întru întâmpinarea celui însetat de apă, aduceți [apă]! Cei care locuiesc în țara Teman [Θαιμαν], [cu] pâini întâmpinați-i pe cei care fug!

15. Pentru mulțimea celor care fug și pentru mulțimea celor care se rătăcesc și pentru mulțimea sabiei și pentru mulțimea săgeților care au fost întinse și pentru mulțimea celor care au căzut în război.

16. Că[ci] așa mi-a zis mie Domnul: „Încă un an, ca anul celui năimit, [și] se va sfârși slava fiilor lui Chidar [Κηδαρ]”.

17. Și rămășița săgeților celor tari, ale fiilor lui Chidar, va fi puțină, pentru că Domnul a grăit, Dumnezeul lui Israil.


[1] Deschizăturile înguste ale cetăților.