Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2103

Predică la sinaxa Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Sfintelor, Netrupeștilor și Cereștilor Puteri [8 noiembrie 2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Profet Daniil a văzut în mod extatic Împărăția lui Dumnezeu, el a văzut cum „ieșea de la fața Lui râul cel de foc [ἐξεπορεύετο κατὰ πρόσωπον Αὐτοῦ ποταμὸς πυρός] [și] mii de mii Îl slujeau pe El [χίλιαι χιλιάδες ἐθεράπευον Αὐτὸν] și zeci de mii de zeci de mii fuseseră de față [înaintea] Lui [καὶ μύριαι μυριάδες παρειστήκεισαν Αὐτῷ]” [Dan. 7, 10, LXX]. Iar râul cel de foc este slava Lui cea necreată și veșnică, care izvorăște din ființa Sa, pe când aceste mii de mii și zeci de mii de zeci de mii de ființe cerești, care Îi slujesc în mod neîncetat lui Dumnezeu, sunt toate Sfintele Puteri cerești ale lui Dumnezeu, pe care astăzi noi le pomenim în întreaga Biserică. Cele despre care ne-a vorbit Sfântul Dionisios Areopagitul, în mod extins și potrivit descoperirilor sale celor dumnezeiești, în Ierarhia cerească[2].

În Dan. 10, 13, LXX, Sfântul Arhanghel Mihail [Μιχαηλ] este denumit drept „unul dintre stăpânitorii cei dintâi [εἷς τῶν ἀρχόντων τῶν πρώτων]”. Pentru ca în Dan. 10, 21, LXX, să ni se spună că el este un Înger, iar în Dan. 10, 21, TH, că Mihail este stăpânitorul evreilor. Stăpânitorul lor cel ceresc, adică apărătorul lor, Arhanghelul care îi apără pe ei.

Sfântul Apostol Iudas îi spune pe nume în Iud. 1, 9, BYZ: „Mihail Arhanghelul [Μιχαὴλ ὁ Ἀρχάγγελος]”. Care s-a certat cu diavolul pentru trupul Sfântului Profet Moisis [Μωϋσῆς] [Ibidem].

Sfântul Arhanghel Gavriil [Γαβριηλ] apare și el în vedeniile Sfântului Daniil Profetul. În Dan. 8, 16, LXX, Sfântul Gavriil e desemnat de Dumnezeu ca tălmăcitor al vedeniei pe care o avusese Sfântul Daniil. Pentru ca în Dan. 9, 21, LXX, Sfântul Daniil să îl vadă în mod extatic pe Sfântul Arhanghel Gavriil sub înfățișarea unui om.

Tot sub chipul unui om îl vedem pictat pe Sfântul Gavriil și în Icoana Buneivestiri. El vine la Sfântul Zaharias și i se prezintă ca fiind „Gavriil [Γαβριὴλ], cel care a stat înaintea lui Dumnezeu [ὁ παρεστηκὼς ἐνώπιον τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 1, 19, BYZ]. După care, atunci când vine la Preacurata Stăpână, pentru ca să-i spună vestea cea mare a întrupării Domnului, Sfântul Lucas îl introduce în discuție prin cuvintele: „a fost trimis Îngerul Gavriil de la Dumnezeu [ἀπεστάλη ὁ Ἄγγελος Γαβριὴλ ὑπὸ τοῦ Θεου]” [Lc. 1, 26, BYZ].

Însă Tradiția Bisericii ni-i prezintă pe Sfinții Mihail și Gavriil ca fiind Arhangheli[3], rolul lor în istoria mântuirii fiind detaliat în Acatistul închinat lor[4].

În cartea Facerea, Sfântul Moisis a vorbit în mod tainic despre crearea Îngerilor, atunci când a mărturisit faptul că Dumnezeu a făcut cerul [Fac. 1, 1, LXX]. Însă el vorbește în mod explicit despre existența Sfinților Îngeri în Facerea. Căci doi Îngeri [δύο Ἄγγελοι] au intrat în cetatea Sodomei [Fac. 19, 1, LXX], Sfântul Iacov a văzut cum „Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau [οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ ἀνέβαινον καὶ κατέβαινον]” [Fac. 28, 12, LXX] și tot el „a văzut tabăra lui Dumnezeu tăbărâtă [εἶδεν παρεμβολὴν Θεοῦ παρεμβεβληκυῖαν] și l-au întâmpinat lui [pe el] Îngerii lui Dumnezeu” [καὶ συνήντησαν αὐτῷ οἱ Ἄγγελοι τοῦ Θεοῦ]” [Fac. 32, 2, LXX].

Căci existența lor, a Sfinților Îngeri, precede existența noastră, pentru că Dumnezeu pe ei i-a făcut mai întâi. Așa cum ne spune Dumnezeu în cartea Sfântului Iov: „Când au fost făcute stelele [ὅτε ἐγενήθησαν ἄστρα], M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei [ᾔνεσάν Με φωνῇ μεγάλῃ πάντες Ἄγγελοί Μου]” [Iov 38, 7, LXX]. După cum și căderea Îngerilor precede căderea noastră. Căci Satanas ne-a înșelat pe noi prin șarpe, atunci când ne-a spus în mod mincinos că moartea nu e pedeapsa neascultării de Dumnezeu [Fac. 3, 4, LXX]. Însă, dimpotrivă, neascultarea de Dumnezeu a fost aceea care a introdus moartea în viața oamenilor. Și pentru ca moartea noastră să fie omorâtă, să fie biruită în mod desăvârșit, Fiul Tatălui S-a întrupat și a biruit-o desăvârșit în trupul Său, înviind a treia zi ca un biruitor, pentru ca noi toți, crezând în El și curățindu-ne continuu de patimile noastre prin harul Său, să o biruim desăvârșit și în noi înșine.

De aceea, Hristos Dumnezeu este „începătorul și desăvârșitorul credinței [τῆς πίστεως ἀρχηγὸν καὶ τελειωτὴν]” [Evr. 12, 2, BYZ] noastre. Căci El Și-a îndumnezeit deplin umanitatea pe care Și-a asumat-o din pântecele Maicii Sale. Pentru ca astfel să se facă pentru noi toți începutul, cuprinsul și desăvârșitorul vieții celei duhovnicești. Căci noi, întru El, întru slava Lui, trebuie să retrăim viața Lui pentru ca să fim ca El. Fiindcă numai cei asemenea Lui sunt moștenitorii Împărăției Sale.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, conform Dumnezeieștii Scripturi, ne-a învățat că prima ierarhie cerească e formată din Tronurile cele preasfinte, din Heruvimi și din Serafimi, care se află cea mai aproape de Dumnezeu[5]. A doua ierarhie cerească e formată din Stăpânii, Domnii și Puteri, pe când a treia e formată din Îngeri, Arhangheli și Începătorii[6]. Însă, când începe să vorbească despre fiecare ierarhie în parte și despre situarea lor în raport cu Dumnezeu, el ne predă următoarea ierarhie generală a lor: Serafimii, Heruvimii, Tronurile[7], Domniile, Puterile, Stăpâniile[8], Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii[9]. Și toți membrii acestor ierarhii cerești, ne spune Sfântul Dionisios, se numesc în mod general Puteri cerești[10]. Așa după cum apar și în titulatura praznicului de azi.

Însă, în limbaj teologic, când vorbim despre Sfinții Îngeri sau despre Îngerii lui Dumnezeu, ne referim la toată această ierarhie cerească formată din nouă cete de Puteri cerești. Dar când spunem demoni, ne referim la Îngerii căzuți din slava lui Dumnezeu prin păcatul lor. Cădere a lor pe care Domnul ne-a revelat-o la Lc. 10, 18, atunci când ne-a spus: „Vedeam  pe Satanas  [Ἐθεώρουν τὸν Σατανᾶν] ca fulgerul căzând din cer [ὡς ἀστραπὴν ἐκ τοῦ οὐρανοῦ πεσόντα]” [cf. BYZ]. Căci Satanas e conducătorul demonilor, adică al Îngerilor căzuți din slava lui Dumnezeu împreună cu el.

Iar Satanas [Σατανᾶς] înseamnă Potrivnic sau Dușman[11], pe când Anghelos [Ἄγγελος], de unde avem Înger în română, înseamnă Trimis sau Vestitor[12]. Căci Îngerii lui Dumnezeu sunt trimișii Lui către noi, pentru ca să ne vestească voia Lui, pe când demonii sunt cei care se împotrivesc continuu lui Dumnezeu și ne dușmănesc binele pe care noi îl facem. De aceea, demonii se luptă cu noi pururea pentru ca să ne convingă să păcătuim în vreun fel anume, pe când Îngerii lui Dumnezeu ne luminează mereu spre tot lucrul cel bun și ne întăresc în nevoința noastră cea duhovnicească.

Slujba praznicului de azi s-a concentrat pe cei doi Sfinți Arhangheli Mihail și Gavriil, pentru ca să ne vorbească despre rolul lor în istoria mântuirii noastre. Și ne-a spus că Mihail este Arhistratig [Ἀρχιστράτηγ][13] (românizat ca Arhistrateg), adică Comandant al Oștirilor cerești, pe când Gavriil e cel care luminează toată lumea cu împărtășirile sale cele dumnezeiești[14], adică cu descoperirile sale cele primite de la Dumnezeu.

Și dintr-o cântare închinată Sfântului Arhanghel Mihail, noi putem înțelegem rolul Sfinților Îngeri în viața noastră. Pentru că noi ne rugăm acestuia: „Acoperă-ne pe noi în[tru] acoperământul aripilor tale, mai mare Mihaile, Arhanghele [Σκέπασον ἡμᾶς ἐν τῇ σκέπῃ τῶν πτερύγων σου, μέγιστε Μιχαήλ Ἀρχάγγελε]!”. Căci ei ne pot apăra de atacurile demonilor asupra noastră, de invidia și de răutatea demonilor. Pentru că lupta noastră e duhovnicească, e la nivel interior, la nivelul sufletului nostru, iar demonii, care sunt ființe netrupești, ne atacă prin gândurile și prin simțurile noastre. Pentru că ei, alipindu-se de sufletul nostru, ne induc în noi gânduri și simțiri demonice, pe care ei vor ca noi să le trăim și prin care să ne lăsăm înrobiți de către ei.

Tocmai de aceea, noi luptând duhovnicește împotriva demonilor, prin rugăciune, prin post și prin nelucrarea păcatelor în ființa noastră, noi îi avem de partea noastră în această luptă a mântuirii noastre pe Născătoarea de Dumnezeu, pe toți Sfinții Îngeri și pe toți Sfinții lui Dumnezeu. Care ne acoperă de răutatea demonilor, care ne întăresc în nevoința noastră și se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Și când noi îi cinstim pe Sfinții și pe Îngerii lui Dumnezeu și le cerem ajutorul și rugăciunea lor pentru noi, noi mărturisim că suntem dimpreună-slujitori cu ei și că vrem să fim dimpreună-moștenitori cu ei ai Împărăției lui Dumnezeu. Căci noi ne simțim ca făcând parte din familia lui Dumnezeu, din poporul Împărăției lui Dumnezeu, și de aceea le cerem ajutorul celor pe care îi simțim ca fiind ai noștri. Și le cerem ajutorul cu multă încredere, pentru că vrem să trăim ortodox, pentru că vrem să trăim dumnezeiește pe pământ, pentru ca să biruim toate uneltirile demonilor împotriva noastră și să ne mântuim și să ne sfințim ca slujitori ai lui Dumnezeu. Iar Sfinții Îngeri și toți Sfinții sunt nespus de bucuroși ca să ne ajute în fiecare clipă a vieții noastre, pentru că ei sunt plini de iubire de Dumnezeu și de oameni și vor ca voia lui Dumnezeu să se facă în toată creația lui Dumnezeu. Căci dacă „bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ], putem noi oare să înțelegem râvna cea mare pentru Dumnezeu, pe care o au Îngerii și Sfinții Lui, și cât de mult vor ei să ne ajute pe noi ca să ne mântuim?

Pentru că ei, moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, vor să trăim dumnezeiește ca și ei. Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu vor ca noi să fim duhovnicești, să fim Sfinți, să fim intimii lui Dumnezeu, pe care ei să îi ajute și să îi apere și să îi lumineze pururea în calea spre Dumnezeu. Căci Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu ne conduc cu toții spre Dumnezeul nostru treimic, spre Dumnezeul mântuirii noastre, de la Care vine mântuirea și fericirea tuturor celor credincioși Lui.

Pentru că bucuria tuturor celor care se află în Împărăția lui Dumnezeu este numai Dumnezeu și slava lui Dumnezeu îi luminează pe toți [Apoc. 21, 23, BYZ]. Și toți sunt slujitorii lui Dumnezeu și apărătorii vieții noastre.

De aceea, noi, cei care suntem părtași aceleiași vieți dumnezeiești dimpreună cu Sfinții și cu Îngerii Lui, nu îi considerăm pe ceilalți membri ai Împărăției lui Dumnezeu ca fiind departe de noi, ci ca fiind cei mai apropiați de noi. Așa îi simțim în rugăciune și în ajutorul pe care ni-l dăruie în mod continuu. Căci și noi vrem să fim, pentru veșnicie, dimpreună cu ei. Și vrem să fim dimpreună cu ei, pentru că și în noi e aceeași slavă a lui Dumnezeu ca și în ei, și, prin ea, Dumnezeu ne învață la iubire, la comuniune și la doxologie veșnică împreună cu toți locuitorii Raiului.

De aceea, dorindu-ne prietenia trainică și veșnică cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, dorim să ne facem părtași sfințeniei lor. Și dorim să învățăm continuu de la ei, ca unii care sunt aproape de Dumnezeu și văzători ai slavei Sale celei veșnice. Căci nu ne temem că ei ne vor duce în rătăcire, ei, Sfinții și Îngerii Lui, dar ne temem de rătăcirile în care ne pot duce demonii și oamenii cei păcătoși.

De aceea, iubiții mei, rugăciunile noastre față de Sfinții Îngeri și față de toți Sfinții lui Dumnezeu sunt rugăciuni ale încrederii noastre în ei. Noi ne încredem în ei, pentru că suntem încredințați de faptul că rugăciunile lor sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Și noi îi iubim pe Sfinți și pe Îngeri, pentru că le cunoaștem iubirea lor cea prea fierbinte pentru Dumnezeu și pentru noi, oamenii, și pentru întreaga creație a lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu, Cel care ne întărește și ne luminează pe toți, ne umple pe toți de slava Lui pe măsura sfințeniei noastre personale. Și cei care sunt mai aproape de El sunt plini tot mai mult de sfințenia Lui. De aceea, când ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu și tuturor Îngerilor și Sfinților Lui, noi ne rugăm celor care sunt intimi cu Dumnezeu, pentru ca și noi să fim tot mai mult intimii lui Dumnezeu. Căci cunoașterea Lui cea preasfântă se coboară de la cei din Împărăția Lui spre noi, nevrednicii robii Săi, pentru ca și noi să ne umplem de teologia lui Dumnezeu și de slava Sa cea veșnică. Și noi trebuie să fim mulțumitori și recunoscători Îngerilor și Sfinților Lui, care, prin sfințenia și cunoașterea lor cea preaînaltă, ne-au învățat și ne învață și pe noi cele ale mântuirii noastre. Căci ei ne împărtășesc, cu bunătate și cu multă veselie dumnezeiască, cunoașterea lui Dumnezeu de care ei s-au împărtășit, pentru ca și noi, la rândul nostru, să o împărtășim celor care Îl cunosc pe Dumnezeu sau încă nu Îl cunosc pe El cu adevărat.

Astăzi se împlinesc 6 ani de la adormirea bunicii mele Floarea Picioruș, femeia care m-a crescut și m-a educat. I-am făcut pomenirea luni, pentru ca astăzi să fim la Slujbă, împreună. Și după ce am împărțit tuturor ceea ce am avut de împărțit s-a coborât o mare pace și o bucurie dumnezeiască în mine, de parcă aș fi făcut acest lucru de când lumea. Pentru că am simțit că sunt împăcat și bucuros și că am făcut toate așa după cum și-ar fi dorit ea…

Pentru că împreună, timp de 8 ani de zile, așa i-am făcut și pomenirile bunicului meu Marin Picioruș. Și de fiecare dată, după ce terminam de împărțit, ne umpleam de pace și de bucurie dumnezeiască, pentru că milostenia e hrana sufletului nostru.

De aceea, dacă vrem să ne bucurăm continuu, atunci să dăruim și să iertăm continuu! Pentru că milostenia ne satură duhovnicește, iar iertarea ne umple de multă pace sfântă. Căci nu contează cât dărui sau ce păcate ierți altora, ci contează că ai dat cu inimă bună și că ierți din inimă pe aproapele tău.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, pentru ca să facem mereu voia Lui! Amin.


[1] Începută la 16. 13, în zi de sâmbătă, pe 3 noiembrie 2018. Sunt 18 grade acum.

[2] A se vedea comentariul meu audio la această dumnezeiască carte: https://archive.org/details/SfantulDionisieAreopagitulDespreIerarhiaCereasca2010.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1123/sxsaintinfo.aspx.

[4] A se vedea: https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-sfintilor-arhangheli-mihail-gavriil.

[5] Despre ierarhia cerească, cap. VI.2, în PG 3, col. 200-201/ Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediție îngrij. de Constanța Costea, în col. Cărților de seamă, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23.

[6] PG 3, col. 201/ Ibidem. [7] PG 3, col. 205/ Ibidem. [8] PG 3, col. 237/ Idem, p. 26. [9] PG 3, col. 257/ Idem, p. 28. [10] PG 3, col. 284/ Idem, p. 30.

[11] Cf. Friberg Greek Lexicon, 24. 282, apud BW 10.

[12] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 36, apud BW 10.

[13] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov08.html/ Mineiul pe noiembrie, ed. BOR 1927, p. 109. [14] Ibidem/ Ibidem.

Temniță și duhovnicie [4]

Chinurile temniței comuniste sunt înfiorătoare. Foamea, frigul, mizeria, singurătatea, munca silnică, bolile, teroarea instituită de gardieni, atmosfera generală de coșmar sunt menite să îi năruie psihic pe deținuți.

Pe Radu Gyr îl chinuie cumplit amintirile vieții fericite de mai înainte și instinctele trupești. De aceea găsim la el rememorări melancolic-dureroase, dar și foarte multe imagini poetice ale unui erotism sălbatic (renunț la exemplificări), pe lângă (uneori alături) de imaginile, greu de suportat, care descriu locul de supliciu și condițiile de viață ale deținuților. Însă Gyr manifestase această tendință spre a explora universul estetic al urâtului, în poezie, și înainte de a intra în pușcărie.

Dorul de viață în libertate îi aduce în memorie nu numai scene din copilărie sau din viața de familie, ci și peisaje aparent banale:

„Toamnei, în temniță, nu-i vedem lămpile-aprinse./ Adulmecăm doar mirosul ei bun ca aburul ciorbii,/ și-o pipăim pe-ntuneric, ca orbii,/ printre zăbrele, cu mâinile-ntinse… //

Toamna, în temniță, n-o vedem niciodată./ Doar noaptea-auzim cum tușesc celule, alături,/ și-o simțim lunecând ca o cățea mare, roșcată,/ momită să lingă sângele cald, vomitat pe sub pături. /…/

Toamne, în temniță n-o vedem niciodată,/ o pipăim ca infirmii, o mirosim ca dulăii…/ O, de-ar intra printre gratii o frunză incendiată,/ i-am duce la buze pâlpâirea văpăii”… (Toamna în temniță).

Însă cea mai mare dramă pe care o trăiește Gyr este aceea de a ajunge să nege mila lui Dumnezeu și să se răzvrătească împotriva Lui:

„Când voi muri în temnița asta spurcată,/ strivit de strigoii celulei și de milenii,/ or[i] singur punându-mi o sfoară de beregată,/ în moartea mea nu vor fi duioșii, nici sfințenii. //

Niciun heruv nu-mi va fi lunecat peste față,/ morții să-i dea împăcare, surâs și blândețe./ Îngerii mei au fost osândiți la ocnă pe viață,/ sau spânzurați, ca hoții, prin piețe. //

Obrazul în scârbă mi-o fi împietrit și-n dezgusturi/ trupu-ntreg o să-mi stea rășchirat ca o gheară./ Din inimă s-o ridica o mireasmă amară/ de floare de soc, de cucută, de brusturi. /…/

Și-un scuipat, cât mai gros, repezit cu putere-n tavan,/ am să las, să-mpietrească pe veacuri ca stalactita./ Prin el, vreau să-mi țintui de-a pururi ursita,/ sus, pe un cer decăzut și dușman…” (Când voi muri).

Lui Dumnezeu Îi strigă: „Din toate minunile Tale/ nu văd o zdreanță, nu pipăi nimic./ Pentru-osânditul calic/ ai numai ziduri în pieile goale…” (Sărac sunt, Doamne).

Sau Îi cere, iconoclast: „Tu care ciobănești, cerește,/ libărcile din dușumele,/ Părinte-Sfânt, blagoslovește,/ zâmbind, și holda urii mele. /…/ Vreau o recoltă-nveninată,/ suflată-n lacrimi și-n aramă…/ Nu mă-nvăța să iert vreodată,/ și rodul urii fă-l să geamă” (Cântec de ură).

Deținuții sunt adesea „numai jind, numai gură,/ foame și ură” (Foamete). De frig, „Zdrențe de piele se dezlipesc de pe mine,/ ca niște hălci de moloz. /…/ Până și lupii urilor mele/ au degerat în zănoagele lor” (Frig). Iar poetul simte că „Nu-mi mai umblă prin  inimă nimeni,/ în somn niciun pas nu mai ninge,/ Rar, în zeama neagră de chimen,/ lacrima mea se-aprinde, se stinge” (Curgere).

Nu știu dacă poemul Stigmate trebuie citit ca o mărturisire umilă sau ca un act de beligeranță blasfemică:

„De sute de ori ai murit pentru mine,/ pe cruce, sub gloanțe, în spânzurători./ Mai noi înviau gunoaiele mele,/ de câte ori veneai ca să mori. //

Te-ai frânt pentru mine zadarnic,/ sângele Tău n-a putut să mă spele./ Întreagă fântâna Viteesbei/ n-a folosit leprei mele. //

Ca să mă scufund în mocirle,/ Te ridicai din morminte…/ Te făceai cântec, lumină și pâine,/ ca să-Ți ies fiară-nainte. //

Și-ai suit Dragostea: rug până-n stele./ – Vindecă-te-n marile flăcări, mi-ai spus./ I-am stins vâlvătaia sub talpă/ și-am vânturat cenușa-n apus. //

Mi-ai întins fructul, am căutat viermii,/ zboruri mi-ai dat, am cerut gheare,/ și Ți-am vărsat paharul cu zâmbet,/ ca să mi-l umplu cu lacrimi de sare. //

Divin Inginer, ai zidit peste mine/ Nemărginirea, ca o arcadă:/ – Iată Eternitatea, a ta e… // Și-am ales clipa schiloadă”.

Poemul este despre grozava neputință umană. Deși e îmbiat cu înălțimi și cu simțirea veșniciei, și deși cunoaște multele morți ale Mântuitorului pentru noi și infinita Lui iertare și milostivire, omul se arată tot slab în a lupta împotriva răului și a alege ceea ce e pieritor.

Durerile covârșitoare au și ele partea lor de bine, pe care poetul o conștientizează până la urmă, adică folosul spiritual:

„De iadul rănilor fecunde,/ de dulcele, grozavul rug,/ ascunde-m-aș, nu m-aș ascunde,/ fugire-aș și n-aș vrea să fug. //

Veninul tainelor l-aș stoarce,/ aș vrea să-l sec și să nu-l sec./ Întoarce-m-aș, nu m-aș întoarce,/ plecar-aș și n-aș vrea să plec. //

Vreau veșnicii să mă răzbune,/ când moartea-mi dă mereu ocol./ M-ascund în clipă de genune,/ de groaza clipei fug în gol. //

De umbre și năluci mă leapăd,/ apoi le cer îngenuncheat/ și mușc, cu foame, de la capăt,/ din ce-am urât și-am blestemat” (Circuit).

Cântări duhovnicești la 5 noiembrie

Sfintii Mucenici Galaction si Epistimi

Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction [Γαλακτίων][1], bucuria Siriei ortodoxe, te-ai născut în Emesa [Έμεσα], în timpul împăratului roman păgân Decius[2] și a ighemonului păgân Secundus, care stăpânea în Emesa. Dar te-ai născut din familie creștină, din părinții tăi Clitofon [Κλειτοφών] și Levchippi [Λευκίππη], care s-au convertit la dreapta credință prin sfaturile Părintelui Onufrios [Ονούφριος]. Roagă-te, Sfinte Cuvioase Mucenice al lui Hristos și pentru noi, cei care cinstim sfântă pomenirea ta, ca să învingem în noi toată patima păgânătății și să ne mântuim prin rugăciunea ta cea milostivă față de neputințele noastre!

Logodit ai fost de către tatăl tău[3], Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction, cu o tânără idolatră, numită Epistimi [Επιστήμη], pe când aveai 20 de ani. Dar ți-ai păzit fecioria ta și pe Epistimi, logodnica ta, tu însuți ai botezat-o și cu ea ai trăit feciorește, întăriți fiind de vedenia pe care a avut-o în vis logodnica ta, Sfânta Cuvioasă Mucenică Epistimi. După care, lepădându-vă de lume, ați trăit monahal în pustia Sina, unde v-ați umplut de slava lui Dumnezeu. Rugați-vă și pentru noi, Sfinților Cuvioși Mucenici, ca să ne umplem de fecioria cea duhovnicească, și sufletul și trupul să ni le dăruim lui Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru!

Când Domnul v-a chemat la El prin moartea cea mucenicească, tot împreună ați fost Sfinților Cuvioși Mucenici Galaction și Epistimi. Căci suferind toate pentru Domnul mântuirii noastre, mâinile și picioarele voastre v-au fost tăiate ca niște flori, apoi capetele voastre cele preafrumoase, rușinând păgânătatea cea fără de minte. Rugați-vă pentru noi, Părinții noștri cei duhovnicești, ca să învățăm să ne curățim de patimi în toate zilele vieții noastre și să ne umplem de bucuria cea veșnică, de care v-ați umplut voi, preabinecuvântaților Mucenici ai Domnului!

Treizeci de ani [τριάντα ετών] aveai, Sfinte Cuvioase Mucenice Galaction, când capul tău a fost tăiat pentru Domnul slavei, iar Sfânta ta logodnică, Sfânta Cuvioasă Mucenică Epistimi, avea 16 [δεκαέξι] ani. Dar tinerețea voastră a fost bineplăcută Domnului și El v-a dăruit Împărăția Sa cea veșnică, pe care o moștenesc cei care trăiesc în sfințenie până la sfârșit. Așadar, Sfinților Cuvioși Mucenici, dați-ne și nouă tăria și răbdarea voastră întru ispite, ca nevoindu-ne întru dreapta credință, bine să plăcem Domnului, slăvindu-L dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt!


[1] A se vedea: http://www.pemptousia.gr/2014/11/agii-martires-galaktion-ke-epistimi/. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: http://www.saint.gr/2888/saint.aspx.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Decius.

[3] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-05-sf_galaction_si_epistimia.html.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 3, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon despre cei Drepți]. Pentru ce dormi[,] suflet[e,] și nu Îl binecuvintezi pe Domnul? Cântați-I imnul cel nou lui Dumnezeu, Celui vrednic de laudă [τῷ αἰνετῷ]!

2. Cântă și priveghează la privegherea Sa [τὴν γρηγόρησιν Αὐτοῦ], că psalmul cel bun lui Dumnezeu [este] din inima cea bună [ὅτι ἀγαθὸς ψαλμὸς τῷ Θεῷ ἐξ ἀγαθῆς καρδίας]!

3. Cei Drepți pomenesc pururea pe Domnul [Δίκαιοι μνημονεύουσιν διὰ παντὸς τοῦ Κυρίου], în[tru] mărturisire și [întru] dreptatea judecăților Domnului [ἐν ἐξομολογήσει καὶ δικαιώσει τὰ κρίματα Κυρίου].

4. Cel Drept nu va defăima învățând de la Domnul, [căci] bunăvoirea sa [va fi] pururea înaintea Domnului.

5. S-a poticnit cel Drept și a fost îndreptat de Domnul [προσέκοψεν ὁ Δίκαιος καὶ ἐδικαίωσεν τὸν Κύριον]. A căzut și privește ce îi va face lui Dumnezeu [ἔπεσεν καὶ ἀποβλέπει τί ποιήσει αὐτῷ ὁ Θεός]. Supraveghează de unde va veni mântuirea sa [ἀποσκοπεύει ὅθεν ἥξει σωτηρία αὐτοῦ].

6. Adevărul celor Drepți [este] de la Dumnezeu, Mântuitorul lor, [și] nu poposește în casa celui Drept păcat peste păcat.

7. Cel Drept își cercetează pururea casa sa, [ca] să șteargă nedreptatea [făcută] în[tru] fărădelegea sa [τοῦ ἐξᾶραι ἀδικίαν ἐν παραπτώματι αὐτοῦ].

8. Și-a ușurat sufletul său [ἐξιλάσατο ψυχῆς αὐτοῦ], pentru neștiință [περὶ ἀγνοίας], în[tru] post ἐν νηστείᾳ] și [întru] smerenie [καὶ ταπεινώσει][1], iar Domnul îl curățește pe tot bărbatul cel Cuvios și casa sa.

9. S-a poticnit cel păcătos și își blestemă viața sa, ziua nașterii sale și chinurile nașterii maicii [sale].

10. A adăugat păcate peste păcate vieții sale [προσέθηκεν ἁμαρτίας ἐφ᾽ ἁμαρτίας τῇ ζωῇ αὐτοῦ] [și] a căzut, că rea [este] căderea lui și nu se va [mai] ridica[2].

11. Pieirea celui păcătos [este] întru veac [ἡ ἀπώλεια τοῦ ἁμαρτωλοῦ εἰς τὸν αἰῶνα] și nu va fi pomenit, când [Dumnezeu] are să-i cerceteze pe cei Drepți [καὶ οὐ μνησθήσεται ὅταν ἐπισκέπτηται Δικαίους].

12. Aceasta [este] partea celor păcătoși întru veac. Dar cei care se tem de Domnul se vor ridica întru viața cea veșnică [οἱ δὲ φοβούμενοι τὸν Κύριον ἀναστήσονται εἰς ζωὴν αἰώνιον] și viața lor [este] în[tru] lumina Domnului [καὶ ἡ ζωὴ αὐτῶν ἐν φωτὶ Κυρίου] și nu se va sfârși încă [καὶ οὐκ ἐκλείψει ἔτι].


[1] Și-a ușurat sufletul, prin post și prin smerenie, pentru păcatele făcute din neștiință.

[2] Din ea, din cădere.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [28]

Sensibilitatea romantică a lui Sorescu iese la iveală în multe situații. Iată, spre exemplu, poemul Studiu de repaus:

Iată nu mai vreau să fac un pas,
Rămân aici nemișcat,
Alături de alți pini,
Cât mai e liber un loc de pin.

Am și început
Să prind mușchi și licheni,
Vin la mine furnicile
Să le arăt nordul,
Nu am niciun chef,
Eu am fost pe-acolo,
Ce să le mai pun și pe ele pe drumuri
Degeaba.

E bine să te fixezi undeva
După un drum lung,
E bine, după ce ai terminat toată viața,
Să nu mai scoți un cuvânt.

Eu sunt pin
Și-am început
Cu toate acele mele
Să cos din vânt
Un oftat.

Subtil, pune problema metapoeziei, a înlocuirii limbajului omenesc cu limbajul naturii. Dacă Eminescu lăsa izvorului în noapte (în liniște adică și sub lumina stelelor) misiunea de a spune mai departe acel Carmen Saeculare pe care el nu l-a terminat (Scrisoarea IV), Sorescu – eminescian și arghezian în același timp – coase pe vânt cu ace de brad: „E bine, după ce ai terminat toată viața,/ Să nu mai scoți un cuvânt.// Eu sunt pin/ Și-am început/ Cu toate acele mele/ Să cos din vânt/ Un oftat”.

Într-adevăr, vântul prin acele pinului naște un sunt dureros. Însă, în vremea în care scria Sorescu, puțini sau aproape nimeni nu mai avea asemenea sensibilități sau nu mai găsea că ele își au locul în poezia vremii.

Apogeul operei literare e muțenia. Omul nu poate ajunge la desăvârșire și lasă cosmosului creat de Dumnezeu să alcătuiască acel „finis” care „coronat opus”.

În același timp, concluzia la care poate ajunge, la finalul vieții, nu e decât aceea a existenței ca o durere, ca o peregrinare obositoare, care te face să dorești „să te fixezi undeva/ După un drum lung”. Iar „fixarea” nu poate fi decât într-un loc care are stabilitatea veșniciei…

Predică la Duminica a XXII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în comentariul său la Sfântul Lucas, Sfântul Teofilactos al Bulgariei[2] consideră că Lc. 16, 19-31, adică Evanghelia de azi, cea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazaros, nu este o relatare istorică, ci o parabolă a Domnului[3].  Și Sfântul Ambrosius[4] al Mediolanumului[5], în comentariul său la Sfântul Lucas, considerase același lucru: că Evanghelia de azi e o parabolă[6] și nu o relatare istorică.

Dar când vorbește despre Iad și despre Rai, Sfântul Teofilactos nu le consideră locuri fictive, ci reale. Pentru că „prăpastia cea mare [χάσμα μέγα]” [Lc. 16, 26, BYZ], care există între cei Drepți și cei păcătoși, arată distanța și diferența dintre ei[7]. Ba, mai mult, pe baza afirmației de la Lc. 16, 26: „între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]” [cf. BYZ], Sfântul Teofilactos arată că Iadul e veșnic[8]. După cum și Raiul este veșnic.

Pentru ca, spre finalul comentariului său, Sfântul Teofilactos să interpreteze tropologic sau alegoric parabola de față, spunând că Domnul a vrut să vorbească în ea despre oamenii cei bogați din Israil[9]. Căci atunci când a vorbit despre porfiră, Domnul a indicat împărăția, pe când atunci când a vorbit despre vison [Lc. 16, 19, BYZ], El s-a referit la preoția Vechiului Testament[10]. Dar când a vorbit despre Lazaros [Λάζαρος] [Lc. 16, 20, BYZ], prin el Domnul a indicat poporul dintre neamuri, care era lipsit de harul cel dumnezeiesc și de înțelepciune[11].

Sfântul Augustinus de Hippo[12] a privit Evanghelia de azi tot în cheie alegorică, spunând că purpura și visonul indică împărăția, pe când Lazarus, care  înseamnă Adjutas [Cel ajutat][13], indică pe cei lipsiți dintre neamuri[14].

Fărâmiturile [Lc. 16, 21] pe care dorea să le mănânce Lazarus erau cuvintele Legii, pe când rănile lui sunt mărturisirile păcatelor sale. Câinii care îi lingeau rănile sunt oamenii iubitori de păcate, care ne îndeamnă să păcătuim. Iar sânul lui Abraham [Lc. 16, 22] este Împărăția cerurilor, pe când  mormântul Iadului [Lc. 16, 23] este locul de pedeapsă al celor păcătoși[15]. Însă, deși a comentat în mod alegoric, în mod duhovnicește Evanghelia de azi, Sfântul Augustinus nu consideră textul acesta o parabolă, ci o narațiune[16], o povestire a Domnului.

Dar, în același loc, Sfântul Augustinus face o a doua alegorizare a textului, o a doua interpretare duhovnicească a lui, spunând că Lazarus este Domnul și că rănile sale sunt Patimile suportate de Domnul pentru noi. Iar câinii care i-au lins rănile lui Lazarus sunt neamurile care au crezut în Domnul și care acum se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său. Iar sânul lui Abraham este ascunsul Tatălui [secretum Patris], întru care S-a înălțat Fiul Său Cel întrupat[17], adică în comuniunea intratrinitară, de care nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa. Ci acum, și ca om, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, intră în comuniunea intratrinitară, în comuniunea veșnică a persoanelor celor dumnezeiești ale Preasfintei Treimi.

Sfântul Cuvios Beda[18] ne spune că Lazarus și-a curățit cele rele ale sale, adică păcatele sale, în focul sărăciei [ignis inopiae], al golătății sale, pe când cele bune ale bogatului, adică averile sale, el și le-a cheltuit în bucuriile trecătoare ale acestei vieți[19]. Tocmai de aceea, Sfântul Lazarus a moștenit Împărăția lui Dumnezeu, pe când bogatul fără nume a fost dus în focul cel veșnic al Iadului.

…Însă Sfântul Lucas, când începe textul Evangheliei de azi, nu ne spune că el e o parabolă, ci ne prezintă cuvintele Domnului fără o introducere, spunându-ne: „Și era un oarecare om bogat și se îmbrăca [în] porfiră [πορφύραν] și [în] visson [βύσσον] , veselindu-se în fiecare zi în mod strălucit [εὐφραινόμενος καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς]” [Lc. 16, 19, BYZ]. Tocmai de aceea, e corect să vorbim despre o narațiune, despre o povestire realistă a Domnului și nu despre o parabolă. Pe care, fără doar și poate, o putem interpreta și duhovnicește, pentru că Dumnezeiasca Scriptură are diverse niveluri de interpretare teologică.

Orice om are un nume! Dar dacă mori în păcate nepocăite nu lași un nume bun în urma ta, ci o poveste urâtă de viață. De aceea, e ca și cum nu ai avea niciun nume. Sau ai un nume care nu face plăcere să fie amintit.

„Și era un oarecare sărac, [cu] numele Lazaros [Λάζαρος], care zăcea la ușa lui, fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος], și poftind să se sature din fărâmiturile care cad [cădeau] de la masa celui bogat. Dar și câinii [ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες], venind [ἐρχόμενοι], lingeau rănile lui [ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ]” [Lc. 16, 20-21, BYZ]. Sărac, singur, bolnav, neajutorat, desconsiderat: așa era Sfântul Lazaros! Doar câinii îi țineau companie…

Și astăzi vedem pe străzile marilor orașe tot mai mulți astfel de oameni. Oamenii nimănui. Oamenii de care vrem să scăpăm, pe care nu vrem să-i vedem, pe care nu vrem să îi ajutăm, de care nu ne pasă. Căci dacă îi ajuți azi, trebuie să îi ajuți și mâine, în mod constant. Iar nouă nu ne place să ne îngrijim de cei care nu sunt ca noi. Nu au casă, trăiesc prin canale, prin case părăsite, pe lângă surse de căldură, mănâncă din tomberoane, nu au haine adecvate, sunt murdari, sunt urâți, sunt devastați de boli. Dar și ei sunt oameni! Și ei au nevoi ca și noi! Și nu știm care e viața lor, cum rezistă, cum fac față greutăților de zi cu zi pentru ca să supraviețuiască…

Însă Sfântul Lazaros, se subînțelege din cuvintele Domnului, nu era numai sărac și bolnav și singur, ci era și om credincios. Un om care răbda în credință toate neputințele și lipsurile lui. Tocmai de aceea, „și a fost să moară saracul [Ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχόν]  și să fie dus el de către Îngeri [καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν Ἀγγέλων] întru sânul lui Avraam [εἰς τὸν κόλπον Ἀβραάμ]. Și a murit și cel bogat și a fost îngropat. Și în[tru] Iad [Καὶ ἐν τῷ ᾍδῃ], ridicându-și ochii săi [ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ], fiind în chinuri [ὑπάρχων ἐν βασάνοις], l-a văzut pe Avraam de departe [ὁρᾷ τὸν Ἀβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν] și pe Lazaros în sânurile sale [καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ]” [Lc. 16, 22-23, BYZ].

Viața în credință ne mântuie! Viața în care suportăm toate pentru credința în Dumnezeul mântuirii noastre! Și când murim în credință, Îngerii lui Dumnezeu ne duc în Împărăția Sa. Dar când murim în păcate, suntem duși de demoni în Iad. Și sufletul nostru, în Iad, e viu și conștient de chinurile sale.

Și cei din Iad îi văd pe cei din Rai ca fiind departe de ei și pot să se adreseze Sfinților din Rai. De aceea, „și el, strigând, a zis: «Părinte Avraam [Πάτερ Ἀβραάμ], miluiește-mă [ἐλέησόν με], și trimite pe Lazaros [καὶ πέμψον Λάζαρον] ca să înmoaie vârful degetului său [în] apă [ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος] și să răcorească limba mea [καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου]! Că[ci] sunt chinuit în văpaia aceasta [ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ]». Și a zis Avraam: «Copile [Τέκνον], adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta [μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου] și Lazaros, de asemenea, pe cele rele [καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά]! Iar acum, aici, [el] este mângâiat [νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται], iar tu ești chinuit [σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι]. Și peste toate acestea [Καὶ ἐπὶ πᾶσιν τούτοις], între noi și voi prăpastia cea mare a fost întărită [μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται], ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată [ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται], nici cei de acolo la noi să treacă [μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν]»” [Lc. 16, 24-26, BYZ].

Raiul e mângâiere veșnică, iar Iadul este chinuire veșnică! Raiul este bucurie veșnică conștientă, iar Iadul este chinuire veșnică conștientă. Căci bogatul din Iad știe că se chinuie datorită păcatelor sale și că are nevoie de mila Sfinților, de rugăciunile lor către Dumnezeu, pe când cei din Rai se bucură veșnic, ca o consecință a vieții lor credincioase de pe pământ. Căci viața de aici are urmări veșnice.

Tocmai de aceea noi nu trebuie să ne jucăm cu viața noastră. Nu trebuie să considerăm că viața de acum e o glumă, e un timp al distracțiilor nesfârșite, pentru că viața de acum e pregătirea pentru viața cea veșnică. Și acum, în clipa de față, noi ne pregătim pentru veșnicie, pentru veșnicia cu Dumnezeu, ca unii care ne trăim viața în credință și în pocăință continuă.

Nu poți să treci din Iad în Rai și nici din Rai în Iad, pentru că fiecare primește după credința și faptele sale. Doar Dumnezeu poate să facă aceasta, din marea Sa iubire de oameni! Doar El Se poate milostivi de un om, pentru rugăciunile Sfinților Lui, ca să îl treacă din Iad în Rai, lucru atestat de Sfânta Tradiție a Bisericii. Dar nu avem niciun Sfânt al Bisericii, care să fi fost aruncat de Dumnezeu din Rai în Iad. Pentru că toți Sfinții sunt cu El, în comuniune veșnică cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Ultima parte a povestirii Domnului e despre credință și despre mântuirea prin credință și printr-o deplină viață creștină: „Și a zis [bogatul din Iad]: «Atunci te rog, Părinte, ca să-l trimiți pe el  întru casa tatălui meu! Căci am 5 frați. Ca să le mărturisească lor, ca să nu vină și ei întru locul acesta de chin [εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου]».  [Și] Avraam îi zice lui: «Au [Ἔχουσιν] pe Mosis [Μωσῆς ] și pe Profeți [καὶ τοὺς Προφήτας]! Să asculte de ei [ἀκουσάτωσαν αὐτῶν]!». Dar el a zis: «Nu, Părinte Avraam [Οὐχί, Πάτερ Ἀβραάμ]! Ci [ἀλλ᾽], dacă cineva dintre cei morți are să se ducă la ei [ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς], se vor pocăi [μετανοήσουσιν]». Iar [Avraam] i-a zis lui: «Dacă pe Mosis și pe Profeți nu îi ascultă [Εἰ Μωσέως  καὶ τῶν Προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν], nici dacă cineva are să învie din morți [nu] vor crede [οὐδέ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται]»” [Lc. 16, 27-31, BYZ].

Pentru că Domnul ne spune aici să ascultăm de Biserica Lui, de teologia ei mântuitoare, dacă vrem să ne mântuim. Teologia Bisericii trebuie să ne ducă la pocăință, la schimbarea continuă a vieții noastre. Fiindcă de teologia Bisericii și de viața ei ascetică ține mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, crezând în Dumnezeul nostru treimic și făcând voia Lui cea sfântă.

De aceea, iubiții mei, mântuirea trebuie să fie grija noastră capitală, de zi cu zi! Noi trebuie să ne îngrijim de mântuirea noastră, dar și de mântuirea semenilor noștri. Căci ieri, spre exemplu, la sâmbăta morților sau a moșilor de toamnă, cum e trecută în calendar, i-am pomenit pe toți cei adormiți ai noștri. Căci atunci când spunem moși și strămoși ai noștri, noi spunem toți predecesorii noștri. Toți cei din neamurile noastre, care au adormit în credință, și ale căror suflete sunt vii în veșnicie.

Și ne rugăm pentru ei, pentru că dorim mântuirea tuturor oamenilor! Și de aceea îi pomenim cu colivă și cu prinoase, îi pomenim la Parastas și la Dumnezeiasca Liturghie. Fiindcă ne rugăm iar și iar pentru mântuirea lor, pentru odihna lor veșnică, pentru bucuria lor veșnică, cea împreună cu toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Căci Sfântul Lazaros, cel neputincios și bolnav, cel care sta în compania câinilor, pentru că oamenii îi disprețuiau starea lui de boală și de neputință, a fost dus de Îngeri în sânul lui Avraam, în Împărăția lui Dumnezeu. Cel care nu are om, Îl are pe Dumnezeu ca ajutor!

Dar dacă aici stăm în comuniune cu Dumnezeu și cu cei credincioși Lui, învățând comuniunea iubirii și a întrajutorării, vom moșteni Împărăția Lui, în care toți Sfinții sunt împreună. Dar dacă nu ne suportăm unii pe alții, dacă nu ne înghițim unii pe alții și ne facem rău reciproc, atunci coborâm în Iadul răutății și al singurătății. Unde chinul nostru e veșnic, pentru că nu ne-am deschis lui Dumnezeu și oamenilor, pe când trăiam pe pământ.

Alegem adică, în fiecare zi, ce fel de veșnicie vrem să avem! Alegem veșnicia cu Dumnezeu sau veșnicia cu demonii în funcție de ceea ce facem, de ceea ce gândim, de ceea ce voim. Pentru că nu există o stare intermediară între bine și rău, iar cine nu dorește viața cu Dumnezeu, ci viața la întâmplare, dorește viața cu demonii.

De aceea, să nu dorim altceva decât să trăim și să murim în dreapta credință a Bisericii! Să adormim cu somnul cel cuvios al Sfinților, în credință și în pocăință, împăcați cu toți, iertați și împărtășiți cu Dumnezeul vieții noastre. Pentru că numai astfel vom fi în veci cu El, cu Dumnezeul nostru, cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul păcii și al îndurărilor și al iubirii de oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 8. 20, în ziua de 31 octombrie 2018, zi de miercuri. Cu soare, 14 grade.

[2] A se vedea: https://pt.wikipedia.org/wiki/Teofilacto_de_Ocrida.

[3] Cf. PG 123, col. 973.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[5] Mediolanum e numele vechi, latin, al Milanului, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mediolanum.

[6] Cf. PL 15, col. 1859.

[7] PG 123, col. 977. [8] Ibidem.

[9] PG 123, col. 980. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Augustine_of_Hippo.

[13] Pentru că אֶלְעָזָר [Elazar] înseamnă Dumnezeu este ajutorul meu, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Lazarus_of_Bethany și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr.

[14] PL 35, col. 1350. [15] Ibidem. [16] Ibidem. [17] PL 35, col. 1352.

[18] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Bede.

[19] PL 92, col. 535.

Erori critice intenționate…

Poemul Heruvim bolnav prezintă consecințele spirituale ale ieșirii Ierodiaconului Iosif (Arghezi) din Mănăstire, într-o descriere profund interiorizată:

Îngerul meu își mai aduce-aminte
Din fericirile-i de mai nainte.

Cerul la gust i-ajunge [acum] ca un blid
Cu laptele amar și agurid,
Stelele lui nu și le mai trimite
Ca niște steaguri sfinte zugrăvite,
Și vântul serii nu-i mai dă îndemn
Cu-aromele-i de vin și undelemn.

Livada, câmpul și-au pierdut și floarea
Și roadele și frunza și culoarea.

Apele negre duc subt cerul cald
Nămoluri fierte, grele, de asfalt.

Oriunde capul caută să-și puie
Locu-i spinos și iarba face cuie.

Cocorii trec Tăria fără el
Și nu-l mai cheamă zborul lor defel.
Viața veciei, cuibul din ogivă,
Inimii lui ajuns-au deopotrivă,

Și-ntâia dată simte, cât de cât,
În dumicarea timpului, urât;
Căci neștiută-ncepe să-ncolțească
Pe trupu-i alb o bubă pământească.

„Îngerul meu” este conștiința omului care a îmbrăcat mantia îngerească, pornind pe calea monahală.

„Fericirile-i de mai nainte”, de care își amintește, sunt din timpul vieții ca monah.

Însă, pentru că a renunțat la acest drum, cerul îi dă acum „lapte amar și agurid” în loc de hrană dulce. Îl hrănește cu amărăciunea regretelor, cu retragerea simțirii dulceții harului.

De aceea nu mai poate să vadă stelele, ca mai-nainte, ca „steaguri sfinte zugrăvite”. Stelele sunt prapurii semantici ai cerului și ele nu mai strălucesc cu lumina și însemnele sfințeniei pentru cel depărtat de vocația sa duhovnicească.

„Și vântul serii nu-i mai dă îndemn/ Cu-aromele-i de vin și undelemn”: vântul împarfumat al serii avea pentru el aromele liturgice ale Vecerniei, pe care acum nu le mai simte.

Odinioară simțea prezența și dulceața harului în tot templul cosmic, iar acum retragerea harului o trăiește extrem de dureros.

Dar nu numai absența bucuriilor tainice, harice de dinainte îl chinuie, ci și încetarea oricăror sentimente de fericire la contemplarea naturii („Livada, câmpul și-au pierdut și floarea/ Și roadele și frunza și culoarea”). Și, mai mult, transformarea naturii într-un iad clocotitor: „Apele negre duc subt cerul cald/ Nămoluri fierte, grele, de asfalt”.

Remușcarea îl torturează când peisajele iau forma suferinței hristice: „Oriunde capul caută să-și puie/ Locu-i spinos și iarba face cuie”. Fânul sau iarba moale fac spini și cuie pentru cel pe care îl mustră conștiința.

„Cocorii trec Tăria fără el/ Și nu-l mai cheamă zborul lor defel./ Viața veciei, cuibul din ogivă,/ Inimii lui ajuns-au deopotrivă”: idealul nu îl mai îmbie cu înălțimea sa. Nu se mai simte chemat cu glas de har spre veșnicie. Și această tăcere îl face să se simtă gol, părăsit, anost.

„Cocorii” pot să fie și confrații din Mănăstire care își duc nevoința mai departe și „trec Tăria fără el”, zboară spre Împărăție fără el. În vreme ce el nu mai simte dorul să zboare spre Cer, pe el nu îl mai îmbie „viața veciei, cuibul din ogivă”. Iar această ne-simțire (împietrire sau învârtoșare, în limba bisericesc) e o cumplită dezamăgire pentru cel care a trăit sentimente dumnezeiești de felul celor povestite de Arghezi.

„Și-ntâia dată simte, cât de cât,/ În dumicarea timpului, urât;/ Căci neștiută-ncepe să-ncolțească/ Pe trupu-i alb o bubă pământească”: începe să simtă trecerea timpului ca pe o apăsare, ca pe un început de Iad. Păcatul devine o bubă pe trupul său, o evidență urâtă și dureroasă a bolii duhovnicești, a suferinței sufletului.

Extraordinară e imaginea timpului dumicat (Arghezi e maestru în plasticizarea abstracțiunilor). Pentru că cei ce dumică pâinea ca să o mănânce sunt de obicei la vârsta senectuții sau infirmi. Dumicarea timpului indică infirmitatea lui sufletească, duhovnicească.

Când omul este înveselit de har și nu are grija unor păcate mari, atunci timpul nu e dumicat în durate, curgerea lui nu se simte, fiindcă omul nu se gândește la ce a fost anterior sau la ce va fi după. Trăiește și se bucură de cosmos și de tot ceea ce îi dă Dumnezeu să simtă.

Când apare însă „buba pământească”, atunci timpul devine o suită de secvențe dureroase, un chin sfredelitor.

Observăm că Arghezi vorbește despre „îngerul meu”, nu despre un „înger” oarecare. Evident, nu e vorba de Îngerul său păzitor, ci de conștiința sa „îngerească”, conștiința sa curată, „albă”, pe care a crescut buba dureroasă a păcatului.

Nu se descriu aici Îngeri care cad din Rai, așa cum au înțeles Lovinescu și Călinescu, din păcate, încât primul a considerat că „Divinul se transformă în material anecdotic”, iar al doilea că se vorbește despre un „duh divin povârnit prea mult în materia amorfă”. Mi-e foarte greu să îmi dau seama cum a citit Lovinescu poemul de mai sus ca pe un material anecdotic. Asemenea aprecieri fie se datorează unei lecturi cu totul superficiale, neatente, fie sunt făcute cu rea-voință.

Arghezi prezintă căderea sa din paradisul bucuriei sale harice, rezultatele experienței păcatului. Pentru cei care au simțit cât de cât chemarea lui Dumnezeu și bucuria harului Său, pierderea simțirii lor e o dramă cumplită, o neliniște perpetuă însoțită de remușcare chinuitoare, așa cum descrie poetul mai sus.

Page 2 of 2103

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy