Cine nu suporta interioritatea Bisericii lui Dumnezeu?

In primul rand cei care au o abordare sociologica, culturala, filosofica sau economica a rolului Bisericii in societate. Sociologul se va uita la numarul de oameni pe care il formeaza corpul Bisericii, poporul lui Dumnezeu si impreuna cu economistul, vor fi interesati de banii pe care ii manipulam sau ii strangem din slujbe si cotizatii. Omul de cultura va fi interesat de cartile pe care le producem sau de tezaurul de carte teologica al trecutului, ca si de arhitectura dumnezeiasca a Bisericilor noastre, pe cand filosoful va incerca sa puna rational, sa cocoloseasca pe Dumnezeu, in limitele unei abordari rationaliste. Toti acestia vor vedea partial Bisrica sau ii vor intelege dintr-un anume unghi de vedere existenta.

Nu suporta Duhul Bisericii, se intelege,si am spune-o pe scurt, cel care nu este membru viu al Bisericii si care nu se umple in ea de darurile cele vesnice ale lui Dumnezeu. Adica nu inteleg adancimile vii ale Bisericii, cei care nu experiaza viata dumnezeiasca a Treimii in Biserica, adica insasi fundamentul si esenta Bisericii in lume.

Cei care nu inteleg Biserica au privirea blocata de tot felul de cortine de fier care le stau inainte. Mai intai de toate se tamponeaza cu cine stie ce pacat al unui membru al Bisericii. Apoi vad in Biserica o ordine pe care nu o inteleg, si nu cam le este proprie si spun ca nu avem nevoie de ea.

Abordarea gay, o abordare sociologica in primul rand, ca si abordarea feminista, doreste de la Biserica o aclimatizare a credintei crestine cu libertatile non-revelationale garantate de un stat democrat, fara culoare religioasa declarata. Penibilitatea acestor dorinte e maxima, atata timp cat nu Biserica le da dreptul la o sexulaitate alternativa sau dreptul de egalitate sociala intre femei si barbati, ci acestea sunt drepturi constitutionale, garantate de legislatia democrata.

Relatia Bisericii Ortodoxe Romane cu statul roman este una amiabila, insa statul roman nu are culoare religioasa, ci numai politica. Cand se dau libertati sau cand nu se garanteaza libertati traditionale, de sute de ani, cel care e in spatele lor este statul roman si directivele UE si Nato.

Eu unul nu ma mir deloc ca popularizarea sexualitatii alternative se grefeaza pe legile statale, dar incalca libertatile oamenilor credinciosi ( de orice factura ar fi ei), minoritatea discriminand astfel majoritatea, dupa cum nu ma mira nici faptul, ca minoritatea mass-media, care isi propune in mod constant sa isi bata joc de credinta, slujbele si Biserica noastra, o face in detrimentul majoritatii celor afiliati constant la viata Bisericii.

Pradele gay sunt acceptate constitutional de statul roman si primesc acordul municipalitatii. Din punct de vedere legal ele sunt realitati ce decurg din asumarea unui etos de viata alternativ, pe care statul le accepta.

Insa tot la fel de legale sunt si marsurile si manifestatiile publice ale celor credinciosi, care au dreptul legal de a-si manifesta credinta si aspiratiile religioase. Mult discutatul articol al noii Legi a Cultelor doreste interzicerea batjocoririi insemnelor religioase si luarea in deradere a ceea ce este sfant pentru cei credinciosi.

Pe cine enerveaza acest text de lege? Pe cei care isi sprijina mentalitatea, doctrina, aspiratiile sociale pe o traditie recenta de denigrare a Bisericii si a etosului ortodox. Pe net se replica dur impotriva noii Legi din partea multor anarhisti, satanisti, rokeri sau artisti postmoderni, tocmai pentru pentru ca mobilul actiunilor lor si al vietii lor este anti-crestin, in special anti-ortodox.

Daca vrem schimbari de mentalitate profunde si sa ne aliniem cu adevarat unei corecte respectari a drepturilor si libertatilor oamenilor, atunci crestinii ortodocsi trebuie sa termine cu atacurile homofobe, care vor eliminarea memebrilor gay care nu sunt ca noi, iar toti cei care au in plan atacuri de destabilizare a credintei ortodoxe, sa se invete cu o mentalitate europena si postmoderna si sa renunte la politica anti-crestina ce au dus-o pana acum.

Cu alte cuvinte, daca Bisericii Ortodoxe Romane, legile statului roman, directivele americane sau europene ii cer o amiabilitate fata de minoritatea gay si nediscriminarea ei, atunci minoritatea gay trebuie sa isi promoveze proiecte proprii, din care sa lipseasca prozelitismul pentru alte orientari sexuale si anti-clericalismul si anti-ortodoxismul declarat.

Insa miscarea feminista, care a creat curentul gay, fiind o miscare sociala, care revendica drepturi sociale si nu religioase, nu se poate tine de planul ei orizontal si va ataca in continuare abordarea divino-umana a vietii omului promovata de Biserica, pentru ca, daca renunta la lupta pentru pluralitatea sexuala, miscarea gay isi pierde cu totul platforma program, fundamentele.

Biserica Ortodoxa Romana nu are planuri speciale de eliminare a minoritatilor sexuale, religioase, etnice din spatiul romanesc si nici nu considera problematica deviationista a minoritatii gay sau altele religii si culte, drept elemente de destabilizare fundamentale a vietii Bisericii.

Noi consideram, pe baze revelationale si nu sociologice, ca sexualitatea pluralista si libertina este un sumum de pacate grave, care denatureaza fiinta omului si care nu au nimic de-a face cu viata de sfintenie spre care tinde orice crestin ortodox. Membrii comunitatii gay stiu si dumnealor acest lucru si stiu ca orientarile lor sexuale sunt alegeri personale si nu realitati constitutive ale omului.

Din literatura oferita de comunitatea gay romaneasca si internationala cunoastem ca dumnealor abordeaza o religiozitate compozita, edulcorata, ca au o intelegere a Scripturii care incurajeaza sexualitatea plurala si ca minoritatea ca atare este foarte recenta. Din punctul nostru de vedere si al statului roman au dreptul sa creada ce vor si sa se comporte cum vor in intimitatea dumnealor, nu insa in detrimentul celor care nu le impartasesc convingerile.

La fel, cei care vor sa slujeasca demonilor, sa se inchine la stele sau la obiecte zburatoare, sa faca altare sexualitatii sau stiintei tehnologice au toata libertatea garantata de statul roman ca sa o faca, numai ca aceste manifestari sa se faca intre adepti, in locuri private, in locatii pentru care platesc taxe catre statul roman si intr-un mod in care nu atenteaza la morala majoritara si la libertatile celorlalti.

Intelepciunea si echilibrul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane s-a vazut in 17 ani prin aceea, ca nu a militat niciodata pentru un anti-protest impotriva unei minoritati sexuale, religioase, culturale sau financiare. Noi nu am folosit inca dreptul legal, dat de statul roman, de a protesta impotriva lezarii imaginii Bisericii, a denigrarii cultului si de minimalizare si bagatelizare a vocatiei si a personalitatii clerului roman ortodox.

Nici alte culte din Romania sau religii nu le-am auzit protestand legal impotriva abuzurilor la adresa imaginii lor.

In concluzie, cerem din partea tuturor o schimbare de paradigma, de mentalitate si nu acuzam pe cei care nu inteleg interiorul Bisericii, atata timp cat nu stiu cat de bun e Domnul, cat de frumoasa e viata duhovniceasca si sfintenia si cat de normali devenim, daca urmam unei Traditii dumnezeisti, creata nu de oameni, ci de Duhul lui Dumnezeu prin oameni. Viata Bisericii este personalizata cu adevarat in cei care sunt memebrii vii ai ei, care isi sfintesc viata in ea si care stiu sa priveasca frumos pe adversarii declarati, pentru ca noi nu avem adversari pe nimeni.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Nostalgia Paradisului la Eminescu şi Creangă

Eminescu şi Creangă au în comun faptul că încearcă să recupereze fericirea pierdută, încearcă să refacă o dimensiune a fericirii supreme, a împlinirii umanului, a regăsirii de sine. Bucuria şi fericirea sunt un dat dumnezeiesc şi gustul lor este unic şi inalienabil.

La Eminescu este evidentă încercarea de a recupera fericirea edenică, de a regăsi iubirea primordială reiterând cuplul primar, în dragostea sa ingenuă, binecuvântată de Dumnezeu, în mijlocul unei naturi feerice care traduce nostalgia după frumuseţea Paradisului.

Dragostea pentru femeie, iubirea este pentru Eminescu un mod de a-şi împlini umanitatea, de a-şi vedea împlinit dorul său de cunoaştere. Cunoaşterea prin iubire este, pentru Eminescu, calea spre fericire.

Pentru Creangă, diacon timp de doisprezece ani, fericirea este regăsibilă în amprenta de neşters a copilăriei pline de bucuria harului, a copilăriei mustind de fericire, de o inexplicabilă, în mod raţional, bucurie, care preschimbă mediul înconjurător, în ciuda sărăciei locuitorilor de la sat.

Amprenta aceasta harică este firul pe care Creangă l-a desfăşurat în „Amintiri”, pentru a regăsi înapoi drumul spre frumuseţe, ingenuitate, candoare, fericire care ţâşneşte din inimă şi îmbracă lumea în veşminte de sărbătoare.

Atât Eminescu, cât şi Creangă dilată universurile în care ei se simt fericiţi, fac enorme dimensiunile acestor spaţii şi a elementelor lor componente, iar de acest lucru nu este capabilă decât fericirea, iubirea, nădejdea enormă că există iubire şi fericire nemărginită, din ale căror izvoare simţeau şi ei că a curs în sufletele lor.

George Munteanu are foarte mare dreptate atunci când afirmă că putem înţelege „Amintirile” ca pe o expresie plenară a „dorului” românesc, în sensul în care a fost interpretată şi opera eminesciană. Iar dorul românesc este expresia dorinţei de reîntoarcere în Rai.

Chiar şi atunci când hiperbolizează defecte umane, când portretizează pantagruelic, Creangă o face în virtutea fericirii interioare pe care o simte inundându-l, a poftei de viaţă şi de bucurie pe care a trăit-o în copilărie şi pe care o rememorează spre asfinţitul vieţii.

Iar bucuria şi exuberanţa nu ţi-o poate da decât nevinovăţia, credinţa neclintită întrr-un bine fără limite, chiar dacă eşti om cu oarecare păcate şi, mai ales, chiar dacă cei din jur nu pot să observe avuţia de nădejde şi de credinţă pe care o ascunde această vitalitate.

Creangă simte că a trăit într-un spaţiu liber, că a trăit bucuria harică a copilăriei, inconfundabilă, iar nostalgia lui este, de fapt, după fericirea pe care a trăit-o omul în Rai, în timpul „copilăriei” omenirii, când omul era curat de păcat şi încă nu căzuse, după cum Eminescu tânjeşte după iubirea sfântă, sinceră, curată, după femeia care să fie ca o icoană şi „candelă aprinsă a iubirii pe pământ”, iubire care să transfigureze pământul şi cosmosul cu puterea ei.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

"Femeia conduce" sau despre minciuna egalitarismului sexual

„Femeia conduce”, sună titlul unei binecunoscute emisiuni TV, însă sugestia pe care o inoculează acest titlu, în sine, nu îmi miroase bine deloc. Nu înţeleg de ce trebuie să conducă femeia, pentru că, deşi formulată echivoc această „ştampilă” sau brand al televiziunii respective, toată lumea înţelege ce conduce femeia: pe bărbat. Asta e şi atracţia, sugestia difuză care trebuie, este îndreptată spre a umple de plăcere, de satisfacţie, femeile care vor să conducă, vor să fie lideri în familia lor, cu orice preţ.

Acest titlu ne traduce însă ceea ce se urmăreşte de fapt, în realitate, şi anume inversarea ierarhiei în familie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Bărbatul trebuie să fie cap al familiei şi al femeii sale, nu femeia trebuie să fie cap. Ea este trup, după cum şi Biserica este Trupul lui Hristos, Care este Capul Bisericii.

Dacă femeia conduce, bărbatul ce trebuie să facă, să ia el locul femeii? Ce înseamnă perversitatea aceasta, dacă nu acelaşi lucru pe care îl practică şi îl reclamă homosexualii şi lesbienele, anume că în cuplu fiecare dintre parteneri îşi asumă ce funcţie vrea: fie pe cea masculină, fie pe cea feminină, care nu este însă identică cu cea biologică, naturală?

Feministele au acuzat „dominaţia” bărbatului şi au cerut egalitatea în drepturi cu bărbaţii, pentru femei. Unde mai este însă egalitatea şi democraţia, chiar din punctul de vedere secularizat al societăţii contemporane, dacă se schimbă o dominaţie cu alta? Cu ce e mai bună dominaţia femeii decât cea a bărbatului?

Personal, nu cred în imaginea idilică a femeii care e toată numai iubire, grijă, delicateţe, suavitate şi candoare, plină de maternitate şi înţelegere pentru tot ce mişcă. Cred că femeile îşi hiperbolizează prea mult şi îşi exhibă demonstrativ delicateţea şi maternitatea, uneori până la cote care pe mine mă exasperează şi nu de azi, de ieri, nici de când m-am întors la Biserică (la 18 ani), ci de când eram foarte mică. Există femei şi femei. Metehne sunt şi la femei şi la bărbaţi, iar femeile aşezate în anumite posturi, când te aşteptai la mai multă sensibiltate, pot fi chiar mai rele decât bărbaţii, şi acest fapt este o realitate, nu o teorie.

Soluţia nu este să dărâmăm ierarhia rânduită de Dumnezeu, ci fiecare să ne vedem scăderile, lipsurile, patimile şi păcatele şi să devenim mai buni, atât bărbaţii, cât şi femeile.

Asta nu înseamnă că, în Ortodoxie, femeile sunt „sclavele” bărbaţilor sau „slugile” lor. Dimpotrivă, acolo unde femeile sunt înălţate până la rangul de „divinităţi”, acest lucru se întâmplă tocmai pentru faptul că sunt percepute ca procuratoare de „extaze” şi „delicii” şi tocmai acest fapt este ceea ce le degradează cel mai tare, le dezonorează.

O femeie se simte jignită, în societatea de astăzi, pentru că trebuie să asculte de bărbat şi nu să îl contrazică şi să se certe toată ziua cu el, numai de dragul de a i se părea că are dreptate, dar nu se simte deloc jignită când e considerată „marfă”, „marfă de marfă”, când se prostituează pentru bani sau pentru daruri scumpe sau pentru un loc de muncă „vizibil” şi confortabil? O jigneşte pe femeie metania sau statul în genunchi la Biserică, dar nu şi poziţia 69, nu şi faptul că este considerată un obiect şi este tratată ca un wc, chiar dacă i se spune că a fost „bună ca o zeiţă”?

Femeii nu i se refuză iniţiativa, dacă aceasta aduce roade bune şi dacă nu contravine liberei voinţe a partenerului, iar în Ortodoxie au existat şi femei care şi-au adus soţii la credinţă sau chiar i-au îmbărbătat la mucenicie sau la a trăi în aspra viaţă călugărească, aşa cum a făcut, spre exemplu, Sfânta Teodora de la Sihla.

Departe de a o înjosi pe femeie, de a o degrada, aşa cum susţinea neoiconoclastul Emil Moise, Creştinismul Ortodox a înălţat cel mai mult femeia, infinit mai mult decât a făcut-o oricare altă religie. În Ortodoxie, cel mai mare om este o femeie, o Fecioară Maică, mai bine zis, care a născut pe Dumnezeu-Omul şi prin care se revarsă harul dumnezeiesc la toată făptura zidită de Dumnezeu.

Creştinismul este cel care a dus la abolirea sclaviei şi la recunoaşterea demnităţii femeii în societate şi în lume, propovăduind că în Hristos nu mai există diferenţă între liberi şi robi şi nici între bărbaţi şi femei, ci toţi au deschisă calea mântuirii, iar cununile biruinţei se dau după nevoinţa fiecăruia şi nu după rang sau după sex sau vârstă, etc.

Cei ce ne vorbesc şi ne proclamă astăzi libertatea, egalitatea, respectul, democraţia, trebuie să ştie şi să recunoască faptul că nu o altă religie şi nici vreo declaraţie a drepturilor omului sau vreo constituţie modernă nu a proclamat aceste lucruri mai înaintea Bisericii Creştine Ortodoxe şi Soborniceşti. Ele ne-au rămas scrise de la Sfântul Pavel răspicat (deşi le-au propovăduit toţi Sfinţii Bisericii) şi nimeni altcineva nu şi le poate impropria decât prin fraudă şi plagiat.

Acest lucru s-a produs datorită faptului că omul care priveşte spre sine fără perspectiva transcendenţei, nu poate să fie decât deznădăjduit, nu poate să proclame despre sine decât concepţii foarte joase, situându-se pe sine însuşi în rând cu animalele şi chiar inferior lor. Prin urmare, numai Dumnezeu Însuşi, venind şi mântuind pe om, a putut să-l ridice, pentru că numai El cunoaşte adevărata lui ontologie, El, Care l-a zidit după chipul Său.

Religiile păgâne nu puteau să conceapă abolirea sclaviei sau ridicarea femeii de la statutul inferior care îi fusese rezervat în Antichitate (să ne amintim numai ce părere proastă avea Socrate despre soţia sa, Xantipa, şi despre femei, în general) şi, la fel, nici Declaraţia drepturilor omului su Constituţia americană sau Constituţiile liberale europene nu ar fi putut fi vreodată redactate dacă nu ar fi existat Evanghelia, dacă Hristos nu ne-ar fi spus cine suntem şi nu Şi-ar fi asumat umanitatea noastră în întregime, afară de păcat, pentru ca nouă să nu ne mai fie ruşine că suntem oameni.

Aşa încât femeia este deplin femeie în Creştinismul Ortodox. Nu „de 3 ori femeie” şi nici femeie care „conduce”, ci femeie care este simbol al înseşi Bisericii lui Hristos, al Miresei veşnice a lui Dumnezeu. Femeie care trebuie să se adâncească în înţelegerea rolului său de a fi „trup” al familiei, în înţelepciune dumnezeiască, ascultând de capul ei, de bărbat.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Again Romania…pana ne dam seama cat de mult o iubim

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=C2iqx_SCxWU]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yllWOreB-ro]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=x-MWVrdWmo8]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=G9PauotiIy0]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tKhe_jpecWg]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=1QGa_1bR7NM]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9lB9vZZ6gcY]
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=ceClTjXUJnU]