Asimetria durerii [2]

Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, 249 p.

Ce-a văzut Vulturescu în Serbia lui 1999? În „inima Serbiei” a văzut „un șir de mănăstiri în flăcări, un colier/ de poduri inundate, sate aruncate-n aer,/ o turmă de oi plutind peste inima arsă/ a păstorilor, orașe înscrise-n cenușa vie[,]/ plină de lacrimi”, p. 101. O zi de Paști trăită „sub bombe”, p. 101.

Iar „liniștea lui Dumnezeu” înmuțește (verbul folosit de Adam) pe buzele oamenilor, p. 102, pe când Marin Mincu „înghite tăcerea”, p. 103.

A privi înseamnă a suferi. Pentru că „tot ce văd cu ochii/ mă doare”, p. 104. Pentru că înțeleg ceea ce văd. Mă doare ceea ce înțeleg.

În 1998, la Oradea, pe 12 iunie, se decisese să nu mai scrie poeme „cu dedicații”. Însă nu s-a ținut de cuvânt. Într-un alt poem, din 1997, scris la București, pe 31 martie: „nu iubesc cerșetor/ și sexual pe nimeni pe lume”, p. 106. Pentru ca ultimul vers să fie: gura ta este „turbată ca o cruce cuviincioasă”, p. 107.

Din nou rămasul său „definitiv”, p. 108. Iar aici, în poemul de la Oradea, din martie 1998, Adam a declarat: „Singurul meu prieten e cerul”, p. 108. Și când îl doare, el își înghite cuvintele, p. 108, și se întreabă unde începe cercul, p. 108.

Nichita a devenit un clopot, pentru că el este „un poet ca un popor”, p. 109.

Însă, de ce „în loc de înger, un drac mare/ pe Golgota-n ochi ne sare”, p. 109? De ce să Îl înlocui pe Domnul cu un drac mic, că „mare” nu va fi niciodată?

Și de ce ai ajuns să ai răbdarea „cât o piatră”?!, p. 109. Îți vine să dai cu ea? Însă, în mod neașteptat, în loc ca Nichita să fie clopotul nostru, unul cât un popor sau care să trezească popoare, aflăm că Adam e clopotul nebun al lui Nichita. Pentru că el spune în penultimul vers: „clopotul tău nebun sunt eu”, p. 110. Cu referire la Nichita. Iar în ultimul: „Rămân aici și bat mereu”. Pentru că și Adam dorește să rămână un clopot viu al literaturii, el, cel care se simte „la marginea/ timpului nostru”, p. 115. Căci dorește să trăiască pretutindeni, p. 116.

Adam se declară „un tăietor de copaci”, pentru că nu se pricepe la pământ, p. 118. Dar „la muncă țin/ ca la Dumnezeu”, p. 118. Când se lasă „o tăcere anormală” peste lume, din cauza intereselor politice și economice de tot felul, poetul vede și aude „mult mai bine” ca de obicei și așteaptă trăsnete și fulgere, p. 119. Pentru că pedepsele lui Dumnezeu vin la timpul lor.

Când este liniștea ta „galbenă”?, p. 122.

El, aici, e „un fel de lumină”, deși unii spun că e „un fel de nimica”, p. 126. Și se apropie de iubita lui „cu o viteză de lumină”, p. 129. Căci „fără rușine iubesc/ și sunt iubit”, p. 131.

Însă poți muri de multă bucurie: „pot să mor/ de atâta bucurie”, p. 133. Mai ales când te vezi cu Dumnezeu „la El acasă”, p. 134, în Biserica Lui.

În p. 139 avem parte de o surpriză frumoasă: o pagină manuscriptică din 2005. Un poem dedicat de Adam lui Marin Sorescu. În care apare sintagma „râmă de lumină”, p. 139.

Despre piesa Iona a lui Sorescu[1], Adam spune că „a fost un manual/ de pescuit abisuri”, p. 142.

Se declară: „un mort aproape viu”, p. 144.

O altă blasfemie: „nici El/ n-o cunoștea la-nceputul/ începutului/ mult mai concret, p. 146, când El cunoaște toate din veci.

De ce a ajuns viața ta „pe rug”, p. 152?

A lătra în loc de a vorbi: „Cum recunosc un Dumnezeu/ care nu latră dumnezeiește/ ca mine?”, p. 164. După care cum afli despre Dumnezeu într-un mod familiar: „despre Dumnezeu/ aud și una și alta/ exact cum din mână-n mână/ se împrumută un fuior/ de lână la tors”, p. 170.

Își sapă groapa de viu, pentru că vrea o groapă „pe măsura sufletului” său, p. 172. Și îl doare sufletul „de-a binelea”, p. 174.

Cobișnița natală e „celestă”, p. 178, în poemul de mari dimensiuni. Și-a adunat viața „din val în val”, p. 186. Undirea vieții în p. 199. Cercetarea ei.

Intră „într-o biserică ascunsă” cu propria lumânare a vieții sale, p. 200. Numește Dunărea drept „mama” noastră, p. 200. Și el e de modă veche, de „moda Dunării”, p. 201.

„Bezna luminii”, p. 204. Primele două versuri în limba engleză, p. 208. Osul ficatului și osul inimii, p. 210.

Probabil despre o femeie: „Tu ești o furtună/ de îngeri”, p. 211. După care o altă formă de a avea: îmi „aparține un corp gol/ de femeie aproape necunoscută”, p. 215. Tot aici: „surâsul Domnului” și „pagina ruginită și biblică”.

Vrea să fie apărat „dureros de dulce” de paharul lui Dumnezeu cel „plin de evenimente” și „de pagina atât de ruginită din Biblia mare”, p. 216. Adjectivul golgotean, p. 216. În p. 224: „crăpătura de viață”. Pentru că viața noastră aici e foarte puțină.

Ultimul poem al cărții e în p. 240.

Paginile 241-243 sunt cu date biografice despre Adam, dar nesemnate. Poate că sunt scrise de el însuși la persoana a 3-a.

Adam Puslojić s-a născut pe 11 martie 1943 la Cobișnița, în Serbia, a făcut Facultatea de Filologie la Belgrad (1962-1967), volumul de debut: Există pământul (1967). Între 1970-2008 a publicat 24 de cărți în sârbă și 8 în română până în 2008, fiind tradus în peste 20 de limbi, p. 241. Finalul trilogiei Asimetria durerii.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iona_(piesă_de_teatru).

Iezechiil, cap. 12, 17-28, cf. LXX

17. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

18. „Fiule al omului, pâinea ta cu întristare o vei mânca și apa ta cu durere și [cu] necaz o vei bea.

19. Și vei zice către poporul pământului: «Acestea zice Domnul celor care locuiesc Ierusalimul pe pământul lui Israil: <Pâinile lor cu lipsă le vor mânca și apa lor cu risipire o vor bea, pentru ca să nimicească pământul cu umplerea sa, căci în[tru] neevlavie [sunt] toți cei care locuiesc în[tru] el>».

20. Iar cetățile lor, cele care sunt locuite, vor fi pustiite și pământul spre stingere va fi și veți cunoaște [acestea toate], pentru că Eu [sunt] Domnul”.

21. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

22. „Fiule al omului, cine vă este vouă parabola aceasta pe pământul lui Israil, zicându-vă: «Departe [sunt] zilele [μακρὰν αἱ ἡμέραι], [căci] a pierit vedenia [ἀπόλωλεν ὅρασις]»?

23. Pentru aceasta, zi către ei [acestea]! «Acestea zice Domnul: <Voi întoarce parabola aceasta [împotriva voastră] și nu mai are să zică parabola aceasta casa lui Israil>». Că[ci] vei grăi către ei[, zicându-le]: «Apropiatu-s-au zilele și cuvântul a toată vedenia [ἠγγίκασιν αἱ ἡμέραι καὶ λόγος πάσης ὁράσεως]».

24. Că[ci] nu va [mai] fi încă toată vedenia cea mincinoasă [ὅτι οὐκ ἔσται ἔτι πᾶσα ὅρασις ψευδὴς] și ghicindu-le pe cele spre har în mijlocul fiilor lui Israil [καὶ μαντευόμενος τὰ πρὸς χάριν ἐν μέσῳ τῶν υἱῶν Ισραηλ].

25. Pentru că Eu, Domnul, voi grăi cuvintele Mele, voi grăi și voi face [λαλήσω καὶ ποιήσω]. Și nu [o] lungesc încă [καὶ οὐ μὴ μηκύνω ἔτι] [acea vreme], că[ci] în zilele voastre [este] casa care amărăște [ὅτι ἐν ταῖς ἡμέραις ὑμῶν οἶκος ὁ παραπικραίνων]. Voi grăi cuvânt și voi face, zice Domnul”.

26. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

27. „Fiule al omului, iată casa lui Israil care amărăște! [Căci,] zicând, [ei] zic: «Vedenia pe care acesta o vede [este] spre multe zile și spre vremurile cele îndelungate [și] acesta [pe ea o] profețește».

28. Pentru aceasta, zi către ei [acestea]! «Acestea zice Domnul: <Nu o să mai lungesc toate cuvintele Mele, pe care [Eu] le voi grăi, [ci] voi grăi și voi face [λαλήσω καὶ ποιήσω], zice Domnul>»”.

Al 39-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Și-au pus mintea lor
în stomac pentru ca
să nu le facă probleme.
De aceea nu le plac poemele, ci
bucățile la grătar,
berea, lâncezeala.
Le plac glumele lor fără gust.
N-au timp de suflet
pentru că și-au ales
moartea.
Și o celebrează
în fiecare zi
în locul vieții.
Dacă îi întrebi ce viață
mai fac îți vor spune că
o duc foarte bine,
dar tu știi sigur că mint
de îți crapă obrazul.
N-au dat BACul,
n-au viitor,
n-au trecut,
n-au demnitate.
Dar au tupeul
de-a fi nesimțiți
cu pâinea caldă
și aburindă.
Au tupeul de-a împuți
în jur atmosfera.
Și astea toate numai
pentru că mintea,
cerul minții lor,
și l-au închis în stomac
și nu l-au lăsat să vadă
dumnezeiește.
Nu l-au lăsat să înțeleagă
voia lui Dumnezeu cu ei.

Asimetria durerii [1]

Adam Puslojić, Asimetria durerii, cu 11 ilustrații de Mircia Dumitrescu, al 3-lea volum din trilogia Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2008, 249 p.

Introducerea autorului e în p. 5-6. Și consideră că Asimetria durerii este „un început…de destăinuire, de descifrare”, p. 5, personală. A început să scrie în limba română după ce a publicat 16 volume în limba sârbă, p. 6. Tatăl său, Dragoliub, a fost omorât la vârsta de 33 de ani de fasciștii croați în al doilea război mondial, p. 6.

În primul poem al cărții, în Scris înăuntru, Adam mărturisește că s-a născut „de jos în sus”, p. 11, și că scrisul său este „sicriul meu”, p. 11. Că orice carte e un mormânt al nostru. Și Dumnezeu îi vorbește și „prin/ semne de sunet”, p. 12, prin sunetul clopotelor. Iar sunetul clopotelor este un „suflet de sunet” care poate fi mâncat, p. 12.

Clopotul are și o voce pe care o simți pe dinăuntru, p. 12, în sufletul tău.

De ce a ajuns Nichita să fie resimțit ca „monstru[l] astru”, p. 14,?

Ascunderea în Dumnezeu, p. 16. Însă Dumnezeu nu are telefonul „stricat”, p. 17, după cum nici Biserica Lui nu are „ușa încuiată și pustie”, p. 17.

În primul vers din Un edict nou: fraților mei români, Adam declară: „Eu sunt soldatul poeziei românești”, p. 18. Eu aș fi spus: „Eu sunt soldatul atent al poeziei române, cel care o apăr de propriile ei vicisitudini”. Și apoi îl declară pe Nichita ca fiind „cel luminos”, p. 18.

Ce „religie” are câinele?, p. 19. Și de ce spune Adam despre sine: „Eu sunt un elefant sonor”?, p. 19. Sunt mare numai când îmi rostesc poemele, numai când ele ies din mine?! Consideră rostirea poemelor mai importantă decât scrisul lor?

„Cea mai atentă dragoste a ta” este moartea, p. 20.

Privirea spre verde ajunge una spre negru, p. 22.

Călătoriile lui Sorescu sunt „o secundă/ de o viață”, p. 23.

Tăcerea clopotului este „o rană de lume adâncă, uitată”, p. 24.

Când privești „spre vocea lui Nichita” înțelegi că „ea este prea mult/ pentru un singur om”, p. 25.

„Unde-i/ restul tăcerii?”, p. 27.

În poemul dedicat „meșterului Nicolae Breban”, Adam îi declară acestuia: „cuvintele tale albesc de tristețe și singurătate,/ dar nu pot de rușine și de pustiu”, p. 28.

„Un singur răspuns ne întreabă”. Ultimul vers dintr-un poem dedicat Blandianei. În decembrie 1994, p. 35. Răspunsul lui Dumnezeu sau ce a făcut El pentru noi ne întreabă ce facem noi pentru El și pentru toți ceilalți.

Într-un poem dedicat lui Ulici, din 10 iunie 1995, Adam spune că Eminescu e „viu de tot”, p. 37. E foarte viu pentru noi.

Ceasul de buzunar e aidoma unui animal domesticit, p. 37.

Primul poem în care Adam numește persoanele Dumnezeului treimic: Crucea mea din Maramureș, p. 38. După care, într-un poem din 2001, spune: „lumina adevărată invizibilă este”, p. 43. Lumina lui Dumnezeu e nevăzută și necreată, ea izvorând veșnic din ființa Dumnezeului treimic.

Când ajunge limba să fie „ruginită”, p. 44? Când nu mai e folosită liturgic! Când în ea nu mai e chemat Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar în finalul unui poem din 15 ianuarie 2001, Adam spune: „cuvintele mele/ nu vor să tacă tăcerea”, p. 45. Vor să fie auzite, să fie înțelese.

Versuri explicative pentru orice sistem dictatorial: „A fi extrem de suspicios/ subînțelege/ o extremă confidență”, p. 46. Când trăiești într-o lume securistă, duplicitară, falsă, nu poți fi decât extrem de suspicios față de toți oameni. Dar dacă vei fi extrem de suspicios și cu cel care te iubește și vrea să se apropie de tine în mod real, atunci el va înțelege că grija ta excesivă e pentru că ai nevoie de oameni reali. De oamenii care îți sunt prieteni reali.

Poemul Tronul sângeros e o aluzie la filmul Tronul sângelui din 1957[1]. Pentru că „celebrul Mifune”, p. 47, este Toshiro Mifune[2].

Ideea scrisului din mers apare în Poezia și alte afinități, p. 44-45, și reapare în Lui Ioan, floare de arțar, p. 49. Dar acest scris, odată publicat, „merge și singur mai departe”, p. 50. Poem scris „la Belgrad, în timpul războiului, 1999”, p. 50.

Orice moarte ne depășește, p. 54.

În poemul Simplitatea omului care locuiește în satul de sus, scris pe 12-13 martie 2001, Adam are versurile: „unde trecea/ o nuntă mută[,]/ sălbatică[,]/ sârbească și verde”, p. 55. În 2008, Horațiu Mălăele va regiza capodopera…Nunta mută[3].

Lătratul pietrei văzut spre Târgu Jiu, p. 60.

„Poetul e neam cu cine?”, p. 73. E neam cu toată lumea! Pentru că el scrie despre toată lumea.

Pentru iubită: „Aș dori să mai taci din gură/ atunci când spun că te iubesc”, p. 74. Iar copistului biografiei sale îi atrage atenția că vidul crește în jurul capului său, p. 74. Că nimicul, nimicurile cresc în jurul nostru, dacă nu se spun lucruri esențiale despre noi.

Într-un poem dedicat lui Adrian Păunescu, scris la Belgrad, în ianuarie 2002, numit Când lumina crește…, Adam spune că devine „doar apă/ tot mai rece…”, apă bună de băut, simțindu-se „ca un rege răstignit”, p. 75.

Adam, cel cu două naționalități: „Eu sunt sârb și foarte mult/ un român, un român și jumătate”, p. 77.

Îl citează pe Czesław Miłosz[4] în p. 81.

Într-un poem din 1999: „moartea se vinde[,] se vinde ieftin/ de tot[,]/ aproape gratis”, p. 82.

Urleta de 4 ori în p. 83. Pentru că dirijorul Marin Constantin era din satul Urleta, comuna Bănești, jud. Prahova[5].

O, dimpotrivă: Dumnezeu ne privește, dar ne și vede cu totul! Ne vede până în străfundurile noastre, pentru că ne știe mai dinainte ca noi să existăm. Aluzie la El „privește, dar nu ne vede”, p. 84.

Dacă e adevărată situația, atunci „hoții i-au furat tot” pentru a două oară soției sale, p. 86. După care, la final, amintește de Shaul Carmel[6].

Singura înjurătură: „Futu-ți mălaiul mă-tii!”, p. 87.

Există și „monumentul viu-funerar”, p. 92, atunci când ești un om celebru.

La final de poem. Finalul poemului Scrisoare vie, scris pe 1 martie 1999: „Scriu, doar/ atât mai știu/ despre mine”, p. 93.

Dureroasa întrebare din 1 decembrie 1999: „Oare arde Ardealul, când Kosovo moare?”, p. 97.

Verbul a golgota (a te răstigni): „exact acum m-am/ golgotat fulgerător”, p. 98.

Vers genial: „Dacă mă iei de mână cu privirea”, p. 99. Scris la Oradea, în 19 decembrie 2000. Cu care își începe poemul Cine nu moare împreună. Privirea ta mă poate susține. Privirea ta mă poate însoți și încuraja întotdeauna. Un al doilea, din același poem: „cine/ nu moare împreună[,] nu moare la timp”, p. 99.

Doina Uricariu este „doinatică, albă și blândă”, p. 99.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Throne_of_Blood.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Toshiro_Mifune.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nunta_mută.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Czesław_Miłosz.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Marin_(dirijor).

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Shaul_Carmel.

Al 38-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Eu îi spun twofold,
pentru că de două ori
mă ajută să citesc în pace.
Când telefonul meu,
extins,
devine o pagină de citit,
atunci eu mă odihnesc.
Pentru că munca mea de editare
n-are zi și n-are noapte,
n-are vacanță,
fiind un prezent continuu.
Cu toate acestea,
oamenii preferă ecranele mici
și spațiile în care nu se pot odihni.
Preferă înghesuiala,
întunericul,
imprecizia.
Eu am nevoie de lărgime,
de acuratețe, de viteza imprimării
în cuvinte.
Iubesc acest prezenteism al
comunicării.
Iubesc naturalețea
cu care pot îmbrățișa distanțele.
De la mine și până la ultimul cititor
e aceeași distanță ca
de la mine până la primul.
Zetul twofold e garanția
că eu iubesc până în oameni.
Până în inima cu care ei
mă privesc zilnic.

Iezechiil, cap. 12, 1-16, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, în mijlocul nedreptăților lor tu locuiești, [al celor] care au ochi [pentru] a vedea și nu văd și urechi au [pentru] a auzi și nu aud, căci casă amărând este [διότι οἶκος παραπικραίνων ἐστίν][1].

3. Iar tu, fiule al omului, fă-ți ție vase ale zilei de robie înaintea lor [ποίησον σεαυτῷ σκεύη αἰχμαλωσίας ἡμέρας ἐνώπιον αὐτῶν]! Și vei fi robit din locul tău întru [într-un] alt loc înaintea lor, pentru ca [ei] să vadă [aceasta], căci casă amărând este.

4. Și vei scoate vasele tale ca vase ale zilei de robie către ochii lor, iar tu vei ieși seara precum iese cel robit [ὡς ἐκπορεύεται αἰχμάλωτος].

5. Înaintea lor [ἐνώπιον αὐτῶν], sapă-ți ție întru perete și vei ieși prin el [διόρυξον σεαυτῷ εἰς τὸν τοῖχον καὶ διεξελεύσῃ δι᾽ αὐτοῦ]!

6. Înaintea lor pe umeri vei fi ridicat și ascuns vei ieși. Fața ta o vei acoperi și nu ai să vezi pământul, pentru că minune te-am dat pe tine casei lui Israil [διότι τέρας δέδωκά σε τῷ οἴκῳ Ισραηλ]”.

7. Și am făcut așa, după toate câte mi-a poruncit [El] mie. Și vasele le-am scos ca vase ale zilei de robie și seara am săpat [eu] însumi peretele și ascuns am ieșit [și] pe umeri am fost ridicat înaintea lor.

8. Și a fost cuvântul Domnului către mine dis-de-dimineață, zicându-mi:

9. „Fiule al omului, nu au zis către tine [cei din] casa lui Israil, casa care amărăște, ce faci tu?

10. Zi către ei: «Acestea zice Domnul, Domnul, [pentru] stăpânitorul și cel care conduce în Ierusalim și [la] toată casa lui Israil [și] celor care sunt în mijlocul lor»!

11. Zi că Eu minuni fac în mijlocul său! [În] ce chip am făcut, așa le va fi lor: în înstrăinare și în robie vor merge.

12. Iar stăpânitorul, [cel] din mijlocul lor, pe umeri va fi ridicat și ascuns va ieși prin perete. Și va săpa [ca] să iasă el prin acesta. [Iar] fața sa o va acoperi ca să nu fie văzut [cu] ochiul și el pământul nu îl va vedea.

13. Dar voi răspândi plasa Mea pe[este] el și va fi prins în[tru] partea Mea și îl voi duce pe el întru Babilon, întru pământul haldeilor, dar pe el[2] nu îl va vedea și acolo va muri.

14. Și pe toți cei dimprejurul său, pe ajutătorii săi, și pe toți cei care îl ajută pe el îi voi risipi întru tot vântul [διασπερῶ εἰς πάντα ἄνεμον] și sabie voi deșerta după ei [καὶ ῥομφαίαν ἐκκενώσω ὀπίσω αὐτῶν].

15. Și vor cunoaște că Eu [sunt] Domnul, când Eu am să-i risipesc pe ei în[tre] neamuri și îi voi împrăștia pe ei prin țări.

16. Și voi lăsa din ei oameni [cu] număr, din sabie și din foamete și din moarte [καὶ ὑπολείψομαι ἐξ αὐτῶν ἄνδρας ἀριθμῷ, ἐκ ῥομφαίας καὶ ἐκ λιμοῦ καὶ ἐκ θανάτου][3], pentru ca să povestească toate fărădelegile lor în[tre] neamuri [ὅπως ἐκδιηγῶνται πάσας τὰς ἀνομίας αὐτῶν ἐν τοῖς ἔθνεσιν], unde au intrat acolo, și vor cunoaște că Eu [sunt] Domnul”.


[1] Căci e o casă ce Mă amărăște pe Mine.

[2] Pe Babilon.

[3] Nu va muri un anumit număr de oameni de sabie, de foamete și de moarte. Nu va muri, pentru că Eu am hotărât acest lucru.

Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

dicționarele noastre ne spun că l-am luat pe grijă din bulgară, de la гри́жа [grija][2]. Însă în limba bulgară гри́жа e totuna cu ки́ла [kila], adică cu hernia[3]. Iar hernia este „umflătura formată prin ieșirea totală sau parțială a unui organ din cavitatea sa naturală”[4].

Pentru că noi, în mod firesc, trebuie să ne îngrijim de cele ale vieții noastre. De cele de zi cu zi și de cele legate de viitorul nostru. Însă grija obsesivă pentru viitorul nostru e ca o hernie în trup, pentru că e nefirească. E o ieșire din firescul vieții noastre, pentru că obsesia viitorului ne mănâncă cu totul prezentul. Și trăim agățați de viitor fără a ne trăi în mod real prezentul. Prezentul vieții noastre.

Dar noi, dimpotrivă, avem nevoie să ne trăim prezentul cu recunoștință și cu smerenie înaintea lui Dumnezeu. Pentru că Îi suntem recunoscători Lui pentru toate binefacerile pe care ni le-a dăruit în viața noastră, dar, în același timp, suntem conștienți că El ne-a iertat și ne iartă multele păcate pe care le facem. De aceea, viața noastră nu e una triumfalistă, ci una smerită, cu conștiința multelor noastre căderi în păcat. Căci am păcătuit și păcătuim foarte mult înaintea lui Dumnezeu. Și, cu toate acestea, El ne rabdă și ne iartă nepus de mult în fiecare zi. Iar răbdarea Lui e timpul pocăinței noastre, e timpul în care noi ne trăim mântuirea noastră.

Avem nevoie să trăim „în stăruința rugăciunii [in orationis instantia], în alinarea postului [in castigatione jejunii], în îndestularea milosteniei [in eleemosynæ largitate]”[5]. Pentru că rugăciunea neîncetată este respirația vieții noastre. Iar postul ne alină sufletul, pentru că ne liniștește interior. Iar milostenia ne dă împlinire interioară, ne face să ne simțim îndestulați, având de toate, pentru că suntem împliniți cu ceea ce avem și cu ceea ce facem pentru aproapele nostru.

„Luminătorul trupului este ochiul [Ὁ λύχνος τοῦ σώματός ἐστιν ὁ ὀφθαλμός]” [Mt. 6, 22, BYZ]. Și Domnul numește aici ochi sufletul nostru, cel plin de slava lui Dumnezeu. Căci sufletul, când e plin de har, este luminător și al trupului nostru, pentru că își duce trupul pe calea lui Dumnezeu. De aceea, dacă sufletul tău „are să fie curat [ἁπλοῦς ᾖ], tot trupul tău va fi luminat [ὅλον τὸ σῶμά σου φωτεινὸν ἔσται]” [Mt. 6, 22, BYZ]. Tot trupul tău va fi transfigurat de slava lui Dumnezeu.

Și aici avem definiția evanghelică a Sfintelor Moaște: sunt acele trupuri care sunt pline de lumina, de slava lui Dumnezeu, pentru că sufletelor Sfinților, la rândul lor, sunt pline de slava lui Dumnezeu în Împărăția Sa. Sfintele Moaște sunt trupurile luminate și sfințite de Dumnezeu prin slava Lui, în care El locuiește mereu. Și Sfinții așa au trăit pe pământ: ca purtători de Dumnezeu, având în ei slava cea veșnică a lui Dumnezeu, care i-a îndumnezeit pe ei.

Dar când nu dorim să fim plini de lumina Lui, atunci suntem plini de întuneric, adică de patimi. Și cei care slujesc patimilor lor, slujesc de fapt demonilor, pentru că sunt în robia acelora. Pentru că ei își agonisesc tot mai mult întuneric în ei înșiși și nu adevărul lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul ne spune că „nimeni [nu] poate a sluji [la] doi domni [οὐδεὶς δύναται δυσὶν κυρίοις δουλεύειν]” [Mt. 6, 24, BYZ], ne învață că trebuie să ne hotărâm de ce parte suntem: de partea Lui sau a demonilor. Pentru că, dacă suntem ba cu El, ba cu demonii, ce zidim dărâmăm imediat și n-avem niciun folos. Dar dacă ne alipim de El cu totul și dorim viața cu El pentru veșnicie, atunci orice păcat al nostru îl resimțim imediat ca o mare dramă personală, fapt pentru care îl spovedim imediat. Pentru că știm că prin orice păcat noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, așa după cum prin orice faptă bună noi ne lipim tot mai mult de El. Și dacă suntem cu El, atunci L-am ales ca Domn al vieții noastre pe Cel care ne-a mântuit pe noi din mâna demonilor.

Mamonas [μαμωνᾶς] era dumnezeul bogățiilor la sirieni[6]. Și când Domnul ne spune: „Nu puteți a sluji lui Dumnezeu și lui mamonas [Οὐ δύνασθε Θεῷ δουλεύειν καὶ μαμωνᾷ]” [Mt. 6, 24, BYZ], ne spune că nu putem să iubim pe Dumnezeu și să iubim și banii în același timp. Pentru că nu poți să iubești obiecte, ci doar persoane! Căci iubirea e o realitate cu răspuns, cu feedback și nu e monologică.

Când iubim banii, viața, desfătarea de acum, ne iubim pe noi înșine în mod bolnav. Căci nu ieșim din noi înșine spre alții, nu ne dăruim, ci ne iubim pe noi înșine în mod pătimaș, întorcându-ne atenția exclusiv spre noi înșine. Și acest lucru se petrece, pentru că nu mai vedem banii ca făcând parte dintr-o relație cu alții, ca pe o punte spre alții, ci ca pe un fals partener de dialog. Și când conversezi în mod bolnav cu propria ta avere, atunci nu Îi slujești lui Dumnezeu, ci demonilor. Iar dacă slujești demonilor, nu e spre binele tău, pentru că ei nu îți vor niciodată binele. Numai Dumnezeu ne dorește cu adevărat binele nostru. Însă El ne cere „să dobândim îndrăznire multă înaintea lui Dumnezeu, să strângem untdelemn din belșug [în sufletul nostru], să mutăm toate averile noastre în cer, ca să ne bucurăm de toate”[7] în mod veșnic.

Pentru că avem nevoie de toate cele ale vieții noastre pământești, dar mai întâi de toate avem nevoie de Dumnezeu în viața noastră. Căci dacă Îl avem pe El, le avem pe toate. Și când El ne spune: „Nu vă îngrijorați [cu] sufletul vostru [μὴ μεριμνᾶτε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], ce aveți să mâncați și ce aveți să beți [τί φάγητε καὶ τί πίητε], și nici [cu] trupul vostru [μηδὲ τῷ σώματι ὑμῶν], ce aveți să vă îmbrăcați [τί ἐνδύσησθε]!” [Mt. 6, 25, BYZ], Domnul ne oprește pe noi de la faptul de a ne face o obsesie din nevoile curente ale vieții noastre. Pentru că nu trebuie să ne concentrăm pe nevoile noastre de zi cu zi, pe cele care ne asigură doar viața trupească, ci pe nevoile interioare, cele ale mântuirii noastre.

De aceea, El ne spune aici lucrul capital pentru viața noastră. Ne spune ce trebuie să facem noi și ne făgăduiește a ne fi colaborator în fiecare lucrul al vieții noastre. Pentru că El ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Sa [Ζητεῖτε πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ], iar acestea toate va fi adăugat [vor fi adăugate] vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!” [Mt. 6, 33, BYZ]. De cine vor fi adăugate nouă? De El Însuși! Pentru că El ne făgăduiește nouă că vom primi toate cele ale vieții noastre de la El, dacă vom dobândi Împărăția Lui în noi înșine, adică, dacă vom primi și păstra în noi slava Lui, și dacă toată ziua ne vom nevoi să ne umplem de dreptatea Sa, adică de sfințenia Lui.

Iar oricine L-a crezut pe Domnul în acest cuvânt al Său, a trăit duhovnicește pe pământ. Pentru că a experimentat în fiecare zi ajutorul lui Dumnezeu, atâta timp cât el s-a făcut slujitorul Lui.

Dar când ne facem slujitorii Lui, atunci nu mai trăim viața cu obsesia că nu avem, că nu suntem cine trebuie, că boala ne va cuprinde și că singurătatea ne va doborî, pentru că ne-am pus toată viața în mâna Lui. Și ne bucurăm de cât avem, ne bucurăm de ceea ce putem să facem împreună cu El și știm că orice boală și orice neputință e spre binele nostru, dacă le trăim împreună cu El.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne cheamă la o viață sfântă, la o viață dumnezeiască, la viața dimpreună cu El! Și când ne cere să nu mai trăim cu obsesii, cu frici puerile, El ne cere să ne dăm viața cu totul Lui. Căci El dorește să ne învețe să gândim, să simțim și să acționăm dumnezeiește în viața noastră. Nu ne dorește instinctuali, nu ne dorește fricoși, nu ne dorește iubitori de sine și destrăbălați, ci cuvioși, pașnici, plini de slava Lui și de fapte sfinte, plini de credință și de iubire dumnezeiască. Pentru că El dorește să ne facă pe toți ai Lui, moștenitori ai Împărăției Sale celei veșnice, unde să trăim împreună cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Amin!


[1] Începută la 9. 24, în zi de joi, pe 8 iulie 2021. Cer senin, soare, 25 de grade, vânt de 21 km/ h.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/grija.

[3] Cf. https://uk.wikipedia.org/wiki/Грижа.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hernie.

[5] S. Leonis Magnis, Sermo XV, cap. I, in PL 54, col. 175.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mammon.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, cu trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 23, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 271.