Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Page 2 of 2084

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 41, cf. LXX

1. O, moarte, cât de amară este pomenirea ta [ὦ θάνατε ὡς πικρόν σου τὸ μνημόσυνόν ἐστιν] omului fiind în pace în[tru] averile sale! Omului celui fără de buimăcire și sporind în toate și încă în stare să primească hrană.

2. O, moarte, bună este judecata ta omului fiind în nevoie și împuținându-se [cu] tăria! Celui foarte bătrân [ἐσχατογήρῳ] și încurcându-se pentru toate [καὶ περισπωμένῳ περὶ πάντων] și neascultând [καὶ ἀπειθοῦντι] și pierzându-și răbdarea [καὶ ἀπολωλεκότι ὑπομονήν].

3. Nu te speria de judecata morții [μὴ εὐλαβοῦ κρίμα θανάτου]! Amintește-ți de cele dintâi ale tale și de cele de apoi [μνήσθητι προτέρων σου καὶ ἐσχάτων]!

4. Aceasta [este] judecata de la Domnul [cu] tot trupul. Și de ce să te lepezi în[tru] bunăvoirea Celui Preaînalt [καὶ τί ἀπαναίνῃ ἐν εὐδοκίᾳ Ὑψίστου]? Oare zece, oare o sută, oare mii de ani [εἴτε δέκα εἴτε ἑκατὸν εἴτε χίλια ἔτη]? Nu este în Iad mustrarea de viață [οὐκ ἔστιν ἐν ᾍδου ἐλεγμὸς ζωῆς]?

5. Copiii cei urâți se face [se fac] copiii celor păcătoși [τέκνα βδελυρὰ γίνεται τέκνα ἁμαρτωλῶν] și care împreună se întorc [la] pribegiile celor neevlavioși [καὶ συναναστρεφόμενα παροικίαις ἀσεβῶν].

6. Moștenirea copiilor celor păcătoși va pieri [τέκνων ἁμαρτωλῶν ἀπολεῖται κληρονομία] și cu sămânța lor va stărui ocara [καὶ μετὰ τοῦ σπέρματος αὐτῶν ἐνδελεχιεῖ ὄνειδος].

7. [Cu] tatăl cel neevlavios va fi osândit [vor fi osândiți] copiii [πατρὶ ἀσεβεῖ μέμψεται τέκνα], că[ci] pentru el vor fi ocărâți [ὅτι δι᾽ αὐτὸν ὀνειδισθήσονται].

8. Vai vouă, bărbați neevlavioși, care ați părăsit legea Dumnezeului Celui Preaînalt!

9. Și dacă aveți să vă nașteți, întru blestem veți fi născuți, iar dacă aveți să muriți, întru blestem veți fi împărțiți!

10. Toate câte [sunt] din pământ [πάντα ὅσα ἐκ γῆς], întru pământ va merge [vor merge] [εἰς γῆν ἀπελεύσεται]. Așa [și] cei neevlavioși [οὕτως ἀσεβεῖς]: [vor merge] din blestem întru pierire [ἀπὸ κατάρας εἰς ἀπώλειαν].

11. Jalea oamenilor [este] întru trupurile lor [πένθος ἀνθρώπων ἐν σώμασιν αὐτῶν], iar numele celor păcătoși nu [pentru că e] bun va fi șters [ὄνομα δὲ ἁμαρτωλῶν οὐκ ἀγαθὸν ἐξαλειφθήσεται].

12. Îngrijește-te pentru numele [tău]! Căci acesta îți va rămâne ție [mai mult] decât mii de mari comori de aur.

13. Numărul zilelor [este] al vieții celei bune și numele cel bun întru veac va rămâne.

14. Învățătura, păziți-o întru pace, copiilor! Iar [dacă] înțelepciunea [este] ascunsă și comoara [este] nevăzută [σοφία δὲ κεκρυμμένη καὶ θησαυρὸς ἀφανής], care [este] folosul în amândouă [τίς ὠφέλεια ἐν ἀμφοτέροις]?

15. Mai bun [este] omul ascunzându-și nebunia sa [κρείσσων ἄνθρωπος ἀποκρύπτων τὴν μωρίαν αὐτοῦ] decât omul ascunzându-și înțelepciunea sa [ἢ ἄνθρωπος ἀποκρύπτων τὴν σοφίαν αὐτοῦ].

16. De aceea, rușinați-vă în[tru] cuvântul meu! Căci nu este toată rușinea să o păziți bine [οὐ γάρ ἐστιν πᾶσαν αἰσχύνην διαφυλάξαι καλόν] și nu [sunt] toate tuturor bine-cinstit[e] în[tru] credință [καὶ οὐ πάντα πᾶσιν ἐν πίστει εὐδοκιμεῖται].

17. Rușinați-vă de tată și de mamă pentru curvie [αἰσχύνεσθε ἀπὸ πατρὸς καὶ μητρὸς περὶ πορνείας] și de ighemon și de stăpânitor pentru minciună,

18. de judecător și de cârmuitor pentru greșeală și de adunare și de popor pentru fărădelege,

19. de soție și de prieten pentru nedreptate și de locul [în] care pribegești pentru hoție,

20. de adevărul lui Dumnezeu și de făgăduință și de înfigerea cotului spre pâini,

21. de disprețul luării și al dării și de cei care întâmpină pentru tăcere,

22. de vederea femeii prietene și de întoarcerea feței rudeniei [voastre],

23. de luarea părții și a dării și de privirea atentă a femeii celei măritate,

24. de amestecarea slujitoarei sale și să nu stai pe patul ei,

25. de prieteni pentru cuvintele ocării și după ce ai să dai nu mustra,

26. de repetarea [ocărilor] și de auzul cuvântului și de acoperirea cuvintelor celor ascunse [καὶ ἀπὸ καλύψεως λόγων κρυφίων]!

27. Și [astfel] vei fi rușinos cu adevărat și aflând har înaintea a tot omul.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [12]

Un alt poem (din vol. Moartea ceasului, 1966) ne dovedește că poetul obișnuia să zăbovească cu ochii pe pereții Bisericilor:

Sfinților,
Primiți-mă în rândul vostru
Măcar ca figurant.

Voi sunteți bătrâni,
Poate-au început să vă doară anii,
Zugrăviți pe ființa voastră
În atâtea etape.

Îngăduiți-mi să-ndeplinesc
Treburile mai neînsemnate
Din firide și ocnițe.

Aș putea, de pildă,
Să mănânc lumină
La Cina cea de taină,
Și să suflu în aureolele voastre
După ce se termină slujba.

Iar, din când în când,
La distanță de-o jumătate de perete,
Să-mi fac mâinile pâlnie la gură
Și să urlu, o dată pentru credincioși
Și o dată pentru necredincioși:
Aleluia! Aleluia!

(Rugăciune)

Aparent, poetul se raportează numai la Sfinții din pictura murală: vorbește cu zidurile, cum s-ar spune. Recurența subiectului aghiologic ne orientează însă spre a deduce o preocupare mult mai gravă.

Îndărătul acestor cuvinte care, pentru dezinteresații de Dumnezeu și de Creștinism sau pentru ateii fundamentaliști pot să exprime un exercițiu ludic, stă o rugăciune cât se poate de serioasă și de profundă. Oricum, lui Sorescu nu-i stă în caracter exercițiul poetic ludic, ci opera sa vizează existențialismul dramatic.

O anumită liniște, ba chiar o nuanță de anecdotă rezonează din versurile lui, însă totul nu e decât un răcnet surdinizat, o durere vie exprimată cu calm și seninătate. De aceea, felul cum scrie Sorescu s-ar putea caracteriza ca umor tragic. Și dacă citești La lilieci înțelegi de unde își trage sevele o asemenea neobișnuită atitudine.

Revenind la poezie, poetul vorbește cu Sfinții de pe pereți și pare că se raportează doar la ființa lor de vopsea refăcută în mai multe etape, restaurată în mai multe epoci. Îndărătul zugrăvelii există însă realitatea cu care el dialoghează cu adevărat și care îl face să implore: „Sfinților,/ primiți-mă în rândul vostru/ Măcar ca figurant”.

Există și Sfinți din calendarul nostru care au făcut rugăciuni asemănătoare, pline de smerenie, în timpul vieții. O Sfântă se ruga să fie primită măcar acolo unde se ține mătura Raiului (dacă îmi mai aduc bine aminte). Și multe altele asemenea, pe care le-am uitat între timp…

Indiferent dacă în Paradis există sau nu realități ca atare, în concepția ortodoxă conștiința omului care se roagă astfel urmărește smerirea adâncă a cugetului.

Sorescu se exprimă ca și cum ar fi vorba de o lucrare de rutină mănăstirească: „Îngăduiți-mi să-ndeplinesc/ Treburile mai neînsemnate/ Din firide și ocnițe”. Dar e un paracliser mai puțin obișnuit: „Aș putea, de pildă,/ Să mănânc lumină/ La Cina cea de taină,/ Și să suflu în aureolele voastre/ După ce se termină slujba”.

Oricine e îngăduit să intre la Cina Domnului mănâncă lumină, pentru că se hrănește cu lumina slavei Lui. Rugăciunea poetului e cât se poate de firească.

Cât privește stinsul aureolelor, aici un înțeles e cel al umilinței pământești. Cel ce e încă pe pământ nu se poate desprinde definitiv de înțelesurile lumești și de ritmul acestei existențe, de aceea logica lui e mereu într-o anumită măsură aninată de cele ce se întâmplă aici pe pământ. Iar aici paracliserul aprinde și stinge candelele sau lumânările. De aceea, prin simetrie, rugăciunea poetului cuprinde dorința de a i se îngădui măcar ca, în Rai, să-și continue slujba, chiar dacă înțelege că nu mai poate fi vorba de aceeași realitate.

Accentul cade însă pe slujire. Rugăciunea se face pentru ca sufletului să fie primit în Rai, prin smerenie, măcar ca unul dintre slujitori. Nu ca unul care e vrednic de a sta lângă Dumnezeu și lângă Sfinții Apostoli la Cina cea de taină, ci măcar ca o slugă/ slujitor care, prin echivalență cu o activitate omenesc-pământească, ar stinge luminile seara.

Însă poetul știe că în Rai nu se sting luminile niciodată, pentru că lumina de acolo e slava lui Dumnezeu, care iradiază și prin Sfinții Lui. De aceea cere voie să sufle în aureole. Nu să le stingă, ci: să sufle. Pentru că oricum nu se sting.

Așa încât gestul lui e cu dublu sens: suflând nu poate să constate decât ceea ce știe deja, și anume că lumina e acolo veșnică și, totodată, îndeplinind această slujbă, munca sa e nulă, nu mai e o muncă, o rutină, ci o bucurie paradisiacă, pentru că nu implică oboseală, ci bucuria contemplării luminii veșnice a Sfintei Treimi, a luminii care nu se stinge niciodată.

Și astfel, la o privire de aproape, ceea ce părea spus cu nuanță anecdotică se transformă într-o cugetare revelatoare de adevăruri veșnice. Cel ce ajunge în Rai mănâncă lumină la Cina Mielului care e Lumina lumii și a Sfinților Lui. Iar lumânările sau candelele nu mai sunt necesare pentru că Sfinții sunt candelele Împărăției, care își au lumina de la Dumnezeu:

„Fericiți cei chemați la cina nunței [nunții] Mielului. […] Și cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să lumineze întru ea; că slava lui Dumnezeu o a luminat pre ea, și luminătorul ei este Mielul. Și neamurile celor ce se mântuesc întru lumina ei vor umbla; și împărații pământului aduc slava și cinstea lor întru dânsa. Şi porțile ei nu se vor închide ziua; că noaptea nu va fi acolo. Și vor aduce slava și cinstea neamurilor întru dânsa. Și nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat, și face spurcăciune, și minciună; fără numai cei scriși în cartea vieței Mielului” (Apoc. 19, 9; 21, 23-27, Biblia 1914).

Iar dorința, din finalul poemului, de a striga „Aleluia!” și pentru credincioși și pentru necredincioși ne îndrumă iarăși spre semnificațiile milei cuprinzătoare ortodoxe, care caută mântuirea tuturor.

Predică la Duminica a VII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

„cu adevărat, secerișul [este] mult [Ὁ μὲν θερισμὸς πολύς], dar lucrătorii [sunt] puțini [οἱ δὲ ἐργάται ὀλίγοι]” [Mt. 9, 37, BYZ]. Lumea întreagă e secerișul nostru, e holda noastră de convertit, dar Biserica e încă mică și lucrătorii ei sunt foarte puțini. Adevărații lucrători ai lui Dumnezeu, convertitorii lumii, luminătorii și sfințitorii ei sunt foarte puțini. Tocmai de aceea și Biserica, deși rodește continuu de două mii de ani, e încă mică. Biserica e încă foarte mică, pentru că ea nu cuprinde toată lumea. Adică toată holda lui Dumnezeu. Iar catolicitatea Bisericii este, în același timp, o însușire calitativă personală a fiecărui credincios în parte, dar și cantitativ-universalistă, atâta timp cât Biserica e pentru întreaga lume.

Și pentru aceasta, zilnic și cu multă stăruință, trebuie să ne rugăm „Domnului secerișului [τοῦ Κυρίου τοῦ θερισμοῦ], ca să scoată lucrătorii întru secerișul Său [ὅπως ἐκβάλῃ ἐργάτας εἰς τὸν θερισμὸν Αὐτοῦ]” [Mt. 9, 38, BYZ].

Pentru că El Își scoate lucrătorii, El Și-i formează și nu îi producem noi în școlile teologice! El îi scoate din cotloanele lumii, de acolo de unde alții cred că „nu poate ieși nimic bun”, și îi pune în mijlocul ei, ca să lucreze spre mântuirea tuturor. Școala teologică doar îl ajută pe om să fie tot mai conștient de vocația lui și îi pune la îndemână instrumentele teologice de lucru, cele prin care el trebuie să lucreze în Biserica Domnului. Dar ea nu creează vocații teologice!

Dacă tânărul nu a fost chemat de Dumnezeu pentru lucrarea Lui, pentru a lucra în holda Lui, dacă el nu e cu totul cuprins de responsabilitatea aceasta imensă de a-I sluji lui Dumnezeu, la facultatea de teologie nu învață să creadă, ci doar să mimeze credința, să se fofileze. Mănâncă banii părinților, mănâncă banii statului, pierde timpul, apoi primește în mână o diplomă teologică, dar nu are în el și virtuțile Preoției. Însă pentru cine a fost chemat de El spre slujirea Lui, pentru acela școala și instruirea teologică continuă sunt spre înflorirea minunată în el a tuturor darurilor sale de la Dumnezeu.

Pentru că El îl cheamă pe acela în care a pus virtuțile slujirii Sale. Dumnezeu ne cheamă în cunoștință de cauză la Preoție. Pentru că El știe ce minte ne-a dat, ce forță fizică și sufletească avem, ce înclinare spre a-i asculta și a-i iubi și a-i sluji pe oameni. Iar când ne cheamă să-I slujim Lui, chemarea noastră nu e consecința predestinării noastre pentru Preoție, pentru că El nu predestinează pe nimeni să fie bun sau rău, ci e consecința cunoașterii reale a potențelor noastre de către Dumnezeu.

Pentru că El apelează la oamenii care au virtuți reale pentru slujirea Lui. El îl cheamă și pe Petros și pe Pavlos. Îl cheamă și pe cel neșcolit și pe cel foarte școlit la slujirea Lui, pentru ca ambii să se instruiască continuu împreună cu El. Dar îi cheamă la slujirea Lui pe cei care sunt gata să vină cu totul, fără rest întru slujirea Lui. Îi cheamă pe cei care au totala disponibilitate interioară pentru slujirea Lui continuă.

Și acești oameni devin una cu El! Aceștia sunt lucrătorii reali din holda Bisericii! Sunt cei care țin Biserica de zid în picioare, dar și Biserica din sufletele oamenilor.

Însă, dacă Bisericile de zid se țin în picioare cu iubire autentică pentru slujirea lui Dumnezeu și cu mulți bani și cu multă dăruire față de oameni, Biserica din oameni se ține cu teologie dumnezeiască și cu experiența autentică a vieții cu Dumnezeu.

Căci ideologiile de tot felul, mai vechi sau mai recente, au programul lor social și un mod subiectivist de a vedea lucrurile. Pe când Biserica nu are doar programe sociale prin care să amelioreze gradul de sănătate sau de sărăcie dintr-o parte a lumii, ci are o viață dumnezeiască de dăruit, care este reala viață a lumii. În locul vieții la întâmplare, Biserica are un etos dumnezeiesc de dăruit fiecăruia dintre noi. Adică un mod de a fi și de a gândi și de a acționa  pentru a fi și a trăi duhovnicește pe pământ, în mod sfânt.

Din acest motiv, Biserica nu se ține în oameni cu adevăruri aproximative, edulcorate, ci cu slava lui Dumnezeu și cu adevărurile tari ale Bisericii și cu viața sfântă a creștinilor. Pentru că Biserica este în noi și noi suntem în Biserică tocmai prin slava lui Dumnezeu care ne-a făcut creștini și rămânem creștini tocmai prin viața creștină și prin toată teologia dumnezeiască a Bisericii, care ne face creștini autentici.

– Însă cum ne dăm seama care e teologia adevărată a Bisericii și care e una ideologizată?

– Din aceea că teologia adevărată a Bisericii îi sfințește pe oameni, îi face să fie blânzi și comunionali, să aibă o conștiință catolică, universalistă, care se gândește și se nevoiește pentru mântuirea tuturor oamenilor, pe când cea ideologizată îi fanatizează pe oameni și îi face să fie o problemă pentru Biserică. Pentru că atunci când ideologizezi credința o transformi din medicamentul mântuirii într-o mitralieră îndreptată spre toți ceilalți care nu sunt ca tine. Și ideologizarea credinței înseamnă a tăia din teologia Bisericii doar bucata care îți convine și a elimina restul. Sau a te comporta indiferent față de restul dogmelor Bisericii și a modului ei de-a fi, pentru că pe tine te interesează o credință sumară, ideologizată, transformată în disidență.

Tocmai de aceea, Biserica nu s-a salvat și nu se va salva niciodată în istorie prin credința simplistă a oamenilor, prin marea masă a celor credincioși, ci prin credința ultrainformată și ultraînțeleaptă și luminată de Dumnezeu a marilor Teologi și Sfinți ai Bisericii. Nu poporul de rând a scris Slujbele Bisericii, dogmele, canoanele, cărțile Tradiției Bisericii, după cum marile invenții ale lumii nu au fost făcute de niște ageamii în materie de cunoaștere științifică.

Ci oamenii foarte deștepți și Sfinți ai Bisericii sunt cei care duc Biserica mai departe peste veacuri, păstrând-o în credința ei apostolică, și învățând marea masă a credincioșilor despre profunzimea credinței ortodoxe.

De aceea, a miza nonstop pe conferințe și predici ușurele, de masă, care delectează publicul, și nu pe mărturii savante și pline de teologie și de experiență ortodoxă înseamnă a aduce deservicii enorme Bisericii. Căci Biserica nu se extinde cu lucruri de duzină, ci numai prin mărturii care să cutremure, să entuziasmeze și să îi dezvrăjească  pe oameni din înșelările lor. Din minciunile cu care îi țin captivi demonii.

Pentru că oamenii au nevoie să vadă credincioși autentici pentru ca să creadă și ei, pentru ca să le urmeze exemplul. Ei au nevoie să vadă oameni care s-au luptat pentru credința lor, care au suferit pentru ea, care sunt una cu ceea ce mărturisesc.

Dar când credința e prezentată ca o șaradă drăguță, ca o sumă de povestiri moralizatoare pentru ca să treacă timpul și nu ca o expresie de viață, ea nu e credibilă. Pentru că văd asta toată ziua: oamenii nu cred nu pentru că nu vor să creadă în Dumnezeu, ci pentru că nimeni nu le-a spus ce înseamnă să crezi în El. Nimeni nu i-a entuziasmat cu mărturia lor despre Dumnezeu. Nimeni nu i-a pus în fața evidenței credinței. Pentru că nu s-au întâlnit cu un credincios care știe istoria Bisericii, care știe teologia și viața ei, dar, în același timp, el însuși e o istorie a bucuriei și a sfințirii personale.

Căci atunci toate lucrurile se schimbă! Pentru că realii lucrători ai lui Dumnezeu sunt o schimbare continuă interioară și produc în alții multiple și tulburătoare schimbări interioare. Lucrătorii Lui prelucrează continuu adâncul oamenilor, pentru ca ei să se transfigureze în relația cu El.

Pentru că Domnul mergea „propovăduind Evanghelia Împărăției [κηρύσσων τὸ Εὐαγγέλιον τῆς Βασιλείας] și vindecând toată boala [καὶ θεραπεύων πᾶσαν νόσον] și toată neputința în popor [καὶ πᾶσαν μαλακίαν ἐν τῷ λαῷ]” [Mt. 9, 35, BYZ].

Poporul de atunci, așa, luat în mare, avea boli și neputințe personale, ca și cel de azi și dintotdeauna. Dar El propovăduia întregului popor o singură Evanghelie, adică Evanghelia care ne poate băga pe toți în Împărăția Lui.

O singură Evanghelie pentru tot poporul! Dar bolile și neputințele sufletești și trupești sunt întotdeauna personale. Propovăduim o singură Evanghelie în Biserică, o singură Tradiție, o singură credință. Dar ne ocupăm personal de fiecare om în parte. Pentru că Spovedania e pentru fiecare om în parte și sfătuirea duhovnicească se face în relație cu problemele reale și nu cu cele închipuite ale omului.

Și nu există patimă în om ce nu poate fi vindecată! Toată boala și toată neputința interioară e toată patima din noi. Căci dacă ne-am osteni să ne curățim de răul patimilor din noi, ne-am vindeca și de multe boli trupești.

Pentru că Dumnezeu nu ne-a creat curvari, nici bețivi, nici hoți, nici leneși, nici hulitori, nici necredincioși. El nu a creat în noi vreo patimă! Orice patimă am avea noi nu e „un dar” de la El, nu e „o binecuvântare”, ci o boală mortală, pe care ne-am făcut-o cu mâna noastră. Și când cădem la pat, la boală, nu e de vină nimeni altcineva pentru situația noastră, ci doar noi înșine.

Dar vindecarea noastră sufletească și trupească e darul Său! Viața și vindecarea și renașterea duhovnicească din păcat sunt darurile Sale cele mari.

Căci El ne deschide ochii [Mt. 9, 29] ca să ne vedem interior. El ne dă ochi să ne vedem și să îi vedem în mod profund pe oameni. El scoate demonii din noi și ne face comunicativi [Mt. 9, 33]. Și dacă nu ne întoarcem în muțenia noastră demonică, atunci învățăm să Îl lăudăm pe El în toate zilele vieții noastre și să ne bucurăm de cunoașterea reală a oamenilor.

De aceea, iubiții mei, fie că sunteți acasă, pe stradă, la Biserică sau în online, comunicați cu toată inima și cu toată responsabilitatea cu oamenii! Pentru că toți avem nevoie de comunicare și de înțelegere reciprocă. Toți avem nevoie de cunoscuți, de prieteni, de oameni care să ne iubească și pe care să îi iubim.

Iar în iubire se vorbește! În iubire se comunică mult și profund. Tot ceea ce comunicăm despre noi reverberează în ceilalți. Orice mișcare a cuvintelor noastre răsună în ceilalți. Iar soluția nu e niciodată închiderea totală în noi înșine, ci în comunicare.

Căci Domnul ne arată, prin exemplul Său, că noi avem nevoie să ne retragem în rugăciune și pentru studiu, dar, în același timp, avem nevoie să vorbim unii cu alții pentru ca să ne clarificăm interior și pentru ca să ne întărim unii pe alții în viața noastră. Avem nevoie de însingurare și de singurătate și de studiu și de rugăciune și de contemplare dumnezeiască, după cum avem nevoie de întâlnire și de dialog și de împreună-sfătuire și de împreună-împărtășire. Căci fiecare în parte are rolul ei în noi, dar toate la un loc ne fac oameni sociabili și profunzi.

Din acest motiv, iubiții mei, a comunica înseamnă a te comunica altora. A împărtăși crezurile, bucuriile, tristețile, neîmplinirile și reușitele tale. Când vorbești despre tine, atunci te împarți ca o pâine caldă altora, care au nevoie de această hrană a dialogului viu, real, consistent. Pentru că și tu te hrănești din pâinea confesiunilor altora. Și așa, hrănindu-ne și întărindu-ne și ajutându-ne unii pe alții, noi creștem în credință, în nădejde și în dragoste, în viața cu Dumnezeu.

Pentru că viața cu El are nevoie de temelia nezdruncinată a credinței, de zidurile nebiruite ale nădejdii, pentru ca acoperișul inimii noastre să locuiască în cer și să se umple continuu de vederea slavei Sale. Amin!


[1] Începută la 9. 39, în zi de marți, pe 10 iulie 2018. Zi înnorată, 20 de grade.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [11]

Sorescu e conștient de harul poetic care i s-a dat, de menirea lui: „Dansează, suflete!/ Deschide ușa bibliotecii și dansează/ Printre atâția bărbați foarte înțelepți/ Care și-au lăsat capetele/ Pe câte o carte/ Ca pe o tavă a Salomeii. // Sunt prietenii tăi cei mai buni./ Și toți îți spun acum să dansezi,/ Pentru că numai tu poți face mișcările/ Începute de ei,/ Și frumusețea jocului/ Nu trebuie să se piardă” (Dansează).

Cei care sunt creatori adevărați, care simt de la Dumnezeu acest dar, înțeleg înserierea lor într-un lanț al celor care au fost, în felul lor, „profeți” ai lui Dumnezeu, care „au dansat” pentru delectarea spirituală a lumii și totodată și-au pus capul pentru crezul lor. Au dus o viață de jertfă, mai mult sau mai puțin, ostenindu-se pentru împlinirea acestui dar.

Ei nu se compară cu marii Sfinți, Profeți sau poeți mistici ai Bisericii, dar au și ei locul și rolul lor în trezirea conștiințelor și îndreptarea lor spre idealuri superioare materialismului grobian, ba chiar în îndreptarea lor spre Dumnezeu și Biserica Lui.

Convingerea mea veche, care a fost întărită de studiile aprofundate asupra poeziei, este că adevărata poezie nu are nimic de-a face cu fantezia. Că substanța ei e dată de reflecții și contemplații tot mai adânci asupra lumii și existenței, la care se adaugă luminări de la Dumnezeu.

Aluziile de ordin religios (să-i zicem) ale poetului nu sunt deloc puține. Marin Sorescu leagă jertfa eroică a voievozilor români de împlinirea voii lui Dumnezeu, ceea ce e un fapt important – dacă ne gândim, spre exemplu, că în filmele lui Sergiu Nicolaescu nu numai că nu se închină și nu se roagă nimeni (în plin ev mediu!), ba mai des se aud blasfemii – : „Mircea cel Bătrân îmbrăcat în zale./ Alexandru cel Bun îmbrăcat în zale./ Ștefan cel Mare îmbrăcat în zale./ Mihai Viteazul îmbrăcat în zale./ Ion Vodă cel Cumplit îmbrăcat în zale./ Și aici, în Oltenia, Tudor Vladimirescu/ Primenit și el cu zale/ Peste cămașa morții. /…/ Aș vrea să merg și eu cu voi, le zic,/ Să văd măcar lupta de la Rovine,/ Dar mă împingeți blând la o parte/ Și mă lăsați în grija femeilor./ Și cum caii voștri și-au tocit pe drumuri/ Până și șeile frumoase cu ciucuri,/ Luați din prima biserică zidită de voi/ Biblia legată în piele/ Și-o puneți pe ei cu literele în jos,/ Să se umple de sudoarea și de sângele/ Acestor locuri” (Bărbații).

Da, istoria acestor lupte este o istorie sfântă. Este o istorie care, în credința și mentalitatea ortodox-bizantină, nu face decât să o continue pe cea relatată în Sfânta Scriptură. Războaiele poporului credincios nu sunt mai prejos decât cele ale lui Israil de odinioară și așa cum Dumnezeu a ajutat atunci poporului care era credincios și păzea legea și adevărul Lui, așa și mai târziu în istorie a fost alături de Împărații, Domnii sau Voievozii care s-au încrezut în ajutorul Lui și au făcut voia Lui.

Așa că îmbibarea Bibliei „de sudoarea și de sângele/ Acestor locuri” e una reală.

Altădată, Sorescu vede cum „Copacii au în loc de rădăcini/ Sfinți,/ Care s-au ridicat de la masă/ Și-au îngenunchiat sub pământ/ Pentru rugăciune. // Numai aureolele/ Le-au rămas afară, –/ Acești copaci,/ Aceste flori. // Și noi vom fi la rândul nostru,/ Sfinți,/ Rugându-ne ca pământul/ Să rămână rotund și binecuvântat/ În continuare” (Imn).

Cineva poate susține că aceasta este o viziune laică și că simbolurile religioase sunt aici desacralizate. Sau că e vorba de o religiozitate edulcorată. Se poate interpreta și așa. Însă eu cred mai degrabă că ceva mult mai puternic, din lăuntrul poetului, îl împinge spre Dumnezeu, ceva ce nu e nici pentru el foarte clar încă și de aceea și semnificațiile pot părea că plutesc în ceața echivocurilor. Dar să nu uităm nici de cenzura comunistă care trebuia înșelată…

Însă e adevărat că Sfinții formează rădăcinile acestui pământ și că pentru rugăciunea lor încă mai cresc aureolele de copaci și flori ale universului nostru natural, adică frumusețea lui care ne liniștește și ne întoarce inima spre Autorul frumuseții.

Și bine ar fi să fim, „la rândul nostru,/ Sfinți,/ Rugându-ne ca pământul/ Să rămână rotund și binecuvântat/ În continuare”…

Lucas, cap. 16, 9-18, cf. BYZ

9. „Iar Eu vă zic vouă: Faceți-vă vouă prieteni din mamonas[1] al nedreptății [Ποιήσατε ἑαυτοῖς φίλους ἐκ τοῦ μαμωνᾶ τῆς ἀδικίας], ca, [atunci] când aveți să vă sfârșiți, să vă primească pe voi întru corturile cele veșnice [τὰς αἰωνίους σκηνάς]!

10. Cel credincios în foarte puțin și în[tru] mult este credincios [Ὁ πιστὸς ἐν ἐλαχίστῳ καὶ ἐν πολλῷ πιστός ἐστιν], iar cel nedrept în foarte puțin și în[tru] mult este nedrept [καὶ ὁ ἐν ἐλαχίστῳ ἄδικος καὶ ἐν πολλῷ ἄδικός ἐστιν].

11. Așadar, dacă în[tru] mamonas cel nedrept nu ați fost credincioși, pe cea adevărată cine v-o va crede vouă [τὸ ἀληθινὸν τίς ὑμῖν πιστεύσει]?

12. Iar dacă în[tru] cel străin nu ați fost credincioși, pe a voastră cine v-o va da vouă [τὸ ὑμέτερον τίς ὑμῖν δώσει]?

13. Niciun slujitor [nu] poate a sluji [la] doi domni! Căci, sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți a sluji lui Dumnezeu și lui mamonas”.

14. Și auzeau acestea toate și fariseii, iubitori de arginți fiind [φιλάργυροι ὑπάρχοντες], și își băteau joc de El.

15. Și [El] le-a zis lor: „Voi sunteți cei care vă îndreptați[2] pe voi înșivă înaintea oamenilor [Ὑμεῖς ἐστε οἱ δικαιοῦντες ἑαυτοὺς ἐνώπιον τῶν ἀνθρώπων], dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre [ὁ δὲ Θεὸς γινώσκει τὰς καρδίας ὑμῶν]! Că[ci mintea] cea înălțată[3] în[tru] oameni [ὅτι τὸ ἐν ἀνθρώποις ὑψηλὸν], urâciune [este] înaintea lui Dumnezeu [βδέλυγμα ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ].

16. Legea și Profeții [au fost] până la Ioannis [Ὁ Νόμος καὶ οἱ Προφῆται ἕως Ἰωάννου][4]! De atunci Împărăția lui Dumnezeu se binevestește [ἀπὸ τότε ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ εὐαγγελίζεται] și tot [omul] întru aceea se silește[5] [καὶ πᾶς εἰς αὐτὴν βιάζεται].

17. Iar mai ușor este [ca] cerul și pământul să treacă [Εὐκοπώτερον δέ ἐστιν τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν παρελθεῖν], decât un punct al legii să cadă [ἢ τοῦ νόμου μίαν κεραίαν[6] πεσεῖν].

18. Tot cel care își lasă femeia lui și se însoară [cu] alta preacurvește[7] și tot cel care se însoară [cu] cea lăsată de bărbat[8] preacurvește”.


[1] Μαμωνᾶς [Mamonas] era zeul sirian al bogăției, înțeles în Scriptură ca fiind banii [Mt. 6, 24; Lc. 16, 9], cf. Friberg Greek Lexicon, 17.736, apud BW 10.

[2] Care vă prezentați ca oameni „Drepți” înaintea celorlalți, mimând viața curată.

[3] Mintea care are „o foarte bună” părere despre ea însăși. Care își imaginează lucruri false despre sine.

[4] Până la Sfântul Ioannis Botezătorul.

[5] Se luptă cu sine, se nevoiește pentru curățirea, luminarea și sfințirea lui.

[6] Κεραία [cherea] înseamnă un mic corn. Corn de animal. La modul figurat: orice semn diacritic, cf. Friberg Greek Lexicon, 15.927, apud BW 10.

[7] Săvârșește un adulter.

[8] Cu cea divorțată.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [10]

Gândul morții, ca și cel al nașterii, reprezintă tot un sentiment care implică spiritualitatea ortodoxă:

Începe să fie târziu
În mine.
Uite, s-a făcut întuneric
În mâna dreaptă
Și-n salcâmul din fața casei.

Trebuie să sting
Cu o pleoapă
Toate lucrurile care-au mai rămas
Aprinse,
Papucii de lângă pat,
Cuierul, tablourile…
Restul agoniselii –
Tot ce se vede în jur
Până dincolo de stele –
N-are niciun rost s-o iau,
Va arde în continuare.
Și-am lăsat vorbă,
În amintirea mea,
Măcar la soroace mai mari,
Universul să fie dat lumii
De pomană.

(Târziu).

Moartea începe cu sentimentul târziului, cu sentimentul că am întârziat deja prea mult pe pământ. S-a făcut târziu. E timpul să plecăm.

Oamenii care au sensibilitate duhovnicească simt când Dumnezeu le comunică acest lucru în ei înșiși. Și această simțire îi pregătește…

Sensibilitatea lui Sorescu poate fi comparată cu cea argheziană. Moartea vine ca o noapte, ca un întuneric care se lasă peste lucrurile acestei lumi, inclusiv peste trupul pe care îl lasă în urmă. Părăsirea lor e o durere care le face, parcă, pe cele care i-au devenit familiare, să devină una cu trupul de care se desparte: „s-a făcut întuneric/ În mâna dreaptă/ Și-n salcâmul din fața casei”. Pentru că despărțirea, ruperea de cele cunoscute și îndrăgite e foarte grea.

Pleoapa care se închide stinge imaginile care îi deveniseră intime. Pentru că ochiul sufletului se va deschide, cum zice Sfântul Neagoe Basarab, spre alte imagini.

„Restul agoniselii…va arde în continuare” după ce va închide ochii. Adică își va continua drumul spre învechire până se va destrăma complet. Și această traiectorie a lucrurilor e un consum, o ardere. Încât omul știe că toate cele cu care a fost familiar se vor spulbera, mai devreme sau mai târziu.

Universul întreg îl dă lumii de pomană pe cel care a părăsit lumea și universul acesta material.

Testamentul acesta sorescian, în literă, imită formulările celor vechi, care lăsau urmașilor poruncă să se dea milostenie pentru ei, din averea lor, la Sărbătorile mari, celor nevoiași.

Averea poetului este universul pe care îl contemplă, el, cel care s-a născut iubind și căutând lumina. De aceea, diata pe care o lasă este ca: „În amintirea mea,/ Măcar la soroace mai mari,/ Universul să fie dat lumii/ De pomană”.

Frica și durerea sunt estompate de sentimentul cuprinzător al milei ortodoxe.

Arghezi ne îngăduie să vedem mai bine fiorul terorii, Sorescu nu încă. Poate pentru că la Arghezi, fost Monah, cugetarea la moartea era o îndeletnicire mult mai deasă și mai vie. Dar și pentru Sorescu e o trăire profundă. Dovadă stau și alte poeme din acest prim volum.

Spre exemplu, Fuga: „Într-o zi/ Mă voi ridica de la masa de scris/ Și voi începe să mă îndepărtez de cuvinte,/ De voi/ Și de fiecare lucru în parte. // Voi vedea un munte în zare/ Și voi merge spre el/ Până când muntele va rămâne în urmă. // Apoi mă voi lua după un nor,/ Și norul va rămâne în urmă. // Soarele va rămâne și el în urmă/ Și stelele și tot universul”.

Muntele, norul, sorele și stelele sunt ceea ce noi, criticii, numim simboluri ale ascensiunii. Ele sunt limpezi și Sorescu nu se ferește de simboluri clare tocmai pentru că poezia sa respiră un aer de modernitate (chiar de postmodernitate, se afirmă răspicat în ultimul timp) în alt fel decât prin utilizarea simbolismului obscur sau a ermetismului specifice poeziei moderne. În fond, însă, el e tot un poet greu și obscur – în ciuda aparențelor – , un adânc reflexiv cu o sensibilitate pe care mediocrii nu o vor înțelege niciodată.

Culmea este că, la Sorescu, tocmai simbolismul prea explicit mimează detașarea de metafizică. Noi știm că poeții metafizici se exprimă aproape ininteligibil pentru un public mediu, că necesită o exegeză aprofundată pentru a-i putea înțelege. Deci cum ar putea fi metafizic un poet atât de apropiat de cotidianul banal?

În aceasta constă genialitatea și originalitatea lui Sorescu în literatura noastră! El inventând o poetică ce ține seama, după cum spuneam undeva mai sus[1], și de zestrea țărănească, dar și de poezia teatrului absurd.

Revenind la simbolurile ascensiunii de care am pomenit mai devreme: ele indică sensul pe care poetul crede că îl va parcurge și pe care vrea să îl parcurgă după moarte. Nu în jos, nu în pământ, nu risipire în neființă, ci în sus! Ca și Eminescu, de altfel: „prin lumine/ M-oi sui la Dumnezeu” (Cântecul lăutarului)[2].

Reamintesc faptul că Sorescu este dintre puținii creatori care a scris pagini semnificative de critică literară, căutând să înțeleagă, cu multă atenție și interes, istoria literaturii române. Iar influența lui Eminescu asupra sa e mare și constantă de-a lungul timpului.

În fine, un al treilea poem care ne indică familiaritatea cu gândul la moarte este acesta:

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea ființei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți,
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut niciun efect, doctore.
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

(Boala)

Pentru că, așa cum spunea cineva, atunci când ne naștem suntem destul de bătrâni pentru a muri…

Ne doare moartea în fiecare zi, în regiunea ființei noastre, pentru că ne-am îmbolnăvit de moarte atunci când omul a căzut din Paradis prin păcat. Dacă nu ne doare moartea în fiecare zi înseamnă că suntem nesimțiți. Am devenit insensibili datorită necredinței și păcatelor noastre.

Poemele acesta, din volumul de debut (1965), ne dovedesc că poetului, care nu era bolnav și mai avea încă trei decenii de trăit, îi era familiară această practică ortodoxă a cugetării la moarte, foarte des observată și semnalată de mine nu numai în literatura veche, ci și în cea nouă, cu precădere în poezie.


[1] A se vedea articolele mele anterioare:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/09/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-3/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/17/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-6/.

[2] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Cântecul_lăutarului.

Lucas, cap. 16, 1-8, cf. BYZ

1. Și zicea și către Ucenicii Săi: „Era un oarecare om bogat, care avea un iconom [οἰκονόμον] și acesta a fost învinuit lui ca risipind avuțiile sale.

2. Și, chemându-l pe el, i-a zis lui: «Ce [este] aceasta[, pe care] o aud despre tine? Dă seamă de iconomia ta [Ἀπόδος τὸν λόγον τῆς οἰκονομίας σου]! Căci nu vei mai putea încă a fi iconom [οἰκονομεῖν]».

3. Și iconomul și-a zis în[tru] sine: «Ce am să fac, că[ci] domnul meu ia iconomia de la mine? A săpa nu pot, a cerși mi-e rușine.

4. Am știut [știu] ce să fac, ca, [până] când am să fiu înlăturat [din] iconomie, să mă [mai] primească pe mine întru casele lor[1]!».

5. Și chemând [câte] unul, pe fiecare [dintre] datornicii domnului său, îi zicea primului: «Cu cât ești dator domnului meu?».

6. Iar el a zis: «100 bati[2] de ulei [Ἑκατὸν βάτους ἐλαίου]». Și [el] i-a zis lui: «Primește scrisoarea ta și, așezându-te, scrie repede 50!».

7. Apoi i-a zis altuia: «Dar tu cu cât ești dator?». Și el a zis: «100 cori[3] de grâu [Ἑκατὸν κόρους σίτου]». Și [el] îi zice lui: «Primește scrisoarea ta și scrie 80!».

8. Și domnul l-a lăudat pe iconomul nedreptății [τὸν οἰκονόμον τῆς ἀδικίας], că[ci] cu înțelepciune a făcut. Că[ci] fiii veacului acestuia [ὅτι οἱ υἱοὶ τοῦ αἰῶνος τούτου] sunt mai înțelepți întru neamul lor decât fiii luminii [φρονιμώτεροι ὑπὲρ τοὺς υἱοὺς τοῦ φωτὸς εἰς τὴν γενεὰν τὴν ἑαυτῶν εἰσίν].


[1] Să mă mai primească în casele lor, după ce nu voi mai fi iconom.

[2] Un βάτος [batos] era măsura de 21, 5 litri, cf. Friberg Greek Lexicon, 4.665, apud BW 10.

[3] Un κόρος [coros] era măsura de aproximativ 390 de kg, cf. Friberg Greek Lexicon, 16.477, apud BW 10.

Page 2 of 2084

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort