Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [15]

Deși neliniștit, adesea anxios, Vinea caută pacea rugăciunii, liniștea suprafirească (mai presus de firescul vieții cotidiene, pământești) a slujbelor religioase sau a atmosferei monahale:

Ții mintea: în tăcerea din arhondaric
focul își închidea pleoapele câte una.

A fost după o zi cu izvoare și brazi
când porțile s-au desferecat sunând
și aria dintre pridvoruri ne-a surâs
cu sângele din mușcate, cu peretele de zorele.

Seara a șovăit și în sfârșit a descins
prin soarele care se întețea de moarte
când stupii au tăcut și florile s-au stins
și muntele și-a tras broboada din cer
peste coama-i aspră de cărbune.

(Priveghi)

În toată poezia lui, rugăciunea, privegherea, Biserica (chiar evocată simbolic, prin anumite elemente eclesial-liturgice) reprezintă refugiul sufletesc, după multe peregrinări și decepții, locul interior de pace și de regăsire de sine.

Când „gândul mi-e plin de ce-a fost/ cum e marea de corăbii, catargul de oboseala păsărilor”, atunci, „printre osemintele deșertului/ caut somnul, ruga și uitarea” (Recessus).

Iubirea însăși – chiar destrămată de multe ori, evocată pe un ton elegiac, în multe poezii – nu e concepută ca o relație pasageră, ci e legată de eternitate, consună cu idealul înveșnicirii:

Ce frumoase între noi cuvintele
luminând de-a lungul anilor.
Cum din sunet și din visul singur
s-a împlinit în ele înțelesul.

Fost-au unele țesute
din sideful efemer al crinilor,
altele au crescut din jarul sângelui,
zvonesc cele din urmă sub domurile serii.

Sunt clopotele în gând sunând vecia noastră,
oră cu oră cuprinsă de amândoi.
Iubirea e de mai-naintea noastră
și mult ne poartă dincolo de noi.

(Vecie)

„Iubirea e de mai-naintea noastră”, pentru că e de la Dumnezeu, „și mult ne poartă dincolo de noi” pentru că El ne poartă mai departe.

Reapare, și în această poezie, sacralizarea înserării: „domurile serii”.

Timpul înserării e aproape ubicuu în lirica lui Vinea. Pentru poet, este timpul în care sacrul înmiresmează profanul: „Ana, din ce palide aleie/ numele tău risipit/ în silabe de suvenir, adie/ prin limpede și pascal asfințit? // Fluturii, Ana, se ostenise,/ alb liliacul și rochia ta,/ clopotele, deniile și petalele. Ca un glas ziua se depărta. // Seara, tăcerea, stelele noi,/ Ana din vis, de lumini luminată…” (Medalion).

Înserarea pascală aduce cu sine liniștea, „tăcerea”, dar și „stele noi”, pentru că Învierea Domnului a însemnat o a doua creație a lumii.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [14]

Același ceas al înserării îl înfioară și într-un alt poem, unde spune: „Iată ora miresmelor,/ ora ierburilor arse [de lumina asfințitului]./ Apele-și iau cântecul de ieri /…/ Bang. Un sunet plin/ trece rar ca o lumină/ peste viața reculeasă și deplină/ dintr-un peisaj creștin. // Pe sub sonorul adăpost/ turme seculare vin”… (Ton). Deși, aici, clopotul i se pare o „inimă ce sună a pustiu” – ca altădată în poemul Melancolie[1] al lui Eminescu –, tocmai pentru că lumea contemporană nu mai e un „peisaj creștin”, cu „viață reculeasă și deplină”.

O altă poezie, cu titlul Geneză, recuperează ideea lui Eminescu de anamneză a începutului de lume, dar în același timp, leagă momentul creației dintâi de cel al recreării lumii, adică de cel al învierii eshatologice:

Freamătul izvorului din mine
rătăcind prin codrii mei l-ascult
ca pe o poveste de demult
cu turnuri, șanțuri, spectre și jivine.

Stranii ore ale orbului meu gând
dibuind prin șoapte, zvon și umbre,
iarba pală a țărmurilor sumbre,
mâinile și pasul tremurând,

de-a simți sub lespezi și ferige
începutul veșnicului cânt,
viața ridicată din mormânt,
nopților ursitele să-și strige.

Dorința învierii („viața ridicată din mormânt”) apare și în alte poezii, ca spre exemplu în Popas, în care „aici unde mor drumurile ostenite/ ca umbre lungi de zboruri nevăzute/ să-mi fie lespedea de înviere”. Pentru că moartea nu e veșnică, ci e un pas spre înviere.

Cum spuneam și undeva mai sus, poetului nu îi era necunoscută practica rugăciunii, mai ales în ceasuri de descumpănire: „Sunt azi ca un câmp/ de mărăcini cu cer roșu în fund,/ sau ca un cătun risipit sunt/ și cojit în amurg ca un dâmb. // Doamne, lasă-mă să mă închin ție”… (Impas); „Vindecă, Doamne, o fată/ care e singură într-un spital din câmp./ Te-am văzut pe-o tăblie de lemn/ scris printre slove luminate /…/ Gând cuminte dă-i, ca florile de tei,/ coarda curcubeului în mâini, s-o sară,/ și puterea cailor de la carul soarelui/ și voința fără greș din trunchiuri” (Rugăciune), voința de a crește drept.


[1] A se vedea comentariul meu publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/. Acesta a intrat, ulterior, în cărțile mele: Studii literare, vol. 3 (https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/23/studii-literare-vol-3/), și, respectiv, în volumul 6 al Istoriei de față (https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/).

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [13]

Autorul simte „ceara caldă a înserărilor” și „mireasma liturgică de pe câmpii” (Chip), vede „arborii în rugăciune” (Pantelimon) și cum „toamna roșie adoarme în aur vechi” (Plâns), aude „adierea depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele/ grele ale rugăciunilor” (Celei venite) sau cum „liniști curg” și „noaptea se roagă” (Ascultări). Iar, în poemul Tălmăcire, se întreabă arghezian:

Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?
Astăzi ca de obicei vrea să aducă seara,
seara care șovăie ca un fum [de tămâie] în biserică,
seara care își trimite miresmele [liturgice] înainte,
seara care șovăie în cimitire sus
pentru cei ce mor de bunăvoie [pentru Dumnezeu].

Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?
A poruncit să vie ceasul lor,
[ceasul Vecerniei,]
prin câmpie sunetul îmbracă miresmele,
cirezile trimit un muget trist,
de mii de ani se tânguie tălăngile.
E foarte lin pentru toate sufletele.

Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii
Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii.

Ceasul înserării, al Vecerniei la care se cântă Lumină lină, „e foarte lin pentru toate sufletele”!

Poezia e un tablou al genezei, în varianta lui Vinea. Pentru că, la ceasul înserării, la Vecernie se citește psalmul 103, despre care spuneam altădată că e o deuterogeneză[1]. Este eminescianul „ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…)”, când izvorăsc luna și stelele, spre amintirea izvodirii primordiale a lumii.

Întrebările retorice („Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?”; „Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?”) sunt în locul exclamațiilor retorice din scrierile patristice și din toată literatura lumii, care laudă pe Dumnezeu pentru frumusețea nemărginită a creației Sale.

Ion Vinea știe foarte bine că ceasul înserării este acela în care Dumnezeu este lăudat pentru crearea acestui univers miraculos. De aceea, simțirea sa spirituală receptează extinderea fumului de tămâie din Biserică, a miresmelor liturgice ale Vecerniei și a glasului de clopote line, „prin câmpie”, unde „sunetul îmbracă miresmele”, și în tot universul înconjurător.

Ca și la Arghezi, Biserica se extinde cosmic, incluzându-i atât pe cei vii, cât și pe cei adormiți („seara care șovăie în cimitire sus/ pentru cei ce mor de bunăvoie”).

Sunetul clopotelor se revarsă peste „mugetul trist” al cirezilor și peste tânguirea tălăngilor „de mii de ani”. Tristețea și tânguirea lumii sunt vechi, durerile ei se aud, răvășitoare, de milenii. Dar miresmele și sunetele Bisericii le îmbracă în pace, încât „e foarte lin pentru toate sufletele”. Chinurile se alină în pacea Bisericii.

Dumnezeu aduce seara, cu miresme eclesiale și cântece line de clopote, „Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii/ Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii”. Pentru că, atunci când Dumnezeu recreează lumea, când începe o nouă zi (în mod tradițional-bisericesc, o nouă zi începe odată cu Vecernia, de aceea se și citește psalmul creației, 103), atunci toată făptura „cântă”, atât cea rațională („oamenii”), cât și cea irațională („broaștele, câinii”).

Toată făptura Îl laudă pe Domnul când El ne dă să retrăim nașterea lumii, începând o nouă zi. Și întreg universul se sfințește prin cântecele de clopote și miresmele care se revarsă din Biserică.

Limbajul poetic poate părea lipsit de solemnitate, ireverențios – intenția poeților moderni(ști) fiind aceea de a-și tăinui metaforic credința – dar mesajul este identic cu cel al psalmilor, al imnelor religioase.


[1] În articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Predică la Intrarea în Templu a Născătoarei de Dumnezeu [21 noiembrie 2022]

Iubiții mei[1],

intrarea și rămânerea Preacuratei Stăpâne în Templul de la Ierusalim trebuie să ne lumineze pe noi să intrăm mereu cu evlavie multă în Biserica lui Dumnezeu, să Îi slujim Lui cu pace și să rămânem întru slava Lui. Căci atunci când ne umplem de slava Lui, noi suntem biserici ambulante ale Sale, pentru că suntem mereu cu El și El cu noi. Fiindcă, în fapt, asta și dorește acest praznic de la noi: să ne învețe conștiința de a fi eclesiali. Să ne învețe să fim biserici vii ale lui Dumnezeu, în care I se slujește Lui întotdeauna.

Și când intrăm în Biserica lui Dumnezeu, noi intrăm pentru ca să vorbim cu Dumnezeu. Și vorbim cu El, spunându-I cele ale noastre, pe măsură ce auzim voia Lui cu noi. Pentru că Slujbele Bisericii sunt pline de teologie, adică de voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Și când auzim voia Lui și o înțelegem tot mai mult, pentru că o trăim în viața noastră, începem să avem o voie duhovnicească, una care dorește ceea ce dorește și Dumnezeu.

Că una e să vrem un loc de muncă și alta e să ne fie bine în mod real la locul acela de muncă. Și e normal să Îi cerem lui Dumnezeu un loc de muncă, pentru că avem nevoie să trăim, dar și mai normal e să ne lăsăm călăuziți de El pentru a-l obține și pentru a munci acolo. Căci El știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Și dacă venim la El cu cererea noastră trebuie să Îl lăsăm pe El să ne călăuzească în alegerea noastră și în tot ceea ce facem în viața noastră.

Așa că, a veni la Dumnezeu, în Biserica Sa, înseamnă a-L lăsa să ne vorbească, să ne călăuzească pururea în mod punctual. A veni la El înseamnă a-L asculta în mod activ. Pentru că Dumnezeu ne vorbește în multe feluri în fiecare zi a vieții noastre. Ne vorbește printr-un om, printr-o pagină citită, printr-o imagine, printr-un eveniment, printr-o luminare dumnezeiască, printr-o minune. Numai noi să fim deschiși tot timpul spre El, spre înțelegerea voii Sale. Și nu putem fi deschiși spre El decât prin rugăciune continuă, prin iertarea tuturor, prin smerirea continuă a noastră, prin umplerea noastră de milostenie, de bucurie și de pace. Căci El vorbește cu cei care sunt plini de pacea și de bucuria Sa.

Iar Dumnezeieștii Părinți care au vorbit despre viața isihastă a Preacuratei Stăpâne în Templu, despre copleșitoarea ei curăție și sfințenie și despre preadumnezeieștile ei vedenii dumnezeiești, au subliniat iubirea ei plină de râvnă pentru a-I sluji Domnului. Pentru că dorea să fie cu totul numai a lui Dumnezeu. S-a dăruit cu totul Lui, fără rest, tocmai de aceea și Domnul S-a dăruit ei cu totul. De unde învățăm că sinceritatea totală e marea intrare la Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu îl cunoaște pe cel care e sincer cu totul în iubirea lui pentru El și acestuia i Se arată pe Sine Însuși. Și când vedem că un anumit Sfânt Părinte a avut vedenii dumnezeiești de copil sau în adolescența lui, asta înseamnă că a fost plin de sinceritate și de iubire pentru El de când era mic. Iar Dumnezeu Se arată tuturor pe măsura iubirii și a sincerității și a curăției lor.

Da, Dumnezeu nu greșește niciodată! Nu greșește atunci când dă daruri mari oamenilor. Pentru că darurile Sale sunt pe măsura inimii și a vieții lor. Darurile Sale sunt pe măsura râvnei lor de a-I sluji Lui și de a sluji tuturor. Iar dacă noi ne umplem de invidie și de ură pe darurile pe care El le dăruie oamenilor, greșim foarte mult. Pentru că Îl invidiem și Îl urâm tocmai pe El, pe Cel care e bun cu toți, dar Care dăruie fiecăruia după inima sa.

Așa, pentru câteva minute sau pentru o zi, ne-ar plăcea să fim un anume Sfânt, pentru că ne place sfințenia și frumusețea lui. Dar el, Sfântul care ne place nouă, nu a fost un Sfânt de-o zi, ci de-o viață. Însă și noi, oricare am fi noi, putem fi Sfinții lui Dumnezeu, dacă trăim o viață cu El, fără ca să vrem altceva decât pe El. Căci această continuitate neîntreruptă a vieții cu Dumnezeu e sfințenia, e ceea ce putem trăi, pentru că putem fi Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi, la Dumnezeiescul Botez, am fost sfințiți de Dumnezeu prin slava Lui și nu trebuie să facem altceva decât să rămânem întru sfințenia Lui. Pentru că a fi creștin înseamnă a fi Sfânt, a trăi în sfințenie tot timpul.

Numai că sfințenia nu înseamnă imobilitate! Sfințenia nu e o poză, nu e ceva din afara mea, nu înseamnă părerea altora despre mine, ci sfințenia este cum arăt eu în mine însumi, când sunt cu Dumnezeu tot timpul. Sfințenia e taina mea, e viața mea cu Dumnezeu, e umplerea mea mereu de slava Lui și de teologia Sa cea îndumnezeitoare, e bucuria și împlinirea mea continuă.

Tocmai de aceea, când cineva îi vede pe Sfinți, nu îi vede din afara lor, ci din lăuntrul lor! Și ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii în slava lui Dumnezeu de care Sfinții sunt plini. Ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii și tu unul dintre ei. Și dacă ești unul dintre Sfinții lui Dumnezeu, atunci nu vrei în niciun fel să îi minimalizezi pe Sfinți, chiar dacă vei vedea și unele mici lipsuri, mici scăderi, mici păcate ale lor. Pentru că și tu ai conștiința păcatelor tale celor multe și mari. Iar Sfinții sunt prietenii tăi, sunt ajutătorii tăi, sunt mijlocitorii tăi în fața lui Dumnezeu, sunt învățătorii tăi în fiecare zi. Și pe măsură ce îi vezi pe ei, te vezi și pe tine însuți. Și această cunoaștere dumnezeiască de sine, această cunoaștere prin slava lui Dumnezeu, e cea care ne ajută în mod real pe calea mântuirii noastre.

Una e să vrei o anume viață și alta e să trăiești viața care te împlinește. Și mi-am dat seama din înțelegerea oamenilor, că mulți se înhamă la o viață care nu e a lor, care nu e pentru ei, dar o aleg pentru că le place. Mulți s-au făcut Monahi sau Preoți sau Episcopi pentru că le-a plăcut, dar nu pentru că îi împlinește această viață. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii aleg ceea ce le place, dar nu ceea ce îi împlinește. Și ca să fi ales ceea ce te împlinește, ar trebui să fi ales duhovnicește acea viață. Să fi ales modul tău de viețuire împreună cu Dumnezeu, văzând în mod profund ce îți face un nespus de mult bine.

– Și care e diferența dintre a alege ceea ce îți place și a alege ceea ce îți face bine, ce te împlinește?

– E una enormă! Pentru că atunci când tu alegi ceea ce îți place, alegi tu, omul cu privire mărginită, care nu înțelegi ce e bine pentru tine. Dar când asculți voia lui Dumnezeu, când Îl lași pe El să te învețe ceea ce te împlinește, atunci alegi ceea ce pare defavorabil pentru tine la prima impresie, dar care, pentru tine, e o împlinire enormă. Pentru că tu cauți ceea ce nu văd oamenii, ceea ce nu strălucește, ceea ce nu te izbește din prima, dar care, atunci când îți revelezi viața din interior, este o minune copleșitoare.

La prima impresie, Preacurata Stăpână a fost închisă în Templul din Ierusalim între 3 și 12 ani. Închisă între niște ziduri timp de 9 ani de zile. Dar când ți se revelează curăția și sfințenia vieții ei celei mai presus de Îngeri, când auzi că numai la ea, din toată lumea, a venit Domnul și S-a întrupat din pântecele ei, pentru că doar pe ea a dorit-o, atunci rămâi fără glas. Pentru că tu nu te-ai așteptat să iasă nimic bun din închiderea între niște pereți. Căci mulți se plictisesc, pentru că ei cred că n-au ce face toată ziua. Dar n-au ce face, pentru că n-au început să facă lucruri reale pentru ei, pentru mântuirea lor. Căci dacă ai începe să te nevoiești pentru mântuirea ta, n-ai mai avea chef de somn, pentru că ziua ți s-ar părea prea mică pentru câte ai de făcut. Dar tocmai pentru că n-ai început să fii serios cu viața ta, ai atâta timp de pierdut. Căci dacă ai fi serios cu tine, n-ai avea niciodată timp liber. Sau ți-ai lua liber când n-ai mai putea să mai trăiești de atâta oboseală și epuizare, așa cum s-a petrecut cu mine.

Când cineva m-a întrebat ce am scris și publicat până acum și i-am arătat cărțile scrise sau editate de către mine, el mi-a spus că sunt un alt Origen – numele său real este Orighenis [Ωριγένης][2] –, în sensul că scriu și public mult ca și acela. Însă eu scriu pe măsura la cât pot, la cât timp am, pe măsura luminărilor lui Dumnezeu în viața mea. Și nu sunt împlinit cu cât scriu și public, pentru că s-ar fi putut și mai mult. Dar când un om își vede de viață, de tabieturi, de afaceri și mai scrie din când în când câte o carte, e normal să fie bulversat de către tine, care scrii zilnic. Dar pentru mine, care scriu zilnic, nu e o mare împlinire că scriu câteva pagini, pentru că eu aș vrea să scriu zilnic câteva zeci de pagini. Și pentru că asta nu se petrece, eu mă simt neîmplinit ca scriitor, deși producția mea de carte e mare. Pentru că știu de ce sunt în stare, iar, pe de altă parte, trebuie să accept cât pot să scriu în fiecare zi. Iar a accepta ceea ce poți să faci înseamnă a fi împlinit cu viața ta. Pentru că una e cât ești în stare să faci și alta e cât poți să faci la propriu, în condițiile reale ale vieții tale.

De aceea, uneori scriu și predic în grabă, pentru că n-am mult timp la dispoziție, pe când alteori, având mai mult, mă împlinesc mai mult prin ceea ce scriu, pentru că cercetez noi și noi lucruri pe care le dezbat. Aprofundez lucrurile, așadar. Însă, și dacă le spun pe scurt și dacă spun lucruri în mod aprofundat, dacă mă împlinesc prin ceea ce scriu, eu sunt împlinit. Pentru că am scris în funcție de cât timp am avut la dispoziție, iar ceea ce am scris a trecut prin mine. Iar dacă a trecut prin mine, dacă eu am fost împlinit cu ceea ce am scris, atunci sunt împlinit, chiar dacă eu aș fi putut să fac mai mult. Dar cum să fac mai mult, dacă n-am avut timp? Însă, cât am putut să fac, îmi asum, pentru că mă reprezintă. Și ceea ce mă reprezintă, mă împlinește, pentru că mă umple de binele pe care mi-l doresc.

Așadar, iubiții mei, Preacurata Stăpână ne învață împlinirea în casă, în camera noastră, ne învață împlinirea interioară. Căci și dacă ieșim, și dacă stăm în casă, împlinirea noastră e interioară, e cât bine facem în noi înșine. Strigătul nostru către Dumnezeu, grija noastră pentru înțelegerea voii lui Dumnezeu și pentru curăție și sfințenie, tot binele pe care îl facem e împlinirea noastră interioară. Căci oriunde suntem și orice facem ne simțim bine în noi înșine, atâta timp cât suntem plini de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de pace.

Iar locul nostru de muncă e bun, dacă ne simțim împliniți în noi înșine, adică, dacă putem face lucrurile pe care ni le dorim pe baza lui. Dacă ne putem întreține, dar ne putem și liniști interior, atunci e bun pentru noi, căci el e împlinirea noastră. Și tot la fel stă treaba cu viața pe care ne-o alegem. Căsnicia e după cum ne-o facem noi împreună cu Dumnezeu. Iar dacă simțim ceea ce ne împlinește, adică viața cu Dumnezeu, atunci facem din casa noastră biserica lui Dumnezeu, pentru că nu acceptăm sfaturi care să contravină acestei meniri sfinte a căsniciei noastre. Și când credem că trebuie să ne facem Monahi trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că trebuie să distingem între ceea ce credem că putem face și ceea ce putem în mod real. Iar Monahi, Preoți și Episcopi ajungem pe baza la ceea ce putem face în mod real. Și ceea ce putem face în mod real se vede. Cei care zidesc Biserici și Mănăstiri cu ajutorul altora, dar nu se zidesc și pe ei înșiși, se văd. Și se văd neîmpliniți, pentru că pun căruța înaintea cailor. Căci mai înainte de a face lucruri exterioare trebuie să faci lucrurile interioare. Trebuie să faci în tine pace, trebuie să faci în tine inimă plină de bucurie și de încredere în Dumnezeu și în oameni, pentru ca să poți mișca lucrurile din jurul tău.

Căci lucrurile din jurul nostru se fac și fără noi pe șantier, dacă știm să supraveghem construirea lor, dar lucrurile din noi înșine nu se fac decât de către noi. Și așa cum avem grijă de ciment și de cărămizi și de muncitori și de bani pentru construcții, putem avea grijă și de rugăciune, de milostenie, de iertare, de pace, de bună-înțelegere cu toți. Pe șantier te poți ruga, după cum te rogi la Slujbă: cu aceeași pace și încredere în voia lui Dumnezeu. Pe câmp, la sapă, sau la masa de scris, te poți ruga la fel: cu aceeași bucurie și pace. Poți da la animale rugându-te, poți călători rugându-te, poți face mâncare rugându-te, te poți bucura de Dumnezeu și de oameni și pe patul de spital și în călătorie și la muncă și în concediu, pentru că oriunde ești cu Dumnezeu.

De aceea, a veni înseamnă a rămâne. A veni la Biserică înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, pentru că El e cu noi tot timpul. Și a fi cu Dumnezeu și a călători cu El tot timpul e împlinirea vieții noastre, pentru că n-avem timp decât pentru El. Amin!


[1] Începută la 6. 49, în zi de joi, pe 17 noiembrie 2022. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.

Pastorala Sfântului Sinod la începutul Postului Nașterii Domnului [2022]

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și Preaiubiţilor credincioși
din Patriarhia Română, har, bucurie și pace
de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

continuând o frumoasă tradiție începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022, în Patriarhia Română, ca Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.

Rugăciunea este lucrarea cea dintâi a Bisericii și a credincioșilor ei. Forma cea mai înaltă a rugăciunii, în Biserică, este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie euharistică, prin care aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru toate darurile create de El pentru noi, oamenii, și pentru dobândirea vieții veșnice în Împărăția Preasfintei Treimi.

Urmând îndemnul apostolic: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17), din dorința practicării rugăciunii neîncetate, a apărut și s-a dezvoltat isihasmul, începând cu secolul al IV-lea, ca efort sau nevoință duhovnicească de pacificare a gândurilor și a simțurilor pătimașe sau egoiste, potrivit făgăduinței: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

În strânsă legătură cu modelul de rugăciune oferit de către isihaști, s-a păstrat și s-a transmis, în Biserică, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, denumită și rugăciunea minții sau rugăciunea inimii, care este accesibilă fiecărui credincios pentru luminarea sufletului și sfințirea vieții.

Dreptmăritori creștini,

fiind creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 27), omul se poate desăvârși doar printr-o strânsă comuniune cu Creatorul său. Hristos Domnul, Dumnezeu adevărat și om adevărat, este tainic prezent, prin har, în inima celor care se află în legătură de iubire cu El, potrivit făgăduinței Sale: „unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Prin urmare, rugăciunea creștinului, chiar și atunci când este făcută în singurătate, în casa sau în chilia lui, nu este o rugăciune solitară, ci una solidară, adică în comuniune cu întreaga Biserică aflată în rugăciune și luminată de harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. 2 Corinteni 13, 13).

Credincioșii creștini sunt uniți prin har întreolaltă, iar suferința unuia este purtată de către întreaga comunitate eclesială, potrivit îndemnului apostolic: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) și sfatului duhovnicesc: „Să vă rugați unul pentru altul” (Iacov 5, 16).

În acest sens, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae amintește că rugăciunea „poate fi socotită și ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viața închisă în egoism și în lume la viața de comunicare în Dumnezeu, ca împărăție a Lui. Rugăciunile indică o astfel de transcendere sau o ieșire a omului închis în egoism, spre Dumnezeul Cel în Treime sau al iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieții pământești, drept condiții de pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu” [1].

Rugăciunea fierbinte și stăruitoare este mărturie a faptului că Sfântul Duh este lucrător în om, sprijinindu-l și întărindu-l întru buna lucrare spre dobândirea mântuirii, după cum învață Sfântul Apostol Pavel: „Și Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, ci Însuși Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Astfel, prin rugăciune, omul se unește cu Dumnezeu, făcându-se părtaș iubirii dumnezeiești, iar Dumnezeu, prin harul Său, luminează sufletul omului care se roagă, încât rugăciunea devine conlucrare a omului cu Dumnezeu.

Fără rugăciune adresată lui Hristos nu este Biserică și nici viață creștină, pentru că numai Hristos, Fiul veșnic al Tatălui ceresc, prin harul Duhului Sfânt, dăruiește viață sfântă membrilor Bisericii Sale și îi ajută să rămână în comuniune cu Preasfânta Treime.

De aceea, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul le spune apostolilor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. Dacă rămâneți întru Mine, și cuvintele Mele rămân în voi, cereți ceea ce voiți și se va da vouă” (Ioan 15, 4-7).

Sfânta Scriptură conține atât îndemnul de a ne ruga, cât și exemple concrete de rugăciuni și de oameni rugători. În Vechiul Testament, se menționează despre Enos, fiul lui Set, că este primul dintre oameni care a început „a chema numele Domnului Dumnezeu” (Facerea 4, 26).

În cartea Ecclesiasticul, înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, spune despre omul rugător că: „Inima sa, de dimineață, o înalță spre Domnul, Cel care l-a făcut pe el, și înaintea Celui Preaînalt se va ruga. Va deschide gura sa întru rugăciune și pentru păcatele sale se va ruga” (Ecclesiasticul 39, 6-7).

În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos ni Se face El Însuși pildă de rugăciune. Sfinții Evangheliști amintesc că Iisus a participat la slujbele din sinagogi (cf. Marcu 1, 21), dar au fost și momente când Iisus „Se retrăgea în locuri pustii și Se ruga” (Luca 5, 16).

Tot Domnul Iisus i-a învățat pe ucenicii Săi Rugăciunea Domnească sau Tatăl nostru, îndemnându-i să se roage cu multă stăruință (cf. Luca 18, 1-8). Același îndemn către rugăciune necontenită întâlnim și la Apostolul Neamurilor, care îi povățuiește pe tesaloniceni, zicând: „Rugați-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). În ultimul capitol din cartea Apocalipsa, îngerul se adresează Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan cu îndemnul: „Lui Dumnezeu închină-te!” (Apocalipsa 22, 9).

Prin rugăciune, mintea și inima creștinului sunt permanent îndreptate către Dumnezeu. Rugăciunea, ca prezență și lucrare a Sfântului Duh în omul evlavios, aduce mângâiere, pace și bucurie; ea ne unește cu Preasfânta Treime, izvorul bucuriei și al vieții veșnice, dar și cu Biserica lui Hristos din toate timpurile și din toate locurile. De aceea, când pierdem bucuria și pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie.

Prin urmare, creștinul ortodox trebuie să se roage cât mai mult, fiindcă rugăciunea aduce multă iubire sfântă în inimă, ne unește cu Dumnezeu Cel milostiv, ne ajută să vedem în fiecare om un frate și în fiecare frumusețe a creației un dar de la Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să înfruntăm greutățile vieții și să pregustăm, încă din lumea aceasta, lumina și bucuria Învierii și a vieții veșnice. Nimic nu poate înlocui rugăciunea și nicio activitate nu este mai de preț ca aceasta, fiindcă rugăciunea ne dăruiește inspirație și putere de a rosti cuvântul frumos și de a săvârși fapta bună.

În contextul restricțiilor sanitare din ultimii doi ani, cauzate de situația pandemică, și al problemelor create de conflictul militar din Ucraina, se constată că a sporit practica rugăciunii în viața Bisericii și a credincioșilor. Rugăciunea este izvor de bucurie și de putere spirituală, izvor de pace și de iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri, este respirația spirituală a sufletului. Dacă Îl chemăm stăruitor pe Domnul Iisus Hristos în rugăciune, rostind: „Doamne, mântuiește-ne!” sau „Doamne, scapă-ne!”, atunci El, prin harul Său, vine la noi în suflet, ne luminează și ne întărește. Toate faptele bune și toate gândurile curate sunt roadele rugăciunii credinciosului și ale celor care se roagă pentru el: preoți, părinți, rudenii, prieteni evlavioși.

Iubiți credincioși,

în anul 2022 se împlinesc 1.000 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Simeon Noul Teolog și 300 de ani de la nașterea Sfântului Paisie de la Neamț. Pentru a marca aceste momente solemne din punct de vedere duhovnicesc, dar și pentru a evidenția lucrarea rugăciunii în viața creștinului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2022 Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț. De numele acestor trei mari Sfinți isihaști sunt legate trei perioade importante de înnoire spirituală, din istoria mileniului doi al Bisericii.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) este cinstit de către credincioșii ortodocși, în fiecare an, în ziua de 12 martie. S-a născut și a trăit în Constantinopol și, din adolescență, a intrat în monahism, făcând parte din obștea Mănăstirii Studion, care a dat Bisericii mulți Sfinți.

Aici l-a avut Călăuzitor duhovnicesc pe Cuviosul Simeon Evlaviosul. La vârsta de doar 20 de ani, Sfântul Simeon Noul Teolog a avut prima experiență duhovnicească a vederii luminii necreate, mărturie a râvnei pe care acesta a avut-o pentru viața curată și practicarea rugăciunii.

A fost Părinte duhovnicesc pentru mulți monahi și creștini laici, iar prin învățăturile și exemplul său de viață a contribuit la reînnoirea vieții duhovnicești a epocii. Personalitate puternică, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață despre importanța vederii luminii necreate, a trezviei și a rugăciunii neîncetate în viața duhovnicească.

Receptarea oficială a isihasmului, în veacul al XIV-lea, ca mișcare de înnoire duhovnicească prin rugăciune neîncetată, se leagă de viața și lucrarea Sfântului Grigorie Palama (1296-1359), pe care Biserica îl pomenește de două ori în cursul anului bisericesc, în a doua Duminică din Postul Mare și în ziua de 14 noiembrie.

Încă din anii adolescenței, Sfântul Grigorie Palama și-a asumat o asceză aspră, în post și rugăciune. A petrecut mai mulți ani în Muntele Athos, acolo unde, sub conducerea unor virtuoși Părinți duhovnicești, a fost călăuzit către deprinderea trezviei și a rugăciunii minții.

Potrivit biografilor săi, uneori, în timpul Sfintei Liturghii, fața îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt.

În legătură cu rugăciunea neîncetată, Sfântul Grigorie Palama menționează că „tot cel ce se numește de la Hristos (tot creștinul), în orice ceată ar fi el, trebuie să lucreze rugăciunea neîncetată, după îndemnul apostolesc: «Rugați-vă neîncetat!» […]. Nu doar monahii cei din afara lumii, ci și bărbații, și femeile, și pruncii, și înțelepții, și necărturarii, și toți laolaltă aceasta s-o învețe asemenea, și spre lucrul acesta să-și aibă toată silința”[2].

Pentru viața sa curată și pentru profunzimea învățăturilor sale, Sfântul Grigorie Palama a fost numit „teologul luminii dumnezeiești” sau „teologul harului”.

El a sintetizat învățăturile scripturistice și patristice referitoare la vederea luminii necreate, ca o mărturie durabilă pentru veacurile următoare, și a definit isihasmul ca fiind o învățătură fundamentală a Bisericii Ortodoxe.

Sfântul Paisie (Velicicovschi) de la Neamț (1722-1794) reprezintă cea de-a treia etapă a renașterii isihaste din istoria Bisericii Ortodoxe. Născut în veacul al XVIII-lea, în Ucraina, într-un context de criză a vieții spirituale, în care îndrumătorii duhovnicești lipseau, iar cărțile Sfinților Părinți erau uitate, Sfântul Paisie a ajuns în Țara Românească, unde a fost ucenicul Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Apoi a viețuit 17 ani în Sfântul Munte Athos.

Alături de o obște de monahi athoniți a venit în Moldova, în anul 1763, întâi la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Mănăstirile Secu și Neamț. Sfântul Paisie a desfășurat, împreună cu ucenicii săi, o amplă lucrare de traducere a operelor Sfinților Părinți și marilor asceți, din limba greacă în limbile română și slavonă.

Filocalia a fost tradusă de el în limba slavonă și publicată, în anul 1793, la Moscova. Ucenicii Sfântului Paisie au înființat mănăstiri în Țările Române, în Ucraina și în Rusia, în cadrul cărora au cultivat practica rugăciunii isihaste și au continuat lucrarea de traducere din operele Sfinților Părinți filocalici.

Sfântul Paisie de la Neamț vorbește astfel despre dobândirea foloaselor rugăciunii: „Sfințita rugăciune a minții, după puterea învățăturilor (scrierilor) purtătorilor de Dumnezeu Părinți, lucrată prin harul lui Dumnezeu, îl curățește pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai sârguincioasă păzire a poruncilor lui Dumnezeu și îl păzește nevătămat de toate săgețile vrăjmașilor și de înșelări” [3].

Iubiți frați și surori în Domnul,

cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Nașterii Domnului, cunoscut și ca Postul Crăciunului. Această perioadă este, în primul rând, una de pregătire, de rugăciune, de sfințire a sufletului și a trupului nostru prin Spovedanie și Împărtășanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie.

Faptele milosteniei creștine sunt roade ale rugăciunii, pentru că rugăciunea este izvorul iubirii curate față de Dumnezeu, de cei dragi și de semeni. Rugăciunea este temelia vieții și creșterii spirituale a omului și izvorul care ne umple de prezența iubirii lui Dumnezeu Cel atotmilostiv.

De aceea, cu multă dragoste părintească, vă îndemnăm să rămâneți uniți prin continuă rugăciune cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, să prețuiți și să cultivați rugăciunea în comunitatea eclesială, precum și în familie și în viața personală.

În contextul crizei prin care trece lumea contemporană, înmulțirea rugăciunii este o necesitate. Ne rugăm pentru pacea între popoare, pentru încetarea războiului și pentru întărirea spirituală a celor ce suferă din cauza acestuia.

Totodată, să-i ajutăm în continuare pe cei aflați în nevoie, să devenim pentru ei mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel Care îi ocrotește și le dăruiește putere, răbdare și nădejde tuturor oamenilor.

Astăzi, când în jurul nostru vedem semne ale morții fizice și spirituale: lăcomie și violență, suferință și nesiguranță, sărăcie și indiferență, să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor, săracilor și a celor îndoliați și întristați.

Ne adresăm preoților și credincioșilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate și la centrele eparhiale, colecte de alimente, haine și medicamente. Acestea vor fi distribuite celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor defavorizate sau cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești la această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți românii, din țară și din străinătate, dăruindu-le sănătate și mântuire, ocrotindu-i de tot răul și întărindu-i în tot lucrul bun, spre bucuria Bisericii noastre și a poporului român de pretutindeni.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și
Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei
și Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timișoarei
și Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,
Mitropolitul Basarabiei
și Exarhul Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român
al Europei Occidentale
și Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român
al Statelor Unite ale Americii
și Mitropolitul Ortodox Român
al celor două Americi

† Nifon,

Arhiepiscopul Târgoviștei,
Mitropolit onorific
și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Calinic,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului
și Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

Episcopul Hușilor

† Lucian,

Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

Episcopul Ortodox Român
al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei
și Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Nestor,

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Ieronim,

Episcopul Daciei Felix

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român
al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român
al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român
al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român
al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Nichifor Botoșăneanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Iașilor

† Ilarion Făgărășanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Benedict Bistrițeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu-vicar
al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


Note:

1. Dumitru Stăniloae Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, p. 9.

2. Filothei al Constantinopolului, Encomion la Sfântul Grigorie Palama (Ἐγκόμιον εἰς ἅγιον Γρηγόριον Παλαμᾶν), în PG 151, col. 573CD.

3 Sf. Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovnicești, selectate și traduse în limba română de Valentina Pelin, cu o prefață de Virgil Cândea, vol. II, Ed. Doxologia, Iași, 2010, p. 173.

Pastorala în format PDF!