Zaharias, cap. 14, cf. LXX

1. Iată, vin zilele Domnului și va fi împărțită [vor fi împărțite] prăzile tale în[tru] tine!

2. Și voi aduna toate neamurile împotriva Ierusalimului, întru război. Și va fi luată cetatea și vor fi jefuite casele, iar femeile vor fi pângărite. Și va ieși jumătate [din] cetate în[tru] robie, iar cei rămași ai poporului Meu nu or să piară cu totul din cetate.

3. Și Domnul va ieși și va rândui în neamurile acelea, precum [este] ziua rânduielii Sale în ziua războiului.

4. Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor[1], cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri. Și se va despica Muntele Măslinilor: o jumătate a lui către răsărituri și o jumătate a lui către mare, [făcându-se] haos/ prăpastie foarte mare [χάος μέγα σφόδρα]. Și se va apleca jumătate de munte către crivăț și jumătate [din] el către austru.

5. Și va fi închisă râpa munților Mei și va fi unită râpa munților până la Iasol [Ιασολ]. Și va fi închisă precum a fost închisă în zilele cutremurului, în zilele lui Ozias, ale împăratului lui Iudas. Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El[2].

6. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață.

7. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină[3].

8. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim [καὶ ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ ἐξελεύσεται ὕδωρ ζῶν ἐξ Ιερουσαλημ][4]: jumătatea ei întru marea cea dintâi și jumătatea ei întru marea cea de apoi. Iar în vară și în primăvară va fi așa.

9. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul,

10. înconjurând tot pământul și pustiul de la Gave până la Remmon [ἀπὸ Γαβε ἕως Ρεμμων], dinspre austrul Ierusalimului. Iar Rama [Ῥαμά] pe loc va rămâne, de la poarta lui Veniamin până la locul porții celei dintâi, de la poarta unghiurilor și până la turnul lui Ananeil [Ανανεηλ], până la jgheaburile de vin ale împăratului [ἕως τῶν ὑποληνίων τοῦ βασιλέως].

11. Vor locui în[tru] ea și nu va fi încă anatema [ἀνάθεμα]. Și va locui Ierusalimul cu nădejde.

12. Și aceasta va fi căderea, [prin] care Domnul va tăia popoarele care s-au războit cu Ierusalimul. Cărnurile lor se vor topi, stând ei pe picioarele lor, și ochii lor se vor scurge din găurile lor, iar limba lor se va topi în gura lor.

13. Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei [καὶ ἔσται ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ ἔκστασις Κυρίου ἐπ᾽ αὐτοὺς μεγάλη] și vor [va] apuca fiecare mâna aproapelui său și va îmbrățișa mâna sa către mâna aproapelui său.

14. Și Iudas va fi rânduit în Ierusalim și va aduna tăria tuturor popoarelor dimprejur, aur și argint și îmbrăcăminte întru mulțime foarte.

15. Și aceasta va fi căderea cailor și a catârilor și a cămilelor și a măgarilor și a tuturor dobitoacelor celor care sunt în taberele acelea, după căderea aceasta.

16. Și va [vor] fi câți or să rămână din toate neamurile cele care au venit împotriva Ierusalimului. Și se vor sui pe [fiecare] an [ca] să se închine Împăratului, Domnului, Atotțiitorului și [pentru] a sărbători sărbătoarea facerii cortului[5].

17. Și va [vor] fi câți nu or să se suie din toate semințiile pământului întru Ierusalim, [ca] să se închine Împăratului, Domnului, Atotțiitorului, [că] și aceștia se vor adăuga acelora.

18. Dar dacă seminția Egiptosului nu are să se suie, nici [nu] are să vină acolo, și peste aceștia va fi căderea, [prin] care Domnul va lovi toate neamurile, câte nu or să se suie să sărbătorească sărbătoarea facerii cortului.

19. Acesta va fi păcatul Egiptosului și păcatul tuturor neamurilor câte nu au să se suie să sărbătorească sărbătoarea facerii cortului.

20. În ziua aceea va fi cea de pe căpăstrul calului «Sfântă Domnului, Atotțiitorului», și vor fi căldările cele [care sunt] în casa Domnului ca vasele dinaintea feței jertfelnicului.

21. Și va fi toată căldarea în Ierusalim și în Iudas «Sfântă Domnului, Atotțiitorului». Și vor veni toți cei care jertfesc și vor lua din ele și vor fierbe în[tru] ele. Și nu va mai fi hananeos [χαναναῖος] în casa Domnului, a Atotțiitorului, în ziua aceea”.


[1] Profeție despre Înălțarea Sa la cer. Căci de pe Muntele Măslinilor S-a înălțat Domnul la cer.

[2] Profeție despre a doua venire a Domnului.

[3] Profeție despre Răstignirea Domnului.

[4] În ziua Învierii Sale din morți.

[5] Se referă la Sukkot. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sukkot.

Zaharias, cap. 13, cf. LXX

1. În ziua aceea va fi tot locul deschizându-se în casa lui David.

2. Și va fi în ziua aceea, zice Domnul, [că] voi nimici cu totul numele idolilor de pe pământ și nu va mai fi pomenirea lor. Iar pe profeții cei mincinoși și pe duhul cel necurat[1] îl [îi] voi îndepărta de pe pământ.

3. Și va fi, dacă omul încă are să mai profețească, și va zice către el tatăl său și maica sa, cei care l-au născut pe el: «Nu vei trăi, că[ci] cele mincinoase ai grăit în[tru] numele Domnului». Și îl vor împiedica pe el tatăl său și maica sa, cei care l-au născut pe el, în[tru] profeția lui.

4. Și va fi în ziua aceea [că] vor fi rușinați profeții[2], fiecare din vedenia lui, întru profeția lui, și se vor îmbrăca [întru] piele de păr [δέρριν τριχίνην], pentru că au mințit.

5. Și va grăi [fiecare dintre ei]: «Eu nu sunt profet, pentru că eu sunt om lucrând pământul, că[ci] om m-a născut pe mine din tinerețea mea».

6. Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu»[3].

7. Sabie, înalță-te împotriva păstorilor Mei[4] și împotriva omului cetățean al Meu, zice Domnul Atotțiitorul! Lovește pe păstori și împrăștie oile! Și voi aduce mâna Mea asupra păstorilor.

8. Și va fi în tot pământul, zice Domnul, [că] două părți va [vor] fi nimicit[e] cu totul și se va [vor] sfârși, iar a treia va rămâne în el.

9. Și voi trece a treia [parte] prin foc și îi voi lămuri pe ei [după] cum se lămurește argintul și îi voi încerca pe ei [după] cum se încearcă aurul. [Și] el va chema numele Meu, iar Eu îi voi asculta lui [îl voi asculta pe el]. Și [Eu] voi zice: «Poporul Meu este acesta», iar el va zice: «Domnul [este] Dumnezeul meu».


[1] Se referă la demoni.

[2] Profeții cei mincinoși.

[3] O altă profeție referitoare la Patimile Domnului.

[4] A conducătorilor religioși.

Predică la Nașterea Maicii Domnului [2019]

Iubiții mei[1],

credința în Dumnezeu, rugăciunea stăruitoare față de El și postirea cu lacrimi s-au împreunat în părinții Maicii Domnului, în Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα], și toată această asceză virtuoasă a primit un răspuns pe măsură de la Dumnezeu: vestea că vor naște pe Mariam [Μαριάμ][2], pe Născătoarea de Dumnezeu. Căci ei erau sterpi și nu aveau copii, și au primit-o pe Preacurata Fecioară Maria în urma ascezei lor celei pline de credința în Dumnezeu.

Dar pentru a cere cu ardoare un copil de la Dumnezeu, Sfântul Ioachim a avut nevoie de o mare întristare. Și această întristare i-a fost provocată în mod public de către un anume Rubim [Ρουβὶμ], care i-a reproșat că nu poate să aducă primul daruri lui Dumnezeu, pentru că el nu a făcut sămânță în Israil[3], adică nu a născut un copil. Și din cauza acestui reproș, Sfântul Ioachim „s-a întristat foarte”[4] și a căutat să vadă dacă Drepții lui Israil au avut cu toții copii. Și și-a dat seama că au avut cu toții copii, dar că Sfântului Avraam Dumnezeu i l-a dat pe Sfântul Isaac la bătrânețe[5].

De aceea, în întristarea lui cea mare, Sfântul Ioachim nu s-a mai întors acasă, la Sfânta Anna, ci s-a dus în pustie și a locuit într-un cort și a postit 40 de zile și 40 de nopți. Pentru că și-a făgăduit să nu mai mănânce și să nu mai bea, iar rugăciunea să îi fie lui mâncare și băutură, până ce îl va cerceta Domnul Dumnezeu pe el[6].

La rândul ei, Sfânta Anna își plângea acasă sterpiciunea ei[7] și s-a rugat lui Dumnezeu să o binecuvinteze și să audă rugăciunea ei, așa precum El a binecuvântat pântecele Sarrei și Sarra l-a născut pe Isaac[8]. Și cu toate că erau departe unul de altul, amândoi soții cereau același lucru: un copil de la Dumnezeu.

Și Îngerul Domnului a venit la Sfânta Anna și i-a adus vestea cea mare: că Domnul a auzit rugăciunea ei și ea va naște și despre sămânța ei se va auzi în toată lumea[9]. După care doi Îngeri i-au vestit că se apropie de casă soțul ei, Sfântul Ioachim[10]. Pentru că un Înger al Domnului îi vestise și lui Ioachim că i-a auzit Domnul rugăciunea lui și că Anna, femeia lui, va lua în pântece, și de aceea a venit cu turma acasă[11]. Și Sfânta Anna, bucuroasă, l-a așteptat la poartă și, când l-a văzut, a alergat spre el și l-a îmbrățișat și i-a spus: „Acum am cunoscut că Domnul Dumnezeu m-a binecuvântat pe mine foarte. Căci, iată, cea stearpă nu mai [este] stearpă și cea fără copii va lua în pântece!”[12].

Și ei se bucurau dumnezeiește, pentru că credeau în Dumnezeu, în Cel care le făgăduise copil la bătrânețe! Credeau că vor naște un copil, deși nu se împreunaseră trupește unul cu altul și copilul nu se concepuse în pântecele mamei. Căci Maica lui Dumnezeu s-a născut pe cale firească, din împreunarea trupească a părinților ei, dar atunci când a voit Dumnezeu.

Iar mai înainte să o conceapă pe Născătoarea de Dumnezeu, Sfântul Ioachim I-a adus daruri lui Dumnezeu. Căci el I-a mulțumit lui Dumnezeu, pentru că a crezut în făgăduința Lui. Și când s-au împlinit zilele ca ea să nască, Sfânta Anna a născut o fetiță și au numit-o pe ea Mariam[13].  Care înseamnă „Cea iubită de Dumnezeu”[14].

Și cine a născut-o pe Cea iubită de Dumnezeu? A născut-o Anna, care înseamnă „Cea frumoasă”[15]. Pe când Ioachim înseamnă „Cel ridicat de Dumnezeu”[16]. Pentru că numai Dumnezeu te face frumos și numai El te ridică din păcatele tale și te face un nume mare.

Sfinții Ioachim și Anna nu au apelat la medicina umană, ci la Dumnezeu pentru nevoia lor. Pentru că El este Făcătorul vieții noastre. Dumnezeu ne-a zidit în pântece și ne zidește continuu și ne poartă de grijă în fiecare clipă a vieții noastre.

Însă, chiar dacă apelăm la inseminarea in vitro[17], din cauza unei neputințe fizice, și spermatozoidul fecundează ovulul în laborator[18] și nu în uterul mamei, tot Dumnezeu e Cel care creează sufletul copilului nostru și tot El îl ajută pe prunc să se zămislească și să se dezvolte în pântecele mamei. Pentru că inseminarea in vitro nu externalizează decât momentul conceperii copilului, dar nu și dezvoltarea lui în pântece și nașterea lui. Iar Dumnezeu e întotdeauna prezent și lucrător în viața noastră, creându-l pe om cu suflet și trup. Căci din momentul zămislirii pruncului, din momentul întâlnirii minunate dintre cele două celule sexuale ale părinților lui, copilul e copil, copilul are suflet și orice atentat la viața lui e o crimă.

De aceea, ziua de 8 septembrie, ziua nașterii Născătoarei de Dumnezeu, e o zi de bucurie pentru toate mamele credincioase. Pentru că o mamă credincioasă își consideră pruncul drept darul lui Dumnezeu în viața ei. Și așa și este: copilul e darul lui Dumnezeu în viața părinților săi! Și dacă el e un dar și nu o proprietate, atunci și noi trebuie să ne dăruim pruncii lui Dumnezeu. Să îi dăruim Lui încă mai înainte de a se naște, pentru ca ei să fie daruri bucuroase în viața noastră. Căci Dumnezeu știe cel mai bine viitorul copiilor noștri, pentru că îl știe din veci și pentru veci.

Astăzi, soția mea, Doamna Preoteasă Gianina Maria-Cristina împlinește 42 de ani și, după cum știți, eu sunt foarte bucuros și împlinit cu tot ceea ce face ea. Munca ei, dăruirea ei, evlavia ei, competența ei în munca de cercetare sunt o școală continuă pentru mine. Și mă bucur să învăț continuu de la soția mea, după cum mă bucur să învăț continuu de la toți oamenii lui Dumnezeu, care Îi slujesc Lui cu evlavie.

Îi spun la mulți ani cu multă dragoste și îi doresc multe realizări editoriale, pe care să le ducă la bun sfârșit în pace, cu sănătate și cu bucurie sfântă! Totodată spun la mulți ani tuturor celor care astăzi își sărbătoresc ziua patronimică, pentru că Maica lui Dumnezeu este Stăpâna și Ocrotitoarea noastră, a tuturor! Și oricând vrem să învățăm cum să trăim pe acest pământ, trebuie să o rugăm pe Maica lui Dumnezeu să ne învețe. Pentru că ea ne învață cu adevărat cum să fim bărbați și femei ale lui Dumnezeu, care să trăim cu smerenie și cu cuviință înaintea Lui. Amin!


[1] Începută la 13. 27, în zi de miercuri, pe 4 septembrie 2019. Zi cu soare, 25 de grade, vânt de 19 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/591/sxsaintinfo.aspx.

[3] Evangelia Apocrypha, adhibitis plurimis codicibus graecis et latinis maximam partem nunc primum consultis atque ineditorum copia insignibus, collegit atque recensuit Constantinus de Tischendorf, editio altera, ab ipso Tischendorfio recognita et locupletata, Ed. Hermann Mendelssohn, Lipsiae, MDCCCLXXVI [1876], p. 3.

[4] Ibidem. [5] Idem, p. 3-4. [6] Idem, p. 4. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 6. [9] Idem, p. 8. [10] Idem, p. 9. [11] Idem, p. 9-10.

[12] Idem, p. 10. [13] Idem, p. 11-12.

[14] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_(name).

[15] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Anna_(given_name).

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Joachim_(given_name)

[17] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fertilizare_in_vitro. [18] Ibidem.

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [3]

După cum se observă, Fericitul Daniil rezumă poetic primele capitole din Facerea, după care vorbește despre iconomia mântuirii neamului omenesc prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Însă rezumatul acesta e departe de a fi o simplă versificare a momentelor esențiale ale istoriei umanității.

Expresivitatea poetică poate fi alăturată, la prima vedere, celei a lui Vasile Voiculescu (comparație care rămâne valabilă și în cazul altor texte), care se individualizează printr-o anumită apăsare de „țărână aspră” și de „humă grea”. Însă, spre deosebire de Voiculescu, aici duhul zboară mult mai repede și mult mai ușor de sub obrocul materiei apăsătoare. Nu „pârguirea cărnii” reține atenția – humă arsă sub lumina dumnezeiască și modelată „cu mâna” Olarului – ci faptul că primul om e „de viață pătruns” (cf. Fac. 2, 7). Poezia nu suferă de împotmolirea în patimile cărnii, ci surprinde în simboluri zborul, depărtarea de ele, înduhovnicirea.

Diferența esențială de Vasile Voiculescu se vede și mai bine în versurile următoare. Relatarea faptelor e mistică, tinde mereu spre înălțarea abruptă către semnificații tainice și sublime, nu îngăduie lenevirea minții în cele terestre. Când credeam că poetul o să insiste, voiculescian, pe mrejele cărnii și pe cursele în care se prinde sufletul, „icoana” lui Dumnezeu, omul dintâi (cel făcut după chipul/ icoana Lui și după asemănare, cf. Fac. 1, 26, LXX: ἄνθρωπον κατ᾽ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾽ ὁμοίωσιν) se dezvăluie a fi „rod și semn supus”.

De ce „rod”? Pentru că omul a fost rodirea cea mai înaltă dintre toate roadele pământului, care a dat din sine, la porunca lui Dumnezeu, atât verdeață, iarbă și copac roditor (Fac. 1, 12), cât și animale, reptile și fiare (Fac. 1, 24)[1]. Pe el, pe om, nu pământul l-a scos din sine, ci Dumnezeu „cu mâna” l-a modelat după icoana Sa și a suflat peste el, dându-i „suflare de viață” (Fac. 2, 7)[2]. Și după ce omul a păcătuit și a căzut din Rai, Dumnezeu l-a rezidit când „adevărul din pământ s-a ridicat și dreptatea din cer a privit. Căci și Domnul va da bunătate și pământul nostru își va da rodul lui” (Ps. 84, 12-13)[3], prin întruparea lui Hristos.

Numindu-l pe Sfântul Adam „rod și semn supus”, Fericitul Daniil a subliniat ceea ce adesea se trece repede cu vederea, și anume că primul om a fost cu totul smerit și ascultător de Dumnezeu, că nu a avut aplecare spre păcat până ce nu a fost ispitit.

Ba chiar Fericitul Daniil face o precizare teologică importantă: Adam a fost „semn supus,/ prin care pe toate numele Ți-ai pus”. Se referă la faptul că „Adam a numit nume tuturor vitelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului” (Fac. 2, 20)[4]. Dar aduce în plus precizarea că, punând nume tuturor ființelor vii, Adam a pus pecetea lui Dumnezeu asupra lor, prin nume. Pentru că el, fiind icoană a lui Dumnezeu, le-a numit pe ele ca unul care reflecta iconic lumina lui Dumnezeu, pe care a imprimat-o și asupra lor. În felul acesta, chipul lui Dumnezeu s-a imprimat și mai adânc asupra întregii creații, prin numire: pecetea Cuvântului Creator (a Logosului, a Rațiunii), dar și icoana întregii Treimi lucrătoare.

Dumnezeu l-a asociat astfel pe om la actul Său de creație, împlinind, cu harul și înțelepciunea date de El, desăvârșirea lucrării Sale prin numirea tuturor vietăților. Iar omul s-a arătat întru totul supus și ascultător de Dumnezeu, împlinind voia Lui, ca mai târziu Preacurata Fecioară, când a acceptat să Se întrupeze din ea Dumnezeu Cuvântul – în amândouă situațiile Dumnezeu dând omului o cinste imensă, făcându-l (cu accepțiunea sa) copărtaș la zidirea și, respectiv, la rezidirea lumii. Și dacă prima dată a fost ascultător bărbatul fără femeie, a doua oară a fost femeia fără bărbat…

Această calitate a Sfântului Adam de a fi icoană/ oglindă reflectoare a slavei lui Dumnezeu – pe care a imprimat-o și asupra celorlalte ființe cu suflet, prin chemarea numelui lor – o remarcă și autorul nostru, când spune: „Taina libertății, care m-a sădit,/ domn să fiu pe fire și peste jivine,/ făcea să-Ți răsfrâng, în chip însorit,/ slava Ta pe apa lacurilor line”. Și aici se întâlnește cu Eminescu, care a poetizat în nenumărate rânduri nostalgia sa după această adamică reflectare, din icoana omului, a luminii dumnezeiești, spre cosmosul convorbitor cu omul prin rațiunile sădite în el de Dumnezeu și con-firmate[5] de Adam.

Copilul-prinț al pădurii din O, rămâi…, care se oglindește „în a apei strălucire”, indică neîndoielnic nostalgia lui Eminescu după condiția adamică, dorul de regăsire a Raiului pierdut. El „se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”: nu e îndrăgostit narcisistic de sine, ci de icoana luminoasă a lui Dumnezeu din sine (exegeza noastră literară cunoaște mai degrabă miturile păgâne, pe care le accesează adesea, cu entuziasm și fără rezerve, dar face grimase de nedescris când e vorba de Biblie și de teologia creștin-ortodoxă). Într-o natură paradisiacă (amintind Paradisul), e „răpit de farmec” – răpirea face parte din terminologia extazului mistic –, încât anii lui „se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”: ne este indicat aici (ca dorință/ dor al poetului) timpul dinafară de timp, veacul cel veșnic…

Spuneam altădată că „în toată opera eminesciană, «ape sclipesc ca şi oglinzi» (Sub cerul plin de nuori)”[6]. Și când Soarele-Dumnezeu apune „de pe cerul cugetării” omenești (Memento mori), când omul nu mai trăiește paradisiac, poate măcar să îndrăgească „noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu” (Călin (file din poveste)). Adică să caute urmele strălucirii dumnezeiești pe pământ și în el însuși.

Dar e posibil ca, vorbind despre om ca „chip însorit” – plin de lumina Soarelui dumnezeiesc –, care răsfrângea „slava Ta pe apa lacurilor line”, Fericitul Daniil să fi cunoscut și spusa Sfântului Teodoros al Ierusalimului, reprodusă apoi de Sfântul Nicodimos Aghioritul (de unde a aflat-o și Eminescu), anume că în toată zidirea/ creația se vede chipul lui Dumnezeu ca în ape soarele[7].

„Izvora din mine, măreției Tale,/ bucuria lumii ce-o cântam la stele”: acele stele la crearea cărora „M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei” (Iov. 38, 7)[8]. Imnul lui Adam se adaugă la imnele Îngerilor. Adam, macrocosmos în microcosmos, făptură alcătuită din măreție și smerenie, face legătura între lumea de sus, a Îngerilor, și cea de jos, a celor materiale: el cântă cu Îngerii imne de slavă lui Dumnezeu în vreme ce răsfrânge, „din chip însorit” (din icoana de lumină a ființei sale în care luminează Dumnezeu), „slava Ta pe apa lacurilor lină”.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[3] Cf. Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/01/scriere-pe-firmament/.

[6] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Ed. Universității din București, 2013, p. 281.

Sau în Eminescu: între modernitate și tradiție (varianta accesibilă online, revăzută și adăugită, a cărții citate anterior), Teologie pentru azi, București, 2015, p. 449, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[7] Cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, versiune diortosită a traducerii româneşti din 1826, tipărită la Mânăstirea Neamţ prin osteneala Arhimandritului Dometian, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 42.

[8] Cf. Cartea Sfântului Profet Iov, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [56]

Viața aceasta e timpul în care „eu mă cern. Cu negrul ciur spart,/ Imensul ciur purtat”.

Iar această cernere înseamnă o suită de morți, de coborâri „prin prăpăstii,/ Până la fundul fiecărui/ Mormânt”. După care „iarăși mă saltă pentru cernerea rară/ Aburul argilei”.

Și din nou poetul intuiește foarte adevărat că această cernere, aceste succesive morți și învieri sunt pentru a-l face să dorească altceva mai mult decât această existență: „Parcă aș vrea să curg prin porii/ Unei alte lumini/ Să fiu cernut mărunt peste o stea/ Cu zimți noi,/ Într-un strat uniform,/ Ca primul om” (Cernere).

Cernerea este pentru a ne întoarce la starea adamică, pentru a redeveni cum ne-a zidit Dumnezeu…

Dimineața „întind inima/ Pentru porția mea de zi”, zice Sorescu. Și tot el conștientizează și recunoaște că „Pământul meu amenajat/ Pentru gânduri și sentimente/ Cunoaște și fiorii țelinei sălbatice/ Nelucrată de mâna lui Dumnezeu (Stare maximă)”.

Expresivitatea e dosofteiană la final, iar ideea patristică și filocalică. „Și-i de mâna Lui lucrată/ Toată laturea uscată” (Ps. 94), scria Dosoftei, referindu-se la pământ (iată că totuși Sorescu n-a rămas indiferent la poezia veche).

Însă, după ce omul a păcătuit, nu numai pământul a început să rodească spini și ciulini (Fac. 3, 18)[1], ci și pământul inimii lui și al tuturor urmașilor lui a început, așa cum au tâlcuit Sfinții Părinți, să nască spinii și ciulinii gândurilor și ai sentimentelor rele. De aceea mi se pare că poetul se exprimă filocalic atunci când zice: „Pământul meu amenajat/ Pentru gânduri și sentimente/ Cunoaște și fiorii țelinei sălbatice/ Nelucrată de mâna lui Dumnezeu”.

Țelina sălbatică e cugetarea și simțirea pe care nu Dumnezeu le-a sădit în inima omului, ci diavolul, vrăjmașul omului. Iar pentru această țelină sălbatică trebuie plugul rugăciunii neîncetate, ne învață Sfinții Părinți. De care intelectualii noștri nu vor să audă și apoi ne mai mirăm de ce sunt plini de toate bălăriile amoralității, în ciuda faptului că le merge mintea…


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/26/facerea-cap-3/.

Predica la 14 ani de la hirotonia mea întru Diacon

Iubiții mei[1],

în mod providențial s-a păstrat în imagini atmosfera zilei în care am fost hirotonit Diacon[2]. Dar și chipul meu din acea zi[3]: eu sunt cel din față, din dreapta, în veșmânt diaconal alb și cu marama primită de la bunica mea Floarea la gât.

Biserica unde am fost hirotonit a fost resfințită în acea zi, dar Slujba s-a făcut afară. Era o zi de duminică, călduroasă, ziua de 4 septembrie 2005. Și pentru că era invitat și PS Irineu Popa[4], viitorul Mitropolit al Olteniei, PS Galaction[5] i-a cerut acestuia să mă hirotonească întru Diacon.

Am trăit Hirotonia diaconală într-o profundă pace și bucurie dumnezeiască. Toată acea mulțime de oameni nu m-a deranjat interior, pentru că eram mai mult în mine decât în afară. Apoi am consumat pentru prima oară Sfântul Potir, Domnul umplându-mă de focul dragostei Sale. Eram doar cu mamaia Floarea și cu Doamna Preoteasă Gianina Maria-Cristina, soția mea, și am mers și am ajuns acasă cu pace.

Dar hirotonia întru Diacon a însemnat punerea mea în slujire, punerea mea în fața Sfintei Mese, umplerea mea de îndrăzneală sfântă, pentru ca să pot să Îi slujesc lui Dumnezeu. Căci între îndrăzneala sfântă pe care ți-o dă Hirotonia și îndrăzneala sinucigașă de a săvârși Cele Sfinte fără Hirotonie e o imensă diferență. Pentru că atunci când Dumnezeu te pune în Preoție, El îți dă totodată și îndrăzneala sfântă de a-I sluji Lui. Dar când crezi că poți să Îi slujești lui Dumnezeu și fără Hirotonie, și fără Biserică, și fără voia lui Dumnezeu, atunci tot ceea ce faci este o insultă continuă la adresa lui Dumnezeu.

– Cum, în ce clipă a apărut îndrăzneala sfântă de a-I sluji lui Dumnezeu?

– În timpul Hirotoniei și imediat după aceea s-a întărit în mine, a devenit o certitudine! Pentru că atunci când în mod simțit s-a coborât în mine harul Preoției, totodată a apărut și îndrăzneala sfântă de a mă apropia de Sfântul Antimis și de a-I sluji lui Dumnezeu. Cu câteva minute mai înainte nu îndrăzneam, pentru că știam că nu sunt hirotonit. Dar când mâna lui Dumnezeu m-a atins și slava Lui a coborât în mine, atunci a devenit o realitate personală, o normalitate, ceea ce cu câteva minute înainte nu era.

Pentru că îndrăzneala de a-I sluji lui Dumnezeu este tocmai conștientizarea faptului că Hirotonia este o intrare și mai profundă în intimitatea cu Dumnezeu, o intrare întru slujire și pentru slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci ea e o intimizare abisală cu Dumnezeu și totodată o legare a ta de tot șirul imens al celor care au fost hirotoniți vreodată în Biserica Dumnezeului Celui viu. De aceea, un Diacon, un Preot sau un Episcop se simte împreună-slujitor cu toți cei hirotoniți de Dumnezeu de-a lungul secolelor. Toți ai Preoției au primit în ei harisma slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor. Și harisma dumnezeiască a slujirii este o intrare sfântă înaintea lui Dumnezeu, pentru că El ne întărește spre a-I sluji Lui și pentru a propovădui voia Sa.

Διάκονος [diaconos] înseamnă Slujitor. Dar nu un slujitor la mese, nu un chelner, ci un Slujitor hirotonit de Dumnezeu, umplut de harul Preoției, care slujește împreună cu Episcopii și cu Preoții Slujbele Dumnezeiești ale Bisericii. Și Preoția Bisericii este tripartită dintru început, după voia lui Dumnezeu, adică formată din Diaconi, Preoți și Episcopi, și ea nu poate fi modificată de nimeni. Pentru că în Biserica lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu se păstrează neschimbate peste timp, fiind privite și slujite cu evlavie și cu conștiința că suntem nevrednici de statutul nostru de Slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că Preoția Lui e mult prea mare pentru fiecare dintre noi. Și Dumnezeu, Care este adevăratul Preot, adevăratul Sfințitor, adevăratul Liturghisitor al Celor Sfinte, e Cel care slujește toate prin intermediul nostru și împreună cu noi. Căci nimeni nu ar putea fi vrednic să se apropie de Dumnezeu și să Îi slujească Lui, dacă El Însuși nu ne-ar întări spre această slujire.

Ca Diacon, și apoi ca Preot, a trebuit să slujesc și în momente bune, dar și în momente inconfortante pentru mine. Când ești bucuros, când ești împlinit, când ești în pace, te bucuri să slujești, ești în largul tău, lucrurile vin de la sine. Dar sunt dese situațiile când ești ispitit, când ești asaltat de griji, de diverse nevoi, și atunci te lupți interior pentru o anumită…liniște, liniște a slujirii, pentru simțirea harului Său, pentru bucuria ta. Și atunci îți dai seama că El, Dumnezeul Căruia tu Îi slujești, de fapt, face cea mai mare parte din slujirea ta. Pentru că El te întărește întru slujire, El te unifică interior, El te umple de bucurii, simțiri, înțelegeri și vederi sfinte, că El le împlinește pe toate, pe toate cele pe care tu le începi, le conduci și le termini dimpreună cu El.

Și din aceste oscilații interioare, din aceste suișuri și coborâșuri ale mele, ale trăirii mele cu Dumnezeu, mi-am dat seama că Dumnezeu înțelege foarte bine neputința mea și oboseala mea. El nu îmi cere să mor, ci să fac tot ceea ce sunt în stare! Și pentru a mă dărui în slujirea față de El, El Însuși mă întărește și mă duce acolo unde trebuie.

Pentru că Preoția, iubiții mei, nu este doar responsabilitate, doar oboseală, doar fugă, doar o întâietate în Biserică, ci și o bucurie enormă, o împlinire enormă, o sfințire continuă! Preoția e viața de taină cu Dumnezeu! E intrarea sfântă la El și slujirea împreună cu El, pentru a înțelege lucruri unice, inexprimabil de frumoase și de sfinte.

Iar Preoția e o imensă îndrăzneală [παρρησίαν] înaintea lui Dumnezeu, dar una voită și acceptată de El. Pentru că El a dorit și dorește pentru Biserica Lui Slujitori ai Săi, care să cunoască cum trebuie să slujească, cum trebuie să predice, cum trebuie să sfătuiască pe oameni.

Însă noi, robii tipicului, robii slavei deșarte, robii aparențelor, credem că a sluji lui Dumnezeu înseamnă a le face pe toate ca la carte, dar a nu simți nimic, a nu trăi nimic dumnezeiește în timpul slujirii bisericești. Noi credem că a predica înseamnă a impresiona publicul, când a predica înseamnă a explica dumnezeiește, din experiență proprie, viața creștinilor. Noi credem că sfătuirea este o lecție predată cu emfază, când sfătuirea e o vorbire prietenească, sinceră, smerită cu alții, așa cum ne vorbim nouă înșine. Căci dacă am sluji, am predica și am sfătui așa cum trebuie, atunci ne-am uita la ce simțim când slujim, la ce avem de dăruit altora din ce avem, la folosul real al oamenilor.

Nu îmi place să fiu pedant cu oamenii care n-au habar despre teologie în mod aprofundat și despre viața mistică. Pentru ei simplific lucrurile și le ofer la nivelul lor. Căci mă simt bine numai atunci când nu întunec bucuria cu vorbe, ci îmi păstrez liniștea oriunde aș fi. Eu cred că oamenii care vin și se spovedesc, primesc harul Lui, care îi învață să se spovedească. Și cei care se împărtășesc cu Domnul sunt învățați de către El ce să facă, ce să simtă, cum să acționeze într-o situație sau alta. Oamenii care vin la Dumnezeiasca Liturghie nu pleacă la fel, chiar dacă nu știu să exprime acest lucru în cuvinte. Iar cei care dau milostenie, care fac lucruri bune, care țin la familia lor, la tradițiile noastre sfinte, la țara noastră, la strămoșii lor, sunt învățați de Dumnezeu ce să facă în mod continuu. Pentru că Dumnezeu înmulțește binele, înmulțește binecuvântarea, înmulțește cunoașterea și bucuria, acolo unde există deschidere către El și către oameni.

Iar sensul deschiderii interioare e sensul slujirii sfinte. Pentru că noi Îi slujim lui Dumnezeu ca Celui care e începutul, cuprinsul și împlinirea a tot binele. Noi Îi slujim Lui cu iubirea cu care El ne slujește nouă. Sau ne ajută pe noi ca să Îi slujim Lui. Și fiind în slujirea Lui, noi ne deschidem tot mai mult către El și către oameni, către întreaga creație, pentru că nu mai avem nimic de ascuns. Iubirea nu e ascundere, ci dăruire! Și când te dărui, atunci faci bine și vrei binele pentru întreaga creație.

Am urmărit cu consternare incendiile imense din Amazonia[6] din aceste ultime zile[7]. Orice incendiu de proporții, orice poluare necugetată a naturii, orice schimonosire interioară a oamenilor mă doare. Și cred că trebuie să ne doară pe toți! Pentru că slujirea lui Dumnezeu implică și slujirea oamenilor, cât și păstrarea întregii creații în curăția ei dată de Dumnezeu. Pământul, apa, aerul, mâncarea, toate comorile spirituale și materiale de pe fața pământului sunt ale noastre, ale tuturor. Sunt darurile Lui pentru toți. De aceea, poluarea lor înseamnă îmbolnăvirea noastră. Orice stricăm, orice pângărim, orice distrugem cu nesăbuința noastră are repercusiuni în viața noastră. Căci tot binele lumii coboară de la Dumnezeu și se extinde din Biserica lui Dumnezeu, prin noi, creștinii Lui. Pentru că noi toți suntem responsabili cu slujirea lumii, a întregii lumi.

Preoția Bisericii învață tot poporul credincios să slujească. Învață că slujirea e dăruire și bucurie, e sfințire a oamenilor și a întregii creații. Și oamenii care cred în Dumnezeu și se sfințesc împreună cu El, aceștia dăruie iubirea Lui tuturor.

De aceea, iubiții mei, îndemnul meu în această sfântă zi e spre asumarea tuturor și spre slujirea tuturor oamenilor! Și cum să îi asumăm pe toți oamenii în viața noastră? Prin aceea de a ne ruga pentru ei și de a ne păsa de ei, de toți la un loc și de fiecare în parte. Și le slujim tuturor, dacă muncim pentru binele tuturor. Și muncim pentru binele tuturor, dacă ne facem pe noi jertfe vii aduse lui Dumnezeu. Căci pe măsură ce ne sfințim viața noastră, pe atât îi ajutăm și pe alții să se curățească, să se lumineze și să se sfințească.

La mulți ani tuturor și multă pace și bucurie! Amin.


[1] Începută la 14. 45, în zi de vineri, pe 30 august 2019. Zi cu soare, 33 de grade, vânt de 10 km/ h.

[2] A se vedea aici: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=744463399088017&id=713750765492614.

[3] Imaginea e de aici: https://scontent.fotp3-1.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/22789150_744462942421396_6841000556433181251_n.jpg?_nc_cat=111&_nc_oc=AQklJwKKIKpyxRgfTEQ8yT3lp2ag-E7h6G26cNfC_92Izlqb-wEA33aO6Zh7jPT1scQ&_nc_ht=scontent.fotp3-1.fna&oh=d3b3462ba2d1d630e5e843b48bf5bc89&oe=5DCB05BD.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Popa.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Galaction_Stângă.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pădurea_Amazoniană.

[7] Idem: https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/natura-si-mediu/incendii-fara-precedent-in-padurea-amazoniana-emanuel-macron-casa-noastra-a-luat-foc-trebuie-sa-discutam-urgent-la-g7-1177097.