Psalmul al 21-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată (v. 1-72)

Dumnezeu[le], Dumnezeu[l] meu, Sfinte,
cercetează și îmi ia aminte!
Prin ce lucru îmi alungi departe
ajutorul de la greutate?
Departe sunt de mântuire
graiurile ce [le]-am zis fără socotire.
Ziua voi striga către Tine, Dumnezeu[le] Sfinte,
[dar] nu mă vei asculta, nici [vei lua] aminte.
Și [în vreme de] noapte să nu mi să țină
strigarea mea ca străină.
Că dintr-a Ta sfântă locuință
lui Israil ești scăpare-n credință.
[Stră]moșilor noștri Tu le-ai fost nădejde
și Tu îi mântuiai din primejdie.
Spre Tine strigau din greutate[1]
și se mântuiau cu bunătate.
Nădejdea le-a fost toată spre Tine
și n-au pățit niciodată rușine.
Dar eu ce sunt, Dumnezeu[le] Sfinte?
Că om nu sunt, să îmi iei aminte,
ci sunt un vierme și fără de treabă,
ca omida care e cea mai slabă.
Și-ntre oameni încă sunt de ocară
și mustrare tuturor [celor] din țară.
Mă batjocorește cine mă zărește,
Buze mișcă, din cap clatină [când se-oprește]:
„Zici că Domnul îți e nădejde,
acum să te scoată din primejdie
și noi să vedem de îți este cu bine,
dacă Domnul voiește cu Tine”.
Tu ești, Doamne, [Cel] ce m-ai tras din mațe[2]
și maică-mii m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân, de mi-ai fost viață,
hrană și cu sațiu de dulceață.
Din matrice[3] și din scăldătoare
și din fașă m-ai pus pe picioare
și din pântecul mamei, Doamne Sfinte,
Tu-mi ești Dumnezeu, și-Ți adu aminte[4]
[ca] de Tine să nu fiu departe,
ci-mi dă ajutor la greutate.
Că nu-i nimeni ca să-mi folosească,
afară de Tine, nici ca să mă crească.
Juncii cu taurii mă-mpresoară,
cu căscate guri, de mă omoară,
ca leii ce apucă și zbiară
cu guri rânjite, de fiară.
Și ca apa fui vărsat afară
și oasele mi se deznodară.
Inima-n pântec mi se veștejește
ca ceara când se topește.
Mi-e tăria ca oala de lut seacă,
limba de gingie lipită se-neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne, în țărâna morții
și câinii mă-nconjoară cu toții.
Cete de vicleni mă-nconjurară,
mâini, picioare îmi săpară
și oasele toate-mi numărară
și nici în seamă nu mă băgară.
Și hainele, [ca] să nu mi le strice,
și le-au împărțit fără nimic a zice.
Și pentru veșmântul dinafară
au pus cu sorții de aruncară.
Ci Tu, Doamne, să nu-mi pui departe
ajutorul Tău la greutate.
La nevoia mea să iei aminte
să mă sprijini, Dumnezeu[le] Sfinte!
Și sufletul meu să mi-l scoți din armă[5],
din nevoie grea, fără de seamă.
Singură născuta mea cu mine
să scape din mâini de câine.
Și să mă scoți din [a mea] smerire,
să nu sufăr îndelung chinuire.


[1] Din greutatea necazului, a primejdiei.

[2] Din pântece.

[3] Pântece, mitras.

[4] De mine.

[5] Din arma vrăjmașului. Să mă izbăvești de lovitura lui.

Omilii la Evanghelia după Ioan [PSB 18]

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. al II-lea, trad. din lb. gr. de Maria-Iuliana Rizeanu și Mihai Grigoraș, note de Mihai Grigoraș, în col. PSB, serie nouă, vol. 18, Ed. Basilica, București, 2019, 480 p.

*

„singurătatea este necesară pentru filosofie”, p. 12, pentru viața ascetică.

„simplitatea mesei”, p. 15, a mâncării pe care o mâncăm.

„să cerem de la Dumnezeu [pe] cele care se cuvin a fi cerute de la El”, p. 32.

„Nimic nu este mai rău decât lăcomia pântecelui, nimic mai rușinos. Aceasta face mintea greoaie, aceasta face sufletul trupesc, aceasta orbește și nu ne lasă să vedem” cele bune, p. 34.

Domnul Și-a vărsat sângele Său și prin aceasta ne-a deschis nouă cerul, p. 51.

„Acum noi hrănim câini. Mulți hrănesc catâri, urși și felurite fiare, dar pe un om care se topește de foame îl trecem cu vederea”, p. 64.

Trebuie să învățăm de la Domnul „bunăvoința și blândețea”, p. 70. Pentru că „mânia este o fiară, o fiară aprigă și înverșunată”, p. 71.

Focul cel veșnic al Iadului, p. 80.

„În Dumnezeieștile Scripturi nimic nu este pus fără rost. Căci sunt grăite în Duhul Sfânt”, p. 81.

„Când noi Îl trecem cu vederea pe Hristos înfometat, ne va trece și El cu vederea când Îi cerem milă”, p. 88.

Trebuie să ne apropiem cu sete de cuvintele cele dumnezeiești, p. 89.

Domnul numește inima „pântec” în In. 7. 38, p. 90. Iar preaslăvirea Lui de la In. 7, 39 este răstignirea Sa, p. 92.

„Nimeni nu vindecă răul cu rău, ci răul cu bine”, p. 95.

„să lepădăm toată iuțimea, mânia și furia”, p. 95.

„Nimic nu este mai sigur decât adevărul”, p. 96.

„când Îl vezi pe El așezat în iesle, nu vei căuta să-i pui copilului tău podoabe de aur, nici soției tale nu-i vei face pat de argint”, p. 111.

„răbdarea se dobândește atunci când dogmele sunt adânc înrădăcinate”, p. 112, în viața noastră. Când adevărurile lui Dumnezeu sunt adevărurile vieții noastre. Când ele sunt adevărurile în care noi credem și după care trăim.

Păcatele noastre sunt cele care ne fac sufletul nostru să fie josnic, p. 119.

„lucru nerușinat și obraznic este răutatea”, p. 121.

Să miluim necazurile oamenilor, p. 176, să-i miluim pe oamenii care sunt în necazuri.

„nimic nu-i mai puternic decât o femeie evlavioasă și înțeleaptă în a-l pune în rânduială pe bărbat și a-i modela sufletul în cele câte ar voi”, p. 186.

Domnul îi fericește pe cei care își plâng păcatele lor, p. 199. De aceea, cea mai mare filosofie și plângerea cea bună e plângerea păcatelor noastre, p. 201.

Despre Iad: „nu este aici plăcerea la fel de mare pe cât va fi dincolo chinul”, p. 211.

Publicul răutăcios al Domnului: „ascultătorii Îl priveau cu ochi vicleni și cu o dispoziție rea împotriva Lui”, p. 214.

„El a îndurat să fie spuse despre Sine multe lucruri umile, pentru mântuirea ascultătorilor” Săi, p. 216.

Hristos Domnul a vorbit îndelung despre relația Lui cu Tatăl pentru ca să îi convingă pe oameni că El și Tatăl au aceeași voință, p. 218.

Iubirea de argint a corupt dreptatea în societate, p. 222.

„Să nu-l plângem pe cel deja adormit, ci să-l plângem pe cel răpitor, pe cel lacom, pe cel iubitor de arginți, pe cel nesătul”, p. 223. Să îi plângem pe cei împătimiți și care nu dau semne de pocăință.

Dumnezeu poate profeți și prin oameni nevrednici, p. 225. Căci „harul doar s-a folosit de gura lui, dar de inima lui murdară nu s-a atins”, p. 225.

Iubirea de bani îi face pe oameni să fie mai cruzi decât o fiară sălbatică, p. 230.

Binele trebuie făcut cu toată sârguința, p. 267.

Când Iudas a ieșit de la Cină „nu mai era seară, ci noapte”, p. 286.

Când mergem la Biserică, ne spălăm mâinile, dar mai puțin inimile, p. 298.

„tirania tristeții”, p. 337.

Duhul Sfânt a venit atunci când Domnul ne-a ridicat blestemul și ne-a dezlegat păcatul, p. 342.

Dumnezeul nostru treimic este invocat la Botez, p. 343.

„Duhul [Sfânt] lucrează minunile și aduce cunoașterea [cea] desăvârșită”, p. 344.

„dovedirea prin fapte aparține celui nobil și măreț” la suflet, p. 359.

„dogmele drepte spuse despre Dumnezeu sfințesc sufletul” nostru, p. 376.

„moartea este o plecare în alt loc”, în veșnicie, p. 385.

Îndelunga-răbdare ne „așază sufletul ca într-un țărm liniștit”, p. 400.

„nimic nu-L face pe Dumnezeu atât de milostiv ca iubirea [noastră față] de vrăjmași și [ca] binefacerea [noastră] față de ocărâtorii noștri”, p. 406.

„bătăile de joc [la adresa oamenilor] nu sunt [proprii] creștinilor”, p. 406.

„dăruirea și puterea Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt sunt una. Căci cele care par a fi proprii Tatălui, acestea se arată a fi și ale Fiului, [cât] și ale Sfântului Duh”, p. 430. Pentru că „împărțirea darurilor [celor dumnezeiești] erau ale Tatălui și ale Fiului și ale Sfântului Duh”, p. 430.

„Cel care iubește banii nu va putea vreodată să se folosească de ei, ci le va fi un rob și un paznic [al lor], [dar] nu un stăpân”, p. 440.

„greu și împovărător este păcatul și mai apăsător decât orice plumb”, p. 448.

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări…
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

Publicată în 1883, în ediția Maiorescu, poezia a fost mai întâi, în manuscrisele poetului, o odă dedicată lui Napoleon, suferind transformări succesive până la această ultimă înfățișare, a unei confesiuni în versuri, având, prin urmare, un caracter profund liric, intimist.

Ca și Glossă, stârnește admirația pentru tehnica poetică desăvârșită. Cele două, Odă (în metru antic) și Glossă, sunt capodopere ale maturității lui Eminescu, probe de rafinament poetic exemplar (mă refer la forma fixă a Glossei și la tiparul metric al strofei safice reprodus în Odă, ambele șlefuite precum sculpturile lui Michelangelo sau Brâncuși), dar și de înălțime ideatică și expresivă.

Oda rezumă în cinci strofe experiența erotică a poetului, adică ceea ce balada Luceafărului relatează, alegoric, în 98 de strofe. Iar această condensare ideatică este motivul pentru care Ion Barbu aprecia Oda mai mult decât Luceafărul, fiindcă idealul său poetic pretindea maximum de idee în minimum de expresie. Nu sunt de acord cu el. Eminescu e unic în fiecare capodoperă a sa, chiar dacă semnificațiile sunt complementare. Întinderea Luceafărului nu dăunează caracterului său enigmatic și nu mi se pare corect să punem în concurență aceste capodopere, după cum nu cântărim nici Joc secund sau Oul dogmatic în balanță cu Riga Crypto și lapona Enigel.

Primul și ultimele două versuri ale odei au căpătat valoare de maximă filosofică, fiind considerate versuri exemplare în istoria  literaturii noastre.

Nichita Stănescu exemplifica mereu prin versul întâi, „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată”, ideea sa de „poezie metalingvistică” (care presupune a construi marea poezie fără a mai folosi niciunul din mijloacele poeziei). Într-adevăr, tipul de expresivitate este înalt-filosofică și enigmatică prin sine însăși, nu prin apelul la tropi, la figuri de stil.

În prima strofă, Eminescu își creionează „portretul artistului de tinerețe” (cum zice Bușulenga, împrumutând titlul celebrului roman al lui James Joyce). Este portretul poetului romantic de geniu, „pururi tânăr”, încrezător în „steaua singurătății” sale, a unicității sale. Eminescu a fost un geniu precoce și a avut dintotdeauna această conștiință. La 16 ani, visa „o soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” (La Bucovina). Când nu concepuse încă nicio poezie genială, nicio operă fundamentală…

De asemenea, „pururi tânăr, înfășurat în manta-mi” amintește de portretul Luceafărului, mai precis de cele două metamorfozări ale lui Hyperion, în înger și demon, când acesta se înfățișează purtând „un vânăt giulgi” și, respectiv, „un negru giulgi”.

„Steaua singurătății” însăși este un corespondent al Luceafărului.

Îndrăgostirea se insinuează în existența sa ca o „suferință dureros de dulce”, iar experiența erotică a însemnat pentru el – într-o expresie concentrată – a bea până la fund paharul acestei suferințe: „pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare”. Imaginea face aluzie la suferința hristică din grădina Ghetsimani (și se adaugă portretului său ca tânăr înveșmântat în giulgiu sau în mantie…): poetul a gustat și el din paharul morții, fără a exista identitate de cauze. Eminescu se referă la otrava acestui pahar, la durerile cumplite ale morții.

Eminescu și-a asumat numai modele absolute: Hristos, pentru sine (Care ar trebui să fie, de fapt, model pentru orice creștin/ hristian) și Maica Domnului pentru femeia pe care și-o dorea parteneră de viață, salvatoare a credinței sale și susținătoare a universului său interior (și care, iarăși, într-adevăr, ar trebui să fie exemplul cel mai înalt pentru orice femeie creștină). A-ți asuma aceste modele reclamă multă ardoare a credinței, nu identificare cu ele din superbie luciferică. Cel puțin aici, în opera lui Eminescu, nu este cazul…

Dramatismul relatării este subliniat, în strofa a treia, prin amintirea lui Nessus și Hercul, eroi mitologici (din mitologia clasică greacă) care au murit în chinuri, prin ardere și otrăvire, înșelați fiind de o femeie. Torturile suferite de Nessus și Hercul sunt compatibile cu chinurile din Hades, cu chinurile Iadului adică.

Sugestia este, deci, aceea a unei insuportabile torturi interioare, a unor turmentări lăuntrice care au produs un incendiu sufletesc ce nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Dramatic este faptul că „al meu propriu vis” a devenit combustie lăuntrică, mistuire inexprimabilă, insuportabilă.

„Al meu propriu vis” s-a transformat în „al meu propriu rug”. Un deceniu mai devreme, într-o altă poezie, Eminescu scria: „Sufletul meu arde-n iubire ca para” (Sara pe deal). Din nefericire, para aceea care părea a nu mistui, ci a produce fericire, s-a schimbat în rug, visul de iubire într-o senzație de moarte lentă și chinuitoare. Dacă „para” în care ardea sufletul inițial putea părea, întrucâtva, asemenea rugului aprins care nu se mistuia, adică de esență divină, acum focul este resimțit și mărturisit fără echivoc de poet ca fiind infernal. Schimbarea este radicală, traiectoria ireversibilă.

Ca și în Luceafărul, poetul înțelege că singura salvare a lui este reînvierea din propria cenușă, „ca pasărea Phoenix” – ființă fabuloasă în mitologia antică, egipteană și greacă, convertită ulterior, în Creștinism, în simbol al lui Hristos și al Învierii.

Dacă, în Luceafărul, Părintele său și Creatorul lumii îl convinge că „tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune”, aici credința sa intimă decurge în aceeași direcție: „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă”. Poetul cere, se roagă, imploră, adică, dezlipirea de focul patimii erotice, de rugul pe care și l-a aprins singur cu scânteia visului și care s-a transformat în coșmar anihilator, în ardere de sine până la cenușă. Și cred că Cel pe care Îl imploră este același Părinte ceresc.

Important este că poetul, ars de viu și chinuit jalnic, crede în putința de a reînvia luminos! De data aceasta nu mai pretinde (cum o făcea cu doar câțiva ani în urmă): „Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă/ Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui dac). Acum dorește și se roagă „să renviu luminos din el [din foc] ca/ Pasărea Phoenix”. Dorință pe care Luceafărul o atestă cu prisosință[1].

Dar redobândirea liniștii se poate face numai prin revenirea la condiția inițială, când contempla „steaua singurătății”.

„Nepăsarea tristă” față de iubită i-ar putea aduce pacea lăuntrică mult dorită. Acea nepăsare de care amintește și în Pe lângă plopii fără soț („Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar /…/ Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port,/ Și te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort”).

Ocolind o referire directă la învățăturile ortodoxe, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a intuit însă adevărul și l-a exprimat cât de cât corect:

„Sintagma aceasta vocativă, nepăsare tristă, are valoarea nu a indiferenței, ci a unei spirituale ieșiri din lumea arzătoare a patimilor (a unei adevărate despătimiri) […].

Dealtfel, o simetrie expresivă ni se pare a contrapune nepăsare tristă celeilalte sintagme, tot vocative, suferință… dureros de dulce. Aceasta introdusese moartea ne-ndurătoare, aceea era invocată pentru ca eroul să poată muri liniștit. Una l-a pierdut cu esența ei de durere ascunsă în iluzia dulceții, cealaltă îl va salva cu esența ei de liniște voalată în tristețe. Ca în pildele biblice sau în înțelepciunile populare tradiționale [înțelepciunea populară derivă din pildele biblice, dar Bușulenga încerca să atenueze efectul referirii la Biblie], ceea ce pare dulce este în realitate amar, ceea ce pare amar e dulce. […]

Numai optând pentru aparent trista despătimire va ieși eroul din chinul arzător al iubirii ucigătoare și se va putea reintegra în cele veșnice”[2].

Cum spuneam, formulările de un lirism neobișnuit (deși lipsesc din ele mărcile stilistice ale poeziei), „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată” și „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă” au rămas ca adevărate refrene în poezia românească, ca o filosofie de viață concentrată.

De fapt, deși moartea ca dorință de liniște, de „repaos” și de atingere a veșniciei e omniprezentă în opera lui Eminescu, aici avem singura mărturie poetică a cutremurului interior al poetului în fața acestei realități care are două fețe (consecutive): spirituală și biologică/ trupească. Iar moartea pe care declară poetul că a ajuns să o învețe este, pe de-o parte, cea prin păcat, iar pe de altă parte cea a ascezei, a apathiei (a nepătimirii), pe care a învățat-o pentru a se izbăvi de moartea sufletească provocată de patima erotică.

Cel ce se credea nemuritor doar prin geniul său poetic a învățat lecția smereniei, a băut „vinul umilinței” (cum zice Scriptura, Ps. 59, 5, cf. aici), „pân-în fund”.


[1] Puteți revedea comentariul meu:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/09/luceafarul-1/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/12/luceafarul-2/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/14/luceafarul-3/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/20/luceafarul-4/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/23/luceafarul-5/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/27/luceafarul-6/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/30/luceafarul-7/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/04/luceafarul-9/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/10/luceafarul-11/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/16/luceafarul-14/.

Sau aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/18/luceafarul-comentariu-literar/.

[2] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 230.

Psalmul al 20-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Doamne, împăratul, cu a Ta putere,
se bucură foarte, într-a Ta mângâiere.
I-ai dat ce-i dorește inima și-i cere
și-n câte se roagă nu-l lași în scădere.
L-ai întâmpinat cu dar și cu bine,
spor de bunătate i-ai dat, cum se cuvine.
I-ai pus pe cap de cinste cunună
cu podoabe scumpe, s-aibă voie bună.
A cerut de la Tine viața-i să sporească
și i-ai dat lungi zile, în veci să trăiască.
Slava sa este mare, de-a Ta biruință,
și-ai pus peste el slavă, după cuviință.
În veci de veci îi vei da belșug, să sporească,
bună cuvântare cu dânsul să crească.
Îi vei da bucurie cu sfânta Ta față,
să se veselească în trai cu dulceață.
Căci împăratului nostru îi este Domnul nădejde,
Care-i trimite milă de sus, în primejdie.
Pe cei ce-Ți țin pizmă și-i fac țării tulburare [multă]
să-i ajungă, Doamne, mâna Ta cea sfântă,
să n-aibă scăpare din sfânta Ta dreaptă,
să le faci după vina lor și să le dai plată.
Să-i pui [pe ei] ca pe cuptorul ce arde cu pară,
în vremea [arătării] feței Tale, când vei veni în țară.
Domnul îi va urgisi într-a lor tulburare
și le va da focul să-i soarbă-n grăbire.
[Odată] cu roada lor, toată sămânța le vei pierde,
să nu [mai] fie-n[tre] oameni, să se mai dezmierde.
Căci și-au pornit răutatea asupra Ta, să-Ți strice,
[dar] sfatul ce l-au cugetat nu pot să-l ridice[1].
Și îi vei pune ca țintă, de-i vei bate-n față,
[pentru] ce-au agonisit [2], după vină să-și ia plată.
Ivește-Te, Doamne, de Te înalță-n tărie,
să-Ți cântăm puterea în sfânta Ta milă [, cu bucurie]!


[1] Să-l împlinească.

[2] Pentru ce-au agonisit cu nedreptate.

Isaias, cap. 43, cf. LXX

1. Și acum așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care te-a făcut pe tine, Iacov[e], Cel care te-a zidit pe tine, Israil[e]: „Nu te teme, că[ci] te-am răscumpărat pe tine! Te-am chemat pe tine, [am chemat] numele tău, [căci] al Meu ești tu.

2. Și dacă ai să treci prin apă, cu tine sunt, iar râurile nu se vor revărsa [peste] tine. Și dacă ai să treci prin foc, văpaia nu are să te ardă, [ea] nu te va arde pe tine.

3. Că[ci] Eu [sunt] Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israil, Cel care te mântuie pe tine. Am făcut prețul tău [ἐποίησά σου ἄλλαγμα]: pe Egiptos și pe Etiopia și pe Soini [Σοήνη][1] pentru tine [ὑπὲρ σοῦ].

4. [Și] de când te-ai făcut cinstit înaintea Mea, ai fost slăvit, iar Eu te-am iubit pe tine. Și voi da oameni mulți pentru tine și stăpânitori pentru capul tău.

5. Nu te teme, că[ci] cu tine sunt! De la răsărituri voi aduce sămânța ta și de la apusuri te voi aduna pe tine.

6. Voi zice crivățului: «Adu!» și livei [τῷ λιβί][2]: «Nu te opri!». Adu pe fiii Mei din pământul de departe și pe fiicele Mele de la marginile pământului,

7. pe toți câți au fost chemați [cu] numele Meu! Căci în[tru] slava Mea l-am pregătit pe el și l-am zidit și l-am făcut pe el.

8. Și am scos pe poporul cel orb[3], iar ochii [lor] sunt de asemenea orbi și surde având urechile [lor][4].

9. Toate neamurile au fost adunate împreună, iar stăpânitorii vor fi adunați dintre ei. Cine va vesti acestea? Sau, pe cele dintru început, cine vi le va vesti vouă? Să aducă mărturiile lor și să îndrepte și să le zică pe cele adevărate!”.

10. „Fiți Mie martorii [γένεσθέ Μοι μάρτυρες], iar Eu [vouă] martorul [κἀγὼ μάρτυς]!”, zice Domnul Dumnezeu. „Și Slujitorul[5] pe Care L-am ales [este] pentru ca să cunoașteți și să credeți și să înțelegeți că Eu sunt [și] înaintea Mea nu a fost alt Dumnezeu și [nici] după Mine nu va fi.

11. Eu [sunt] Dumnezeu și nu este afară de Mine mântuind.

12. Am vestit și am mântuit [și] am certat și nu era în[tre] voi cel străin. Voi Îmi sunteți Mie martorii, iar Eu [vouă] martorul”, zice Domnul Dumnezeu.

13. „[Eu sunt] încă dintru început și nu este cel care scoate din mâinile Mele. [Eu] voi face și cine va întoarce aceasta?”.

14. Așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care vă răscumpără pe voi, Sfântul lui Israil: „Voi trimite pentru voi în Babilon și îi voi stârni pe toți fugind și haldeii în corăbii vor fi legați.

15. [Căci] Eu [sunt] Domnul Dumnezeu, Sfântul vostru, Cel care l-a făcut cunoscut pe Israil, pe împăratul vostru”.

16. Așa zice Domnul, Cel care dă cale în[tru] mare și cărare în[tru] apa cea tare [ὁ διδοὺς ὁδὸν ἐν θαλάσσῃ καὶ ἐν ὕδατι ἰσχυρῷ τρίβον],

17. Cel care a scos care și cal [cai] și mulțimea cea tare – dar au fost adormiți [au adormit] și nu se vor ridica, au fost stinși [s-au stins] ca fitilul care a fost stins – :

18. „Nu le pomeniți pe cele dintâi și pe cele vechi nu le socotiți!

19. Iată [ἰδοὺ], [Eu] le fac pe cele noi [ποιῶ καινὰ], care acum se va ridica [ἃ νῦν ἀνατελεῖ][se vor ridica] și le veți cunoaște pe acestea [καὶ γνώσεσθε αὐτά][6]! Și voi face cale în pustiu și râuri în cel fără de apă[7].

20. Mă va binecuvânta [vor binecuvânta] pe Mine fiarele câmpului, sirenele [σειρῆνες] și fiicele vrăbiilor, [pentru] că am dat apă în pustiu și râuri în cel fără de apă, [ca] să adap pe neamul Meu cel ales,

21. pe poporul Meu, pe care l-am dobândit [cu] virtuțile Mele, [pentru] a povesti [el acestea].

22. Nu acum te-am chemat pe tine, Iacov[e], nici [nu] te-am făcut pe tine să te ostenești, Israil[e].

23. Nu [Mi-ai adus] Mie oile arderii tale de tot, nici în[tru] jertfele tale [nu] M-ai slăvit pe Mine, nici [nu] te-am făcut pe tine ostenit în [jertfele de] tămâie,

24. nici [nu] Mi-ai câștigat Mie tămâie [fără de] argint, nici grăsimea jertfelor tale [nu] am poftit, ci, în[tru] păcatele tale și în[tru] nedreptățile tale, Eu sunt [Cel care] te-am pus pe tine

25. înaintea Mea. Eu sunt Cel care șterg fărădelegile tale și nu le voi fi pomenit [nu le voi pomeni].

26. Dar tu adu-ți aminte [σὺ δὲ μνήσθητι][8] și să ne judecăm [καὶ κριθῶμεν]! Zi tu fărădelegile tale [mai] întâi [λέγε σὺ τὰς ἀνομίας σου πρῶτος], pentru ca să te îndrepți [ἵνα δικαιωθῇς]!

27. Părinții voștri [au fost] cei dintâi[9], iar stăpânitorii voștri au nelegiuit întru Mine.

28. Și stăpânitorii au pângărit cele sfinte ale Mele. Și am dat să-l pierd pe Iacov și pe Israil [l-am dat] spre ocară”.


[1] Forma de N. În text era forma de Ac. Σοήνην.

[2] Vântul de sud-vest.

[3] L-am scos din robia demonilor, l-am răscumpărat cu preț de sânge.

[4] Pentru a vedea și a auzi cele duhovnicești.

[5] Hristos Domnul.

[6] Pe cele făcute de Hristos Domnul pe pământ.

[7] În pustiu.

[8] Păcatele tale.

[9] Care au păcătuit.

Istoria literaturii române (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

*

Cuprins

Antim Ivireanul: lirismul interior și motivațiile unei viziuni poetice asupra universului / 5 – 13 /

Universul Didahiilor și unicitatea personalistă a universului / 14 – 308 /

Alegoria, portretul și tabloul ca măiestrii artistice definitorii pentru opera omiletică a lui Antim / 14 – 34 /

Portretul alegoric în etape și despre ipostazierea frumuseții interioare / 35 – 61 /

Iconografia lumii și motivația teologico-filosofică a veleităților poetice și plastice ale lui Antim / 62 – 90/

Motivul mării și realizarea tabloului la Antim / 91 – 144 /

Cuvânt la Nașterea Domnului sau cascadele poeziei / 145 – 181 /

Lumea ca lumină și podoabă. Tabloul cosmic / 182 – 243 /

Transfigurarea întru cuvânt: cuvântul-lumină și lumina cuvântului / 244 – 285 /

„Ospățul vorbelor”: literatura ca paradis / 286 – 308/

Antim Ivireanul și idealul purificării spiritual-morale a omului / 309 – 330 /

Condiția umană și lupta cu păcatul / 309 – 330 /

Sfântul Antim Ivireanul: imnul în proză / 331 – 362/

Tentația originalității și chiar a unicității / 331 – 335/

Problema originalității didahiilor / 335 – 337 /

Caracterul particular al tiparului retoric antimian / 337 – 362 /

Teologie și poezie la Sfântul Antim Ivireanul și Dimitrie Cantemir / 363 – 397 /

Semnături / 398 – 401 /

Isaias, cap. 42, cf. LXX

1. Iacov [este] copilul Meu [și] îl voi ajuta pe el. Israil [este] cel ales al Meu [și] l-a primit pe el sufletul Meu. Am dat Duhul Meu în[tru] el[1] [și] judecata neamurilor o va scoate.

2. Nu va striga, nici [nu] va părăsi, nici [nu] va fi auzit afară glasul Său.

3. Trestia frântă nu o va rupe și fitilul fumegând nu îl va stinge, ci întru adevăr va scoate judecată [ἀλλὰ εἰς ἀλήθειαν ἐξοίσει κρίσιν].

4. Se va aprinde [ἀναλάμψει] și nu va fi asuprit până are să pună pe pământ judecată [καὶ οὐ θραυσθήσεται ἕως ἂν θῇ ἐπὶ τῆς γῆς κρίσιν], iar în[tru] numele Său neamurile vor nădăjdui [καὶ ἐπὶ τῷ ὀνόματι Αὐτοῦ ἔθνη ἐλπιοῦσιν]”.

5. Așa zice Domnul Dumnezeu, Cel care a făcut cerul și l-a întărit pe el, Cel care a întărit pământul și cele din el și dând suflare[2] poporului celui de pe el și Duh[3] celor care calcă pe el:

6. „Eu[4], Domnul Dumnezeu, Te-am chemat pe Tine în[tru] dreptate și voi întări mâna Ta și Te voi întări pe Tine și Te voi da pe Tine întru făgăduința neamului[5], întru lumina neamurilor[6],

7. [ca] să deschizi ochii celor orbi, să-i scoți din legături pe cei care au fost legați și din casa temniței [ἐξ οἴκου φυλακῆς][7] pe cei care șed în[tru] întuneric [καθημένους ἐν σκότει].

8. Eu [sunt] Domnul Dumnezeu. Acesta este numele Meu [și] slava Mea altuia nu i-o voi da, nici virtuțile Mele celor cioplite.

9. Cele dintru început [τὰ ἀπ᾽ ἀρχῆς], iată, au venit! Și cele noi [καὶ καινὰ], pe care Eu le voi vesti [ἃ Ἐγὼ ἀναγγελῶ], și mai înainte să apară vi s-a[u] vestit vouă [καὶ πρὸ τοῦ ἀνατεῖλαι ἐδηλώθη ὑμῖν]”[8].

10. Cântați Domnului cântare nouă, [căci acesta este] începutul Său! Slăviți numele Său de la marginea pământului, cei care se coboară [coborâți] întru mare și care plutesc [plutiți] pe ea, insulele și cei care locuiesc [în] ele!

11. Veselește-te, pustiul[e] și satele lui [tale], locașurile și cei care locuiesc [locuiți] [în] Chidar! Vor fi veseliți [se vor veseli] cei care locuiesc în Piatră [εὐφρανθήσονται οἱ κατοικοῦντες Πέτραν] [și] de la marginile munților vor striga [ἀπ᾽ ἄκρων τῶν ὀρέων βοήσουσιν].

12. Îi vor da lui Dumnezeu slavă [și] virtuțile Sale în insule le vor vesti.

13. Domnul, Dumnezeul Puterilor[9], va ieși și va zdrobi războiul, va stârni râvna [Sa] și va striga împotriva vrăjmașilor Săi cu tărie:

14. „Nu am tăcut? Și [atunci] pururea voi tăcea și voi răbda? Am răbdat ca cea care naște. Voi uimi și voi usca în același timp [ἐκστήσω καὶ ξηρανῶ ἅμα][10].

15. Și voi pune râurile înspre insule și luncile de mlaștini le voi seca.

16. Și îi voi aduce pe cei orbi în calea pe care nu au cunoscut-o și cărările pe care nu au știut să le calce le voi face [pentru] ei. [Căci] le voi face lor întunericul înspre lumină și pe cele strâmbe spre cea dreaptă. Aceste cuvinte le voi face și nu îi voi părăsi pe ei”.

17. Dar ei s-au întors spre cele dindărăt. Rușinați-vă [cu] rușine cei care ați nădăjduit în[tru] cele cioplite! Cei care ziceți celor turnate: „Voi sunteți dumnezeii noștri”.

18. „Cei surzi, auziți, și cei orbi, căutați să vedeți!

19. Și cine [este] orb, fără numai slujitorii Mei, și surzi, fără numai cei care domnesc [peste] ei? Și [Căci] au fost orbiți robii lui Dumnezeu.

20. Ați văzut de multe ori și nu v-ați păzit urechile deschise și nu ați auzit”.

21. Domnul Dumnezeu voia ca să îndrepte și să mărească lauda. Și am văzut

22. și s-a făcut poporul prădat și jefuit. Căci lațul [este] în cămări pretutindeni și în case în același timp, unde s-au ascuns pe ei [înșiși]. Au fost întru jefuire și nu era cel care scoate prada și nu era cel care zice: „Dă înapoi [ἀπόδος]!”.

23. Cine [este] în[tre] voi, care își va pleca urechea [la] acestea [și] va asculta [de]spre cele care vin?

24. Cine îl va da spre pradă pe Iacov și pe Israil celor care îl jefuiesc pe el? [Oare] nu Dumnezeu, Căruia au păcătuit Lui și nu voiau în[tru] căile Sale a merge, nici a auzi legea Sa?

25. Și a adus peste ei urgia mâniei Sale și s-a întărit [peste] ei războiul și cei care împreună îi ard pe ei împrejur. Și nu au cunoscut [aceasta] fiecare [dintre] ei [καὶ οὐκ ἔγνωσαν ἕκαστος αὐτῶν], nici [nu] au pus la suflet [οὐδὲ ἔθεντο ἐπὶ ψυχήν].


[1] De aici începe profeția hristologică.

[2] Suflare de viață, existență fizică.

[3] Harul Său.

[4] Și începe o altă profeție hristologică.

[5] Lui Israil. Ca întru Tine să se împlinească profețiile.

[6] Păgâne.

[7] Din Iad.

[8] Pentru că cele vestite de Domnul în trup, El le-a vestit și în tot Vechiul Testament.

[9] Al Puterilor celor cerești.

[10] Pe unii îi voi uimi, îi voi umple de vederi dumnezeiești, adică pe cei Sfinți ai Mei, pe când, pe cei păcătoși, îi voi usca, îi voi nimici.