Psalmul al 65-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Strigați lui Dumnezeu, toți din țară,
cântați să se-audă pân-afară
numele Lui cel sfânt, și-I dați slavă,
dați-I cinste fără de zăbavă!

Ziceți către Domnul: „Cât sunt de înalte
lucrurile Tale, înfricoșătoare și minunate!
Când ieși cu mulțime de putere,
vrăjmașii Tăi, toți, stau în tăcere.

Iar pământul Ție tot se-nchină,
cu cântare și cu față lină
și se roagă sfântului Tău nume
ce-i vestit în cinste peste tot în lume”.

Veniți de vedeți, cui i se pare,
cât e Domnul de strașnic, de tare,
că-ntrece toți oamenii cu sfatul
și marea o-ntoarce cu uscatul!

Și prin văi Își trece oastea lesne,
de le-ajunge apa pe la glezne,
și de Dânsul toți au bucurie,
că-Și domnește vecii cu tărie.

Și ochii Lui privesc peste gloate,
de văd lumea și limbile toate.
Pentru-aceea, toți să se păzească,
și greșiții să nu se mândrească!

Iar voi, neamurile, degrabă
lui Dumnezeu să-I aduceți slavă
și să-I strigați lauda peste mulțime,
să-i răsune slava-n omenime!

Căci El mi-a pus sufletul în viață
și piciorul mi-a ferit de ceață.

Când ne cercetai, Doamne, în sac de pocăință,
de ne-ardeai ca argintul, întru umilință,
ne prindeai picioarele în lațuri
și în brațe ne puneai necazuri.
Căci ne-ai suit păgânii în ceafă,
care ne fac rău și ne cer leafă.

Dar Tu, Doamne, lesne ne vei trece
prin pară de foc, prin apă rece
și către odihnă ne vei duce,
la repaos și la sălaș dulce.

Pentru-aceea-Ți voi intra în casă,
Cu făgăduință și cu jertfă grasă.
Făgăduințele ce Ți-am jurat
vor rămâne fără scăpătat.

Cu gura mea, ce-am promis la nevoie,
îți voi aduce cu drag și cu voie:
jertfe de ardere cu măduvă grasă
și tămâie, cu miori de-acasă
și cu tauri, iezi Îți voi aduce,
vin și pâine, unt și cu grâu dulce.

Strângeți-vă, s-ascultați, tot omul,
căci vă spun s-aveți teamă de Domnul,
despre cât bine mi-a făcut și-mi face
și-mi ferește sufletul cu pace.

Către El de-am strigat, ducând greutate,
mi-a ușurat povara din spate.
De sub limbă i-am înălțat cuvântul
și s-a auzit în tot pământul.

Căci eu, de-am iubit vreo nedreptate,
Domnul să-mi fie de rugă departe!
Pentru-aceasta, Dumnezeu m-ascultă
și mă scoate din grija cea multă.

Binecuvântat să fii, Doamne Sfinte,
căci nu-mi lepezi sărmane cuvinte,
nici nu-Ți oprești mila de la mine!
Lăudat să fii, cum Ți se cuvine!

Ieremias, cap. 25, cf. LXX

1. Cuvântul care a fost către Ieremias, despre tot poporul Iudasului, în anul cel al patrulea al lui Ioachim, fiul lui Iosias, împăratul Iudasului,

2. care a grăit către tot poporul Iudasului și către cei care locuiesc [în] Ierusalim, zicând:

3. „În [Din] cel de-al 13-lea an al lui Iosias, fiul lui Amos, împăratul Iudasului, și până [în] ziua aceasta [au trecut] 23 de ani, și [Eu] am grăit către voi, sculându-Mă dis-de-dimineață și zicând.

4. Și îi trimiteam către voi pe robii Mei, pe Profeți, de la revărsatul zorilor trimițându-i – dar nu ați ascultat și [nici] nu ați luat aminte [cu] urechile voastre –,

5. [și] zicându-vă: «Întoarceți-vă fiecare de la calea sa cea rea și de la obiceiurile voastre cele rele și veți locui în pământul pe care l-am dat vouă și părinților voștri din veac și până în veac!

6. Nu mergeți după dumnezeii cei străini [pentru] a le sluji lor și [pentru] a vă închina lor, pentru ca să nu Mă înfuriați pe Mine cu faptele mâinilor voastre, [ca] să vă fac rău pe voi [vouă]!».

7. Iar [voi] nu ați ascultat de Mine”.

8. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: „Întrucât nu ați crezut cuvintelor Mele,

9. iată, Eu voi trimite și voi lua poporul de la miazănoapte și îi voi aduce pe ei în pământul acesta și pe[ste] cei care locuiesc [în] el și pe[ste] toate neamurile dimprejurul lui! Și îi voi pustii pe ei și îi voi da pe ei spre stingere și spre șuierare și spre ocara cea veșnică.

10. Și voi pierde de la ei glasul de bucurie și glasul de veselie, glasul mirelui și glasul miresei, mirosul mirului și lumina luminătorului.

11. Și va fi tot pământul [lor][1] spre stingere și [ei] vor sluji la neamuri 70 de ani.

12. Și când [or] să se împlinească cei 70 de ani, Mă voi răzbuna pe neamul acela”, zice Domnul, „și îi voi pune pe ei spre stingerea cea veșnică.

13. Și voi aduce peste pământul acela toate cuvintele Mele, pe care le-am grăit împotriva lui, toate [cuvintele] care au fost scrise în cartea aceasta,

14. pe care le-a profețit Ieremias către toate neamurile Elamurilor [τὰ ἔθνη τὰ Αιλαμ]”.

15. Acestea zice Domnul: „Să zdrobească arcul lui Elam, [să zdrobească] începutul stăpânirii lor!

16. Și voi aduce peste Elam cele patru vânturi din cele patru vârfuri ale cerului și îi voi risipi pe ei în toate vânturile acelea. Și nu va fi neam, [în] care nu va veni acolo cei care au fost alungați ai lui Elam.

17. Și îi voi înfricoșa pe ei înaintea vrăjmașilor lor, [înaintea] celor care caută sufletul lor, și voi aduce peste ei pe cele rele, după urgia mâniei Mele, și voi trimite după ei sabia Mea până ce i-am nimicit [îi voi nimici] cu totul pe ei.

18. Și voi pune tronul Meu în Elam și voi trimite acolo împărat și pe cei mari [ai poporului].

19. Și va fi la sfârșitul zilelor [acelora că] voi întoarce robimea Elamului”, zice Domnul.

20. La început[ul domniei], împărățind Sedechias, împăratul, a fost cuvântul acesta pentru Elam:


[1] Tot pământul lui Israil.

Predică la pomenirea Sfintei Cuvioase Paraschevi de la Iași [2020]

Iubiții mei[1],

Sfânta Cuvioasă Paraschevi cea Nouă [Παρασκευὴ ἡ Νέα][2], mai înainte de a pleca la Mănăstire, și-a împărțit toată averea părintească, după moartea părinților ei, dimpreună cu fratele său, Eftimios[3]. Și amândoi s-au făcut Monahi, slujind toată viața lor lui Dumnezeu. Căci dacă vrem să Îi slujim lui Dumnezeu trebuie să ne punem toată averea și toată puterea noastră sufletească și trupească întru slujirea Lui. Trebuie să ne dăruim Lui cu totul.

După ce s-a despărțit de cele ale lumii, Sfânta Paraschevi s-a unit numai cu Dumnezeu, trăind o vreme în Mănăstire, apoi în pustie[4]. Și ca Pustnică, ea a trăit o viață tainică, cunoscută doar de Dumnezeu. Pentru că numai El știa rugăciunile și postirile și nevoințele ei cele multe, cele din dragoste pentru El. Pentru că la rădăcina ascezei stă dragostea de Dumnezeu, stă dorința vie de a-I sluji Lui permanent.

Și în pustie, în pustia unde se nevoia Sfânta Paraschevi, ea trăia „fără hrană, fără apă, fără somn …[în] toate zilele săptămânii. O singură dată se împărtășea [pe zi] de hrană, sâmbăta și duminica, [adică] de puțină pâine și apă. Pat îi erau pietrele, iar îmbrăcămintea trupului, o mantie ruptă și zdrențuită. Ochii ei erau izvor de lacrimi, iar gura cu buzele, vas de miruri, revărsând laudă neîncetată, umplând văzduhul de bună mireasmă duhovnicească. Rugăciunea ei era stăruitoare și încordată, și starea ei, de continuă priveghere. Și toate celelalte fapte ale virtuților îi erau hrană și băutură, răbdare și odihnă”[5].

Pentru că nevoința duhovnicească e hrana reală a omului, e hrana sufletului său, și hrana sufletului e mai bună și mai îndestulătoare decât cea a trupului. Fiindcă atunci când sufletul nostru se bucură, când se bucură dumnezeiește, atunci și trupul nostru se bucură cu adevărat, pentru că se bucură în curăție și în pace.

Demonii o ispiteau cu tot felul de năluciri și ea le biruia prin puterea Crucii Domnului[6]. Însă, în același timp, a avut parte „și de vederi slăvite de Îngeri”[7], pentru că viața ei era dumnezeiască. Și, printr-un Înger al Său, Domnul o trimite din pustie în patria ei, vestindu-i sfârșitul ei cel pământesc[8].

Se întoarce la Constantinopol, se închină în Catedrala patriarhală Sfânta Sofia, cea transformată recent în moschee[9], trece și pe la Biserica din Vlaherne[10], rugându-se în fața Icoanei făcătoare de minuni a Preacuratei Stăpâne de acolo, și încredințându-se cu totul Născătoarei de Dumnezeu[11]. Pentru că Stăpâna lumii e cea mai bună călăuzitoare a noastră în viața cu Dumnezeu.

Iar ea, cea care se înstrăinase de toate pentru Dumnezeu, se întoarce acasă, în Epivates [Επιβάτες], în Tracia[12], ca o străină, nevoindu-se și mai desăvârșit[13]. Epivatesul de atunci este Selimpașa de azi, din Turcia[14]. Și acolo i se arată din nou Îngerul Domnului, cel care îi vestise mutarea ei grabnică la cer, încredințând-o că va călători împreună cu ea spre Domnul[15].

Iar această încredințare dumnezeiască, iubiții mei, e cea mai mare mângâiere în fața morții! Pentru că afli prin ea că Dumnezeu binevoiește întru tine. Că El e cu tine și dorește să te bucure pentru toți vecii. Însă, dacă nu avem parte de o astfel de încredințare sfântă, ce urmează?…Urmează o tristețe veșnică, adică Iadul! Pentru că cel care nu se îndumnezeiește aici zi de zi, în viața aceasta, nu e vrednic de Împărăția lui Dumnezeu. Căci numai cei care Îl iubesc pe El cu înfocare și se nevoiesc zilnic pentru mântuirea lor, se vor bucura veșnic împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Au îngropat-o creștinii ca pe o străină[16], neștiind că ea e de acolo, din locul acela. Așa se petrece când nu mai ai familie, rude, cunoscuți!…Au îngropat trupul ei și nu l-au ars! Și pentru că l-au îngropat, tocmai de aceea Sfintele ei Moaște s-au descoperit întregi[17]. Dacă îl ardeau, nu stricau cu nimic sfințenia vieții sale. Dar pentru că nu l-au ars și, mai apoi, nici focul care s-a aprins în Biserica unde erau Sfintele ei Moaște, nu a ars trupul ei cel îndumnezeit, el este un odor neprețuit pentru noi, cei credincioși. Pentru că sorbim din el viața cea veșnică, adică slava cea veșnică a lui Dumnezeu.

Prin cine am aflat cu toții ale cui sunt Sfintele Moaște care au fost găsite? Printr-un om evlavios, numit Gheorghios, care participase la dezgroparea Sfintelor ei Moaște. Pentru că lui i s-a arătat, în vedenia somnului, Sfânta Paraschevi, i s-a arătat ca o împărăteasă în mijlocul multor Sfinți ai lui Dumnezeu. Și unul dintre acești Sfinți, care erau dimpreună cu ea, i-a povestit viața ei acestui om evlavios, și astfel am aflat ale cui sunt aceste Sfinte Moaște[18]. Și ce i-a spus acela, i-a adeverit și Sfânta Paraschevi în aceeași vedenie, zicându-i: „Eu sunt din acest pământ în care voi locuiți acum, odraslă a lui, fiind numită Paraschevi de la Dumnezeiescul Botez. Sârguiți-vă dar acum să cinstiți cortul meu, iar eu voi cere de la Dumnezeu să vă izbăvească pe voi din pătimiri și din primejdii”[19].

Mă întrebam într-o altă predică a mea dacă Paraschevi e numele de Botez sau de Monahism al Sfintei, și iată că aici ni se spune că e numele său de Botez! De ce nu i-a fost schimbat numele când a devenit Monahie? Iar când se referă la cortul ei, ea vorbește despre Sfintele ei Moaște, cerându-le ca ei să le cinstească. Pentru că ele sunt dovada clară a faptului că ea este o purtătoare de Dumnezeu. Căci numai cine e plin de slava lui Dumnezeu lasă în urma sa, după moarte, Sfinte Moaște făcătoare de minuni. Cine nu e intim cu Dumnezeu, lasă numai un trup mort, rece, care se strică repede…semn că viața lui nu a fost plină de veșnicia lui Dumnezeu.

Pentru că Sfintele Moaște sunt începutul noii lumi, al vieții celei veșnice. Sfintele Moaște sunt începutul învierii celei de obște, când toți vom învia și vom avea trupuri înveșnicite, înduhovnicite, prin slava lui Hristos Dumnezeu, dar unii vor fi plini de slava lui Dumnezeu, adică Sfinții Lui, pe când cei păcătoși vor fi plini de întuneric. Iar Sfinții, prin Sfintele lor Moaște, ne vorbesc despre acea zi, despre ziua învierii tuturor, și despre bogăția cea nesfârșită a slavei lui Dumnezeu. Căci slava Lui va înveșnici întreaga creație și întreaga umanitate, dând tuturor darul de a fi veșnici.

Însă veșnicia noastră va fi continuarea vieții noastre de acum! Pentru că toți vom învia atunci, dar fiecare cu comoara lui în el însuși. Comoara Sfinților va fi slava Lui, dar cei păcătoși și demonii vor avea întunericul patimilor în ei înșiși. Adică fiecare va avea ceea ce și-a agonisit, ceea ce și-a dorit. Iar dacă acum unii dintre noi mimăm sfințenia pentru diverse motive rele, pentru veșnicie nu vom avea nimic bun, în afară de un Iad veșnic.

De la Epivates, Sfintele ei Moaște au fost aduse la Constantinopol[20]. După ce bulgarii s-au creștinat, ei au primit Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi[21], ele ajungând la Belgrad și la Sofia. Pentru ca turcii, cucerind orașul Sofia, din Bulgaria, să trimită Sfintele ei Moaște la Constantinopol[22]. Și de la Constantinopol ele au ajuns în Moldova, pentru că Domnul Vasile Lupu al Moldovei a plătit datoriile Constantinopolului. Și Patriarhul Constantinopolului i le-a trimis în dar la Iași, împreună cu un alai special, format din 3 Mitropoliți, Preoți și alți Slujitori[23].

Și cum a primit Vasile Lupu, Domnul Moldovei, Sfintele ei Moaște? Cu multă evlavie! Pentru că „Vasile a întâmpinat-o [pe Sfânta Paraschevi] foarte frumos, cu cea mai mare fală și cinstire, cu toți de la curtea lui și [cu] tot poporul. Și a așezat Moaștele ei Sfinte în Mănăstirea celor Trei Ierarhi pe care o ctitorise acolo, [Mănăstire] vestită pentru măreția ei. Iar Domnul Dumnezeu a făcut prin ea acolo mari minuni, pentru toți cei care alergau cu credință la ea”[24]. Și pentru că nu a fost o efuziune de moment, ci un act de evlavie reală, „Vasile Domnul îi făcea în fiecare an un praznic strălucit, cum nu se poate povesti, cu toți locuitorii țării lui. Ei scoteau în ziua aceea racla ei [cea] sfântă în care se aflau Moaștele ei Sfinte și o purtau în toată cetatea, spre ocrotirea și buna ei pază. [Iar] Vasile Domnul cel pomenit purta el însuși racla ei, împreună cu fruntașii Preoțimii, ai Mănăstirilor și Bisericilor. Îi făceau apoi un praznic măreț, după care o înapoiau la locul ei și o așezau acolo. [Căci] locul [raclei] este în mijlocul Bisericii, în partea dreaptă”[25].

Așa că pelerinajul la Sfânta Paraschevi nu este „o schemă financiară” implementată recent, ci un eveniment tradițional la Iași. Un eveniment născut din evlavia reală pentru Sfânta Cuvioasă Paraschevi, Maica noastră.

Și cum ajungi la o evlavie reală față de un Sfânt anume? Prin multele minuni ale Sfântului în viața celor credincioși!

Pe 26 decembrie 1888, Sfintele ei Moaște nu au fost arse, deși racla a ars în întregime. Paraclisul în care se aflau a luat foc de la o lumânare nestinsă[26]…De aceea ne uităm mereu, când plecăm din Biserică, să nu fie ceva aprins, să nu fie vreo fereastră sau ușă deschisă. Pentru că, pe lângă incendii, Bisericile sunt și jefuite de odoare.

Sfânta Paraschevi a tămăduit și tămăduiește mulțime de oameni. Pe lângă cartea pe care am citat-o ultima oară, și care are 194 de pagini, mai există încă două pline cu minunile ei: a doua e de 184 de pagini[27], pe când a treia e de 396 de pagini[28]. Editura Doxologia le dăruie tuturor în această perioadă pentru download[29]. Le dăruie în format PDF. Pe când eu mă aștept să pună toate cărțile ei în format PDF, pentru ca să le putem cumpăra mult mai ușor.

Așa că evlavia reală nu se naște în sufletele oamenilor din basme, ci din fapte reale. Din atingerea dumnezeiască a Sfintei Paraschevi de ființa lor. Pentru că evlavia presupune înțelegerea reală a Sfinților și iubirea vie pentru ei. Și pentru că Sfinții sunt vii și prezenți în viața noastră, de aceea și evlavia noastră pentru ei e vie și înflăcărează pe mulți.

Nu, nu frica de boală nu ne lasă să o prăznuim anul acesta așa cum se cuvine pe Sfânta Paraschevi, ci interese care nu ne privesc! Biserica lui Dumnezeu e discriminată și marginalizată de autoritățile de Stat din România, adică de aceia care s-au bucurat din plin de tot ajutorul nostru în ultimii 30 de ani. Poate vom fi mai înțelepți pe viitor când vine vorba de „parteneriatele cu Statul”. Adică să punem condiții clare pe viitor, în relația noastră cu Statul Român, care să nu contravină credinței și modului nostru de-a fi. Dar pentru așa ceva e nevoie de oameni noi, cu atitudini evlavioase și cu bun simț față de semeni și față de valorile lor profunde.

Pentru că atunci când negi, când distrugi, când elimini, când scoți în afara normalității cea mai mare parte a populației unei țări e semn că n-ai de-a face cu ea. Și dacă nu o cunoști cu adevărat, atunci îți poți permite orice. Dar dacă o cunoști, atunci îi respecți cu admirație valorile, fără să o bruschezi în vreun fel, așa cum am început să facem cu tot felul de minorități postmoderne.

Iubiții mei, oriunde am fi o putem cinsti după cuviință pe Sfânta Paraschevi! Eu n-am ajuns niciodată să mă închin Sfintelor ei Moaște, dar nu m-am simțit niciodată departe de ea. Pentru că, prin rugăciune, facem departele aproape, și Sfinții lui Dumnezeu sunt cu noi și în noi prin harul lui Dumnezeu.

Avem pe Portalul Doxologia, în prim-plan, toate evenimentele praznicului ei de la Iași[30]. Să nu ne simțim departe de Sfânta lui Dumnezeu! Să nu ne simțim departe nici de Sfinții Lui, nici de Îngerii Lui și nici de semenii noștri! Pentru că, în rugăciune, noi îi putem îmbrățișa pe toți și putem fi cu toți înaintea lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 9. 52, în zi de vineri, pe 9 octombrie 2020. Cer înnorat, burează, 17 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[3] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, după versiunea în limba greacă a lui Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor, cu trad., introd. și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 21.

[4] Idem, p. 23. [5] Idem, p. 25. [6] Idem, p. 27. [7] Idem, p. 28. [8] Idem, p. 28-29.

[9] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sfânta_Sofia_din_Constantinopol.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Vlaherne.

[11] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 30.

[12] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/889/sxsaintinfo.aspx.

[13] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 31.

[14] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Επιβάτες_Θράκης.

[15] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva, ed. cit., p. 32.

[16] Idem, p. 32-33. [17] Idem, p. 33. [18] Idem, p. 35-36. [19] Idem, p. 36.

[20] Viața Sfintei Cuvioase Parascheva după versiunea arabă a Patriarhului Macarie al Antiohiei (sec. XVII), cu studiu introd. și trad. din lb. arabă de Dr. Ioana Feodorov, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 36, 38.

[21] Idem, p. 38. [22] Idem, p. 39. [23] Idem, p. 40. [24] Idem, p. 40-41. [25] Idem, p. 41.

[26] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 1, Ed. Doxologia, Iași, 2011, p. 11.

[27] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 2, Ed. Doxologia, Iași, 2014.

[28] Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, vol. 3, Ed. Doxologia, Iași, 2017.

[29] A se vedea: https://edituradoxologia.ro/carti-gratuite.

[30] Adică aici: https://doxologia.ro/.

Ieremias, cap. 24, cf. LXX

1. Mi-a arătat mie Domnul două coșuri de smochine [δύο καλάθους σύκων], stând către fața templului Domnului, după [ce] l-a [i-a] înstrăinat Nabuhodonosor [Ναβουχοδονοσορ], împăratul Babilonului, pe Iehonias [Ἰεχονίας], fiul lui Ioachim [Ἰωακίμ], împăratul Iudasului, și pe stăpânitori și pe meșteșugari și pe cei legați și pe cei bogați din Ierusalim, și i-a adus pe ei întru Babilon.

2. Un coș de smochine [era cu smochine] bune foarte ca smochinele cele dintâi, iar coșul cel de-al doilea de smochine [era cu smochine] rele foarte, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor.

3. Și a zis Domnul către mine: „Ce vezi tu, Ieremia [Ιερεμια]?”. Și am zis: „Smochinele cele bune [sunt] bune foarte, iar cele rele [sunt] rele foarte, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor”.

4. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

5. „Acestea zice Domnul, Dumnezeul lui Israil: «Ca smochinele cele bune, [ca] acestea, așa îi voi cunoaște pe cei care au fost înstrăinați ai lui Iudas, pe care i-am trimis din locul acesta întru pământul haldeilor spre cele bune.

6. Și voi întări ochii Mei spre ei întru cele bune [καὶ στηριῶ τοὺς ὀφθαλμούς Μου ἐπ᾽ αὐτοὺς εἰς ἀγαθὰ] și îi voi înapoia pe ei întru pământul acesta întru cele bune. Și îi voi rezidi pe ei și nu am să-i dărâm, și îi voi sădi pe ei și nu îi [voi] sco[a]t[e] afară.

7. Și le voi da lor inimă [ca] să [Mă] cunoască ei pe Mine [καὶ δώσω αὐτοῖς καρδίαν τοῦ εἰδέναι αὐτοὺς Ἐμὲ], că[ci] Eu sunt Domnul. Și Îmi vor fi Mie întru popor, iar Eu le voi fi lor întru Dumnezeu, că[ci] vor fi întorși [se vor întoarce] spre Mine din toată inima lor.

8. Și ca pe smochinele cele rele, [și] care nu va fi mâncat [nu vor fi mâncate] din cauza răutății lor», acestea zice Domnul, «așa îi voi da pe Sedechias, pe împăratul Iudasului, și pe cei mari ai săi și pe rămășița Ierusalimului, pe cei care au rămas în pământul acesta, și pe cei care locuiesc în Egiptos.

9. Și îi voi da pe ei spre risipire întru toate împărățiile pământului și vor fi [aceștia] spre ocară și spre parabolă/ pildă și spre ură și spre blestem în tot locul în care i-am alungat pe ei acolo.

10. Și voi trimite la ei foamete și moarte și sabie, până ce are să se sfârșească [ei] din pământul pe care li l-am dat lor»”.

Ieremias, cap. 23, 29-40, cf. LXX

29. „[Oare] nu [sunt] cuvintele Mele ca focul arzând [οὐχὶ οἱ λόγοι Μου ὥσπερ πῦρ φλέγον]”, zice Domnul, „și ca toporul tăind piatra [καὶ ὡς πέλυξ κόπτων πέτραν]?

30. Pentru aceasta, iată, Eu [zic acestea] către profeți[1]”, zice Domnul Dumnezeu, „[către] cei care fură cuvintele Mele fiecare de la aproapele său!

31. Iată, Eu [zic acestea] către profeți, [către] cei care scot profețiile limbii [τοὺς ἐκβάλλοντας προφητείας γλώσσης][2] și, dormitând, [este] dormitarea lor!

32. Iată, Eu [zic acestea] către profeții cei care profețesc visele cele mincinoase și le povesteau pe ele și au rătăcit pe poporul Meu cu minciunile lor și cu înșelătorii lor! Iar Eu nu i-am trimis pe ei și nu le-am poruncit lor și [cu] folos nu vor folosi pe poporul acesta.

33. Și dacă or să te întrebe pe tine poporul acesta sau preotul sau profetul, zicând: «Care [este] câștigul Domnului?»[,] și [atunci] le vei zice lor: «Voi sunteți câștigul!». Dar Eu vă voi sparge pe voi”, zice Domnul.

34. „Iar profetul și preotul și poporul, care or să zică [cum că ei sunt] «câștigul Domnului», și [atunci] pe omul acela și pe casa lui îl voi răzbună [îi voi răzbuna].

35. Că așa veți zice fiecare către aproapele său și fiecare către fratele său: «Ce a răspuns Domnul?» și «Ce a zis Domnul?».

36. Și nu o mai numiți încă «câștigul Domnului»! Că[ci] «câștigul omului» va fi cuvântul său”.

37. Și pentru ce a zis [acestea] Domnul, Dumnezeul nostru?

38. Pentru aceasta, acestea zice Domnul Dumnezeu: „Pentru ce au zis cuvântul acesta: «câștigul Domnului»? Iar [Eu] am trimis către voi, zicându-vă: «Nu veți [mai] zice: <câștigul Domnului>».

39. Pentru aceasta, iată, Eu vă iau și vă sparg pe voi și pe cetatea pe care v-am dat-o vouă și părinților voștri!

40. Și vă voi da pe voi [la] ocara cea veșnică și [la] necinstea cea veșnică [καὶ δώσω ἐφ᾽ ὑμᾶς ὀνειδισμὸν αἰώνιον καὶ ἀτιμίαν αἰώνιον], care nu va fi uitată [nu vor fi uitate][ ἥτις οὐκ ἐπιλησθήσεται][3]”.


[1] Către profeții mincinoși.

[2] Care scot „profeții” doar pe gură, dar care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu. Care se prefac că sunt Profeți și spun numai cuvinte goale.

[3] La pedeapsa Iadului.

Predică la Duminica a XXI-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

Sfântul Cuvios Ioann [Иоанн][2] din Kronstadt [Кроншта́дт][3], Părintele și Învățătorul nostru în cele ale vieții creștine, predicând odată despre educația creștină, a spus: „casa părintească și școala trebuie să fie pentru copiii creștini adevărata școală a vieții cucernice, pe lângă celelalte științe și arte predate [la școală][4]. [Însă, pentru acești copii,] Biserica…este…școală a credinței și evlaviei creștine, comoară bogată în har și vistieria tuturor Tainelor. […] [Căci] Biserica este spitalul sufletelor și al trupurilor noastre, cel mai bun învățător al pocăinței, al îndreptării și al desăvârșirii credinței creștine”[5].

Iar rezultatul școlii creștine e un adevărat creștin. E omul pe care ni-l dorim și de care toți avem nevoie. Căci „un copil educat creștinește nu-și va întrista părinții prin nerecunoștință, nesupunere, samavolnicie și prin viață destrăbălată; nu va atenta la propria viață din pricina nereușitelor în goana după plăceri și în viclenii; nu va batjocori lucrurile sfinte; nu va nega adevărurile veșnice ale credinței și moralității, [iar] prin ideile și faptele sale, el nu va zdruncina fundamentele vieții de familie, religioase și sociale”[6]. Pentru că oamenii crescuți bine, crescuți creștinește în familiile lor, cresc în credință și în virtute, arătând comoara credinței lor în orice faptă a lor. Pentru că noi avem comoara credinței în sufletul nostru și ea s-a născut din sămânța cuvintelor lui Dumnezeu, din sămânța dumnezeiască sădită de El în noi.

Căci „a ieșit Semănătorul [ὁ Σπείρων] să semene sămânța Sa [Lc. 8, 5, BYZ]”. Dumnezeu este Semănătorul adevărului, pentru că adevărul e sămânța Lui. Și sămânța Lui El o seamănă în noi, pentru ca ea să rodească dumnezeiește. Însă și demonii seamănă în oameni, dar nu lucruri bune, ci neghine [ζιζάνια] [Mt. 13, 25, BYZ]. Și neghinele demonilor sunt minciunile păcatelor, sunt păcatele care ne omoară sufletește și trupește.

De aceea, dacă Dumnezeu sădește adevărul în noi, demonii sădesc minciunile. Și minciunile vor să acopere adevărul lui Dumnezeu, dar nu pot să facă asta. Pentru că niciun păcat nu ne dă viață, pe când cuvintele lui Dumnezeu sunt adevăr și viață, sunt viață veșnică. Iar cuvintele lui Dumnezeu, odată crezute și trăite, sunt adevărata viață și bucurie și întărire a omului, pentru că cuvintele lui Dumnezeu ne zidesc pe noi spre viața cea veșnică.

Într-un lan de grâu, neghinele și macii și multiplii dăunători sunt dușmanii grâului. În sufletul omului, viciile și gândurile rele sunt urâciunea care ne pustiește viața. Pentru că orice patimă e o boală a noastră, e o urâțire interioară a noastră, e o parte din moartea noastră sufletească și trupească. Până nu ne vindecăm de patimi, nu putem respira libertatea cea duhovnicească. Pentru că patimile sunt ca iarba cea rea în mijlocul grâului, care nu îl lasă să se dezvolte.

Însă, Cel care seamănă sămânța în noi, tot El e Acela care și smulge neghina din noi. Dar o smulge numai dacă ne înfrățim cu El, numai dacă conlucrăm cu El la curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul e Cel care ne vindecă pe noi de patimi, dacă noi ne nevoim zilnic pentru mântuirea noastră.

Căci „vrăjmașul [nostru, diavolul], pururea se pregătește spre căderea omului, cu tot meșteșugul lui și [cu toată] uneltirea [sa]”[7], pentru ca să îl facă pe om să păcătuiască. Pentru că bucuria lui cea rea e căderea noastră în păcat. Însă și Dumnezeu întărește sufletul nostru în lupta cu demonii, întărindu-ne în tot lucrul cel bun și folositor nouă. De aceea, „toți cei ce iubesc în[tru] adevăr pe Dumnezeu și vor să umble cu râvnă în urma Lui, potrivit cu poruncile evanghelice, se apropie iute și grabnic de Dumnezeu, cerând ajutor de la El și având ca împreună-lucrătoare a Împărăției toată ispita adusă asupra lor de vrăjmașul, fiind biciuiți de el și împiedicați [continuu]. Căci nu este cu putință ca, împiedicați fiind de acela, să fie reținuți [de el], ci pentru alegerea lor dreaptă și bună sunt mai grabnic desăvârșiți, apropiindu-se mai repede de Dumnezeu cu cât sunt mai mult biciuiți de vrăjmașul”[8] diavol.

Pentru că ispitele demonice sunt spre lămurirea noastră interioară și, biruința asupra lor, e prin întărirea noastră de către Dumnezeu. Căci Dumnezeu ne întărește prin slava Lui în lupta noastră interioară cu demonii, care e lupta de toată viața a mântuirii noastre. Fiindcă El ne cere mereu să ne unim cu El. Iar „tot…cel ce se întoarce de la toate relele, lipindu-se de Domnul, în cerere și dor și în toată stăruința virtuții, deja este unit cu Dumnezeu”[9].

Unirea cu El e prin slava Lui. Însă, orice păcat al nostru ne unește interior cu demonii, pentru că lăsăm întunericul demonic să intre în noi. Iar dezicerea noastră interioară de demoni și pocăința noastră înaintea Lui se fac prin slava Sa, se fac cu ajutorul Său, pentru că slava Lui, smerindu-ne noi mintea și inima înaintea Sa, ne scapă de demoni. De cei intrați în noi prin păcatele noastre. Așa că noi nu putem face nimic pentru mântuirea noastră fără slava Lui, fără ajutorul Său continuu în viața noastră. Căci pe toate prin care ne mântuim le facem împreună cu Dumnezeu, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar Sfântul Macarios Egipteanul, Părintele nostru cel plin de experiență dumnezeiască și de teologie sfântă, tâlcuindu-ne minunea încetării furtunii pe ma- re, ne vorbește de taina lucrării lui Dumnezeu la mântuirea noastră. Căci „așa cum Domnul, când vântul sufla pe mare și când s-a ridicat valul, și corabia se primejduia, a certat vântul și a potolit valul, tot așa se întâmplă și în atelierul cel tainic al inimii, când sufletul [nostru] este potopit de gândurile rele și de patimile răutății, Domnul Se scoală, rugat fiind [de noi], și ceartă vânturile răutății și valul mării celei amare a păcatului, [și atunci] se face liniștea harului în suflet[ul nostru] și în gânduri[le noastre]”[10]. Dar pentru ca El să Se ridice în noi și să acționeze în noi spre mântuirea noastră, trebuie ca noi să fim mereu uniți interior cu El și mereu în rugăciune față de El.

Tocmai de aceea, rugăciunea inimii e rugăciunea iubirii noastre vii pentru Dumnezeu. Căci noi strigăm către El și când suntem cu El și când El e în noi prin slava Lui. Noi strigăm către El pururea. Pentru că rugăciunea noastră e vorbire de dragoste cu El, e vorbire curată și din toată inima, pentru că Îi cerem Lui toate cele ale mântuirii noastre.

Însă, în același timp, deși El e în noi și cu noi prin slava Lui, noi nu ne credem niciodată „mântuiți”. Pentru că Cel ce ne ține pe noi în slava Lui și este cu noi pururea e toată dorirea noastră. A te crede „mântuit” înseamnă a te crede autonom, a te crede pe picioarele tale. Însă noi știm că nu putem face nimic fără El. Noi știm că fără El nu există nimic bun în viața noastră. Căci mântuirea noastră înseamnă tocmai a trăi împreună cu El. Și de aceea, continua noastră asceză, continua noastră slujire a Lui înseamnă a trăi împreună cu El și a ne curăți mereu în relația cu El și pentru El, pentru comuniunea veșnică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că noi alegem să facem binele sau răul pe care îl săvârșim. „Căci dacă omul nu dă pricină și avânt satanei [în viața lui, acela] nu-l stăpânește pe el. Cu sila nu-l ia pe el nici Domnul, nici satana, ci bineplăcând și învoindu-se cu harul se desăvârșește întru el, dar dacă nu se învoiește [cu harul lui Dumnezeu, cu slava Lui,] chiar dacă s-ar naște [duhovnicește], adică chiar dacă ar deveni părtaș Duhului, el însuși, [omul], se face pricină de cădere în voile satanei. Căci dacă satana l-ar lua cu sila și tot cu sila și Domnul, nu ar mai fi vinovat omul să se ducă în gheena și nu ar mai fi vrednic de laudă, ducându-se în Împărăție”[11]. Dar pentru că omul își alege viața, pentru că alege ceea ce vrea să facă, tocmai de aceea el ajunge în Rai sau în Iad, pentru că alege faptele lui Dumnezeu sau pe ale demonilor.

Vorbind despre înșelarea demonică, Sfântul Macarios cel Mare ne spune că diavolul, deși poate să ne aducă tot felul de năluciri mincinoase, el nu ne poate da o lucrare bună[12]. „Căci nici nu poate să lucreze dragostea către Dumnezeu și către frați, ci numai înfumurare și dispreț, nu blândețe, nu bunăvoință, nu smerenie, nu bucurie, nu pace, nu starea pe loc a gândurilor, nu urâre a lumii, nu odihnă duhovnicească în Dumnezeu, nici dorire de bunătățile cele cerești, nici nu face să înceteze plăcerile și patimile, fiindcă toate acestea sunt lucrări ale harului”[13] dumnezeiesc, ale slavei Sale celei veșnice și necreate. Ci, când primim visele și nălucirile lui cele mincinoase, în noi se înmulțesc patimile, pentru că începem să ne credem „aleși” și „mântuiți”.

De aceea, rugăciunea inimii ne învață nu să ne credem „sfinți” și „mântuiți”, ci păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu, cei mai greșiți dintre toți și cei mai jos din Iad. Pentru că ne știm păcatele, căderile și patimile noastre cele rele și știm cum am mâniat și cum mâniem pe Dumnezeu prin ele. Tocmai de aceea, în rugăciunea noastră către Domnul, noi cerem mereu mila Lui, cerem mereu coborârea Lui spre noi și în noi prin slava Sa. Și El iubește nespus de mult rugăciunea noastră smerită, plină de pocăință, și ne miluiește continuu. Căci prin mila Lui cresc în noi cuvintele Sale, prin mila Lui crește în noi conștiința de a le lucra și de a face din ele viața noastră cea plină de virtuți.

Așadar, iubiții mei, cuvintele Domnului trebuie citite și aduse în inima noastră cu bucurie mare, pentru ca ele să rodească continuu în noi. Trebuie să citim cuvintele Scripturii și ale Sfinților Părinți ca pe cuvintele lui Dumnezeu pentru noi, căci ele sunt spre luminarea și pacea noastră. Pentru că ele ne învață mereu slujirea Lui și iubirea Lui pentru totdeauna.

Însă, dacă cuvintele Lui nu ne umplu de bucuria și de pacea Sa, de luminarea și de sfințenia Lui, atunci le citim cu inimă neiertătoare, cu inimă necurățită de patimi, cu inimă rece.

Trebuie să ne pocăim și să ne schimbăm mintea și inima pentru a simți cuvintele Lui!

Trebuie să ne zdrobim inima și să ne smerim mintea pentru a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi!

Căci El dorește să ne mântuie pe fiecare dintre noi. Dar, pentru a ne mântui, trebui să intrăm într-o relație veșnică cu El, pentru ca El să ne arate pașii de zi cu zi ai mântuirii noastre, adică ai relației veșnice de iubire cu El. Amin!


[1] Începută la 10. 24, în zi de joi, pe 1 octombrie 2020. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_de_Kronstadt.

[3] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Кронштадт.

[4] Sfântul Ioan din Kronstadt, Predici și Cuvântări la praznicele Maicii Domnului, trad. din lb. rusă de Denis Chiriac, Ed. Doxologia, Iași, 2019, p. 28.

[5] Idem, p. 29. [6] Idem, p. 28.

[7] Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvinte ascetice și Epistole, vol. I, trad. din lb. gr. veche de Laura Enache, cu studiu introd. de Pr. Cătălin Pălimaru, o ediție îngrij. de Pr. Dragoș Bahrim, în col. Viața în Hristos. Pagini de Filocalie, vol. 7, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 132.

[8] Idem, p. 133. [9] Idem, p. 138. [10] Idem, p. 139-140. [11] Idem, p. 143. [12] Idem, p. 144. [13] Ibidem.