Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Page 2 of 2032

Predică la Duminica a 10-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

e prea multă moarte în noi și în lume! Pentru că în loc să ne transfigurăm, noi ne înnegurăm. În loc să devenim locașuri vii ale lui Dumnezeu, în care El să locuiască, noi ne împuțim interior din timpul vieții. Tocmai de aceea, unii nici nu mor bine, că încep să pută. Și mirosul de cadavru ajunge până în stomac și ți-l întoarce pe dos…

Însă, la antipodul mirosului urât stă buna mireasmă. Buna mireasmă a Sfintelor Moaște. Care nu ne vorbesc despre moarte, ci despre viață. Despre viața veșnică. Despre slava lui Dumnezeu care există în Sfinți și care a coborât în ei, tocmai pentru că au făcut voia lui Dumnezeu.

De aceea, nimeni nu poate mima sfințenia, nimeni nu o poate fariseiza, pentru că sfințenia e veșnică. Ea nu ține cât scurta noastră viață de acum, ci ea ne împodobește veșnic. E podoaba noastră interioară, aceea care ne face să mirosim duhovnicește și cu trupul și cu sufletul nostru.

Pentru că sfințenia e împlinirea reală a omului. Și dacă omul se sfințește în mod integral, dacă sfințenia se sălășluiește și în trupul și în sufletul nostru, atunci a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi om cu trup și suflet, iar a fi după asemănarea Lui înseamnă a ne umple continuu de slava Lui cea veșnică. Pentru că El e veșnic viu și iradiază slava Lui întregii Sale creații și așa vrea să fim și noi: veșnici și plini de slava Lui cea veșnică.

– Însă cum scăpăm de moarte, de moartea pe care o aduc păcatele noastre, de moartea interioară?

– Prin asceza Bisericii! Prin modul de a fi și de a trăi eclesial. Căci posturile, rugăciunile, nevoințele continue ale dreptei credințe ne curățesc de patimi și ne umplu de slava lui Dumnezeu. Și când slava lui Dumnezeu e în noi, când ea e bucuria și pacea noastră, atunci noi nu mai trăim întru moarte [εἰς θάνατον] [Rom 6, 16, BYZ], ci întru viață. Căci noi suntem vii atunci, vii duhovnicește, pentru că nu mai lucrează în noi moartea, ea nu ne mai descompune interior, ci viața ne personalizează continuu în mod interior.

Pământul lui Dumnezeu e plin de mirosuri frumoase. E plin de încântare, de încântarea pe care ne-o aduce diversitatea coloristică și creațională a pământului. Dar acolo unde noi trăim iresponsabil, mirosurile grele și rele îți taie respirația.

Pentru că mirosul muncii e frumos, dar mirosul curviei te bagă în Iad. Mirosul rugăciunii e duhovnicesc, dar mirosul minciunii te bagă în Iad. Și când ne mințim pe noi înșine la nesfârșit, când nu ne punem întrebările fundamentale, preferăm Iadul. Adică o singurătate iresponsabilă și un chin veșnic.

Pentru că atunci când fugim de adevăr, de fapt spunem minciunii „adevăr”. Și când nu suntem plini de adevăr, suntem plini de singurătate, de moarte, de părăsire duhovnicească.

…Iar tatăl celui lunatic ne vorbește despre demonizarea fiului său într-o sintagmă concentrată. În una care exprimă întreaga viață păcătoasă a omului. Căci a pătimi rău [Mt. 17, 15] înseamnă a suferi foarte mult din cauza păcatelor personale. A suferi din cauza consecințelor păcatelor noastre. Căci păcatele ne fac sălașe ale demonilor. Și demonii nu vin în noi ca să ne facă bine, ci pentru ca să ne umple de durere.

De aceea, când tatăl a spus: „pătimește rău [κακῶς πάσχει]” [Mt. 17, 15, BYZ], el ne-a vorbit despre starea noastră cronică de păcătuire. Dar, în același timp, ne-a învățat faptul că de această boală a păcatului ne poate vindeca numai Dumnezeu. Căci tatăl copilului a cerut mila lui Dumnezeu pentru fiul său [Ibidem]. Așa după cum cerem și noi la fiecare Slujbă a Bisericii. Pentru că mila Lui este viața noastră. Noi ne naștem, trăim și murim, dar pentru a trăi veșnic, numai și numai din mila Lui.

Căci fără mila Lui noi nu putem face nimic. Pentru că El ne păsuiește continuu. El ne rabdă nerecunoștința și nepăsarea noastră, pentru că vrea să ne venim în fire. Adică Dumnezeu vrea binele nostru, vrea sănătatea noastră duhovnicească, iar dacă noi ne întoarcem la El, Dumnezeu ne umple de mila Lui.

Și când stau și îmi analizez foarte atent viața, eu observ că pe fiecare zi El m-a iertat de foarte multe păcate. Că mila Lui am cerut-o iar și iar, pentru că am avut și am nevoie continuu de iertarea Lui. Însă, dacă credem că putem trăi și face ceva fără El, dacă ne încredem în mod copilărește în noi înșine, viața noastră devine una falimentară. Pentru că, pe fiecare zi vom face lucruri tot mai lipsite de logică, de bun simț, de evlavie. Și dacă ne dezgolim de adevăr, de adevărul lui Dumnezeu, viața noastră e un Iad. Pentru că pătimim în singurătatea noastră, în neîmplinirea noastră continuă.

Dar dacă, dimpotrivă, considerăm că viața noastră e și trebuie să fie una de pocăință, de curățire interioară, de teologie, atunci suntem vistierii ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, care îi îmbogățim și pe alții. Iar eu cred că noi, creștinii ortodocși, cu toții trebuie să fim vistierii  ale harului și ale adevărului lui Dumnezeu, pentru că toți suntem chemați la sfințenie.

– Când cădem în foc și când în apă [Mt. 17, 15]?

– Cădem în foc atunci când ne aprindem de desfrânare și o socotim „legitimă”, „bună”, „plăcută” în trupul nostru. Pentru că desfrânarea e focul satanic din pântecele nostru, e pornirea noastră spre plăcere, e rămânerea noastră în plăcere. Și cădem în apă atunci când cădem în ură și în invidie și în indiferență. Pentru că ura e ca o apă rece: îți îngheață pornirile bune, umane și te face să fii călău cu aproapele tău. Din invidie facem planuri rele vizavi de viața lui. Și invidia, într-un anume fel profund pervers, este indiferentă față de tot binele din aproapele nostru. Pentru că invidia nu vrea să vadă decât ceea ce pare să-l „minimalizeze” pe el, pe cel pe care îl urăște.

Căci și demonii se prefăceau că luna e de vină. Însă nu luna îl făcea să pătimească, ci ei, cei ascunși în copil! Iar azi, prin horoscoape, prin acest mod infantil și pervers în același timp de a nega purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi, nu facem altceva decât să repunem minciunile demonilor în prim-plan, ca în păgânism, declarându-ne „dependenți” de schimbările astrelor sau ale vremurilor.

Însă noi trăim din mila lui Dumnezeu! Noi suntem pe fața acestui pământ pentru că El ne dorește și nu pentru că e lună plină afară sau pentru că eu m-am născut în octombrie sau pentru că am ochii verzi și mult păr pe mâini. Detaliile vieții noastre și ale întregii Sale creații stau în mâna lui Dumnezeu și noi nu putem să ne transformăm în „prezicători” ai prezentului și viitorului.

De aceea, fiecare zi e bună, pentru că e o zi pentru mântuirea noastră. Nu există ore „bune” și orele „rele” în zi și în noapte, ci toate orele vieții noastre sunt bune și binecuvântate de Dumnezeu. Pentru că ne putem pocăi și putem face binele în orice oră din zi și din noapte, și nu doar duminica sau de sărbătoare. Putem să ne rugăm, să citim, să scriem, să săvârșim binele în orice clipă a vieții noastre.

Dar nu putem să facem niciun bine decât împreună cu Dumnezeu. El e ajutorul și stânca noastră. El e nădejdea și încurajarea noastră. El e Cel prin care noi reușim să împlinim poruncile Sale. De aceea, nu putem să ne lăudăm cu nimic și nu suntem nimic fără mila Lui. Pentru că tot binele îl lucrăm împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și când Domnul ne spune: „O, neam necredincios și stricat [Ὦ γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi mai răbda pe voi [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]?” [Mt. 17, 17, BYZ], El ne spune că lumea întreagă atârnă de răbdarea Lui. Că noi suntem stricați interior prin păcatele noastre, că păcatele noastre ne arată necredința din noi, dar că răbdarea Lui e timpul vindecării noastre.

Căci El încă ne rabdă!  În marea Lui bunătate și milostivire, încă ne rabdă! Pentru că răbdarea Lui e timpul pocăinței noastre, e timpul vindecării noastre. Și dacă ne vindecăm acum, aici, în Biserica milostivirii Sale, atunci suntem vindecați pentru veșnicie. Pentru că mila Lui scoate din noi tot păcatul și amintirea păcatelor și ne face mai curați decât zăpada.

Da, pare imposibil, dar nu e! Pentru că Cel care vindecă neputințele noastre e Dumnezeu, Cel care poate să ne curățească pe toți de păcate, dacă le spovedim și plângem pentru ele.

Domnul a scos demonul din copil [Mt. 17, 18], pentru că El ne vindecă de toți demonii care sunt în noi. Pentru că demonii fug de la slava Lui, când noi ne pocăim și ne cutremurăm în fața Sa. Și când slava Lui ne inundă, demonii se depărtează de la noi, pentru ca El, Dumnezeul nostru, să Se odihnească în noi și noi întru El.

Dar El se odihnește în noi, când noi ne umplem de rugăciune și de post [Mt. 17, 21]. El mută munții patimilor din noi [Mt. 17, 20], când ne încredem cu totul în El. Și încrederea noastră în El înseamnă să acceptăm a fi părtași morții, dar și învierii Sale [Mt. 17, 23]. Înseamnă a accepta tristețea imensă, dar și bucuria fără margini.

Pentru că creștinii sunt chemați și la pătimiri, dar și la bucurii dumnezeiești. Însă pătimirile de acum nu sunt vrednice față de desfătările cele veșnice. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este bucurie și pace veșnică, iar umila noastră nevoință de acum e un prea puțin pe lângă infinit de multul lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, Evanghelia de azi ne lasă în tristețe mare [Mt. 17, 23], pentru ca să prăznuim adormirea Maicii Domnului în tristețe plină de bucurie. Pentru că știm că ea, Stăpâna noastră, e vie și mereu rugătoare pentru noi, deși noi vom retrăi din nou preasfânta ei adormire. Dar avem nevoie din nou și din nou de toate praznicele Bisericii, pentru că avem nevoie de toate elementele ascezei ortodoxe. Avem nevoie de pomenirea morții și de amintirea continuă a morții noastre și a răspunsului nostru față de Dreptul Judecător, pentru că trebuie să fim creștini delicați și smeriți, și nu mândri și lăudăroși. Avem nevoie de moarte, de conștiința morții în viața noastră, pentru ca să fim de partea vieții. Pentru că numai când ne știm limitele, noi cinstim și persoana și viața persoanei aproapelui nostru.

Căci nu e nevoie de o știință abstractă, ci de una foarte pragmatică. Aceea care face bine omului, care îl cinstește pe om ca făptură a lui Dumnezeu și îl ajută să se dezvolte armonios. Pentru că noi trebuie să iubim copilul, dar și viața lui. Și dacă îi iubim viața, atunci vrem să îl vedem dezvoltându-se armonios, deplin. Iar un copil deplin e un copil credincios, un copil educat, un copil avid de cunoaștere și de comunicare și de comuniune.

Așadar, dacă iubim oamenii, trebuie să le iubim viețile și să îi ajutăm să se împlinească în viața lor! Pentru că nu putem iubi oamenii în indiferență față de viața lor cotidiană și față de nevoile lor cele mai profunde. Iar oamenii au nevoie de familia lor, de comunitatea lor, de țara lor, de lumea lor. Oamenii au nevoie de casa lor. Oamenii au nevoie de ei înșiși, pentru că au nevoie să fie ei înșiși. Au nevoie să fie lăsați și ajutați în același timp să fie ei înșiși.

Căci fiecare dintre noi știm ceea ce vrem, dar avem nevoie și de mediul în care să ne dezvoltăm. Adică avem nevoie de rădăcini reale, de hrană reală, de stabilitate interioară. Iar comunitatea creștină și Biserica lui Dumnezeu sunt cadrul în care noi ne naștem și creștem și ne împlinim interior.

Da, nu putem face abstracție de exigențele postmodernității! Însă noi suntem creștini postmoderni, niște creștini cu rădăcini reale și nu ideologizați, dar care accesăm tehnologia și legislația momentului. Facem parte din lumea noastră, dar nu și din decadentismul lumii noastre. Pentru că nu acceptăm o lume a singurătății abisale, o lume fără Dumnezeu, ci o lume în care Dumnezeu e mereu prezent și e centrul de unificare al tuturor oamenilor.

Din acest motiv, eu nu împărtășesc fricile față de prezent și viitor, nu mă interesează cabalele și planurile oculte, pentru că Dumnezeul nostru e mai puternic decât orice mașinație umană sau demonică.

Căci nu oamenii decid în istorie, nu demonii decid în istorie, nu întâmplarea decide în istorie, ci Dumnezeu decide de fiecare dată! Iar deciziile lui Dumnezeu sunt adevărata înțelepciune a omului.

De aceea, dacă vrem să fim înțelepți, trebuie să ne umplem de pacea lui Dumnezeu și nu de frici demonice! Dacă vrem să fim evlavioși, atunci să Îi fim credincioși lui Dumnezeu! Și oamenii credincioși sunt absorbiți cu totul de ceea ce vrea și face Dumnezeu. Adică noi trebuie să ne umplem de teologie în mod zilnic, de cunoașterea Lui și de nimic altceva.

Vă doresc numai bine și, cu harul lui Dumnezeu, să fim din nou împreună la praznicul Născătoarei de Dumnezeu!  Pentru ca să ne umplem de bucuria și de pacea rugăciunilor sale cele pentru noi. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 10 august 2017, o zi caniculară, o zi de joi. Începută dimineața și terminată seara, după ce am avut și o Înmormântare peste zi.

Eminescu: între modernitate și tradiție [103]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O variantă a Glossei ne descoperă însă și alte forme emblematice ale imaginarului temporal eminescian, cum ar fi cea a timpului ca suflu vital, ca metron al ritmului existențial cosmic și uman: „Timpul care bate-n stele/ Bate pulsul și în tine;/ Îți dă bune, îți dă rele,/ După rău așteaptă bine.// În zădar un soare pare/ A pieri în noaptea spumii,/ Tot atunci el și răsare/ Pe o altă față-a lumii”[1]. În mod surprinzător, aceste versuri par a degaja un enorm optimism, un sentiment contrar ataraxiei stoice care i se atribuie consecvent, în comentarii, atitudinii poetului.

Aceste versuri proiectează o cu totul altă decriptare a Glossei, în sensul îndemnului de a depăși valorile timpului, de a nu stagna în complexul destrămării, pe care curgerea lui irefutabilă în fața conștiinței încearcă să-l impună în pofida rațiunii fidele valorilor eterne.

Glossa revelează, într-o retorică identică celei a Părintelui din Luceafărul, atașamentul poetului, în mod esențial, față de valorile eternității, de etica stabilității și a nemuririi. Vremea stă și trece, concomitent: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare./ Peste-un an revin în stoluri/ Păsări ce se-ntind să plece,/ Între-a vieții două poluri [nașterea și moartea]/ Totul stă și totul trece”[2]. După cum am arătat recent, în altă parte, imaginea poetică ultimă a împrumutat-o din Divanul lui Cantemir[3].

Deriva categorială a timpului, cu fantasmele lui imagistice, se cer depășite, în discursul Glossei, atât în varianta manuscrisă evocată („Vreme trece, vreme vine/ Ori și cum ai potrivi-o/ După rău așteaptă bine/ După noapte zori de ziuă/ Precum toate sunt de-o seamă/ Totul stă și totul trece;/ Nu spera și nu ai teamă/ Și rămâi senin și rece”[4]), cât și în cea antumă („Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă;/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece”).

Câteva exerciții și variante ale Scrisorii I ne deconspiră o concepție și un parcurs al reflecției în același sens:

Ciudat isvod e omul pe-a vremei ţesătură
Vorbind limbi o mulţime tot cu aceeaşi gură
Dar în bordeiu ce ţine cât timpul unei ierne
Şi în palat, ce pare făcut pe vremi eterne –
În Roma sau în Theba, în satul de bordeie
Tot vremei împrotivă el va-ncerca să stee.

In veci cu-aceeaşi mână el scrie pe părete
In veci a vremei mână tot şterge c-un burete
Pe cel care în minte-i descrie un gândac,
Pe cel ce lumea-n sistem o bagă ca-ntr-un sac
Ca umbre visătoare astfel trecând îi vezi
C-o rună unu-n capu-i şi altul c-un chinez. /…/

Tu, vreme, știi că unul, tot unul e în toți,
Deasupra tuturora ridici pe care poți.
Pe alții-i lași să cadă, cu viața amărâtă,
În taină să plesnească, ca spuma nezărită.
Ce-ți pasă ție, oare, ce vor sau ce gândesc?
Te joci ca vântu-n valuri cu traiul omenesc. […]

Căci lamura vieții ați strâns-o [genii] în gândire
I-ați dat o haină scumpă de neîmbătrânire.
Oricum se schimbă vremea, oricum se primenește,
În dreaptă-vă oglindă[5] oricând se regăsește.
Căci partea-adevărată și cea nepieritoare
E orișicând aievea și nici în scrieri moare.

Zadarnic pare lumea sclipind că-i trecătoare
Căci coji sunt toate celea ființei ce nu moare.
Trecutul, viitorul se țin numai de coajă
Și-a vremei țesătură vedem cu ochiu-n vrajă,
Pe când ceea ce-aleargă și-n șiruri se dișterne
Repaosă în raza gândirilor eterne[6].

În planul contingenței numai, timpul ritmează într-o cadență iregulată existențele, iar recepția umană fracturează durata, afectiv și reflexiv.

Percepția timpului este fluctuantă pe retina memoriei afective (în anticiparea lui Proust, la rândul său, însă, anticipat de Chateaubriand și Rousseau și chiar de Sfântul Augustin[7]): „ce-i timpul? O eternitate. Și când citește cineva o carte frumoasă…mii de tablouri se desfășură pe dinaintea ochilor…ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vreodată un roman întreg în minte, pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viață întreagă, ori o tinereță întreagă?…

În vis el poate avè într-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om? de ce nu a tuturor celor ce se-nvârtesc împrejurul lui? Și în câtă vreme? În șapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva? Și, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut” (Archaeus)[8].

Atitudinea circumspectă este un scepticism al existenței terestre, în acest mediu amniotic temporal, nu este o perspectivă pesimistă extinsă la scara veșniciei, dimpotrivă, eternitatea nu este afectată nici de aceste modulații ale apercepțiilor umane, nici de tribulațiile gnoseologice ale gândirilor specifice și discursive: Adevăru-n neclintire / N-are timp și n-are goluri[9].

Adevărul n-are timp, e în afară de timp, în veșnicie: este veșnicie.

Vremea e o apă pentru contemplația imobilă/ eternă: „O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc” (Diana). Reflecția adâncă are atuul insolvenței în acidul timpului, ea se vede „în cea oglindă mișcătoare” (Diana), dar nu se confundă cu mișcarea, cu momentul pasager și trans-lucid (care permite lucidității să-l traverseze).

Eminescu descoperă un sens eleat într-o dinamică mundană heraclitiană.


[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109-110.

[2] Idem, p. 111.

[3] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 206-207.

[4] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 108.

[5] Oglinda geniilor îmi pare o metaforă alegorică calchiată după oglinda profeților, o expresie des întâlnită în literatura religioasă ortodoxă.

[6] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 194-195, 200.

[7] „În tine, o, suflete al meu, în tine măsor eu timpurile. […] Impresia pe care o lasă în tine lucrurile care trec și care, după ce acelea au trecut, rămâne, pe ea o măsor, pe ea, care este prezentă, nu pe cele care, trecând, au făcut ca această impresie să se producă: pe ea o măsor atunci când măsor timpul”, cf. Sfântul Augustin, Confesiuni, op. cit., p. 421.

Romanticii s-au manifestat literar anticipativ în raport cu Proust sau Proust a dus mai departe această tendință romantică, prin care „evenimentele conștiinței și vieții personale au o importanță absolută”, pe de o parte, iar pe de altă parte „conștiința se lasă invadată de glasurile naturii ambiante sau de fluxul memoriei”, cf. Vera Călin, Romantismul, op. cit., p. 6, 170.

„Aceeași valoare anticipativă în raport cu forța memoriei involuntare proustiene a fost atribuită unor pasaje din Memoriile de dincolo de mormânt (Mémoires d’outre tombe) ale lui Chateaubriand și, mai ales, fragmentului din cartea a III-a, elocvent pentru puterea senzației de a redeștepta imagini scufundate în subteranele conștiinței”, cf. Idem, p. 171.

În ceea ce-i privește pe romantici, accentul pe viața interioară și pe realitatea psihologică se pune datorită întoarcerii spre „religia inimii, în limbaj rousseauist [pascalian, de fapt]”, cf. Idem, p. 6.

[8] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 185-186.

[9] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 109.

Iov, cap. 29, cf. LXX

1. Și încă adăugând, Iov a zis [cu] un cuvânt-înainte:

2. „Cine să mă pună pe lună [τίς ἄν με θείη κατὰ μῆνα], înaintea zilelor cărora Dumnezeu m-a păzit [ἔμπροσθεν ἡμερῶν ὧν με ὁ Θεὸς ἐφύλαξεν]?

3. Căci, când strălucea luminătorul Lui peste capul meu? Când [cu] lumina Lui mergeam în întuneric [ὅτε τῷ φωτὶ Αὐτοῦ ἐπορευόμην ἐν σκότει]?

4. Când eram îngreunat [cu] căile [mele] [ὅτε ἤμην ἐπιβρίθων ὁδοῖς]? Când Dumnezeu făcea cercetare casei mele [ὅτε ὁ Θεὸς ἐπισκοπὴν ἐποιεῖτο τοῦ οἴκου μου]?

5. Când eram păduros foarte [ὅτε ἤμην ὑλώδης λίαν][1] și împrejur [erau] copiii mei?

6. Când turnau căile mele [cu] unt și munții mei turnau [cu] lapte?

7. Când ieșeam dis-de-dimineață în cetate și în lărgimi mi se punea mie scaunul?

8. Văzându-mă, tinerii s-au ascuns, iar bătrânii toți au stătut.

9. Iar cei puternici au încetat grăind [să grăiască], degetul punând peste gură [δάκτυλον ἐπιθέντες ἐπὶ στόματι].

10. Și cei care au auzit m-au fericit și limba lor [cu] gâtul lor s-a lipit.

11. Că urechea a auzit și m-a fericit, iar ochiul, văzându-mă, s-a abătut.

12. Căci am mântuit pe sărac din mâna stăpânitorului și celui orfan, căruia nu era ajutor, i-am ajutat.

13. Binecuvântarea celui pierdut peste mine să vină și gura văduvei m-a binecuvântat.

14. Și [cu] dreptatea m-am îmbrăcat [δικαιοσύνην δὲ ἐνεδεδύκειν] și m-am înveșmântat [cu] judecata ca [și cu] o mantie dublă [ἠμφιασάμην δὲ κρίμα ἴσα διπλοΐδι].

15. Ochi eram orbilor [ὀφθαλμὸς ἤμην τυφλῶν] și picior șchiopilor [ποὺς δὲ χωλῶν].

16. Eu eram părintele celor neputincioși [ἐγὼ ἤμην πατὴρ ἀδυνάτων] și pedeapsa pe care nu am știut-o am căutat-o [δίκην δέ ἣν οὐκ ᾔδειν ἐξιχνίασα].

17. Și am zdrobit măselele celor nedrepți și din mijlocul dinților lor am scos prada.

18. Și am zis: «Vârsta mea va îmbătrâni [și] ca un trunchi de finic multă vreme voi trăi.

19. Rădăcina mea s-a deschis în apă și roua va petrece în secerișul meu.

20. Slava mea cea nouă [este] împreună cu mine [ἡ δόξα μου καινὴ μετ᾽ ἐμοῦ] și arcul meu în mâna mea va merge».

21. De mine auzind, au luat aminte, și au tăcut peste sfatul meu.

22. Și peste ale mele cuvinte nu au adăugat și foarte veseli se făceau când lor le grăiam.

23. Ca pământul însetat așteptând ploaia, așa [și] aceștia [așteptau] graiul meu.

24. Dacă am să râd către ei, nu au să creadă, și lumina feței mele nu cădea [καὶ φῶς τοῦ προσώπου μου οὐκ ἀπέπιπτεν].

25. Ales-am calea lor și am stat stăpânitor [ἐξελεξάμην ὁδὸν αὐτῶν καὶ ἐκάθισα ἄρχων]. Și locuiam ca un împărat în[tre] cei puțin înarmați [μονοζώνοις][2], [în] care fel pe cei smeriți mângâindu-i [îi mângâiam].


[1] În Biblia de la 1688 avem: „când eram avut foarte”.

[2] În aceeași ediție scripturală: „tâlhari”.

Eminescu: între modernitate și tradiție [102]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Un alt motiv, subsumabil lui tempora mutantur sau fugit tempus, și anume ubi sunt?, de largă răspândire și utilizare în tot medievul românesc și european, topos nelipsit nici din poezia noastră prepașoptistă, cu prelungiri în pașoptism, este ilustrat de Eminescu atât în Memento mori, cât și în poemul În van căta-veți… (alt poem în metru antic):

„Nu e antica furie-a lui Achile,/ Nu este Nestor blândul-cuvântător./ Aprigul Ajax/ Țărână-i azi și nimic mai mult.// Și unde-i Roma, doamnă a lumii-ntregi,/ Și unde-s astăzi vechii și marii Cesari?/ Tibrule galbăn,/ Unde e astăzi mărirea ta?”.

«Cu mâne zilele-ți adaogi, cu ieri viața ta o scazi» nu e nicio descoperire. Îl știa și l-a comentat Sfântul Augustin, care nu era cel dintâi; și a rămas de atunci punctul cel mai veninos al neliniștilor noastre individuale. E problema timpului… […] Toată poezia lui [a lui Eminescu] e străbătută de fiorul constant al timpului ireparabil: al trecutului care e în realitate o moarte spornică, al viitorului incalculabil și totdeauna absent și al unui prezent lunecos, strivit de șuvoiul brutal al celor două fluvii care se alimentează reciproc”[1].

Imaginea secolilor care se torc, din Memento mori, este inserată alături de alte concepte exprimate rustic de către Eminescu, exemplară fiind însăși proiectarea sa, în chiar primul vers, ca păstor al turmei propriilor gânduri: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”[2]. El ajunge, prin concretețea plasticizării, la un extraordinar rafinament al abstracțiunilor („Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci”). Astfel, „codrii de secoli” indică, am putea spune, densitatea temporală, adâncul nepătruns al vremurilor.

„Al vremurilor vad” (din același poem) poate fi descifrată prin extinderea metaforică a costinienei roți a vremii, în sensul în care aceasta poate deveni o roată a morii, iar timpul își macină clipele în vadul morii. Cel mai ușor este să ne gândim, desigur, la timpul-cascadă, pentru a explica al vremurilor vad, însă nu exclud ca Blaga să-l fi avut în vedere pe Eminescu în definiția pe care a oferit-o conceptului filosofic inventat de el:

Timpul-cascadă reprezintă orizontul unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului. Timpul, prin el însuși, și deci cu atât mai mult prin ceea ce se petrece în el, înseamnă cădere, devalorizare, decadență. Clipa ce vine este, prin faptul doar că bate mai târziu, oarecum inferioară clipei antecedente. Timpul-cascadă are semnificația unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct inițial, învestit cu accentul maximei valori. Timpul e prin însăși natura sa un mediu de fatală pervertire, degradare și destrămare”[3].

„Al vremurilor vad” este o metaforă a căderii temporale, nu în timp (Cioran[4]), ci a timpului însuși, care cade în cascade sau se macină și macină latura efemeră a ființei umane.

Esențială este și imaginea timpuluirâu (Blaga îl numește timpul-fluviu) – la Varlaam: „Călătoria noastră în ceastă lume iaste foarte sârguitoare, ca o apă rrépede ce cură [curge]. Așea și noi curăm și ne apropiem de moarte, și dzilele noastre trec ca o umbră de nuăr [nor] fără de ploaie”[5] –, a timpului care curge și izvorăște necontenit: „Astfel miile de secoli cu vieți, gândiri o mie,/ Adormite și bătrâne s-adâncesc în vecinicie/ Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar” (Memento mori – o variantă de titlu era Tempora mutandur).

Dar mereu se derulează aceeași poveste, într-un scenariu diferit, exprimat de Eminescu pe un ton heraclitian: „Tot alte unde-i sună aceluiași pârâu” (Despărțire).

Aceeași percepție a dictat și apoftegma (tot cu iz heraclitian[6]): „râul este Demiurg” (Scrisoarea IV), căci timpul-râu este izvorul istoriei, în aceasta constă demiurgia lui, după cum spune în Memento mori: „Timp, căci din izvoru-ți curge a istoriei gândire”. E o ironie, nu o mitologie/ filosofie.

Ceea ce este pură satiră, pentru că nu doar că timpul nu este Demiurg (dacă prin Demiurg înțelegem un creator), dar chiar versurile eminesciene sunt destul de străvezii în a exprima contrariul: „Timp /…/ Poți răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastre fire,/ La enigmele din care ne simțim a fi compuși?/ Nu!… Tu măsuri intervalul de la leagăn pân’ la groapă./ În ăst spaț’ nu-i adevărul. Orologiu ești ce sapă… [groapa noastră]/ Tu nedând vo dezlegare duci l-a dezlegărei uși [ale morții]”.

Însă definiția pe care o dă Blaga timpului-fluviu („Timpul-fluviu își are accentul pe prezentul permanent”[7]) se regăsește  în alt poem eminescian, Patria vieții e numai prezentul (care conține filosofia Glossei, în bună parte), și din care reiese – ca și din definiția lui Blaga – o imagine a fluviului imobil sau încremenit al timpului ce poate părea o controversă a lui Eminescu cu sine însuși (să nu uităm însă de dialogul, regizat poetic, între măștile gândirii):

Patria vieții e numai prezentul
Clipa de față numa-n ea suntem,
Suntem în adevăr. – Iară trecutul
Și viitorul numai o gândire-s.
În van împingeți ce vi-i dinainte,
În van doriți acelea ce-or venì.
Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște
Că toate-n lume, toate-s în prezent.
Tot ce au fost și tot ce-a fi vreodată
Au fost, va fi numai pentru că e [8] [etc.].

Glossa rezumă apoftegmatic: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă și socoate” – urmând Eccl. 3, 15: „Ceea ce este a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; și Dumnezeu cheamă iarăși ceea ce a lăsat să treacă”[9].

Analoagă este imaginea femeii, statuară, am putea spune o sculptură în materia timpului: „o durere-ncremenită printre secolii ce trec” (Memento mori)…

Firea timpului și cea a femeii (cu „eterna-i fire,/ Stabilă-n a ei mișcare, mută-n cruda ei simțire”) se înrudesc. Eminescu a surprins, ca o aporie, caracterul feminin al timpului: instabil/ labil, imprevizibil…De aceea, femeia este alegoria împietririi timpului într-o formă sau imagine figurală. Înșelătoare…Ea, femeia, care este un chip (o altă mască: „au nu puțină sămânță [de frumusețe] priimește [în momentul creației] masca muerii”[10]): „Chipul” din Mureșanu, „chip de lut” în Luceafărul etc.

Din poemul Glossă am putea deduce imaginea vremii ca un privaz al vieții, pentru că versul „Vreme trece, vreme vine” constituie ceea ce am putea numi ancadramentul/ rama poemului (este un poem în ramă).


[1] Alexandru Ciorănescu, Eseuri europene, ediție îngrijită și prefațată de Mircea Anghelescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2009, p. 13.

[2] „Într-unul din Cele patru sute de capete despre dragoste ale sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie aceste rânduri pentru care versul Turma visurilor mele… devine o replică romantică pură: «Iar păstor de oi este cela ce se îndeletnicește cu cunoașterea. Căci cugetările au înțelesul de oi, fiind păstorite pe munții vederilor de către minte» [Filocalia, vol. 2]”, cf. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, op. cit., p. 243.

[3] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 86.

[4] A se vedea Emil Cioran, Căderea în timp, Ed. Humanitas, 2002.

[5] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 282.

[6] Nu sesizăm însă, la Eminescu, și concepția lui Heraclit despre timpul-ludic: „Timpul lumii este un copil care se joacă cu pietrele de joc; este domnia unui joc de copil”, cf. Martin Heidegger, Originea operei de artă, traducere și note de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu, studiu introductiv de Constantin Noica, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 256.

[7] Lucian Blaga, op. cit. supra., p. 87.

[8] E posibil ca Eminescu să se fi gândit la prezentul etern.

A se vedea și ceea ce spune Sfântul Augustin: „Așadar, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu unul, prin Care toate s-au făcut, Care este Adevărul neschimbător, prin urmare toate acolo [întru El] sunt în mod simultan originale și fără schimbare [principaliter atque incommutabiliter], nu numai cele care acum sunt în această întreagă făptură, ci chiar și cele care au fost și [cele] care vor fi. Căci acolo, [la Dumnezeu,] nici nu vor fi, nici nu au fost, ci numai sunt”. Traducerea îmi aparține și este cf. S. Aurelii Augustini, Hipponensis Episcopi, De Trinitate, PL 42, col. 888.

[9] „În Glossă, punctul de plecare este tristețea vechiului Ecleziast […]. Ideile Ecleziastului apar la poetul român foarte clar și, nu întâmplător, exprimate uneori gnomic. […] Fără a trăda litera Ecleziastului, Eminescu lărgește sfera de semnificații a ideii centrale din vechea carte”, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 118-120.

[10] Ms. rom. B. A. R. 2769, f. 137v.

Iov, cap. 28, cf. LXX

1. Căci este argintului loc de unde se face și [este] locul aurului de unde s-a strecurat.

2. Căci fierul din pământ se face și arama ca piatra se cioplește.

3. Rânduială a pus întunericului [τάξιν ἔθετο σκότει] și tot sfârșitul lui îl cercetează cu de-amănuntul [καὶ πᾶν πέρας αὐτὸς ἐξακριβάζεται]. Piatră, întuneric și umbra morții.

4. Tăietura pârâului [este] din nisip. Iar cei care uită calea cea dreaptă au slăbit dintre cei muritori.

5. Pământul [a rodit] din sine [γῆ ἐξ αὐτῆς], va ieși pâine [ἐξελεύσεται ἄρτος], dedesubt el s-a întors ca focul [ὑποκάτω αὐτῆς ἐστράφη ὡσεὶ πῦρ].

6. Locul safirului [este acolo unde se află] pietrele lui [și] movila [are] aurul său.

7. Calea, nu a cunoscut-o pe ea pasărea, și nu a trecut-o cu vederea pe ea ochiul vulturului.

8. Nu au călcat pe ea fiii lăudăroșilor, nu a trecut peste ea leul.

9. În cea ascuțită a întins mâna Lui [ἐν ἀκροτόμῳ ἐξέτεινεν χεῖρα Αὐτοῦ] și a răsturnat munții din rădăcini [κατέστρεψεν δὲ ἐκ ῥιζῶν ὄρη].

10. Și vârtejele râurilor a rupt și tot cinstit a văzut ochiul meu [πᾶν δὲ ἔντιμον εἶδέν μου ὁ ὀφθαλμός].

11. Și adâncurile râurilor a acoperit și a arătat puterea Sa întru lumină [ἔδειξεν δὲ Ἑαυτοῦ δύναμιν εἰς φῶς].

12. Iar înțelepciunea de unde s-a aflat? Și care este locul cunoașterii?

13. Nu a știut cel muritor calea ei și nici nu s-a aflat în oameni.

14. Abisul a zis: «Nu este în mine!». Și marea a zis: «Nu este împreună cu mine!».

15. Nu va da închidere pentru ea și nu va sta argintul [întru] schimbarea ei.

16. Și nu va fi asemănată cu aurul lui Ofir [Ωφιρ], cu onixul cel cinstit și [cu] safirul.

17. Nu va fi asemenea ei aurul și cristalul și schimbarea ei [nu se va face cu] vasele de aur.

18. Cele înalte [μετέωρα] și gavisul [γαβις]/ cristalul nu se va [vor] pomeni. Iar [tu] trage înțelepciunea deasupra celor mai dinăuntru [καὶ ἕλκυσον σοφίαν ὑπὲρ τὰ ἐσώτατα]!

19. Nu va fi asemenea ei topazul Etiopiei [și] cu aurul curat nu va fi asemănată.

20. Iar înțelepciunea de unde s-a aflat? Și care este locul cunoașterii?

21. S-a ascuns de tot omul și de păsările cerului s-a tăinuit.

22. Pieirea și moartea au zis: «Și am auzit de a ei faimă».

23. Dumnezeu bine a întărit calea ei. Și El a cunoscut locul ei.

24. Căci El pe cel de sub cer pe tot îl privește, știindu-le pe cele [care sunt] în [pe] pământ [și] pe toate pe care [le-]a făcut.

25. [Știe] a vânturilor oprire și ale apei măsuri.

26. Când a făcut astfel, ploaia a numărat și calea [a făcut-o] în[tru] clătinare de glas.

27. Atunci a văzut-o pe ea și a tâlcuit-o pe ea și, pregătind-o, a urmat-o.

28. Și a zis omului: «Iată, evlavia este înțelepciunea [ἰδοὺ ἡ θεοσέβειά ἐστιν σοφία], iar a se abține de la cele rele este cunoașterea [τὸ δὲ ἀπέχεσθαι ἀπὸ κακῶν ἐστιν ἐπιστήμη]!»”.

Tomosul de canonizare pentru Sfântul Cuvios Pafnutie (Pârvu) Zugravul

Sf. Cuv Pafnutie Parvu Zugravul

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735)

Tomosul a fost aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 4-5 iunie 2017 și proclamat la Mănăstirea Robaia în ziua de 6 august 2017.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Binecuvântat şi vrednic de toată lauda este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au dobândit la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Preasfânta Treime i-a învrednicit de asemănarea cu Dumnezeu, împărtăşindu-i de lumina harului Duhului Sfânt şi aşezându-i în Biserica lui Hristos, în ceata sfinţilor.

Despre ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că, întrucât au împlinit cuvântul Său, s-au făcut „prietenii Lui” (Ioan 15, 14). Pe aceşti sfinţi Biserica îi cinsteşte în cântări de laudă, precum spune Prorocul David, de Dumnezeu insuflat: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138, 17). Cu adevărat, sfinţii au împlinit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, după cum citim iarăşi în Psalmi: „prin sfinţii de pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale” (Psalmul 15, 3).

Printre aceşti prieteni ai lui Dumnezeu se numără și Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735). Acest mare nevoitor a viețuit întru dragostea de Dumnezeu, fiind iubitor de liniște și multă rugăciune, ostenindu-se pentru frumusețea Casei Domnului și prețuind lucrarea frumoasă a mâinilor. El a primit de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate și al zugrăvirii icoanelor, prețuit fiind, în evlavia ierarhilor, preoţilor, călugărilor şi credincioșilor, ca pildă de rugăciune neîncetată, de smerenie, de înfrânare, de milostivire și mai ales de iscusită lucrare a iconografiei, potrivit Tradiției ortodoxe. Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul a dat dovadă de statornicie în dreapta credință și în viața monahală, fiind înțelept povățuitor al tinerilor iconari și zugravi de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea.

Smerenia Noastră, în acest an 2017, declarat de Patriarhia Română ca An omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea plăcută lui Dumnezeu a acestui Sfânt Cuvios Părinte care a zugrăvit biserici și mănăstiri, dar și icoane ale Preasfintei Treimi, ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului și ale multor sfinți, înfrumusețând numeroase sfinte lăcașuri din Țara Românească, luând aminte la râvna lui vrednică de laudă pentru rugăciunea minții şi a inimii rostită în tăcere şi pentru mărturisirea, prin iconografie, a dreptei credinţe, dar şi căutând folosul duhovnicesc al poporului creştin dreptmăritor, urmând Tradiţiei Sfinte a Bisericii Ortodoxe și chemând în ajutor Harul Preasfintei Treimi, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoare şi nedespărţite,

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi până în veac, Cuviosul Pafnutie – Pârvu Zugravul să se numere între sfinții Bisericii, în ceata Cuvioșilor Părinți purtători de Dumnezeu și să fie cinstit în cântări de laudă cu numele Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul.

Pentru pomenirea lui statornicim ziua de 7 august a fiecărui an, urmând ca această zi să fie înscrisă în Sinaxar, în cărțile de cult, precum și în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească viața și slujba Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de către dreptcredincioșii creștini, iar chipul lui să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalți Sfinți Cuvioși de neam român, în bisericile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Iar, pentru ca evlavia dreptmăritorilor creștini să sporească prin cinstirea și chemarea în rugăciune a Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul (1657-1735), mai rânduim ca el să fie și ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Cuvios Pafnutie – Pârvu Zugravul, pe care îl întărim cu semnăturile noastre şi îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal și a dreptcredincioșilor creștini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de canonizare se proclamă astăzi, 6 august din anul mântuirii 2017, la Mănăstirea Robaia, judeţul Argeş.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

†  Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

† Teofan

Arhiepiscopul Iaşilor şi

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu

Arhiepiscopul Sibiului

şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei

şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan

Arhiepiscopul Timişoarei

şi Mitropolitul Banatului

† Petru

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor  Unite ale Americii şi Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon

Mitropolit onorific,

Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic

Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Corneliu

Episcopul Huşilor

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

† Sofronie

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului şi Sătmarului

† Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Sebastian

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Petroniu

Episcopul Sălajului

† Gurie

Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil

Episcop-locţiitor (administrator)

al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)

† Siluan

Episcopul Ortodox Român din Ungaria

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei

Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail

Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian

Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul

Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Antonie de Orhei

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ignatie Mureşeanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei

 

Dumnezeu și Arghezi [actualizat]

Tudor Arghezi[1] are o relație specială cu Dumnezeu.

Uneori se comportă ca un argat cu El și își varsă prea sincer toți rărunchii nădușiți în fața Lui. Sau țipă ca un copil care a căzut și-și vede pielea jupuită de pe picioare. Se zbate ca o pasăre prinsă în laț.

Alteori intră în pământ în fața Lui și nu îndrăznește nici să își mai ridice ochii.

Ceea ce e frumos la Arghezi, e faptul că, chiar și atunci când nu-și înțelege și nu-și acceptă suferința, nu e un răzvrătit ridicol de luciferic, cum „șade bine” poetului lumii moderne.

Arghezi a fugit foarte mult, cât de mult a putut, de falsitate, de a ajunge să scrie ceea ce nu simte.

Și-a „cântat” drama în versurile cele mai inaccesibile pentru gustul poetic cu care erau obișnuiți publicul și critica.

A fost imediat remarcat pentru inedit, de exegeza literară, într-o vreme când se căuta noutatea. Dar Arghezi și-a învelit fragilitatea în versuri cu solzi și țepi…fără a fi ateu sau mizantrop…

Când vine vorba de poezia religioasă a lui Arghezi, de obicei se caută și se interpretează Psalmii. Am discutat și eu acest subiect[2]. Doresc acum să analizez această temă luând și alte poeme în dezbatere.

Mi-am propus să privesc spre poemele argheziene în care apare Dumnezeu ca și Creator al lumii și în care se observă relația Lui cu lumea pe care a zidit-o.

Ideea unui astfel de subiect mi-a venit de la poemul Denie (vol. Versuri de seară):

Seara stau cu Dumnezeu
De vorbă-n pridvorul meu.

El e colea, peste drum,
În altarul Lui de fum,
Aprinzând între hotare
Mucuri mici de lumânare.

Din cerdacul meu la El
E un zbor de porumbel.

Îmi trimite danie
Câte o gânganie,
Paianjini pe sanie
Sau pe o metanie,
Atârnați de-o sfoară, groasă
Cât o umbră de mătasă.

Și se leagă de pridvoare
Mirodenii dulci de floare,
Ca o punte de poteci
Pentru fluturii-n scurteici.

Pe drumul de El ales
Graiul n-are înțeles.

Mai mult spune cucuruzul
Decât gura și auzul.

Domnul tace.
Glasul nu-Și trimite-ncoace.
Domnul face.

Da, pentru Dumnezeu vorbesc lucrurile pe care El le-a făcut și le face. La El, a vorbi înseamnă: a face. Iar Arghezi e foarte atent, pentru a observa ce mare artizan e Dumnezeu și în cele mai mici lucruri.

„El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum,/ Aprinzând între hotare/ Mucuri mici de lumânare”: pare o perspectivă mult prea intimistă, care încearcă să-L miniaturizeze chiar și pe Dumnezeu (s-a vorbit mult despre „miniaturizare” în lirica argheziană) și să transforme creația Lui într-o joacă (Pompiliu Constantinescu a insistat mult pe această latură a operei lui Arghezi, considerând-o esențială, ca formă de ingenuizare a lucrurilor și de refacere, astfel, a unei atmosfere paradisiace care ar fi, în opinia sa, copilărească și naivă[3]).

Însă mie nu mi se pare că versurile de acest fel încearcă să-L copilărească pe Dumnezeu. Asemenea poeme se adresează numai aparent sensibilității infantile. Sau, cel mult, se poate spune că versurile au o dublă semnificație și că intenționat ele sunt construite astfel, pentru a fi percepute pe mai multe paliere de interpretare.

Pe de-o parte, într-adevăr, ele pot fi citite și de copii sau de o minte mai puțin înzestrată sau cunoscătoare în domeniul teologic, care să le înțeleagă în dreptul ei, cu sensibilitatea caracteristică. Și, din păcate, trebuie să recunoaștem că minți înțelegătoare ale semnificațiilor teologice profunde nu prea există în zilele noastre, când lumea nu se mai ocupă cu Teologia.

Pe de altă parte, însă, poate că poetul a intenționat să-și construiască el singur poemele acestea ca pe o scară, ca, citite și răscitite, să ridice treptat mintea și sufletul de la înțelegerile minore la contemplarea adevărată a lui Dumnezeu din creația Lui. Numai că, în opinia mea, nu e de ajuns numai lectura poemelor, fără a avea și lectura constantă și asiduă a Sfintei Scripturi și a cărților bisericești.

Pentru că, chiar în aceste versuri, „El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum”, există o trimitere biblică insesizabilă pentru cei mai mulți. „Altarul Lui de fum” pare o metaforă construită mai mult pentru a servi rima decât pentru a oferi o sugestie abisală. Sau sunt sigură că, în opinia criticilor noștri, ea indică o existență confuză pentru poet, a lui Dumnezeu.

În realitate, metafora i-a sugerat-o poetului nostru Sfântul Isaias:

„Rădicați la ceriu ochii voștri și priviți la pământ jos, căce ceriul ca fumul s-au întărit și pământul ca o haină se va învechi; și ceia ce locuiesc [pământul] ca aceastea vor muri [ca fumul și ca haina veche], și Mântuitoriul Mieu în veac va fi și direptatea Mea nu va lipsi” (Is. 51, 6, Biblia 1688).

„Ridicați la cer ochii voștri, și priviți la pământ, jos, că cerul, ca fumul se va stinge, și pământul ca o haină se va învechi, și cei ce lăcuesc [locuiesc] ca aceștia vor muri; iar mântuirea mea în veac va fi, și dreptatea mea nu va lipsi” (Idem, Biblia 1914).

Acum, nu-i așa, ne-a devenit evident că „altarul Lui de fum” este cerul, Arghezi referindu-se aici la cerul acesta văzut, material, care este un altar trecător al lui Dumnezeu și care e „peste drum” de pământ.

Poetul a folosit metafora și într-un Psalm, în care bogatul avar are impresia că poate să ia lumina de căpăstru și că „stăpânirea lui se-ntinde-acum/ Pân’ la hotarele de fum” (Psalm: Vecinul meu a strâns cu nendurare): adică până la cer.

Revenind însă la poemul Denie, Arghezi stă de vorbă cu Dumnezeu într-un grai care „n-are înțeles”. Pentru că Domnul tace și face.

Domnul nu stă la taclale cu oamenii, Domnul nu stă la filosofări cu argumente, la discuții sterile, care plac celor care nu caută, de fapt, să afle nimic, și care vor numai să-și etaleze păruta înțelepciune sau dibăcie retorică.

Și graiul care „n-are înțeles” – pentru că e mai presus de înțelegerea umană – se tâlcuiește din marea retorică a cosmosului: cerul e „fum”, stelele sunt „mucuri mici de lumânare”, iar poetul primește de la Dumnezeu, ca „danie” – ca dar, adică – Paianjini, pe sanie/ Sau pe o metanie,/ Atârnați de-o sfoară, groasă/ Cât o umbră de mătasă.

Ce „danie” este aceasta? Este un mare dar de la Dumnezeu! Și anume acela de a înțelege „Că lumea aceasta-i ca o miză mică,/ Omul cât de-a hirea [oricât ar fi/ ar trăi]/ este o nemică./ De vreme ce trece a o umbră rară /…/ I-ai stâns bietul suflet de de-abia se-ngână,/ Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină(Dosoftei, Ps. 38, 17-19; 37-38).

Arghezi are credința Psalmistului tradus de Dosoftei în versuri: „Și Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintâi ai urzât pământul,/ Și ceriurile ce-s nalte/ Sunt de mâna Ta lucrate./ Acelea toate s-or trece,/ Iară Tu tot vei petrece./ Și ca haina ponosâtă,/ Când le-a hi vremea sosâtă,/ Li s-a destrăma făptura/ Din hire [firele țesăturii], ca vechitura [ca o haină veche]. Și li-i depăna ca tortul [cum se deapănă firul de la fuior],/ De se vor schimba cu totul” (Ps. 101, 89-100).

„Ceriurile ce-s nalte/ Sunt de mâna Ta lucrate”: cerurile, cât sunt ele de înalte și cât de infinite ne par nouă, sunt lucrate cu mâna de Dumnezeu. Sau sunt „lucrurile degetelor Tale” (Ps. 8, 4)[4].

De aceea, cerul acesta văzut e un altar de fum înaintea Lui, a Celui care l-a creat, altar în care a aprins „mucuri mici de lumânare”: ceea ce sunt stelele înaintea Lui. Stelele pe care „Tu le-ai urzit” (Dosoftei, Ps. 8, 12).

Așadar, a-L vedea pe Dumnezeu creând cerul ca un altar de fum și punând stelele în acest altar ca niște lumânărele nu înseamnă a reduce totul la un joc infantil, ci are un substrat teologic bine precizat. Căci Arghezi se află aici în tradiția interpretărilor teologice ale Sfântului Ioannis Hrisostomos, care, comentând Ps. 8, 4, îndeamnă:

„Și vezi înțelepciunea profetului, căci nu ne arată pe Dumnezeu numai Creator al cerurilor, ci și că le-a creat cu multă ușurință. De aceea spune «Voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale», nu fiindcă Dumnezeu are degete, ci David a vrut să ne arate că cele văzute au fost create prin cea mai mică energie a lui Dumnezeu, slujindu-se de expresii familiare pentru a ne învăța un adevăr mai presus de noi. Fiindcă și când spune: «Cel ce măsoară cerul cu palma și pământul cu cotul» [Is. 40, 12], nu spune aceasta arătând palma sau cotul, ci fiindcă vrea să înfățișeze puterea fără margini a lui Dumnezeu[5].

Arghezi se slujește de expresii familiare într-un mod biblic. Pe care l-a învățat, adică, din Sfânta Scriptură – după Cantemir și Eminescu avem un alt treilea mare scriitor din literatura română care a luat din Biblie lecții extraordinare de literatură.

Astfel, versuri precum acestea: „Seara stau cu Dumnezeu/ De vorbă-n pridvorul meu,/ El e colea, peste drum,/ În altarul Lui de fum” nu indică un intimism vulgar ori o familiaritate „bucolică” și „naivă”.

Poetul e în pridvorul lui, iar Dumnezeu e în altarul Lui, în care e și Arhiereu, aprinzând lumânări, în Biserica Lui cosmică (de la Antim Ivireanul la Eminescu, trecând prin Heliade și Gr. Alexandrescu, am tot întâlnit asemenea perspective: lumea ca templu cosmic și stelele ca lumânări arzând în această biserică).

Și cel ce e în pridvorul acestui pământ stă de vorbă cu Arhiereul cel veșnic, Care e în Cerul Lui cel veșnic, dar care folosește și cerul acesta văzut ca pe un simbol sau o catapeteasmă a celui etern, ca pe un pridvor al Raiului. Încât putem spune că fiecare, și poetul și Dumnezeu, se află în pridvorul său: omul, pentru a vorbi cu Creatorul său, iar Dumnezeu, în pridvorul lumii văzute (în mod haric și simbolic), pentru a fi mai aproape de om.

„Și se leagă de pridvoare/ Mirodenii dulci de floare,/ Ca o punte de poteci”: versurile acestea îmi confirmă faptul că nu am greșit atunci când am afirmat că miresmele florale simboliste, la noi (cu prefațări importante la Bolintineanu și Eminescu), sunt poteci către Cer, că ele sugerează o nostalgie edenică, o dorință de evaziune din trup, cu sens de spiritualizare, de a depăși materialitatea acestei lumi…

În capitolul anterior, am remarcat și am comentat poemul Ai văzut?, atrăgând atenția asupra faptului că limbajul aparent ireverențios al lui Arghezi nu trebuie să ne înșele.

Arghezi e un observator tenace al universului și un pătrunzător cu înțelegerea până la cele mai intime fibre ale lui, după cum este și un cercetător atent al psihologiei umane și un neprididit autoscopist.

În Ai văzut?, sub aparența unui limbaj smerit, fostul călugăr prinde semnificații de o mare profunzime. Perspectiva din poemul amintit este iconică, alegorică: Dumnezeu e gospodarul, fierarul, croitorul etc, Care meșteșugește toate, „fără lipituri” și „fără ață”.

Geometria dumnezeiască e tainică și de neînțeles: „Pe cele-n colțuri le pune rotunde,/ Rotundele-n drepte le-ascunde”. Un desen medieval, din secolul XIII, Îl vede astfel[6] pe Hristos-Creatorul lumii, ca „Cel ce-a pus pământul cu măsuri”, așa cum glăsuiește și o cântare ortodoxă din Prohod.

Imaginile lumii, care pentru un om neatent se banalizează, sunt, oricând, de o neașteptată prospețime pentru cel care știe să contemple toate cu un ochi teologic: „De ce fac păianjenii dantele,/ Lacul oglinzi, giuvaere și betele?/ De ce face zarea depărtată priveliște?”.

Interogațiile nu sunt copilărești. Frumusețea universală, de la dantela pânzei de păianjen până la zariștea cosmică, presupune arta desăvârșită a Aceluiași Creator.

Sensibilitatea poetică a lui Arghezi la frumusețea creației cosmice e înrudită îndeaproape cu a Psaltirii, mai ales cu transpunerea în versuri a acesteia, realizată de Dosoftei (după cum am arătat mai sus), dar și cu a lui Eminescu, care, de asemenea, contempla atât acea „pânză străvezie /…/ Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe” (Călin (file din poveste)), cât și „roiuri luminoase” de stele „izvorând din infinit” (Scrisoarea I).

Arghezi are în comun cu Eminescu, mai presus de toate, tocmai această perspectivă cosmică, tradițională (repercutată din tradiția veche ortodoxă în operele lor), care unește peisajele cosmice/ siderale cu cele terestre umile, nesemnificative, chiar microscopice, așezându-le într-un singur tablou al creației.

Și chiar miniaturizarea despre care se vorbește la Arghezi are, ca și nunta gâzelor din Călin, rolul celei din Scrisoarea I (după cum am explicat în vol. I. 2 al cărții de față[7]): „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;/ Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul [cf. Is. 40, 12],/ În acea nemărginire ne-nvârtim /…/ Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze”.

Arghezi ne dezvăluie un cosmos construit de Dumnezeu cu o putere nemărginită, dar și cu o infinită delicatețe, în care nimic nu este urât sau de prisos, ba dimpotrivă – după cum vom vedea și în alte poeme, autorul are cea mai mare dorință de a se apropia și de a contempla și ceea ce pare dizgrațios sau lipsit de importanță/ banal. Pentru atenția cu care străbate subteranele psihologice, căutând în același timp zări sublime, Arghezi ar merita numele de dostoievskian.

De modernitate îl apropie tendința spre cârtire, deși aceasta nu este neapărat o invenție modernă.

El a surprins foarte bine oboseala omului de a înțelege pronia lui Dumnezeu. Există poeme, așadar, în care răzbate nemulțumirea de tip camusian la adresa rostului cu care a fost zidită lumea sau cea generată de faptul că omului îi este dat să caute și să cunoască numai prin multă trudă:

Îmi pare rău că
Dumnezeu, pe toți,
Ne ia drept niște spărgători și hoți
Și niște haimanale,
Crezând că tot umblăm după parale
Și după giuvaerele
Mariei-Sale.

 Le leagă noduri, le chitește într-ascuns,
Ca sa ne mintă, cu lumină el le-a uns
Și le arata doar pe dinafară.
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care ține totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.

Că nici n-ajunge mâna la zăvoare
Și se zgârcește și te doare.

Pe toate celea scrisa-i, fără carte,
Pedeapsa Lui – «Primejdie de moarte»,
Pe om, pe bobul mic și pe gândac,
Pin’ la sămânța cât un vârf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari de tot;
Până la ele sa ajung nu pot.

De cum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, și trece,
Și arde, și ucide, nevăzută, molcomă și rece.

Nu zic, și eu sunt tot o haimana.
Dar drag îmi ești Sfinția-Ta,
Și pot să mă-ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,
Dar ispitit, să vad, și cuvios,
Cum drămuiești Tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni câte-un pic.

Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu ma bag în meșteșugul Tău.

Dar, vezi, că de părerea Ta îmi pare rău.

(Îmi pare rău)

 Esența lucrurilor, pe care au căutat-o toți filosofii, „e noapte chioară”.

Tainele lui Dumnezeu și ale tuturor lucrurilor zidite de El sunt abisale, iar omul nu le poate pătrunde, decât cu foarte mare greutate, dacă și în măsura în care îi îngăduie Autorul lor.

Însă, după cum se vede, chiar și în poemele în care se recunosc zvâcniri de răzvrătire, Arghezi afirmă cu deosebită claritate că Dumnezeu e Creatorul universului și al tuturor celor care există în el.

Chiar și nemulțumirea umană a poetului presupune dialogul cu El, o plângere către Cel ce a creat lumea, nu o critică oarbă sau fără adresă.

În toate tainele și mai presus de toate, poetul caută însă Taina supremă, adică pe Dumnezeu Însuși (aceasta e Taina la care e îndurerat că nu are acces, adică la revelația/ epifania Sa):

Mă uit la flori, mă uit la stele:
Ești chinul dulce al tristeții mele.
Mă uit în mine, ca într-o chilie,
Mă uit în ceruri, în Împărăție,

Mă uit în gol, mă uit în vizuini.
Te caut printre spinii din grădini,
Dau buruienile deoparte, de otravă,
Și pipăi locul urmei Tale cu zăbavă.

Străbat călare șesul, cucuruzul:
Te caut cu vederea, cu auzul.
Mă plec la trandafiri și le miros
Bobocii din tulpinile de jos.

Fuseși în toate și Te-ai dat în lături.
Încerc sulfina: Tu trecuși alături.
Întreb plăpândele verbine.
Ele răspund că știe patlagina mai bine.

Zisei șopârlei: – „A trecut pe-aici?”
Ea m-a trimis la șerpi și licurici.
Și neprimind răspuns nici de la stupi,
Mă iau după vultùri și lupi.

Am colindat Moșia-n lung și lat
Și-am scoborât din leat în leat
Și, ostenit în râvnă și puteri,
N-am dat de Tine nicăieri.

Oriunde-ncep a cerceta
Trecuse albă, chiar atuncea, umbra Ta.
Tăria-i de beteală și salbă lângă salbă.
Mi s-a părut odată că ai fi fost o nalbă.

Dar auzind o șoaptă, m-am întors:
Vorbise vântul într-un lan de orz…
„Omul cu șoimul caută mereu
Răspântia lui Dumnezeu.

Noi o vedem în câmp și în livede.
El singur [, omul,] are ochi și nu o vede”.
Cu jurământul morții, cel fără iertăciune,
Toate Îl știu pe Domnul: niciuna nu mi-L spune.

(Mă uit la flori)

Sfântul Efrem Sirul scria, în Imne despre credinţă: „Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,/ Tu eşti ascuns pretutindeni./ Deşi simbolul Tău e înalt,/ Înălţimea nu simte că eşti./ Deşi simbolul Tău e în adânc,/ Adâncul nu înţelege cine eşti;/ Deşi simbolul Tău e în mare,/ Tu nu eşti ascuns în mare;/ Deşi simbolul Tău e pe uscat,/ El nu-şi dă seama că eşti acolo”[8].

Dreptate au amândoi, în aceeași măsură. Sfântul Efrem contemplă tăinuirea lui Dumnezeu, în simboluri, în toate lucrurile universului, fără ca acestea să aibă conștiință sau rațiune prin care să înțeleagă că sunt purtătoarele acestui simbolism. În vreme ce Arghezi nu e mai puțin conștient de iraționalitatea lucrurilor indicate, chiar dacă le personifică, dar el vrea să scoată în evidență sentimentul dureros de neputință al omului de a trece peste acest simbolism, de a pătrunde în taine mai adânci despre Dumnezeu.

Creația mărturisește despre El, dar nu dogmatizează mai mult. Omul, însă, fiind făptură rațională, după chipul Său, își dorește o revelație mai profundă decât cea naturală.

Dar Dumnezeu Se face simțit în creația Sa, chiar și în mijlocul sărăciei umane și al trudei nebăgate în seamă, atunci când lumea nu pare o icoană demnă de El:

El [plugarul], singuratec, duce către cer
Brazda pornită-n țară, de la vatră.
Când îi privești împiedicați în fier,
Par, el de bronz și vitele de piatră.

Grâu, păpușoi, săcară, mei și orz,
Nicio sămânță n-are să se piardă.
Săcurea plugului, când s-a întors,
Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.

Ager, oțelul [plugului] rupe de la fund
Pământul negru, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, până ce, rotund,
Luna-și așează ciobul pe moșie.

Din plopul negru, răzimat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,
Urzit cu fire de lumină.

E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ți întorci privirile-nnapoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.

(Belșug)

Cel ce nu-și întoarce privirile înapoi e plugarul care întrupează porunca evanghelică: „Nimeni punându’și mâna sa pre plug, și căutând înapoi, [nu] este îndreptat întru Împărăția lui Dumnezeu” (Lc. 9, 62, Biblia 1914). Arghezi cunoaște foarte bine semnificațiile acestea.

Plugarul din poezia sa poate fi și țăranul care nu slăbește din asceza trudei sale, dar, pus în adâncime, poate fi și plugarul inimii, ascetul propriu-zis, la care s-a referit Hristos, în pildă, când a rostit cuvintele amintite mai devreme.

Răsplata lui (a oricăruia dintre ei) e că, seara, la sfârșitul trudirii, „Dumnezeu, pășind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra printre boi”. Această epifanie umbroasă a Lui este odihna adevărată a celui ce muncește cu nădejdea în El.

Și ea se petrece concomitent cu revelația naturală, cu revelarea lui Dumnezeu prin cosmosul Lui. Pentru că cel ce simte odihna lui Dumnezeu în sine (harul lui Dumnezeu care îl umbrește), începe să contemple și lumea altfel.

Pare că stă între boii cotidieni, rebarbativi, într-o lume rutinată, dar simte…„o tăcere de-nceput de leat”. Și vede, eminescian, cum „Noaptea…se desface lină…ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină”.

Vede răsărind stelele „de-nceput de leat”, precum cel ce vedea „ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine” (Luceafărul). Pentru că, tot cu învățătură de la Eminescu, „răsăritul stelei” este „în tăcere” (Sonet). În „tăcere de-nceput de leat”.

Dar dacă Eminescu, în rememorarea genezei, vedea poetic stelele ca „roiuri luminoase” (Scrisoarea I, Memento mori), influențat fiind de interesul cronicarilor moldoveni pentru stupărit și mai ales pentru pildele extrase din această îndeletnicire, izvorârea luminilor stelare ca-n ziua dintâi îi sugerează lui Arghezi o altă imagine poetică, care e rodul lecturilor sale din scrierile vechi bisericești[9], care descriu cerul înstelat ca: „lucrul dégetelor Tale, luna și stélele ce-ai Tu urzit” (Coresi, Psaltirea 1577, Ps. 8, 3).

Sau, în poetizarea lui Dosoftei: „Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale /…/ Stele luminate ce lucesc pre noapte/ …Tu le-ai urzit toate” (Ps. 8, 7-12).

De aceea, într-o „tăcere de-nceput de leat”,  „noaptea…se desface lină…ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină”[10].

Cu Arghezi trecem de la truda cea mai anostă și împovărătoare, lipsită de orice frumusețe, la revelația splendorii virginale a creației și la epifania dumnezeiască, chiar și umbroasă.

Însă revelațiile și epifaniile sunt consecința exclusivă a trudei amare și anoste. În poezia noastră, nu putea să sublinieze acest lucru decât cineva cu experiență biblic-filocalic-hagiografică și ascetică.

Totodată, poetul ne spune, implicit, că soluția pentru evadarea din rutină este…împlinirea rutinei până la capăt. Până ce Dumnezeu Își lasă umbra printre boi.

Trebuie să remarc că Arghezi s-a confruntat cu marea problemă de a pune gânduri și sentimente de intensitatea celor eminesciene în versuri și poezii ce refuză, în numele esteticii moderniste, efuziuni lirice prea pronunțate, retorici ample și deschise ori o poetică a măreției. Și i-a făcut față…

Însă noaptea, cu „tăcerea” ei, „de-nceput de leat”, este un timp propice și pentru presimțirea apropierii eshatologice a lui Dumnezeu, a apocalipsisului/ revelației desăvârșite, finale:

Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,
Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,
În care se repetă izvodul la culoare
Și chipurile crucii și florile, cum sunt.

În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii
S-a pardosit cu țoale de Jii și Mehedinți,
Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii,
Strângând în mâini tăcute cădelnițe fierbinți.

Ivirea se va face, pesemne, din câmpie,
Prin albele cătune, pitite sub căciuli.
La moara adormită cu roata-n apa vie
S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli.

Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,
Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.
Ce vezi? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie.
Ce-auzi? Văzduhul cântă întreg cu toți cocoșii.

(Icoană)

Arghezi duce urzirea lui Coresi și Dosoftei mai departe, pentru că nu doar că cerul înstelat e urzit de Dumnezeu Creatorul, ci „Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,/ Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,/ În care se repetă izvodul /…/ Și chipurile crucii și florile, cum sunt”.

Cerul cu stele repetă izvodul covoarelor românești, cu chipurile crucii și florile”. Afirmația, însă, trebuie citită invers: țesăturile și cusăturile românești repetă izvodul cosmic. Formele stelare sunt reproduse ca cruciulițe sau flori. Mai presus de toate, însă, în versurile de felul acesta văd efortul dureros al poetului de a restabili legătura lui cu Domnul. Și dacă a eșuat pe calea monahismului, se străduiește din răsputeri să restabilească această relație prin actualizarea chipului lui Dumnezeu din el ca creator.

Cred că e unică această perspectivă în care așteptarea eshatologică apare ca o realitate cotidiană, fără ca prin aceasta să devină terorizantă sau o stare maladivă. Dimpotrivă, ea se integrează atmosferei existențiale obișnuite și îi adaugă doar mai multă viață. Însă, pentru oamenii care viețuiesc în credință, e firesc să le intre în obișnuința cugetării.

Aici, Arghezi descrie o percepție oarecum rurală, a unor oameni fără prea multă cunoaștere teologică, dar care trăiesc cu așteptarea Domnului și care privesc în icoană semnele venirii Lui.

Și pentru că vorbim despre intensitatea contemplărilor nocturne, frumusețea imensității cosmice aprinse de aștri (cea despre care însăși Scriptura ne spune că povestește slava lui Dumnezeu, cf. Ps. 18, 1) nu l-a lăsat insensibil pe Arghezi. Acesteia îi dedică o poezie întreagă, Miez de noapte:

Întâlnite-n vârful crucii,
Față-n față, steaua, luna,
Se privesc și, câte una,
Stelele deșteaptă nucii.

Și pe-al cerului pieptar
Scapără frumoșii teferi
Sumedenii de luceferi,
Plini de voie și de har.

Din apus la răsărit
Toată iarba de pe cer,
Mică-n bob cât un piper,
A-nflorit și-a tresărit.

Și pe când îmbătrânește
Lumea, jos, printre cotețe,
Într-o nouă tinerețe
Zilnic cerul nopții crește
.

Cerul nopții crește în tinerețe tocmai pentru că povestește slava lui Dumnezeu, după cum aminteam mai sus. Pentru că e pieptarul sau catapeteasma (la Eminescu) simbolică a Cerului veșnic, acolo unde, izbăviți de truda lumii acesteia, eliberați din „lumea [de] jos”, a celor care se mișcă „printre cotețe”, Luceferii (adică Sfinții), „scapără” frumoși și teferi, „plini de voie și de har”.

E ușor de remarcat apelul la Eminescu, dar e de observat mai cu seamă atitudinea polemică a lui Arghezi față de perspectiva lumească a „vicleanului” Cătălin, care o îmbia pe fată astfel: „Hai ș-om fugi în lume /…/ Vom fi voioși și teferi,/ Vei pierde… visul de luceferi”.

Arghezi crede însă că frumoși și teferi cu adevărat nu sunt cei care trăiesc „în lume”, în „lumea [de] jos” (oricât de scumpe ar fi cotețele lor), ci aceia care sunt chinuiți în acestă lume, pentru idealurile lor înalte, până la a nu mai fi nici frumoși și nici teferi. Totuși, aceștia sunt „frumoșii teferi…plini de voie și de har” ai Cerului de sus, în viața cea veșnică, Luceferii Împărăției lui Dumnezeu.

„Din apus la răsărit/ Toată iarba de pe cer,/ Mică-n bob cât un piper,/ A-nflorit și-a tresărit”: puzderia de stele. Ceea ce nu e transparent pentru cititorul modern și postmodern e sursa patristică a acestei viziuni poetice „tipic argheziene”. Izvorul ei se află în Hexaimeronul Sfântului Vasilios cel Mare, pe care l-am citat în trecut de nenumărate ori, mai precis comentariul la ziua a patra a creației, în care autorul face precizarea că, precum anterior Dumnezeu umpluse pământul de flori, tot la fel, în această a patra zi, El a împodobit cerul cu florile stelelor.

Iarba care înflorește provine din Psaltire: „Dimineața ca iarba va trece. Dimineața are să înflorească și va trece, iar seara va cădea. Se va întări și se va usca” (Ps. 89, 5-6)[11]. La Dosoftei: „Ca otava ce să trece/ De soare și de vânt rece,/ De demineață-i cu floare,/ Sara-i veștedă de soare” (Ps. 89, 21-24).

Însă, în vreme ce iarba de pe pământ înflorește dimineața și se usucă până seara, iarba care înflorește pe cer, tresărind în licăriri stelare mici cât un bob de piper, nu doar că nu se usucă, ci „Într-o nouă tinerețe/ Zilnic…crește”.

Pe când jos, lumea îmbătrânește

Căci Același Dumnezeu a lăsat  lege, după căderea omului, ca lucrurile să se destrame. Cercetarea lor nu poate ajunge niciodată la capăt, pentru că ele nu au substanță eternă:

Nu-ntârzia pe lucruri, frate,
Și lasă-le necercetate.
Că de le-ntorci urzelile frumoase,
La pipăit mătasea se descoase.

Un fir întreg, răzleț în țesătură,
Leagă ruptură de ruptură
Și, de te uiți prin ștofă, s-a zărit
Hlamida, ca de câlț lipit. –

Atâtea oale zmălțuite
Nu țin nici vânt, pe cât sunt de dogite,
Și stau în sus doar într-o doară,
Cu sprijinul cojelii dinafară.

O funie de clopot vrea să tragă,
Și bronzul sună-n patru zări a doagă.

Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,
Iată-l, ciocanul a sărit din coadă.
Nu prinde dalta, cleștele n-apucă
Și nu se-mbină stâlpul de ulucă.

Compasul scrie cercul strâmb,
Cântarul e scălâmb,
Și cotul s-a scurtat de tot,
Și greutățile din tirizie[12]
Se cumpănesc cu foaia de hârtie.

Un icusar[13] e-așijderi cu lăscaia[14].
Tăcu o mierlă, cântă cucuvaia.
Scaperi amnarul, nu mai dă scânteie.
Nu s-a lovit cu broasca nicio cheie.
Ce sta-ncuiat acuma stă căscat.
Cheile noastre s-au încovrigat
Și, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.

Cine șoptește are dor de ducă,
Și cine pleacă vrea să stea:
Lipsește fitecui câte ceva.
Chemai un înger și veni un drac,
Diavol, și el, de vată și bumbac.
În ciutura cu lanțurile noi,
De-o viață scoți țărână sau noroi.

Fântânile adânci sunt prihănite
Și trebuiesc sleite:
Nu căuta viteazul să scoboare
Drept în mocirlă, până la izvoare.
Cetatea forfotește de păpuși.
Ștubeiele[15] sunt pline cu căpuși,
Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflați
De-o seamă cu bojocii retezați.

Ți-aș povesti o mie, pe-ndelete,
De lucruri, dar, băiete,
N-ai fi mai bun și nici mai înțelept.
Încrucișează brațele pe piept
Și uită-te în sus,
La steaua din apus.

Și, dacă te-ncumeți,
Ia-o din cer și-mparte-o la drumeți.

(Înțelepciune)

Niciun poet, în literatura română, n-a sesizat și ilustrat, atât de bine, fragilitatea celor materiale (ba chiar și spirituale: diavolul este „și el, de vată și bumbac”), a firii care nu are în sine temelie veșnică, și care atârnă de voința lui Dumnezeu.

Creatorul tuturor a lăsat să se vadă această șubrezenie și destrămare lentă a făpturii, de către ochii omenești, pentru ca omul să înțeleagă ce înseamnă ființa sa adusă întru existență de Dumnezeu, care nu își are fundamentul existențial în sine însăși, ca toate cele ce sunt create, în comparație cu Veșnicia care nu cunoaște defect sau stricăciune sau schimbare în niciun fel.

De aceea, în poezia lui Arghezi, avem un tablou înfiorător al descompunerii încete, dar sigure, a materiei. Lucrurile se descos, se rup, se dogesc, se sparg, se descleiază, se tocesc, se strâmbă, ruginesc, se învechesc, nu se mai potrivesc, se prihănesc, se îmbolnăvesc…Ele devin mai întâi netrebnice (ne-trebnice = nefolositoare), pentru ca apoi să moară de tot, lent și dureros.

Dureros pentru ele, dacă au viață, cât și pentru omul care le privește dezmembrarea și deformarea care le des-ființează treptat. Cel care asistă la această strâmbare a lucrurilor nu devine „mai bun și nici mai înțelept”, dacă nu înțelege că scopul derulării acestor scene zguduitoare este acela de a-și măsura bine ființa. De a nu crede despre sine că este mai mult decât este.

Dacă totuși crede că este mai volnic[16] decât în realitate, poate să încerce să ia steaua de pe cer și să o împartă.

Dar sfatul poetului e altul: „Încrucișează brațele pe piept/ Și uită-te în sus,/ La steaua din apus”. Adică: gândește-te la moarte! Pentru că, în tradiția creștin-ortodoxă, numai cugetând la moarte poate cunoaște omul ce este, cu adevărat.

Arghezi a fost foarte sensibil la acest fenomen al destrămării universului material, care însoțește și pregătește evenimentul dureros al plecării omului din această lume:

Frunza când moare
Se face floare.

Au adunat lună și lumină
Pomii-n grădină
Și scutură soare.

Ați fost niște trupuri
Și v-ați făcut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.

Dafini, duzi și migdali
Erau plini de papagali.

Le-au căzut àripi și pene,
Fulgii, alene
Și pe-ndeletele.
Le-au rămas în arbori scheletele.

Miroase a piatră și ceară,
Și ziua intră în seară.

Prin ceața mânjită cu humă
Se micșorează carul cu paie de brumă,
Dric vânăt, strâmb, pe jumătăți de roți,
Și cimitir întunecat, de hoți.

În mocirlă și apă
Calcă momâia ciungă și șchioapă
Și duce carul ei cu gloabe mici,
Ca un jeluitor singuratec, cu bici.

Azi n-are-nceput deslușit
Și pare o zi de sfârșit.

Mâine va fi, nu va fi…Iată
Umbra strânge orele aplecată…

(Frunză palidă, floare galbenă)

Moartea stâlcește lucrurile, le face mai mici și aproape irecognoscibile: „Se micșorează carul cu paie de brumă”, dricul stă chircit pe „jumătăți de roți”, carul „cu gloabe mici” e condus de „momâia ciungă și șchioapă”.

Cimitirul e „de hoți”, pentru că toți cei care au căzut în păcat sunt hoți și tâlhari. Iar dintre oameni, nimeni nu este fără de păcat. Arghezi cunoaște foarte bine semnificațiile religioase ale termenilor.

Și superba metaforă „ziua intră în seară” este inspirată tot din cărțile de cult ortodoxe, unde se vorbește adesea despre înserarea vieții acesteia sau despre apropierea de zorii luminii neînserate.

În această lume, în care se împletește frumusețea suavă, sublimul și efemeritatea, pentru omul al cărui ochi e furat de mirajul metamorfozelor, prezența lui Dumnezeu e ca un pas tiptil în suflet, abia simțit, prea repede îndepărtat.

Singurătatea e înfricoșătoare, a omului care se vede în mijlocul unei lumi care se prăbușește încet în jurul lui, terifiat de perspectiva distrugerii lucrurilor și a sa însuși.

I se pare, poate, că și Dumnezeu e singur și că nu vrea să Se facă simțit, pentru a-i alunga teroarea:

De zeci de vieți [oamenii] Îl cheamă
Pe Cel fără vârstă, fără țărm, fără vamă,
Din singurătate.

Are să vie vântul, poate,
Cu sulurile desfășurate.

Poate o umbră albă
Cu luna în salbă.

Poate veni pasărea înstelată
Cu aripa tăiată.
Acvilă, drumeață
Prin țărână și ceață.

Poate vântul mării, pribeag pe talaz.

Nu venise până la amiaz’.
N-a venit nici până la toacă.
Strigătul în pustiu începuse să tacă.

Păianjenii, preoți și arhierei,
Puricând odăjdiile de scântei,
În arcul streașinii de la cerdac,
Le cârpeau cu ață și ac.

Într-un plop cu turla subțire
Corbii-și alegeau mănăstire.

Mișunau omizile-n ălbii uscate
De ape adevărate.
Luna spartă
Căzuse-ntr-o scorbură moartă,
Ca un urcior de lut.

 Când a venit? Când a trecut?

Nu era vânt,
Nici pasăre, nici de cer, nici de pământ,
Nici om, nici vis.

Era ca un lucru scris,
Făptură de șoaptă și scamă,
Se urzește, se destramă.

 Ca o licărire de icoană.

Avea inel, cu o broboană,
Ca o măceașă, privirea amară
De căprioară.
Zâmbetul întristat.

L-ai așteptat.
Ai adormit.
A venit.
A plecat.

(A venit)

Ca și în alte situații, Arghezi descrie aici un sentiment monahal.

E mai greu de înțeles, dacă nu imposibil, de către cei care nu trec prin aceste frământări și experiențe ale contemplării deșertăciunii înconjurătoare, aproape de deznădejde, și ale așteptării Lui cu atenția încordată, ca a unui animal înfometat într-un deșert în care nu mișcă nimic.

De aceea e ușor, pentru cei care nu au deloc astfel de trăiri, să izoleze lingvistic câțiva termeni care par să indice îndoiala, necredința, dezamăgirea.

Însă fluctuațiile lui Arghezi ne arată limpede că nu este vorba de un spirit așezat comod în poziția de critică, din care să arunce întruna, ateist, cu scuipat și cu sudalme.

Portretul paradoxal al lui Dumnezeu e ortodox. La fel și experiențele descrise. Poetul însuși e conștient că nu este doar o trăire individuală, ci un prag peste care au trecut mulți, „de zeci de vieți”.

Dumnezeu e așteptat cu deznădejde de nevoitor. Îl cheamă îndoindu-se că va veni: „Are să vie vântul, poate,/ Cu sulurile desfășurate”…Sau poate ca vântul, ca atunci când a venit Duhul Sfânt peste Apostoli…

În momentele de supremă tensiune, universul înconjurător îmbracă luminile mănăstirii, deși simbolurile pe care le alege Arghezi sunt cele ale efemerității, ale urâtului și morții: păianjeni, corbi, omizi și-o lună spartă.

Lumea întreagă, la Arghezi, e un Quasimodo[17] din care licăre, din interior, fâșii de lumină și frumusețe.

Lucrurile se destramă în așteptarea Lui…a Celui care are nemurirea și poate opri descompunerea lor…

Pășirea lui Dumnezeu prin această lume și prin praful sufletului descurajat nu e destul de rezonantă pentru urechile de lut ale inimii înfundate.

Dumnezeu trece pe neașteptate și nu seamănă cu nimic din lumea aceasta. Adierea Lui nu e nici vânt, nici pasăre, nu provoacă nicio senzație cunoscută din experiența mundană.

Este Cel despre care s-a scris în Sfintele Scripturi (și Care Se înscrie El Însuși în sulurile vânturilor), a Cărui apropiere nu e definibilă sau descriptibilă, Cel cu totul inefabil: „Era ca un lucru scris,/ Făptură de șoaptă și scamă,/ Se urzește, se destramă”. Nu se poate prinde sau reține

Nu e „nici om, nici vis” – nimic văzut vreodată în vis și nici comparabil cu halucinația onirică – dar totuși e o închipuire în sufletul poetului, deși nu deplină: „o licărire de icoană”.

Icoana lui Dumnezeu i-a licărit o clipă lui Arghezi…Destul pentru a o reține, destul pentru a-și aminti că avea inelul de nuntă pe care Dumnezeu îl dă fiilor Săi, pentru a le făgădui… suferințe. Căci inelul era „ca o măceașă”.

Însă Dumnezeul care dăruiește suferințe este Cel Care le-a luat mai întâi asupra Sa. De aceea are  „privirea amară/ De căprioară./ [Și] zâmbetul întristat”. Ale Celui răstignit pentru păcatele noastre.

Și cel ce L-a așteptat adoarme, ca Apostolii în grădina Ghetsimani…

Domnul a venit și a plecat, dar trecerea Sa nu este fără urmări în conștiință. Plecarea Lui nu mai e niciodată o plecare definitivă, dacă harul Său s-a apropiat o dată de om, cât de puțin…

Chiar și insesizabilul lui Dumnezeu e mai intens decât toate experiențele pământului.

Pentru Acest Dumnezeu, și cuvintele sunt prea…materiale, infestate de boala răutății omenești:

Doamne, vreau să-Ți mulțumesc…
Dar în graiul omenesc
Slova vorbelor tocită,
Vorba slovei prihănită,
Înțelesul otrăvit
L-a mușcat și-mbolnăvit.

Un strigoi
Pune-n negreală noroi.
Pravila de baștină
S-a pierdut în mlaștină.
Ochii mici ai literii
Sticlesc ca ai viperii.

Voie dă-mi să spânzur graiul
Și să-Ți mulțumesc cu naiul.
Cântecul care mă doare
Frate-i cu tăcerea mare,
Cu îngerii, cu lăstunii
Și cu șoapta rugăciunii
.

Noaptea îți înșiră albe
Fire de beteală, salbe,
Fluturi și mărgăritare.
Mulțumește, lăutare,
Bunului tău Împărat,
Și să-I cânți îngenunchiat.

(Colind)

Și Eminescu se numise pe sine lăutar, într-un poem[18], la modul sublim…

Frumusețea poeziei lui Arghezi și adâncimea semnificațiilor sale provin dintr-o experiență profundă a autorului, duhovnicească și de viață, dintr-o reflecție forjată de multa suferință.

Nimeni, în poezia noastră, înainte sau după el, nu a mai descris durerile schimnicești[19], asprimea covârșitoare a unei veritabile opțiuni monahale:

Subt povârnișul caselor de șiță[20]
Întârzia din ceruri o șuviță,
Oprită-n marea moartă a nopților din sat,
De-o cracă neagră de potop uscat.

Turmele albe de azur și foc
Încet s-au strămutat din loc.
S-a răsucit lumina în sine ca zuluful.
Cerul, dezumflat, și-a strâns burduful.

Vânt e? Geamăt e? Agonie este?
Spaimă liniștită stăpânește preste.
Al cui e glasul mare care bate?
Au vine din Psaltire? Au vine din cetate?

 Dropii de beznă se târăsc îngenunchiate.

(Schivnicie)

Înnoptarea și împietrirea vântului și a vieții aduc cu sine un fior greu.

Întunericul se apropie ca „dropii de beznă” de sufletul înfricoșat. Stăpânit de o „spaimă liniștită”. Pentru că spaima lui nu e o frică infantilă de întuneric sau de fantome, ci e o frică metafizică: spaima sufletului de a nu fi înghițit de neantul morții și al Iadului.

Frica de moarte veșnică îl face să se agățe cu disperare de șuvița luminii, ca de zuluful lui Dumnezeu.

Arghezi contemplă înserarea și înnoptarea în înțelesurile Scripturii Sfinte: ziua/ lumina e timpul Domnului și al fiilor Luminii, iar noaptea e vremea tâlharilor și a ucigașilor, e timpul păcatului.

De aceea, înnoptarea e vremea agoniei. E vremea reflecției la lupta împotriva dropiilor de beznă care se târăsc tot mai aproape.

Universul nu e un tablou mort, ci unul foarte animat, însuflețit din punct de vedere spiritual.

„Turmele albe de azur și foc” se retrag, lăsându-l pe cel care se nevoiește să facă față asalturilor grele din interior și din afară: îndoielilor proprii, fricii, ca și tentațiilor și împresurărilor demonice.

Chiar și vânturile au tăcut, pentru că cerul și-a strâns burduful – o imagine izvodită din Psaltire: Domnul este „adunând ca burduful apele mării, punând în vistierii abisurile” (Ps. 32, 7, LXX)[21], „Domnul a ridicat nori de la marginea pământului și fulgere întru ploaie a făcut, Cel care scoate vânturile din vistieriile Lui” (Ps. 134, 7, LXX)[22].

Tăcerea și noaptea îl împânzesc, într-un tablou totodată natural și suprarealist al unei realități lăuntrice.

Psaltirea și cetatea reprezintă simbolurile celor două căi: viața monahală și cea lumească/ mirenească.

„Strigoiul” ieromonahului care a fost hălăduiește în amintirea și în sufletul lui Arghezi:

Făclii și candele la rând,
Stinse, aprinse, fumegând.
Catapetesme, bolți, iconostase,
Acoperite cu praf de mătase.
Cartea veche singură se răsfoiește,
Învățată de boantele dește
Cu măciulii grele și groase,
Ale schivnicilor, la liturghii și parastase.

De marginea foilor de jos,
Treiburicele închinăciunii s-au ros.
Și au lăsat pe foi
Foițe de piele, mai vechi și mai noi.
Amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște,
Slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște.

Noaptea cotrobăiește la strană și în altar
Un strigoi de ieromonah cărturar
Cu fața și barba săracă
În dulamă de aburi. Și, iacă,
Sunt închiși toți în anii tăi, în trecut!
I-ai trăit? Ți s-a părut?

(Făclii)

O experiență care se întipărește adânc în suflet pare de multe ori ireală tocmai pentru că intensitatea ei e irepetabilă. Dacă Arghezi ar fi fost sau ar fi devenit un indiferent față de Dumnezeu și față de etapa monahală a vieții sale, cu siguranță amintirile nu ar fi fost nici pe departe atât de detaliate și nici insistența rememorării nu ne-ar fi atras atenția.

De altfel, această rememorare a poetului se vede nu numai în relatările propriu-zise despre acest trecut, ci și, foarte adesea – după cum am văzut și vom vedea și mai departe, în modul în care zugrăvește realitatea, interioară sau exterioară. Universul mănăstiresc, cu tot cu afundarea în cunoașterea Scripturilor și a cărților sfinte, îi amprentează perspectiva poetică.

Arghezi a reprodus în versuri, cu cea mai mare autenticitate, durerea clipei morții. Sau, mai bine zis, frica de ea, tocmai pentru că era conștient de suferința de nedescris pe care o presupune. Însă această conștiință este un religioasă. Cei care stau departe de Dumnezeu nu și-o reprezintă în niciun fel sau au o frică neprecizată.

Sunt multe poemele lui care stau mărturie în această privință, între care amintim: Duhovnicească, Priveghere, De-a v-ați ascuns…etc.

Poetul ar vrea să fugă, dacă s-ar putea, de această clipă grea – și aceasta este atitudinea omului care gândește lucid la realitatea momentului și care nu poate să nu fie cuprins de groază.

Moartea în sine, oricum s-ar petrece, i se pare lui Arghezi o Golgotă insuportabilă, pe care ar vrea să o evite:

Nu-nchide ochii, nu adormi.
Ceasul e pe-aproape, pe-aci.
Trebuie să treacă.

Poate cam pe la toacă,
Poate cam între vecernii și utrenii,
Cam după amurgul cu mirodenii,
Pe la greieriș,
Când își ivește din papuri, furiș,
Luna creasta.
Cam pe vremea asta.

Ia seama bine.
Ceasul o singură dată vine.
Bagă de seamă.
Nu tăcea dacă auzi că te cheamă.
Spune-i ceasului: – „Ți-am auzit aripa de scrum,
Cată-ți de drum”.

Vezi ușile să-ți fie încuiate,
Ferestrele ferecate
Și poarta de la ogradă.
Că or să vie grămadă
Și sfintele femei,
Care se vor înălța din călcâie câteștrei,
Cu făclii de ceară
Până la geamuri, ca să ceară
Trupul tău adormit.

Strigă: – „Nu-i adevărat! Nu sunt răstignit!
Dovadă pălmile și tălpile mele”.

Și pune câinii pe ele.

(Priveghere)

*

Duc pământ pe tălpi
Cât cuprinde pământul.
Mi-am făcut opinci din șesuri,
Corăbii din talaze
Și aripi din vânturi.

Mai multe ape clocotesc în mine
Decât în matca mării[23],
Mai multe stele au sclipit,
Văzduh mai mult a fugit,
Umbră mai multă a trecut
Prin pasurile sufletului
Decât prin piscuri.

Drumețul înghețat pe creste
A fost adus pe targă.
Încălzește-i mâinile, maică,
La icoane,
Luminează-l cu candela.
E bine în chilia ta,
E bine în sufletul tău.

Dă-i puțintică miere și-o prescură,
Ține-l o sută de ani ascuns,
S-asculte, noaptea,
Lângă mâinile tale-mbătrânite,
Toaca blândă de utrenii.

(Mai mult pământ)

Ar vrea să ajungă în dimineața blândă a veșniciei fără să treacă prin moarte, dacă s-ar putea…

Însă același poet, care e cutremurat de clipa morții sale, știe că moartea e bună pentru cei buni sau care și-au ispășit greșelile prin suferință, și rea pentru cei răi:

La patul vecinului meu
A venit aznoapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu îngeri și sfinți.
Erau așa de fierbinți,
Că se făcuse în spital
Cald ca subt un șal.

Ei au cântat din buciume și strune,
Câte o rugăciune,
Și au binecuvântat
Lângă doftorii și lângă pat.

Doi îngeri au adus o carte
Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cârjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare[24]
Veneau de sus, din depărtare,
Cădind pe călcâie
Cu fum de smirnă și de tămâie.

Lumânări de ceară
Se încrucișară.
Seara din cereasca-mpărăție
Scobora în infirmerie,
Pe trepte de cleștar,
Peste patul lui de tâlhar.

Cei de față vorbeau pe dește
Cu el, și bisericește.
În tindă,
Creșteau plopi de oglindă
Și o lună cât o cobză de argint.

L-am auzit șoptind.
Și toată noaptea a vorbit cu ei
Și cu icoana Dumneaei
A de-a pururea Fecioare,
De Dumnezeu Născătoare.

– „Lăsați-l: nu poate să v-asculte.
Nu vedeți? Azi are vizite multe,
Domnule grefier”.

Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer
Și atârnau candele de stele
Printre ele.
Ferestrele închise
S-au acoperit cu ripide[25] și antimise[26],
Și odaia cu mucegai
A mirosit toată noaptea a Rai.

L-am găsit
Zgârcit.
El stă acum în pat.
Unde-i sufletul lui? Nu știu. A plecat.

(Cântec mut)

*

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Și stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic și răsare
Într-ale sale patru buzunare.

Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele așternut.
Luând și lumina-n țarcul lui de zestre,
O potcovi și-o puse în căpestre.

Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulțind cu înălțimi,
Și fostul meu vecin de țărm se ține
Vecin de-o vreme, Doamne, și cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înțărcată, suge,
Ochiul pornește blând să se usuce,
În pântec spini, urzici și aguride
Dau știri de beteșugul ce-l ucide.

Creștetul gol poți să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Și-i șubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, așa obișnuit ești, biet,
Să risipești făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză și voința cruntă.

Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.

Cocoloșeşti o-mpărăție mare
Ca o foiță de țigare.

Dintr-o stăpânire semeață
Ai făcut puțină ceață.
Zidind, schele-nalte și repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munții, melci mici.

Păretele-i veacul pătrat,
Și treapta e veacul în lat,
Și scara e toată vecia.
Și când le dărâmi, trimiți clipa
Să-și bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

(Psalm)

Deși Arghezi nu face trimiteri la textele biblice, suntem, prin aceste două poeme, ca în parabola cu bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, în locul celui din urmă fiind aici un tâlhar pocăit, care de asemenea a putut deveni un personaj bun în conștiința celor din jur numai prin predica Evangheliei.

Arghezi îi numește pe amândoi: vecini. Cum spuneam și altădată, vecin însemna aproapele în româna veche. „Vecinul” care credea că a potcovit lumina, la rândul său, este potcovit de „bietul” Dumnezeu, după dreptate. Pentru că Cel pe care oamenii avari și răi Îl țin de „biet”, adică de neputincios în a le plăti păcatele, are un ac foarte dureros pentru cojocul nesimțirii lor și care e moartea[27].

Și aici vedem care este rostul risipirii/ destrămării lucrurilor și făpturilor, pe care o îngăduie Dumnezeu: pentru că, prin aceasta, se risipește și mândria prostească a celor care cred că, pentru averea sau puterea pe care au căpătat-o pe acest pământ, au confiscat pentru ei și lumina și văzduhul și tot pământul. Dar, după cum strigă toată tradiția creștin-ortodoxă, e bine să îi vezi pe aceștia după ce au murit, cum putrezesc „încet” și „blând”. Pe cei care deveniseră vecini cu Dumnezeu pe pământ. (Reporta din vis ne mai îngrozea în felul acesta, cu priveliștea cimitirului cristalin.)

În parabola amintită (Lc. 16, 19-31) se spune despre cel bogat că a fost înmormântat, iar despre săracul Lazăr că au venit Îngerii și au luat sufletul lui. Arghezi detaliază, cu amănunte sumbre dar precise, ce înseamnă înmormântarea celor care sunt numai trup și fac totul pentru trup: ce se întâmplă cu acest trup al lor pentru care dau veșnicia.

Și tot la fel, detaliază și moartea tâlharului pocăit, care e plină de lumină și de bucurie. De data aceasta, amănuntele sunt prelucrate din Viețile Sfinților, posibil și din mărturii contemporane.

Dumnezeu a lăsat suferința și moartea pentru a destrăma răul, nu pentru a degrada firea lucrurilor sau ființa umană. Iar poetul, atât de atent la toate simptomele aparent degradante ale declinului universal, are ochi și pentru frumusețea care e pecetea Lui în toate, și dincolo de moarte:

Stă singuratec câinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază:
Fântânii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului? A tremurat.

Gerul îi usucă urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgârciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mâncat și mistuit scheletul.

Barbă aspră i-a crescut, zbârlită.
Vocea scrâșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărâte, oasele
Pe la toate ușile și casele.

Îl chem și nu înțelege:
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrurilor sfinte.

(Sta singuratec)

Sfinte sunt toate lucrurile lui Dumnezeu, prin frumusețea ființei lor, și pot fi numite astfel și făpturile care suferă împreună cu omul, deși ele nu au rațiune și conștiință. E creștinește ca omul să aibă compătimire pentru toată zidirea care suferă din pricina lui.

Moartea, care dă la iveală deșertăciunile, face însă ca viața aceasta să fie un unicat plin de sens, pe care ecoul nedisimulat al morții o îndeamnă să-și împlinească rostul:

Nu te teme de cuvinte, cel cu degete-n urechi:
O să te prăvale noaptea și-au să amuțească solii,
Sfărâmat în lutul vremii, ca un vraf de oale vechi,
Adăpost nu vor mai cere de la tine nici sobolii.

Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte
Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,
Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,
Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz.

Lasă horele și trânta să-ți învie cimitirul,
Cela ce ridici beteala iederilor peste vis
Și, uitându-ți rădăcina, îți urmezi pe boltă firul,
Pentru că în vârf o floare cât o stea i s-a închis.

Pleacă-te, îmbelșugată, tu, tulpină, peste țară;
Și cu rodul greu sărută șesul vetrei, de gunoi.
Scoate vârfuri, de te bizui, și podoabe înnafară:
Rodul va cădea și singur înlăuntru, înnapoi.

(Nu te teme)

Poezia poate fi interpretată și ca un fel de Criticilor mei[28] argheziană…

„Rodul” va cădea „înnapoi” pentru că ceea ce sufletul rodește bun nu se pierde odată cu moartea, ci se întoarce pentru a împodobi sufletul care a săvârșit binele pe acest pământ.

Dar un sens asemănător are și poemul Un plop uscat:

Un plop uscat și lângă plop o școală.
Jurîmprejur, Tăria goală.
O veșnicie uriașe, nentrerupt
Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt.

 Atâta cer pentru atâta sat!
Atâta Dumnezeu la un crâmpei!
Un greiere de om stă-ngenunchiat
Cu cobza-n rugăciunea ei.

Tu te închini și mai nădăjduiești,
Fărâmă de ceva ce ești,
Și glasul tău cântat ți se îngroapă
Ca-n heleșteu un strop de apă.

Plopul uscat știa mai mult: a fost.
Fă și tu trunchi, ca plopul din ogradă.
Crește la cer, de bunăvoie prost,
Dă frunze-n el și lasă-le să cadă.

 A-ți împlini rostul înseamnă a te mântui.

Lucrurile par banale, făpturile umile și neînsemnate. Toate își duc existența și ajung la momentul uscăciunii. Însă nimic nu înseamnă irosire. Nimic din tot ceea ce a existat pe pământ, chiar dacă s-a veștejit și a murit, nu și-a dus existența în zadar. Cu atât mai mult faptele omului nu pier.

Poți să iei exemplu și de la un plop uscat: a crescut „la cer”, aparent „prost”, purtându-și ca din prostie ființa spre înălțimi și ținându-și frunzele câtă vreme a avut rost pe lume, cât timp a fost verde.

În mijlocul Tăriei goale și al veșniciei uriașe și neîntrerupte, făpturile care trăiesc atât de puțin par ceva cu totul insignifiant. Budismul consideră toate acestea iluzii, vise ireale ale unui zeu, de care trebuie să te îndepărtezi nemaidorindu-ți existența, vrând să devii neant/ neființă. Creștinismul, din contră, consideră că fiecare lucru își are rostul lui, că toate au fost lăsate de Dumnezeu cu un scop pe pământ și că El proniază toate, chiar dacă noi nu vedem întotdeauna, în mod unitar, sensul tuturor existențelor și al întregii creații.

De aceea, perspectiva creștină este plină de duioșie, pentru că Îl vede pe Dumnezeu Cel mai presus de toate, Cel ce a zidit Tăria goală/ imensitatea cerului și are veșnicie neîntreruptă, îmbrățișând întreaga Sa creație: „Atâta cer pentru atâta sat!/ Atâta Dumnezeu la un crâmpei!” (versurile care l-au impresionat pe Mircea Scarlat).

Cerul și veșnicia lui Dumnezeu copleșesc rațiunea umană, care își vede nimicnicia. Dar ideea de bunătate infinită a lui Dumnezeu răsare tocmai din faptul că acestea sunt boltite peste existențele umane și terestre, în semn de ocrotire, de umplere de frumusețe și de deschidere a unui sens în veșnicie, atâta timp cât ea se infiltrează pretutindeni și este: „Albastră-n șes, în zări, sus, dedesubt”.

Altfel spus: Dumnezeu e în toate și în tot, deși El nu este nimic din ceea ce există, fiindcă nu este coființial cu făpturile Sale, ci mai presus de ele. Omul e „fărâmă de ceva”„un greiere de om”, care se închină Lui și nădăjduiește.

Și dacă cobza-n rugăciune/ cântecul lui nu e nici cât un strop de apă într-un heleșteu, dacă, adică, i se pare că poezia sau cântecul sau cuvintele lui nu sunt însemnate, trebuie să ia exemplu de la plopul care „crește la cer, de bunăvoie prost” și cântă din frunze până când le lasă să cadă.

Prostia lui o împlinește înțelepciunea lui Dumnezeu, care l-a lăsat astfel. Asemenea și neînțelegerea poetului e complinită de menirea pe care i-a hărăzit-o El. Despre prostia aceasta a vorbit și psalmistul: „Ca un dobitoc m-am făcut în fața Ta.  Și eu sunt pururea cu Tine” (Ps. 72, 22-23)[29].

Omul care își recunoaște zădărnicia gândurilor și a eforturilor de a înțelege rațiunile lui Dumnezeu, acela e înțelepțit de El.

Prin atitudinea sa, Arghezi se poziționează în mod conștient în linia unei tradiții spirituale, pe care o și surprinde în versuri:

Nu-nțelegeam ce se gândeau să spuie,
Cercând zaplazul[30] cât e prins în cuie
Și mult mirați că poarta n-are
Zăvoare și încuietoare.

– „Așa ne-am pomenit. Bătrânii mei
N-au prea umblat cu lacăte și chei,
Deprinși, cum se obișnuise,
Cu porțile și ușile deschise
Și la biserică și casă.
Drumețul intră, poarta mea îl lasă,
Se hodinește sau se-nchină,
Și pleacă mulțumit, cu traista plină”.

Ei au mai zis pe păsărește:
– „Cine vă apără și vă păzește?”
– „Nouă ne-a stat întotdeauna paza
Celui ce face noaptea și amiaza
Și cugetul curat.

Cetățile, un vânt le-a măturat,
Și zidurile mari și întărite
Se fac tărâțe-n vânt. Pe nesimțite,
Un duh al gândului le scurmă.
Au fost cetăți și n-a rămas o urmă.

Puterea inimii vă doare,
Căci decât cremenea-i mai tare.
De mii de ani eu mă păstrez
Fără cetăți și fără meterez.
Sunt alt soi de bărbat:
Eu am bătut și fără să mă bat.

Cu zâmbetul și așteptarea
Am strâns acasă toată zarea
Și se va-ntoarce înc-o dată
Și cât-a mai rămas înstreinată.

În fieștece țarină străină,
Am bulgări tari de jar și de lumină.
Străinii nu pot să le are,
Că plugul nu răzbește prin vâlvoare[31]
Și se fac scrum și vitele și plugul.
Cenușa li-e câștigul, funinginea belșugul”.

(Nu-nțelegeam)

Poemul, integrat în ciclul Letopiseți (1941), într-o vreme tulbure, vorbește despre credința în Dumnezeu și în predania creștin-ortodoxă de veacuri, unind totodată mesajul din Memento mori[32] cu cel din Doina[33] aceluiași poet.

De data aceasta, autorul crede că străinii care și-au însușit părți din pământul românesc nu pot nici să-l are și că se vor face funingine și cenușă, ca toți „puternicii” istoriei a căror urmă nici nu se mai vede.

Pământul lui nu e țărână, ci jar și lumină.

El mărturisește credința care a ținut viu acest popor: în Dumnezeu și în paza/ ocrotirea Lui, în superioritatea sa spirituală față de năvălitorii care se încred în puterea și brutalitatea lor, în dreptatea care mai devreme sau mai târziu se va face pentru cei „cugetul curat”.

Credința ortodoxă i-a învățat pe români că ei trebuie să își păzească mintea și inima curate și că, dacă vor face astfel, Dumnezeu îi va păzi pe ei. Este învățătura fundamentală a primei opere de amploare (cunoscută) a unui român: Învățăturile lui Neagoe Basarab[34]. Arghezi o pune în gura unui țăran anonim. Pentru că acești țărani au perpetuat veacuri la rând, chiar și neînvățați fiind ei înșiși, ceea ce au cunoscut, au văzut și au înțeles din propovăduirea Bisericii și din pilda voievozilor cucernici.

Omul își lasă în grija lui Dumnezeu și casa, și biserica, și țara, pentru că știe că Dumnezeu nu va lăsa să se piardă nimic din ele, dacă oamenii au credință și se arată vrednici de mila Lui.

Neputând să învețe carte, Biserica lor i-a învățat pe oamenii simpli, pe truditorii pământului, să citească despre măreția și despre legea lui Dumnezeu din biblia firii:

Ce carte știu, e din țărână.
Pui slove mici cu plod, și mi le-ngână
Și le citesc în brazdă greierii citeți
Trei nopți întregi și două dimineți,
Și ele cresc și dau tulpini și foi
De cărți înfășurate strâns, de păpușoi.

Școala mi-e câmpul, dascăl mi-e pădurea
Și iscălesc frăția cu securea.
Și n-ațipea, că-n deal se și trezea
Ziua de aur în grădina mea.

(M-au întrebat)

Universul le-a fost carte în care au citit despre Dumnezeu, despre iubire și respect între oameni, dragoste de muncă, contemplarea și ocrotirea naturii…

Această lectură a fost susținută și întregită de învățătura Bisericii, pentru că Dumnezeu Se simte și Se cunoaște privindu-I-Se fapta/ opera: făptura întreagă, atât cea splendidă, uriașă și copleșitoare (tăria ori lumina zilei/ „ziua de aur”, câmpul, pădurea), cât și cea care este mai puțin impresionantă, dar pe care știu să o aprecieze cei care o privesc de-aproape, cu atenție și cu dragoste: „slove mici cu plod”, „grieri citeți”„cărți…de păpușoi”.

Arghezi e un poet care și-a cunoscut foarte bine tradiția literară și spirituală. Unora le e foarte greu s-o găsească în versurile sale. Dar înțelesurile sunt pentru ei absconse, pentru că ei înșiși nu au cunoscut absolut nimic din această tradiție.


[1] Publicat mai întâi aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/11/dumnezeu-si-arghezi-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/15/dumnezeu-si-arghezi-3/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/19/dumnezeu-si-arghezi-4/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/27/dumnezeu-si-arghezi-7/.

Apoi în cartea mea: Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 359-410, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[2] A se vedea capitolul anterior al acestei cărți. Sau aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/04/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-actualizat/

[3] În analiza operei lui Tudor Arghezi, el pleacă de la această premiză, pe care, din neștiință, o consideră ortodoxă și care e falsă în mare măsură, în termenii în care o prezintă: „Omul adamic, așa cum îl înfățișează Biblia, a fost un mare copil, creat de Tatăl ceresc, binecuvântat să locuiască Edenul și avertizat să nu guste din «pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului». Această imagine a omului adamic, de o apariție fulgerătoare în mitul biblic, se intensifică în viziunea liricii argheziene până la reconstituirea unui nou paradis pământesc, în care lighioanele și gâzele, regnul animal și vegetal, se răsfață laolaltă cu copilul, întruchipând o stare prelungită a candorii originare; ea corespunde nu numai cu o viziune paradiziacă a existenții, cu o vârstă a omului liric, dar și cu o stare sufletească adamică a poetului.

În poema Facerea lumii, din Cartea cu jucării, primii oameni au fost și ei niște copii, beneficiind deci de o îndoită stare paradiziacă, până când să guste din «pomul vieții» și să-și piardă paradisul.

Cosmogonia argheziană închipuie un Dumnezeu de o bucolică biblică, într-un basm copilăresc al Facerii, unde creația lumii e joacă familiară, iar Domnul un meșter năzdrăvan, care face stihii, oameni, plante și animale, cu o dexteritate cam amuzantă”… Cf. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, ediție îngrijită de Margareta Feraru, tabel cronologic de Dumitru Micu, Ed. Minerva, București, 1994, p. 8-9.

Criticul lasă a se înțelege că aceasta este o perspectivă esențială în opera argheziană, care depășește Cartea cu jucării. Ceea ce e fals.

[4] Cf. Psalmii liturgici, op. cit., https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la psalmi, traducere din limba greacă, introducere și note de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 153.

[6] Sursa imaginii: http://albertblackwell.blogspot.ro/2013/12/augustine-on-number-music-and-faith.html.

[7] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] Cf. Sebastian Brock, Efrem Sirul, Imnele despre Paradis, trad. de Pr. Mircea Telciu şi Diac. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 75.

[9] Tudor Vianu afirma: „Eminescu își trage originalitatea limbii sale din cronici și hrisoave de voievozi; Arghezi – din ceasloave sau cazanii”. Cf. Tudor Arghezi. Interpretat de…, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 50.

E o reducție, însă, a considera că Eminescu a tras sevele limbii numai din cronici și hrisoave și nu și din cărțile bisericești. Am demonstrat, în volumele pe care i le-am dedicat lui Eminescu, faptul că Eminescu a citit cu nesaț și cărțile Bisericii, din care a reținut nu numai originalitatea limbii, ci și profunzimea de gândire și de viziune a lor.

[10] Această concepție ortodoxă despre biblia cosmică a fost păstrată de poeții noștri în modernitate. P. Constantinescu remarca faptul că: „Pentru Arghezi, natura nu e coruptă, ca pentru misticii apuseni”. Și, contrazicându-l pe Lovinescu, care „a văzut în paralela Baudelaire-Arghezi, o echivalență a liricii noastre urbane”, adăuda: „indiferent de comunitatea izvoarelor (Biblia) sau de necoincidența atâtor altora, esențiala deosebire structurală dintre acești doi poeți din marea «familie de spirite» a poeților creștini stă în poziția lor inițială față de natură. […] Lirica argheziană este o apologie a vieții, a naturii, ca expresie a harului divin […]; teologia baudelairiană, în modul de a privi natura, ca formă a corupției, este într-un fel jansenistă [este romano-catolică, nu doar jansenistă], teologia argheziană este ortodoxă”. Cf. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, op. cit., p. 102, 164-165.

A se vedea și articolul meu: Biblia cosmică în poezia românească, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/13/biblia-cosmica-in-poezia-romaneasca/.

[11] Cf. Psalmii liturgici, op. cit., p. 168.

[12] Tirizie/ terezie = balanță, cântar, cumpănă, taler de cântar.

[13] Icusar/ icosar sau irmilic = monedă turcească de argint.

[14] Lăscaie = monedă de aramă valorând o jumătate de para, care a circulat în Țările Române în a doua jumătate a sec. XVIII; monedă de valoare foarte mică.

[15] Ștubei/ știubei = stup primitiv, făcut dintr-un trunchi de copac scorburos, sau scobit.

[16] Volnic = liber să facă ce vrea, puternic.

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Quasimodo.

[18] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Cântecul_lăutarului.

[19] Schivnic/ schimnic = pustnic, sihastru.

[20] Șiță = bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru căptușirea și acoperirea caselor țărănești.

[21] Cf. Psalmii liturgici, op. cit. [22] Ibidem.

[23] Expresie care se regăsește în Cazania Sfântului Varlaam. Iar strofa, în întregime, îmi aduce aminte de un fragment dintr-o didahie a Sfântului Antim Ivireanul.

[24] Stihar = veşmânt liturgic, lung şi îngust, cu mâneci largi şi strâns pe gât. Purtat pe dedesubt de către episcopi şi preoţi, este făcut, de obicei, dintr-un material alb sau auriu. Purtat ca veşmânt pe deasupra de către diaconi şi subdiaconi, este, de obicei, mult mai decorat şi poate reflecta culoarea zilei. Este despicat pe lateral dar părţile sunt prinse cu butoni sau nasturi. Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Stihar.

[25] Ripide = un fel de apărătoare sau evantai de forma unei palete pe care este reprezentat un Serafim cu şase aripi, căruia îi este ataşat un băţ lung care îi serveşte drept mâner. Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Ripide.

[26] Antimis = o bucată de pânză de in sau mătase și este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată icoana Punerii în mormânt a Mântuitorului, și care este așezată pe altar, pe Sfânta Masă, sub Sfânta Evanghelie. În Antimis se găsesc cusute părticele de sfinte Moaște. Pe Antimis se pun Potirul și Discul în timpul Liturghiei și numai pe el se face sfințirea Darurilor. Fără antimis nu se poate săvârși Sfânta Liturghie. Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Antimis.

[27] Altădată am comparat acest Psalm cu un fragment din Divanul lui Dimitrie Cantemir: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/07/26/filosofia-ortodoxa-a-lui-dimitrie-cantemir-cantemir-si-arghezi-7/.

Articolul acesta a fost inserat în Epilog la lumea veche, vol. I. 1. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/, p. 360-367.

[28] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Criticilor_mei_(Eminescu).

[29] Cf. Psalmii liturgici, op. cit.

[30] Zaplaz = gard.

[31] Vâlvoare = lumină roșiatică, incandescentă.

[32] A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Memento_mori.

[33] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Doina.

[34] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Învățăturile_lui_Neagoe_Basarab_către_fiul_său_Teodosie.

Page 2 of 2032

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén