Justeţea penibilului şi impardonabilul incredibilului

un tarm de mare

Atunci când oamenii nu mai au ruşine de nimeni încep să apară pe stradă monştri. Tot la fel, „când ţara te vrea prost”, incredibilul atinge cote, care nu se pot scuza. Un articol, care pledează cu încredere, pentru oamenii, care nu vor să fie, până la sfârşit, animalele de povară ale demonilor.

Simţul ruşinii nu este o cicatrice din „timpuri imemoriale”, de care trebuie să ne dispensăm cât mai repede. Nu este nicio pată pe cămaşă, de la o muscă, care şi-a făcut treaba mare pe bunătatea noastră de ţoală şi de care ne ferim să vorbim cu alţii.

Când ne simţim penibili în faţa propriei noastre oglinzi, atunci suntem josnici. Dacă roşim, fără doar şi poate, am făcut lucruri de care ne e teamă să vorbim cu gura până la urechi sau să ne mândrim cu ele.

Dacă ne e ruşine mare, groaznică, de noi înşine, înseamnă că mai e ceva de recuperat din biata noastră fiinţă. Cât mai suntem sensibili, chiar şi pentru dementul nostru egoism, pentru avariţia noastră de mare lux, atunci mai avem o şansă reală pentru a fi oameni.

Şi dacă suntem oameni sau încercăm să ne reabilităm, să devenim din pătimaşi raţionali, cu dreaptă cugetare, atunci incredibilul, monstruosul pe care îl auzim, cu care intrăm în contact, nu ne mai miră.

Monştri apar atunci, când nu mai au ce pierde, pentru că au pierdut tot. Şi nu în a pierde ar sta marea durere, ci în a crede, că nu mai poate fi schimbat nimic din ceea ce s-a făcut, din cine suntem. Monstruozitatea este aberaţia care urmează nihilismului.

După ce ai negat tot ce se poate nega şi nu îţi mai pasă de nimic, poţi să faci orice. Însă această virilitate falsă a puterii absolute e una din fantasmele cu care demonii îi conduc pe oameni, spre momentul dramatic de a-şi pune capăt zilelor.

Ca să te sinucizi trebuie să crezi că nu mai crezi în nimic, că nimănui nu îi pasă de tine. Ca să detonezi o bombă într-un mall imens sau într-un stadion ticsit de oameni, trebuie să crezi că realitatea e o joacă fără urmări cauterizante.

Şi ai simţul irealităţii, când parcurgi, treaptă cu treaptă, sinuciderea de sine, omorârea omului interior. Fiecare păcat de care noi glumim spumos, fiecare idee falsă la care ambalăm toate motoarele fiinţei noastre, fiecare modă care ne mănâncă atâta energie, omoară, lin, ruşinea din noi, adică oferă societăţii monştri pe bandă rulantă.

Discrepanţa dintre omul smerit de la ţară, agramat şi lovit de boli şi neajunsuri de tot felul şi orăşeanul care butonează toate posturile, pentru că nu are cui să ţipe că este şi el om, este evidentă în România.

Ştim foarte bine, că instabilitatea emoţională a intelectualului fără credinţă în Dumnezeu, fără certitudini, ia calea psihologului, a psihanalistului (dacă vrea să recunoască, că lucrurile nu merg prea bine cu el) şi că omul credincios, smerit, de multe ori de condiţie modestă, emană o frumuseţe liniştită, de care ai nevoie, ca de o plimbare prin pădure.

Nu spun acum, că toţi care vin la Biserică sunt deodată Sfinţi şi că niciunul dintre ei nu mai are probleme cu doldora. Dimpotrivă, cei care se aproprie de Dumnezeu au şi mai multe probleme şi dacă sunt puţine, ori oamenii, ori dracii, le inventează cât mai multe, ca omul să se simtă întotdeauna în priză.

Însă omul credincios are o nădejde, are certitudini, are o respiraţie frumoasă, venită dintr-o inimă liniştită. Trebuie să savuraţi un astfel de moment de candoare duhovnicească şi îmi veţi da crezare, mie, preotului care a scris aceste rânduri, că e penibil să nu ai certitudini şi stabilitate în viaţa ta personală.

Dacă ruşinea este un martor imparţial al unor realizări porcoase, atunci incredibilul de a fi nesimţit, de a fi infractor, de a fi indecent până în pânzele albe, nu se iartă uşor, chiar dacă se poate uita repede.

Un om care le face pe toate, care răstoarnă pe gât toată murdăria de care poate fi în stare, e un monstru sau un om care se poate înfiora. Dacă nu crede că nu mai are nicio şansă, atunci se poate înfiora de cât de impardonabilă e viaţa lui. Şi această înfricoşare, simţită faţă în faţă cu un dezastru de viaţă, a fost, pentru mulţi, un preludiu al sfinţeniei.

Sfinţenia poate începe de la o simplă constatare: eu sunt urât ca dracul, prin câte am făcut, dar pot să fiu frumos, ca Dumnezeu, dacă mă pocăiesc pentru toate. Însă trebuie să mai avem ruşine, ca să ne venim în fire şi, mai ales, să mai avem timp, ca să ne vedem la idei, între atâtea idei contrafăcute, care ni se bagă în cap prin toate metodele.

În ceea ce mă priveşte, cred că oamenii sunt creaţi pentru ca să devină dumnezei şi nu nişte simple maimuţe dresate, care ştiu toate filmele, toţi politicienii, toate CD-urile de manele pe de rost, dar nu îşi ştiu Dumnezeul şi nu se cunosc nici cât negru sub unghie.

Cred în oameni şi mă rog pentru oameni cu strângere de inimă şi cu multă dragoste, chiar dacă oamenii nu îşi dau mari şanse. Mă rog pentru monştri cu faţă umană ştearsă, depreciată, pentru că eu cred, că harul lui Dumnezeu e mai puternic decât orice virus mediatic şi decât orice imbecilizare sistematică, dictată de sus. Şi, tocmai de aceea, scriu despre normalitatea de a-ţi recunoaşte ruşinea, dar şi despre impardonabilul oricărei existenţe pângărite de monstruozitate.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Suntem oameni pândiţi non-stop de obsesii şi blasfemii

sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini”            (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experenţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffitti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!


[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf.

http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Preotul lumii postmoderne: un prestator de servicii sau un părinte harismat?

img_8059.jpg

Când sari din băncile facultăţii în reverenda neagră, care îţi astupă, în primele zile, respiraţia sau te incomodează când mergi, pentru că uneori calci pe ea, nu ai senzaţia că ai intrat într-o lume, care nu te vrea decât lacunar, ci eşti înmiresmat de o bucurie, care tocmai a căzut peste tine, de harul lui Dumnezeu, care te face să vezi numai binele din oameni.

Hirotonia întru preot, aşteptată cu o inocenţă a inimii, face din tine o fiinţă întraripată, dar care merge pe pământ, cu mâini atât de curate, încât Îl ţine pe Domnul în ele şi din mâinile căreia curge har, când sfinţeşte ceva sau când binecuvintează pe creştetul capului.

Prin mâinile episcopului tău a intrat în tine harisma preoţiei, această mare grandoare, în faţa căreia omul smerit se pleacă şi te cinsteşte, sărutându-ţi mâna şi cerându-ţi să te rogi pentru el, iar ceilalţi, duşi de valul unui exhibiţionism maleficios, îţi arată cât de insignifiant e preotul unei lumi, care a făcut din Dumnezeu o fiinţă periferică.

Înveţi repede diferenţa dintre smeritul creştin ortodox şi credinciosul ortodox cu o credinţă diluată, care a făcut din fiinţa lui un bazar, un melanj religios de toate categoriile sau între amatorul de senzaţii religioase şi apaticul, agnosticul, nihilistul religios, răzvrătitul de mare vervă sau segregaţionistul de orice fel.

Vei fi chemat să faci sfeştanii, exorcizări, sfinţiri de case şi de maşini cel mai adesea. Slujba este aceeaşi pentru toţi, dar modul în care te percep unii sau alţii îţi creează tot felul de indispoziţii. Chiar şi cel mai apropiat de Biserică îţi va da, uneori, senzaţia dureroasă, că tu nu eşti decât un antreprenor al harului, care îl serveşti când vrea el, la ora pe care o vrea, pe care te plăteşte mizerabil, cel mai adesea, şi care trebuie să nu îl dezavantajezi cu nimic.

Deşi eşti primit cu apelativul de „Părinte”, rareori în mintea celui care te salută astfel tu eşti un Părinte autentic. Se antepune între mine, ca preot, şi credincios, multipla literatură orală despre păcatele preoţilor sau neputinţa lui de a sesiza imediat persoana ta, lăuntricitatea ei.

De fiecare dată eu mă raportez în mod direct la om, la nevoile adânci, reale, ale sale. Îl iau aşa cum este el cu adevărat, în adâncimea lui, fără parafă socială, dezmărginit de păcatele lui, de neştiinţa lui, de conjunctura în care îl găsesc.

Însă el mă priveşte ori ca pe cineva căzut din cer, care nu are nimic de-a face cu adevărul acestei lumi şi care nu ştie decât să facă slujbe ori ca pe un funcţionar ecleziastic, care face slujbe, în  mod exclusiv, pentru că este interesat material iar slujbele mele sunt cerute pentru că aşa e obiceiul sau pentru că aşa s-ar putea atrage norocul în casa lui.

Sunt o fiinţă interpretabilă ca preot. Când merg pe stradă îmbrăcat în reverendă trec, de câteva sute, mii de ori, prin tot felul de abordări ale fiinţei mele.

De la o privire sfioasă asupra mea, de mare cuviinţă, pot trece imediat la o privire arogantă, care mă transformă într-o fiinţă indezirabilă sau devin imediat un bufon sau o sperietoare de care te temi, un sfânt puţin mai încolo, pentru ca să cad, mai apoi, în plasa unei lamentabile indiferenţe.

Cel mai adesea, indiferenţa este stratul subţire, de vopsea, al feţei, sub care stă un ochi foarte atent, care te feliază ca pe un peşte. Acel ochi vrea ca să vadă, dacă în tine e ceva preoţesc. Cu tot ateismul nostru lamentabil avem în străfundul nostru o teamă şi o veneraţie criptică faţă de preot.

Recunoaştem în el sfinţenia lui Dumnezeu, faptul că acest om nu e unul ca toţi ceilalţi. Dacă îl suspectăm sau dacă îl renegăm, dacă aruncăm asupra lui toată responsabilitatea ireverenţelor noastre sau vrem să vedem în fiinţa lui toată sfinţenia de care nu vrem să fim capabili, aceasta se datorează faptului că el e un Părinte harismat, un Părinte care ne facilitează, prin fiinţa lui, o relaţie personală cu Dumnezeu.

Harul care vine prin rugăciunile sale, care sunt rugăciunile Bisericii lui Dumnezeu, este aerul care ne face din nou să ne placă viaţa, să ne placă dinamismul şi frumuseţea ei încântătoare sau, ca să limităm acţiunea lui, la răspunsul unui om venit în treacăt la Biserică, harul acesta ne face bine, ne mai linişteşte, ne aduce pace în casă.

Există însă posibilitatea, ca preotul să se piardă sub avalanşa atâtor responsabilităţi megatonice. Sucombi sub greutatea epitrahilului, dacă uiţi că preotul lui Dumnezeu e cu adevărat preot, când nu se dezice de vocaţia lui. De aici şi îngăduinţa noastră faţă de credincioşi, dar şi lipsa de respect a multora faţă de noi.

Însă credinciosul smerit simte, că harul lui Dumnezeu vine şi prin mâna celui pe care îl ştie, în mod explicit, ca un preot „mai de lume” sau „ca vai de lume”. Nu i se pare că simte harul lui Dumnezeu, ci chiar îl simte, când slujeşte preotul. Are în sine sentimentul că se află în Biserica lui Dumnezeu şi că ea nu e o simplă asociaţie de oameni, ci un trup divino-uman, o lume unică, plină de har, în care harul astupă toate slăbiciunile şi neputinţele noastre, dacă ne smerim şi plecăm capul în faţa lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, preotul nu poate fi aliniat niciodată în rândul unor funcţionari seculari. El e un Părinte care sfinţeşte, pe cei pe care-i educă şi pe care-i conduce. El este un nexus între cer şi pământ la propriu. Societatea postmodernă poate minimaliza funcţia mediatică a preoţilor, poate limita aportul lor direct în societate, restricţionând canalele mass-media pentru segmentul religios.

Însă preotul va fi un factor de coeziune în orice situaţie, care explicit sau underground, umple lumea de harul dumnezeiesc, care se coboară în el sau în cadrul slujbelor sale. El va face întotdeauna slujbe universale, care vor cuprinde în ele rugăciuni pentru toată lumea, pentru toţi viii şi adormiţii planetei.

Chiar şi când nimeni nu mai crede în preot, atunci va crede el că lumea este cuprinsă în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă este o copilă prostuţă şi frivolă.

Preotul va fi mereu un indispensabil. Oricum l-am caracteriza noi şi oricum ar fi el, face minuni pe care nicio ciocolată cu cremă sau un DVDplayer nu le va poate face, deşi sunt amplu mediatizate. El va fi rugul de foc nestins, dintr-o lume tristă, care îşi freacă mâinile, de frig, întru iglu.

Pr. Drd.  Dorin-Octavian Picioruş

Limba română este pentru om, nu omul pentru limba română

Limba română este acea limbă latină vorbită defectuos, în raport cu varianta ei literară, (la care se adaugă elemente lingvistice mai vechi şi mai noi, caracterizabile prin aceeaşi trăsătură „non-academică”), de-a lungul vremii, de către locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cunoscut îndeobşte sub numele de România. Pe scurt şi în mare, aceasta este definiţia limbii noastre, regăsită în toate manualele de istoria limbii române: limba română este o latină vulgară , (respectând opţiunea majorităţii lingviştilor pentru proporţia covârşitoare a elementului său latinesc). Această definiţie se predă în toate facultăţile cu profil filologic şi pe aceasta am învăţat-o şi eu. În acelaşi fel este formulată şi definiţia limbii franceze, şi a celei spaniole, portugheze, etc.

Cu alte cuvinte, vorbind în termeni mai puţin specializaţi, pe înţelesul tuturor, o limbă este creată de oameni pentru oameni. Limba română, ca şi toate celelalte limbi ale pământului, nu este decât o entitate lingvistică în mişcare neîncetată, într-o continuă transformare, şi acest domeniu lingvistic este printre puţinele în care regulile sunt făcute pentru a fi, dacă nu neapărat încălcate, cel puţin periodic modificate. O limbă nu este creată de instituţii de învăţământ şi nici de foruri academice: acestea numai constată evoluţia limbii, constată existenţa unor reguli, dar şi mobilitatea lor excesivă, de care oricare dintre cercetătorii în domeniu este extrem de conştient.

În aceste condiţii, voi aduce discuţia spre ceea ce mă doare mai mult, şi anume spre faptul că există persoane prea puţin avizate şi prea puţin conştiente de relaţia intimă a omului cu limba pe care o vorbeşte, dispuse a repartiza etichete ireverenţioase sau chiar maliţioase şi jignitoare asupra unor vorbitori, scriitori sau traducători ce manifestă opţiuni personale pline de originalitate, surprinzătoare, în exprimarea acelei incandescenţe interioare a trăirii şi a experienţei lor, din care rezultă adesea acea aritmie a cuvintelor care deranjează urechile academic-cuminţi (dar, de multe ori, nici măcar academic, din păcate!) ale celor cu inima rece.

Foarte mulţi dintre noi am rămas la faza infantilă, şcolărească şi scolastică, în acelaşi timp, de a crede că cineva (poeţi, scriitori, savanţi, etc.) ne-a făcut nouă limba, iar noi nu trebuie să ieşim din cadrele impuse de regulile din manuale, ceea ce, pare-se ar însemna o adevărată blasfemie: ar însemna să călcăm sâmbăta, acea „sâmbătă” a fariseilor şi cărturarilor, iar nu adevărata odihnă pe care Dumnezeu a lăsat-o oamenilor. Însă noi trebuie să înţelegem creştineşte că e nevoie să ne odihnim în limbă, să ne odihnim duhul vorbind şi să odihnim şi pe alţii şi nu să împlinim legea, fără milă! Mulţi vorbesc corect gramatical, dar nu odihnesc pe nimeni prin cuvintele lor.

Limba e un „organ”, un „mădular” al omului, deşi cuvântul este imaterial, inefabil. Ea este unul dintre aspectele cele mai pregnante ale umanităţii noastre, ale firii noastre, este un „peisaj” al duhului şi al raţiunii noastre, expus privitorilor, un „vernisaj” al interiorului nostru prin care alegem să ne facem cunoscuţi aproapelui într-un fel sau altul. Ea este tot atât de unică pe cât este omul de unic. A atenta la unicitatea expresiei, a refuza dreptul cuiva de a ieşi din şabloane lingvistice impersonaliste, înseamnă, într-o exprimare care poate părea unora prea dură, a atenta la unicitatea creaţiei lui Dumnezeu.

Spuneam mai devreme că limba nu este creaţia cuiva, dar fără ca să fie un non-sens sau un paradox în cele ce spun, ea este creaţia Cuiva, a lui Dumnezeu Însuşi, a Cuvântului care dăruieşte „cuvânt cu putere multă” şi a Duhului care insuflă viaţă: „ Duhul este cel ce dă viaţă. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. ” (In. 6, 63). Omul îi este îndatorat lui Dumnezeu nu numai pentru viaţa sa, pentru sufletul şi trupul său, ci şi pentru tot ceea ce ştie. Se spune de obicei că omul a „inventat”, dar dacă ne uităm mai bine, el n-a „inventat” şi nu a „creat” nimic singur. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu, el şi-a confecţionat o centură din frunze de smochin (Fac. 3, 7), dar haine, acoperământ cu adevărat i-a făcut tot Dumnezeu (Fac. 3, 21). Cercetând legile din Vechiul Testament, vom observa că Dumnezeu l-a învăţat pe om şi cele mai mici amănunte ale comportamentului său, mergând până la igiena personală, până la cea mai intimă curăţenie de care avea nevoie ca să nu se îmbolnăvească. Iar artist l-a făcut pe om tot Dumnezeu, când i-a dat har lui Beţalael pentru a făuri cortul mărturiei (Ieş. 31, 2-5).

Cu atât mai mult, darul cuvântului, harul cuvântului frumos l-a dat omului Dumnezeu. Adevărata mărturie despre limba sau vorbirea frumoasă a cuiva nu o dă gramatica, părelnic impecabilă, ci o dă sfinţenia vieţii lui. Vedeţi sfinţenia vieţii şi veţi afla viul limbii de care se slujeşte cineva, veţi întrezări prin el frumuseţea Duhului mai presus de care nu există frumuseţe!

Cea mai frumoasă limbă, expresie, de pe faţa pământului se găseşte în de Duhul Sfânt insuflatele Scripturi. Dumnezeu vorbeşte cu noi limba cea mai dulce, rosteşte cuvintele cele mai adânci şi mai poetice. Poezia este un veşmânt al limbii pentru că este mai întâi un dar al lui Dumnezeu de care se bucură sufletele sensibile, iar Sfinţii, ca cei mai sensibili dintre oameni, sunt cei mai mari poeţi, după cum spunea Fericitul Porfirie Bairaktaris. De aceea cred că ar fi bine ca fraţii noştri înfierbântaţi prea tare de postura lor de gardieni ai corectitudinii limbii academice, să se gândească de două ori înainte de a trece cu tancul ne-simţirii lor duhovniceşti, peste florile cuvintelor smerite şi peste roua sudorii altora.

Limba nu este apanajul nimănui – şi tocmai cei mai mari artişti şi poeţi, precum Eminescu sau Nichita Stănescu au recunoscut aceasta de multe ori –‚ pentru că este un dar al lui Dumnezeu. Ea nu poate fi confiscată de reguli, pentru că libertatea ei e garantată de libertatea duhovnicească a omului. Nu de libertatea de expresie a societăţii democratice, nu de pretinsa libertate a omului de a se prostitua moral, de a se demoniza chiar, „garantată” de democraţie şi de libertinajul moral şi spiritual al societăţii noastre care se rupe cu bună ştiinţă de Dumnezeu, ci dimpotrivă, numai de libertatea duhovnicească. Însă o parte dintre fraţii noştri ortodocşi uită acest lucru şi îşi amintesc numai de faptul că ei îl au împărat doar pe Cezarul, adică o cultură ale cărei reguli nu sunt duhovniceşti, o cultură care are la temelie valori umane şi nu divino-umane, împotriva căreia ei se declară luptători, dar adoră să fie consideraţi ca făcând parte dintre „elite” culturale. Şi, să fim sinceri, acesta este motivul pentru care „intelectualitatea” lor caută să se afirme generos, măcar în sens distructiv, pentru că în sens ziditor nu se pricep la fel de bine să o facă.

Există o lege nescrisă, a bunului simţ, care îndeamnă pe om, de la sine, să nu critice şi să nu scuipe peste ceea ce el nu poate să facă sau îi e lene să încerce să facă. Dacă am respecta-o mai des, dacă nu am avansa cu bocancii în intimitatea creatoare a celor care scriu sau traduc, dacă am încerca să nu terfelim sensibilitatea gingaşă a trăirii lor şi nu am arunca golăneşte cu praştia în porumbelul înălţării lor spre Dumnezeu, ar fi mai bine. Ar fi mai bine pentru ei şi pentru noi şi pentru poporul ortodox care aşteaptă apele prospeţimii duhovniceşti să inunde sufletele noastre arse de lipsa de ingenuitate a demonismului refractar la Frumos şi Adevăr, care dă buzna în viaţa noastră prin mesaje obsesive, reflectorizate de o societate care a fost învăţată să se obişnuiască şi să aprecieze urâtul, sub toate formele.

Noi, creştinii ortodocşi, spunem că iubim comuniunea, dar căutăm să zdrobim pe cei care nu joacă după reguli care nu sunt ortodoxe. Mai bine ar fi să nu mai hulim pe cei cărora Dumnezeu le dăruieşte râvnă să scrie şi să traducă şi nici limba noastră sfinţită cu lacrimi şi sudori duhovniceşti, aşa cum răsare ea din strădaniile acelora, pentru că cei care au mlădiat-o, insuflaţi de Duhul Sfânt, unii ca Sfinţii Dosoftei, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul, nu ne-ar aproba într-un asemenea demers coroziv duhovniceşte. Toleranţa şi dragostea ne stă mai bine nouă tuturor.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Graba de a nu părea diletant

Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.

Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.

Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.

Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.

Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.

Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi  dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.

Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.

Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.

Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.

Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.

Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.

Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.

Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.

Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.

Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.

Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.

Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.

Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.

O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş