Rămâne să ne vedem. Poemul 70

Bunica stă de vorbă
pe telefon.
Stă de vorbă cu nepoata ei
cea guralivă și plină de viață.
A cărei veselie gâlgâie
în telefon.
Căci bunica,
în drum spre nepoata ei,
vorbește îndelung cu ea,
iar aceea îi spune despre bebele ei,
care nu ascultă de ea
și nu vrea să doarmă.
Mai aleargă prin casă,
țipă, se bucură,
după care mai vine la telefon
ca să vorbească cu bunica.
Iar bunica, pentru ca nu cumva
să piardă legătura,
stă cu telefonul la ureche,
în tăcere,
pentru ca nepoata ei să își
aducă aminte de ea și
să mai schimbe împreună
vreo două vorbe.
O așteaptă îndelung
pentru câteva banalități.
Dar bunica are timp,
are timp mult,
timpul iubirii ei,
pe care i-l dăruie nepoatei sale.
Pentru că timpul investit
în alții se înveșnicește.
Și bunica dorește să rămână
în sufletul nepoatei ei
ca o bucurie vie.

Rămâne să ne vedem. Poemul 69

Nea Trașcă m-a adus
astăzi cu mașina.
Cu mașina mortuară.
Cu mașina cu care
i-a adus tronul
răposatei pe care o vom
îngropa mâine.
Stam la ocazie, după Slujbă,
și el a fost singurul
care a oprit.
Și a oprit bine!
Pentru că am stat de vorbă
și am uitat
că moartea ne stă în spate.
De fapt, pe fiecare zi
moartea noastră ne suflă
pe la urechi
când mai tare,
când mai încet.
Și ca să nu îi dăm atenție,
facem tot felul de eschive
neprincipiale,
plictisitoare,
că tot acolo ajungem.
Numai că mormintele costă
diferit pe pământ românesc:
de la niciun leu până la
câteva mii de euro.
După cum, și după tine,
pot plânge mai mulți
sau niciunul.
Iar dacă nu plânge niciunul,
chiar niciunul,
există soluția megafonului
cu muzică militară funebră
sau fanfara populară,
care cântă și la Nunți
și la Înmormântări.
Le facem pe toate în grabă,
mâncăm la pomană cu veselie
și ne vedem de treaba noastră.
Căci morții au drumul lor,
iar noi, încă, ne prefacem
în jurul lucrurilor importante.

Isaias, cap. 13, cf. LXX

1. Vedenia împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaias, fiul lui Amos.

2. Pe muntele cel neted ridicați semn[1]! Înălțați lor glasul! Nu vă temeți! Chemați-vă [cu] mâna! „Deschideți stăpânitorilor!

3. Eu rânduiesc și Eu îi aduc pe ei. Sfințiți sunteți [ἡγιασμένοι εἰσίν] și Eu îi aduc pe ei. Uriașii vin să împlinească mânia Mea [γίγαντες ἔρχονται πληρῶσαι τὸν θυμόν Μου], bucurându-se împreună și ocărând [χαίροντες ἅμα καὶ ὑβρίζοντες]”.

4. Glas de neamuri multe în munți, [glas] ca de neamuri multe. Glas de împărați și de neamuri adunate împreună. Domnul Savaot a poruncit neamului să se lupte [cu] arme.

5. Domnul a veni [va veni] de pe pământ, de departe, de la marginea temeliei cerului [ἀπ᾽ ἄκρου θεμελίου τοῦ οὐρανοῦ], și [cu El vor fi și] luptătorii cu arme ai Săi, [ca] să nimicească întreaga lume.

6. Jeliți-vă! Căci aproape [este] ziua Domnului și pieirea de la Dumnezeu va veni [καὶ συντριβὴ παρὰ τοῦ Θεοῦ ἥξει].

7. Pentru aceasta toată mâna va fi slăbită și tot sufletul omului se va înfricoșa.

8. Bătrânii vor fi tulburați și chinurile nașterii pe ei îi vor apuca precum pe femeia născând [καὶ ὠδῖνες αὐτοὺς ἕξουσιν ὡς γυναικὸς τικτούσης]. Și vor jeli împreună, unul către altul, și se vor uimi și fața lor ca văpaia o vor schimba [καὶ τὸ πρόσωπον αὐτῶν ὡς φλὸξ μεταβαλοῦσιν].

9. Căci, iată, ziua Domnului cea nevindecabilă vine a mânie și a urgie [ἰδοὺ γὰρ ἡμέρα Κυρίου ἀνίατος ἔρχεται θυμοῦ καὶ ὀργῆς], [ca] să pună întreaga lume pustie și pe cei păcătoși să-i piardă din ea!

10. Căci stelele cerului și Orionul [ὁ Ὠρίων] și toată podoaba cerului lumina [lor] nu o vor da și va fi întunecat soarele răsărind și luna nu își va da lumina ei.

11. Și voi porunci lumii întregi cele rele și celor neevlavioși păcatele lor și voi pierde ocara celor fărădelege și ocara celor mândri o voi smeri.

12. Și vor fi cei care au rămas mai cinstiți decât aurul cel nelămurit și omul va fi cinstit mai mult decât piatra cea din Sufir [Σουφιρ].

13. Căci cerul va fi mâniat și pământul va fi clătinat din temeliile sale din cauza mâniei urgiei Domnului Savaot [în] ziua [în] care are să vină mânia Lui.

14. Și vor fi cei care au rămas ca puiul de cerb fugind și ca oaia rătăcind. Și nu va fi cel care o adună împreună, astfel încât să se întoarcă omul întru poporul său și să se grăbească omul întru țara lui.

15. Căci care are să fie luat va fi învins și care sunt adunați împreună vor cădea [în] sabie.

16. Și pe fiii lor îi vor lovi înaintea lor și casele lor le vor prăda și pe femeile lor le vor avea.

17. Iată, [Eu] ridic [asupra] voastră pe midi [μῆδοι]/ mezi, care argintul nu-l socotesc, nici de aur [nu] au nevoie!

18. Săgetăturile celor tineri le vor zdrobi și pe copiii voștri nu or să-i miluiască, nici pe copii nu îi vor cruța ochii lor.

19. Și va fi Babilonul, care se cheamă «slăvit», de la împăratul haldeilor, [în] ce chip a nimicit Dumnezeu Sodoma și Gomorra.

20. Nu va fi locuit întru vreme veșnică, nici [nu] are să intre întru el cu multe neamuri, nici nu or să treacă prin el arabii, nici păstorii nu or să se odihnească în[tru] el.

21. Și se vor odihni acolo fiarele sălbatice și vor fi umplute casele de sunet. Și se vor odihni acolo sirenele [σειρῆνες] și demonii acolo vor dansa [καὶ δαιμόνια ἐκεῖ ὀρχήσονται].

22. Și măgaro-centaurii [ὀνοκένταυροι] acolo vor locui și aricii își vor face bârloguri în casele lor. Repede vine și nu va întârzia.


[1] Semnul Crucii.

O carte de predici și un album despre satul românesc

Sfânta Cuvioasă Parascheva. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2019, 128 p., format mic.

*

Arhim. Grigore Băbuș (adormit pe 7 februrie 2007)[1]: incendiul din 1888 nu a mistuit Sfintele sale Moaște, p. 16.

Pr. Nicolae Bordașiu: Vasile Lupu a dat 260 de pungi de galbeni pe Sfintele Moaște ale Sfintei Paraschevi, p. 34, și încă 300 pentru ca să le ducă la Iași, p. 34-35.

Pr. Ion Buga: „Fiecare sfânt este un geniu în sfințenie”, p. 47.

Pr. Vasile Gordon: Sfânta Paraschevi „este… frumusețea care nu se ofilește niciodată”, p. 59.

Pr. Constantin Necula: „Să păstrați în inima frățiilor voastre o strană goală, ca să poată intra Cuvioasa Parascheva să stea la Sfânta Liturghie împreună cu noi!”, p. 91.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigorie_Băbuș.

 *

Satul românesc. Factor de coeziune și unitate națională. Incursiune literară, ed. a II-a revizuită, Ed. Basilica, București, 2019, 218 p. Cu fotografii ample și poeme din lirica națională.

*

Singurul text teologic al albumului de fotografii e al Patriarhului Daniel Ciobotea, intitulat: Satul românesc astăzi: între suferință și speranță, p. 5-9. Un text prezentat public în 12 noiembrie 2018, cf. n. *, p. 5.

„Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României”, p. 6.

Peste 8, 5 milioane de români trăiesc la sat, iar 30% din populația țării noastre se ocupă cu agricultura, p. 7.

„Natura trebuie mereu cultivată cu responsabilitate, ca fiind dar al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru generațiile viitoare”, p. 9.

Dumnezeu în adunarea Sfinților Săi

† Irineu [Pop][1], Arhiepiscop al Alba Iuliei, Dumnezeu în adunarea Sfinților Săi. Predici la sărbătorile de peste an, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2018, 403 p.

*

În același format îngrijit și cu foaie lucioasă ca și primul volum prezentat, dar fără note de subsol.

Numără subordinațianist persoanele Treimii, numind pe Duhul „a treia” persoană a Treimii, p. 27, deși Ele sunt veșnice și fără de început, neexistând anterioritate și posterioritate în Treime. Pentru că nu există „prima”, „a doua” și „a treia” persoană în Treime, pentru că toate trei sunt egale și fără de început, neexistând una înaintea celeilalte, deși Tatăl naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt.

„Suntem chemați…să strălucim ca locașuri ale Sfintei Treimi”, p. 39.

„Iisus Hristos…[este] răspuns[ul] la toate problemele noastre și la dorințele noastre nobile”, p. 70.

Nefericita sintagmă „lumina taborică”, p. 75. Pentru că lumina lui Dumnezeu nu iese din Tabor, ci s-a văzut pe Tabor, dar se poate vedea oriunde.

Autorul afirmă în mod eretic că Apostolii au văzut, ajutați de lumina lui Dumnezeu, „cu ochii lor trupești lumina necreată a Dumnezeirii”, p. 77, când Apostolii, pe Tabor, au văzut în mod extatic, cu ochii sufletului și nu ai trupului, lumina necreată a Dumnezeului nostru treimic. După care, în p. 79, mărturisește adevărul, spunând: „aceasta [vederea mistică] nu e o vedere tangibilă [, trupească], ci o vedere plină de har și sfântă a minților curate”.

Televizorul, idolul din casele noastre, p. 88.

Se repetă povestiri din prima carte de predici.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a adormit la 47 de ani, pe 5 august 1960, p. 203. Și Sfintele sale Moaște au fost descoperite pe 8 august 1980, p. 203. Și de pe 15 august 1980, puse în raclă, Sfintele sale Moaște sunt în Biserica Mănăstirii Hozeva, p. 203.

„românul ortodox dezbrăcat de Ortodoxie încetează să mai existe ca român”, p. 211. Un mare adevăr, observabil în ființa celor care apostaziază!

Predica dedicată Sfântului Irineos [Εἰρηναῖος] de Lyon[2] e între p. 215-221.

„Nu se poate concepe virtute religioasă fără dragoste dumnezeiască”, p. 280.

„Preoții sunt datori să aducă la Hristos și în staulul Bisericii pe cei păcătoși spre a fi iertați, pe cei disperați spre a fi mângâiați, pe cei nevoiași spre a fi ajutați. O preoție care nu-i mistuită de focul misionar al luminării și îmbunătățirii sufletelor și de progresul moral al credincioșilor, nu este preoție. Ca slujire a lui Dumnezeu, preoția nu poate fi inactivă, neglijentă sau fals evlavioasă”, p. 302-303.

„Preoția nu este un funcționărism, ci este apostolie, este jertfă”, p. 308.

„Preotul, din momentul Hirotoniei, nu-și mai aparține. I s-a dăruit lui Hristos, în mod liber, trup și suflet, pentru totdeauna. De aceea, el nu poate fi întocmai ca ceilalți oameni. El este în lume, dar nu e al lumii. Într-un mod special și unic, preotul este al lui Hristos”, p. 310.

„Prin Taina Cununiei se sfințește legătura celor doi soți în vederea scopului suprem: desăvârșirea în iubire, raporturile dintre bărbat și femeie fiind, în primul rând, de ordin spiritual, nu doar biologic”, p. 316.

„Căsătoria este prima școală a iubirii și a luptei creștine. Ea presupune jertfirea de sine, lepădarea de sine”, p. 325.

„Dumnezeu vrea să ne bucurăm de această lume făcută pentru noi, dar nu vrea să devenim atât de atașați de lucrurile lumii, îngreunați de ele, încât să neglijăm viața veșnică”, p. 342.

„Mirungerea constituie Rusaliile noastre personale, Cincizecimea noastră perpetuă”, p. 372. Care se actualizează în viața noastră mistică. Pentru că simțirile, luminările și vederile noastre dumnezeiești sunt o actualizare a Cincizecimii noastre personale, trăită liturgic imediat după Botezul nostru.

„După Mirungere, copilului i se taie părul în chipul crucii, aceasta însemnând expresia recunoștinței sale, care a primit o bogăție de binecuvântări prin Sfintele Taine ale Botezului și Mirungerii. Neavând altceva să dea lui Dumnezeu în schimb, el oferă o parte din părul său, care este simbolul puterii sale. Prin urmare, copilul promite să-L slujească pe Dumnezeu cu toată puterea sa, promite să trăiască o viață de dăruire și jertfă. Botezat și miruit, noul creștin primește, apoi, Sfânta Euharistie care este «hrană a vieții veșnice», cum o numește Sfântul Ignatie Teoforul”, p. 389.

„Pecetea Duhului Sfânt ne pregătește pentru lupta duhovnicească ce urmează după Botezul nostru”, p. 391.

Autorul a fost mult mai personal în acest al doilea volum, însă deloc confesiv. Iar lipsa de confesiune ține la distanță auditoriul.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Pop.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Irenaeus.

Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

„rugăciunea celui sărac [δέησις πτωχοῦ] [ajunge] din gura [lui] până la urechile Sale [ἐκ στόματος ἕως ὠτίων Αὐτοῦ]. Și judecata Sa degrabă vine [καὶ τὸ κρίμα Αὐτοῦ κατὰ σπουδὴν ἔρχεται]” [Înț. lui Sirah 21, 5, LXX]. Pentru că dreptatea lui Dumnezeu privește din cer [Ps. 84, 12, LXX] peste noi și ne răsplătește pe noi după faptele mâinilor noastre [Ps. 27, 4, LXX]. De aceea, dacă trecem cu vederea sărăcia, neștiința, neputințele oamenilor de tot felul, păcătuim grav, pentru că ne arătăm nemilostivi față de oameni. Pentru că Domnul „iubește milostenia și judecata, [iar] de mila Domnului [este] plin pământul [τοῦ ἐλέους Κυρίου πλήρης ἡ γῆ]” [Ps. 32, 5, LXX]. „Că[ci] Domnul iubește judecata și nu îi va părăsi pe cei Cuvioși ai Săi, [ci] întru veac vor fi păziți. Iar cei fărădelege vor fi alungați și sămânța celor neevlavioși va fi nimicită cu totul” [Ps. 36, 28, LXX].

Însă ce înseamnă judecata [κρίσιν] lui Dumnezeu? Limba Lui grăiește judecată [Ps. 36, 30, LXX], pentru că El Se ridică întru judecată [Ps. 75, 10, LXX]. Pentru ca să ne judece pe noi. Și El face „judecată tuturor acelora cărora li se face nedreptate” [Ps. 102, 6, LXX]. Adică El face dreptate cu adevărat în viața oamenilor. Pentru că, pe pământ, poți fi nedreptățit de unul sau de altul. Pe pământ, în ochii multora, poți să ai o imagine deformată a vieții tale. Dar când vom ajunge în fața lui Dumnezeu, la Judecata Lui, acolo ni se va face dreptate, pentru că ni se va descoperi, în ochii tuturor, viața noastră cu adevărat. Cu bunele și relele ei. Și toți vor înțelege cine suntem cu adevărat. Pentru că, la Judecata Lui, toți vom cunoaște cine suntem și ce am făcut fiecare dintre noi. Căci atunci toate ale noastre vor fi descoperite. Toate ale noastre vor fi cunoscute de către toți.

„Lucrurile mâinilor Lui [sunt] adevăr și judecată” [Ps. 110, 7, LXX], iar judecata Lui este dreaptă [Ps. 118, 137, LXX], pentru că nu nedreptățește pe nimeni. Căci „Domnul va face judecată săracului și dreptate sărmanilor” [Ps. 139, 13, LXX]. Va face judecată celor care sunt tratați acum fără considerație, celor care sunt minimalizați, excluși, marginalizați, ironizați.

Însă omul evlavios știe că nu are câștig de cauză în fața judecății lui Dumnezeu. Și de ce știe asta? Pentru că știe că e om păcătos! Tocmai de aceea el se roagă Domnului: „Și să nu intri întru judecată cu robul Tău [καὶ μὴ εἰσέλθῃς εἰς κρίσιν μετὰ τοῦ δούλου Σου], că tot cel viu nu se va îndrepta înaintea Ta [ὅτι οὐ δικαιωθήσεται ἐνώπιόν Σου πᾶς ζῶν]” [Ps. 142, 2, LXX]. Pentru că nimeni nu e Drept înaintea Lui, atâta timp cât El îi îndreaptă pe cei Drepți [Ps. 7, 10, LXX].

Ce este atunci îndreptarea duhovnicească? E viața duhovnicească pe care am început-o din clipa Botezului nostru, din momentul de când am devenit creștini. Pentru că am devenit creștini prin Botez, prin Mirungere și prin Euharistie, prin intrarea noastră sacramentală în Biserică, căci atunci ne-am îndreptat din credință [ἐκ πίστεως] [Gal. 3, 24, BYZ], prin faptele credinței noastre. Și botezându-ne întru Hristos, noi ne-am îmbrăcat întru Hristos [Gal. 3, 27, BYZ]. Întru slava Lui cea veșnică. Dar cine s-a îmbrăcat în Hristos, s-a îmbrăcat și în Tatăl și în Duhul Sfânt, pentru că noi am fost botezați în numele Dumnezeului nostru treimic[2]. Și cine s-a botezat în numele Dumnezeului nostru treimic, acela s-a născut din nou pe temelia Apostolilor și a Prorocilor[3], pe temelia credinței lor. S-a născut din nou foarte repede, pentru că „toate este [sunt] grabnice înaintea Domnului [πάντα ἐστὶν ταχινὰ ἔναντι Κυρίου]” [Înț. lui Sirah 18, 26, LXX].

Și Botezul, Mirungerea, Euharistia le primim în grabă, de prunci, pentru ca să creștem întru cunoașterea și slava lui Dumnezeu în toată viața noastră. Pentru că, prin Botez, Domnul ne-a eliberat din robia vrăjmașului, care era încuibat în inima noastră[4], și ne-a făcut oi cuvântătoare ale turmei celei sfinte a lui Hristos, mădulare cinstite ale Bisericii Sale, fii și moștenitori ai Împărăției Sale[5]. Și ne-a făcut din păgâni creștini, pentru ca să viețuim creștinește.

Și ce înseamnă să viețuiești creștinește, ca un creștin? Înseamnă să viețuim după poruncile Lui, păzind pecetea harului nestricată și ferindu-ne de întinarea veșmântului nostru sufletesc[6]. Iar scopul vieții creștine îl aflăm tot din Slujba Botezului: să dobândim fericirea Sfinților în Împărăția Sa[7]. Adică să devenim și noi Sfinți, pentru ca să ne bucurăm veșnic împreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu.

Dar dacă ne întinăm veșmântul sufletului nostru, dacă păcătuim, ce trebuie să facem? Să ne pocăim și să ne ridicăm din păcatele noastre și să le mărturisim în Taina Mărturisirii! Căci, la Spovedanie, noi suntem dezlegați de Dumnezeu de păcatele noastre[8]. Noi suntem curățiți de ele și astfel suntem izbăviți de chinurile cele veșnice[9], care sunt ale celor care nu își spovedesc păcatele lor cu pocăință și cu îndreptarea vieții.

Pentru că Taina Mărturisirii ne afundă în pocăință, ne dă dezlegarea și iertarea păcatelor noastre pe care le-am spovedit, iertându-ni-se nouă „toată greșeala cea de voie și cea fără de voie” și, totodată, suntem împăcați și uniți din nou cu Sfânta Biserică[10]. Pentru că păcatele ne strică unirea noastră cu Dumnezeu și ne îndepărtează de El, de simțirea Lui. Fapt pentru care noi trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim des cu Domnul, pentru ca, „acolo unde s-a înmulțit păcatul, să prisosească harul”[11] lui Dumnezeu.

Și unde s-a înmulțit păcatul? În noi înșine! Și acolo unde s-a înmulțit păcatul, acolo trebuie să vină slava lui Dumnezeu, prin împărtășirea euharistică cu Domnul, pentru ca să ne facem părtași dumnezeirii Sale[12]. Căci primim Trupul și Sângele Domnului „spre tămăduirea sufletului și a trupului și spre curățirea gândurilor noastre celor rele”[13]. Le primim în noi cu evlavie, pentru ca Domnul să ne sfințească sufletul și trupul nostru și să ne înnoiască pe noi duhovnicește, să înrădăcineze frica Lui în mădularele noastre, iar sfințirea Lui să o facă neștearsă întru noi[14]. Pentru că trebuie să simțim mereu în noi slava Lui, slava Lui cea veșnică, cea prin care noi ne sfințim zilnic împreună cu Dumnezeu.

Și Dumnezeu ne face tot mai sensibili la suferințele și la nevoile oamenilor, tot mai atenți la viața lor și la modul cum îi putem ajuta. De aceea, creșterea în sfințenie este o creștere tot mai mare în umanitate, în simțirea vie a tuturor semenilor noștri. Iar Dumnezeu ne descoperă oamenii cu adevărat, pe măsură ce ne dorim să îi ajutăm în mod real. El ne luminează asupra lor, pe măsura iubirii noastre pentru oameni.

De aceea, Evanghelia de astăzi [Lc. 16, 19-31] este despre oameni, despre cunoașterea oamenilor. Pentru că, peste tot pe pământ sunt bogați și săraci, dar numai Dumnezeu ne poate descoperi care sunt bogații și săracii cei Sfinți, care sunt bogații și săracii lui Dumnezeu. Pentru că nu bogăția și nici sărăcia ne îndepărtează de Dumnezeu, ci păcatele noastre ne îndepărtează de El. Atâta timp cât există și bogați, dar și săraci Sfinți în Împărăția lui Dumnezeu.

Lazaros [Λάζαρος] [Lc. 16, 20, BYZ] este echivalentul lui אֶלְעָזָר [Elazar][15]. Iar în ebraică înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”[16]. Dar aceasta e definiția creștinului! Căci creștinul e omul care trăiește din ajutorul lui Dumnezeu și e conștient de prezența Lui în viața sa. Pentru că noi suntem dependenți cu totul de mila lui Dumnezeu, de prezența Lui în viața noastră, de slava Lui, și ne salutăm adesea cu: „Doamne, ajută!”.

Să ne ajute la ce? La tot ceea ce facem! Să ne ajute să trăim creștinește. Să ne ajute să trăim ca oameni Sfinți înaintea Lui și a oamenilor. Pentru că Sfântul Lazaros, cel sărac [Lc. 16, 20, BYZ], nu a moștenit Împărăția lui Dumnezeu pentru că era sărac, ci pentru că era Sfânt. Pentru că era Sfânt în ciuda faptului că era sărac și neajutorat. Era bolnav, neajutorat și singur [Lc. 16, 21]. Doar câinii îi țineau companie și îi lingeau rănile [Ibidem], pentru că oamenii nu îi dădeau importanță.

Și pentru că a trăit în sfințenie, în ciuda sărăciei sale lucii și a stării sale avansate de boală, el a fost dus de Sfinții Îngeri în Împărăția lui Dumnezeu [Lc. 16, 22]. Pe când bogatul în plăceri și care era indiferent la nevoile oamenilor a ajuns în Iad, în chinuri, fiind conștient de starea lui reală [Lc. 16, 23]. Pentru că el, încă de pe pământ, era în Iad, pentru că avea fapte de Iad. După cum, încă de pe pământ Lazaros era în Paradis, pentru că avea viață de Paradisul lui Dumnezeu, de Împărăția Lui.

Iadul e veșnic, dar și Împărăția lui Dumnezeu e veșnică! Domnul i-a făgăduit Tâlharului celui bun, celui care s-a mântuit: „Amin zic ție [Ἀμὴν λέγω σοι], astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ Ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ Παραδείσῳ]!” [Lc. 23, 43, BYZ]. Iar παράδεισος [paradisos] vine de la un vechi cuvânt persan și înseamnă „grădină”[17]. Tocmai de aceea, în LXX, ni se spune că „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ], către răsărituri [κατὰ ἀνατολὰς], și acolo l-a pus pe omul pe care l-a zidit [καὶ ἔθετο ἐκεῖ τὸν ἄνθρωπον ὃν ἔπλασεν]” [Fac. 2, 8, LXX], pe Sfântul Protopărinte Adam. L-a pus în Grădina Edemului. Iar Εδεμ înseamnă „roditoare” sau „bine udată”[18]. Așa că o viață de Edem, e o viață roditoare, e o viață bine udată de slava lui Dumnezeu, e o viață de sfințenie.

Paradisul roditor al lui Dumnezeu este comuniunea tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui. Împărăția Lui este Grădina Lui. Și noi vrem să ajungem cu toții în Grădina lui Dumnezeu, unde a fi înseamnă a fi pentru veșnicie în comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Însă Domnul nu vorbește despre Paradis în Lc. 16, 22, BYZ, ci folosește sintagma „întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]”. Al Sfântului Patriarh Avraam. În In. 1, 18, BYZ, Domnul folosește din nou εἰς τὸν κόλπον, dar în sintagma: „εἰς τὸν κόλπον τοῦ Πατρός [întru sânul Tatălui]”. Pentru ca să spună că El, Fiul, este întru sânul Tatălui. Și a fi „εἰς τὸν κόλπον [întru sânul]” arată deoființa și intimitatea lui Lazaros cu Avraam și a Fiului cu Tatăl. Pentru că cei doi credincioși sunt în comuniune, sunt împreună în slava lui Dumnezeu cea veșnică, după cum Fiul și Tatăl sunt deoființă și comunionali, fiind împreună din veci și pentru veci, dimpreună cu Sfântul Duh.

Îl am în inima mea…Sau l-am crescut la sânul meu…Și dacă l-am crescut la sânul meu, lângă inima mea, eu îl am în inima mea. Și nu pot să îl scot de acolo, pentru că îl iubesc. Îl port în inima mea mereu! Dar, când cei care se iubesc, spun: „te-am scos de la inima mea”, nu înseamnă că nu se mai iubesc, ci că a fost rănită iubirea dintre ei printr-un păcat mare.

Domnul l-a întrebat pe Iudas [Ἰούδας]: „Prietene [Ἑταῖρε], spre ce vii [ἐφ᾽ ᾧ πάρει]?” [Mt. 26, 50, BYZ]. Ce ești gata să faci? Asta după ce Iudas i-a zis: „Χαῖρε, Ῥαββί [Bucură-te, Rabbi/ Învățătorule!]” [Mt. 26, 49, BYZ] și L-a sărutat pe El [Ibidem]. De aceea, când ne împărtășim cu Domnul, noi Îi făgăduim să nu Îi dăm Lui o sărutare precum Iudas [καθάπερ ὁ Ἰούδας][19], adică o sărutare mincinoasă, ci să ne dăruim cu totul Lui. Căci trebuie să venim cu totul spre Domnul și Mântuitorul vieții noastre, pentru ca El să ne numească prietenii Săi. Căci El ne-a spus: „Voi sunteți prietenii Mei [φίλοι Μου], dacă aveți să faceți câte Eu vă poruncesc vouă. [De aceea] nu vă mai spun vouă robi, că robul nu știe ce face domnul lui, ci v-am spus vouă prieteni, căci toate câte am auzit de la Tatăl Meu, vi le-am făcut cunoscute vouă” [In. 15, 14-15, BYZ].

Așadar, iubiții Mei, intimitatea cu Dumnezeu arată apartenența noastră la Împărăția Lui, pe când aversiunea noastră față de El vădește decadența noastră. Dacă nu Îl suporți pe Dumnezeu, nu suporți iubirea Lui, mila Lui, curăția Lui, frumusețea Lui, sfințenia Lui. Și dacă nu suporți prezența Lui, atunci îți place fărădelegea, păcatul, urâtul, perversitatea. Perversitas, perversitatis înseamnă răsturnare a firii umane, corupere, depravare a ei[20]. Căci atunci când te pui în slujba păcatului, nu mai îți sfințești trupul și sufletul, ci ți le pângărești. Și cine e perversus, acela este stricat sufletește, e pervers, e vicios[21], e pătimaș. Căci se folosește de sine și de ale sale în mod păcătos și nu spre slava lui Dumnezeu.

Bogatul nemilostiv se folosea în mod pervers de timpul și de bunurile sale. Pentru că se veselea în fiecare zi în mod strălucit [Lc. 16, 19, BYZ] și nu da atenție nicidecum oamenilor suferinzi, neajutorați și flămânzi [Lc. 16, 20-21, BYZ]. Pentru că timpul e pentru comuniune și bunurile materiale sunt tot pentru ea. Viața noastră pământească e pentru a fi oameni și pentru a ne comporta ca niște oameni responsabili.

Căci viața, trupul, sănătatea, funcția, averea, influența, renumele, timpul personal sunt pentru ca să îi folosim pe oameni și, în același timp, pentru ca și noi să ne mântuim. Pentru că acum, în viața și în timpul pe care îl avem la dispoziție, noi trebuie să ne curățim, să ne luminăm, să ne sfințim și să fim de folos oamenilor. Și cu cât îi folosim mai mult pe alții, cu atât suntem mai împliniți. Și împlinirea noastră nu se va lua de la noi.

Vă mulțumesc frumos pentru prietenie și pentru apreciere! Am avut o zi de naștere bucuroasă și mesajele dumneavoastră mi-au făcut mult bine. Al 42-lea an al vieții mele mi-l pun tot în folosul dumneavoastră, rugându-mă pentru pacea și mântuirea întregii lumi. Căci trebuie să ne rugăm pentru întărirea, luminarea, mântuirea și sfințirea întregii lumi, pentru că aceasta e voia lui Dumnezeu cu noi. Și, în același timp, trebuie să lucrăm neîncetat la zidirea interioară a oamenilor, prin adevărul și binecuvântarea lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă pace, bucurie și binecuvântare la toți confrații noștri! Dumnezeu să ne mântuie cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 9. 46, în zi de miercuri, pe 30 octombrie 2019. Cer înnorat, 9 grade, vânt de 21 km/ h.

[2] Căci Episcopul sau Preotul, afundându-l de trei ori pe cel care se botează în apă sfințită, spune: „Se botează robul lui Dumnezeu (numele celui care se botează) în numele Tatălui. Amin! Și al Fiului. Amin! Și al Sfântului Duh. Amin! Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”, cf. Molitfelnic, Ed. IBMO, București, 2019, p. 46.

[3] Idem, p. 41. [4] Idem, p. 32. [5] Idem, p. 33. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 65. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 74.

[11] Liturghier, Ed. IBMO, București, 2012, p. 357.

[12] Idem, p. 361. [13] Idem, p. 362. [14] Idem, p. 352.

[15] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany.

[17] Cf. Friberg Greek Lexicon 20.517, în BW 10.

[18] The Oxford Dictionary of the Jewish Religion, second edition, editor in chief Adele Berlin, Pub. Oxford University Press, New York & Oxford, 2011, p. 229.

[19] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[20] Gheorghe Guțu, Dicționar Latin-Român, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 989. [21] Ibidem.

Predica la 42 de ani [31 octombrie 2019]

Iubiții mei[1],

m-am tot gândit în ultimele zile la ce-am învățat în ultimul an. Sau am vrut să înțeleg care e starea mea de spirit la împlinirea vârstei de 42 de ani. Și, după ce m-am tot gândit la acest început al predicii de astăzi, mi-am dat seama că al 41-lea an al vieții mele a fost un an al liniștii. Al liniștii interioare. Dar a fost un an al liniștii nu în sensul că până acum aș fi fost agitat, iar acum m-am liniștit cu totul, ci al liniștii în acord cu inima mea, cu starea de sănătate a inimii mele. Am dormit mai mult, m-am odihnit mai mult după puseul de surmenaj din septembrie 2018 și liniștea mea interioară a venit din împăcarea mea cu starea mea de sănătate. Începând să iau zilnic pastile pentru ținerea tensiunii în frâu, mi-am dat seama că nu mai pot să fiu indiferent față de trupul meu, că nu mai sunt atât de tânăr ca până acum, pentru că doar împreună cu el pot să scriu, să creez, să slujesc pe mai departe.

Adică am ajuns la conștientizarea faptului că sănătatea e foarte fragilă și că sănătatea face parte din creația mea. Și când am acceptat această situație în septembrie-octombrie anul trecut, înainte de a împlini 41 de ani, al 41-lea an al vieții mele a fost o plutire lină și fără probleme de sănătate. Pentru că îmi iau tensiunea în mod regulat, iau pastile și mă vitaminizez în mod zilnic, sunt atent la ce mănânc, la cât beau, la cât efort fac, la cât dorm…și de aici vine pacea cu mine însumi. Și cu sufletul și cu trupul meu.

Pe lângă atenția la parametrii sănătății mele, de trei luni am trecut de la două mese la o masă pe zi, pentru ca seara să fie pentru fructe, apă și vitamine. Doar dacă lucrez prea mult după amiaza mai mănânc ceva și seara. Mi-a fost greu la început cu o masă pe zi, luată între 14-16, dar problema nu era ziua, ci seara și noaptea. Și de fiecare dată când îmi era foame beam apă minerală și foamea înceta. Ceea ce înseamnă că stomacul crede că mănâncă și când bea apă. Spre sfârșitul primei luni m-am acomodat cu ideea mâncării și am înțeles că trebuie să îmi diminuez și eforturile pentru un asemenea program alimentar. Eforturile fizice, nu mentale!

Căci îmi era teamă tocmai de faptul că nu o să pot face față mental cu mâncare atât de puțină. Însă lucrurile stau tocmai invers! De când mănânc puțin, gândesc și mai mult și mai repede, dar nu mai am prea multă putere fizică. Dacă e să muncesc ceva din punct de vedere fizic, am nevoie de mai multă mâncare. Însă, dacă e să citesc, să scriu, să creez, am nevoie numai de vitaminizare și de somn, dar nu și de prea multă mâncare.

Așadar, la 40 de ani am conștientizat în mod real că am trup. Căci până atunci nu avusesem probleme de sănătate în trupul meu. Iar de la 41 de ani am început să îmi iau și trupul în serios, pentru ca sufletul și trupul să meargă la unison. Pentru ca acum, la 42 de ani, să am conștiința că trebuie să mă ocup și mai intens de opera mea și a soției mele. Trebuie să mă concentrez pe traducerea Scripturii și pe scrierea Dogmaticii și să editez Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), cartea soției mele în 12 volume. Acestea sunt în programul anului și a anilor care vin. Pentru că acestea sunt darul familiei mele pentru Biserica și țara noastră și pentru toți cei care se vor împrieteni cu literatura noastră.

Dar înaintarea în vârstă, an de an, m-a făcut să înțeleg că îmbătrânirea e un proces foarte împlinitor, atunci când muncești zilnic la proiectele vieții tale. Mai trece o zi, o lună, un an, dar vezi ceva în urma ta. Când privești peste umăr, nu vezi un pustiu, ci creație. Munca e împlinirea vieții omului! Munca constantă, munca în care te dărui cu totul, munca pe care o faci cu dragoste și pe care o dărui cu dragoste tuturor.

Munca cu conștiință și cu recunoștință. Pentru că scriu în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, la vedere, fără să îmi fur singur căciula, fiind recunoscător lui Dumnezeu pentru fiecare clipă și pentru fiecare luminare dumnezeiască și pentru fiecare om pe care îl întâlnesc și pentru fiecare carte pe care o termin de editat. Pentru că viața e darul Său cel prea minunat, El dăruindu-ne existența ca să venim continuu spre El, dimpreună cu tot ceea ce suntem și iubim.

Creștem în iubire și în prietenie față de oameni, ne educăm tot mai mult, ne spiritualizăm continuu, pentru că viața cu Dumnezeu e împlinitoare. E cu totul împlinitoare. Pe cât cuprinzi, pe atât te extinzi interior. Și cel care vrea să te cunoască, trebuie să se oprească și să te asculte. Trebuie să te asculte și să te citească. Trebuie să se lase pătruns în sufletul său de cine ești tu și de ceea ce ai făcut și faci tu. Pentru că oamenii se înțeleg numai dacă le acorzi timp real și atenție reală. Și ori de câte ori acordăm atenție și timp real cuiva, ne regăsim pe noi înșine și ne îmbogățim continuu. Fiindcă avem nevoie de alții ca să ne cunoaștem pe noi înșine.

Ca scriitor, eu mă ocup de oameni ca de niște tezaure vii. Toate faptele, gesturile, cuvintele, atitudinile lor mă interesează, pentru că ele vorbesc despre viața lor. Ca teolog sunt un om al sintezelor continue, al conexiunilor de tot felul, preferând însă atitudinea simplă și clară față de textele Bisericii. Eu iau textele Bisericii în simplitatea și profunzimea lor și le contemplu. Pentru că nu mă interesează ce cred eu despre ele, ci ce îmi spun ele mie și cum îmi cer ele să mă schimb interior pentru ca să fiu propriu lor. După cum, pe oameni, îi las să vorbească în modul lor și merg în ritmul lor de-a fi, pentru că mă interesează ei înșiși.

Și când scriitorul din mine face teologie, el vorbește unor oameni reali, pe care îi cunoaște și le prezintă totul într-un mod prietenesc. După cum, atunci când teologul din mine face literatură, el prezintă oamenii în concretețea lor, cu bunele și relele lor, pentru că literatura este mărturia reală despre starea de a fi a oamenilor.

Însă, nici în teologie și nici în literatură nu poți minți, nu te poți preface, nu poți prezenta lucruri pe care nu le cunoști în mod real. Teologia și literatura se bazează pe experiența reală. Ca să scrii teologie reală, adevărată, mântuitoare, trebuie să ai intimitate cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui și să trăiești în mod smerit și cu evlavie în Biserica slavei Sale, în Biserica Ortodoxă. Ca să scrii literatură de excepție, genială, trebuie să cunoști viața oamenilor și să o accepți în realitatea ei nudă, nefalsificată.

Pentru că cei care încearcă să împodobească literar viața oamenilor sunt manieriști, dar nu scriitori. După cum, cei care acceptă doar ceea ce vor din Tradiția și viața Bisericii, sunt eterodocși de multe nuanțe, dar nu creștini adevărați. Pentru că teologii și creștinii ortodocși trebuie să accepte cu totul Tradiția și viața Bisericii, a unicei Biserici a lui Dumnezeu, și astfel să își trăiască viața.

Mai pe scurt, nici teologii și nici scriitorii adevărați nu pot fi relativiști și nici impostori. Relativismul n-are ceva de spus tuturor, pentru că scriitorul își reduce cunoașterea la sine însuși. Iar dacă ești impostor, dacă ești altul decât pretinzi, se va vedea acest lucru în scrisul tău. Pentru că scrisul e mărturia despre profunzimea pe care o ai. Despre cunoașterea vieții și a oamenilor pe care o ai. Iar dacă nu ai profunzime, atunci ești impostor. Pentru că scriitorul e cel care are în mod real ceva de spus despre el și lumea lui.

Scriitorul scrie, vorbește și se implică social.

Teologul slujește, scrie, vorbește și se implică social.

Când scriitorul ajunge la conștiința slujirii prin creația lui, ajunge la o dimensiune religioasă a vieții și a operei sale, întâlnindu-se cu ceea ce face teologul: îndreaptă pe oameni spre mântuirea lor. Pentru că, în esență, toți trebuie să facem acest lucru: să ne îndreptăm și pe noi, dar și pe prietenii noștri spre Dumnezeu. Întoarcerea noastră de la noi înșine spre Dumnezeu este esența convertirii religioase. Iar slujirea lui Dumnezeu înseamnă punerea noastră cu totul în lucrarea Lui. Și când ne punem în lucrarea lui Dumnezeu, atunci comunicăm cu adevărat și cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că nu mai căutăm să impresionăm oamenii, să îi canalizăm spre scopuri obscure, ci spre scopul fundamental al omului: mântuirea lui.

Iar viața noastră contează, are valoare, dacă e o viață care caută mântuirea, care caută sfințenia lui Dumnezeu. La orice vârstă noi putem căuta mântuirea și sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că acestea sunt împlinirea noastră reală.

Împlinesc astăzi 42 de ani și sunt vesel în inima mea. Mă veselesc întru Dumnezeu, întru slava Lui, și ea este împlinirea mea. Și sunt împreună, în inima mea, cu toți Sfinții, Îngerii și oamenii și cu întreaga creație a lui Dumnezeu, pentru că sunt în pace cu toți și cu toate. Și vreau ca să mă adâncesc continuu în pacea lui Dumnezeu, rugându-mă Lui și slujindu-I Lui cu bucurie și veselie sfântă.

La mulți ani tuturor și vă mulțumesc tuturor!

Dumnezeu să ne ducă pe toți la Sine, ca să fim cu El pentru toți vecii, cu Dumnezeul nostru treimic! Amin[2]!


[1] Începută la 21. 45, în zi de sâmbătă, pe 19 octombrie 2019. Cer senin, 17 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Am terminat predica la 9. 31, în zi de luni, pe 21 octombrie 2019. Soare, 12 grade, vânt de 5 km/ h.