Nevroze de rating

362504649_4ed23aa71f.jpg

Cred ca am ajuns mult prea departe cu psihoza ratingului si cu ceea ce facem pentru el. Televiziunile, ziarele, siteurile, blogurile, scad pe zi ce trece, per-total, consistenta informatica,prestigiul pentru munca, normalitatea informatiei si se dedau la cancanuri si pornografie verbala sau imagistica.

Devenim lamentabili din ce in ce mai mult. Se anunta doua noi televiziuni ( Cosmo TV, a domnului Vadim si Becali TV a domnului George Becali), o noua fata a postului Romatica prin doamna Teodora, dar pana unde suntem dispusi sa mergem cu destrabalarea si cu incultura?

Am observat ca difuzarea manelelor a coborat in grila de programe si s-a stabilizat tot mai mult talk-showul si amuzamentul dezmatat. Cand gasesti un interviu normal, o discutie si un zambet cu capul pe umeri este un eveniment.

Ieri am vazut un nou interviu cu doamna Mociornita la National TV si am vazut prin dumneaei, un fel de normalitate care mi-ar placea sa existe mai des pe ecrane. Emisiunea domnului Patapievici de pe TVR Cultural, joia, si Altfel-ul de duminica, ca si Garantat 100% au ramas printre rarerele emisiuni unde poti respira normalitate.

Trebuie sa intelegem odata, ca nu putem merge cu anormalitatea programelor pana la cote insuportabile, si sa mai putem sa fim, in acelasi timp, oameni echilibrati. Acest mod de a fi al omului extremelor e cel mai daunator lucru la nivel personal.

Prea mult dezgust in ceea ce facem sau prea multa facilitate. Scriem lucruri usoare si le mestecam pe nerasuflate. Ne plictisim prea repede de noi si de ideile noastre si in acelasi timp incepem sa uitam foarte repede, de la zi la zi, ce se petrece cu noi si cu lumea in care traim.

Trebuie sa diminuam goana dupa rating! Trebuie sa ne punem pe construit lucruri serioase si sa nu mai fugim dupa a fi primii in top.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Bossuet şi Sfântul Antim Ivireanul sau despre denigrarea iubirii adevărate în profitul mândriei exaltate

325px-jacques-benigne_bossuet_2.jpg

Citind predicile lui Bossuet, ne dăm seama că el este cu predilecţie un panigirist de primă mână, un encomiast, indiferent de natura predicii sale: panegiric propriu-zis, omilie funebră, etc. De fapt, omiliile sale funebre sunt tot nişte panegirice la aşa numite persoane „sfinte”, prin viaţa lor, după cum susţine autorul, chiar dacă ele nu fuseseră canonizate de Biserica Catolică şi nici nu ştiu dacă au fost canonizate vreodată.

Predicile lui Bossuet sunt întotdeauna precedate de un motto biblic – care poate deveni uneori leit-motiv –, omilia fiind încărcată cu nenumărate citate biblice, de preferinţă din Noul Testament. El a fost numit „cel mai mare liric al secolului XVII”. În ce ne priveşte, îl considerăm un reprezentant al catolicismului efervescent şi exaltat.

Din această perspectivă, el priveşte nerealist apariţia confesiunlor protestante, pe care le consideră o pedeapsă dumnezeiască de scurtă durată (Bossuet, „Oraisons funebres”, Ed. La Renaissance du livre, Paris, f. a., p. 15).

Predicile lui au o mare întindere şi nu cunosc pauze sau întreruperi. Numai că Bossuet are o percepţie nelimitată asupra propriilor sale capacităţi oratorice şi teologice („…trebuie să mă ridic deasupra destinului uman, pentru a face să tremure orice creatură la judecăţile lui Dumnezeu” – p. 17) şi cel puţin o percepţie disproporţionată în ce priveşte destinul persoanelor la în mormântarea cărora predică.

Astfel, în „Oraison funebre de Henriete-Marie de France”, el spune că regina, „venind să primească sceptrul Marii Britanii, ea vedea, ca să zicem aşa, undele îndoindu-se sub ea şi valurile supunându-se stăpânei mărilor” (p. 28), şi o compară cu Sfânta Iudita, cu Sfânta Estera, cu Sfântul David (ca umilinţă!), iar durerea aceleia i se părea mai mare decât plângerile Sfântului Ieremia.

În „Oraison funebre de Henriette-Anne d’ Angleterre, duchesse d’ Orleans”, Bossuet consideră adunarea în faţa căreia vorbeşte „cea mai ilustră adunare din univers” (p. 35), iar despre prinţesa moartă şi despre casa regală a Franţei are următoarele cuvinte (care se regăsesc şi în alte omilii): „…ce ar putea fi în univers mai distins decât prinţesa de care vorbesc?” (p. 36); „Văd casa [regală a] Franţei,cea mai mare, fără asemănare, în tot universul” (ibidem); prinţesa „era în mijlocul binecuvântărilor tuturor popoarelor” şi era „ceea ce are universul mai înalt” (p. 37); ea ocupa locul al doilea în Franţa (după regină), „pe care demnitatea unui regat atât de mare îl face să se asemene cu ceea ce este pe locul întâi în estul lumii” (ibid.) şi era „prinţesa cea mai iubită din tot universul” (p. 39).

13620_poza.jpg

În aceste condiţii (şi nu am terminat cu exemplificările), în exegeza românească Sfântul Antim Ivireanul a fost adesea comparat cu Bossuet, în ceea ce priveşte lirismul, poezia stilului, însă unii critici au încercat să facă această comparaţie în defavoarea Mitropolitului nostru. George Ivaşcu apreciază, pe nedrept, că Sfântul Antim „ar fi devenit un Bossuet român, dacă ar fi avut simţul grandios al destinului uman” („Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231).

Credem însă că există o mare diferenţă între ceea ce este cu adevărat grandios şi grandomanie, iar în ceea ce-l priveşte pe Bossuet, este limpede că avem de-a face cu grandomanie, cu exagerări incredibile ale trăsăturilor unor persoane care, în afară de faptul că erau nişte personalităţi nobiliare în epocă, nu mai au nicio altă calitate şi nici nu a mai auzit nimeni despre aceste persoane. În niciun caz ele nu au fost niciodată idolii unei lumi întregi, aşa cum susţine oratorul francez.

Şi Sfântul Antim vorbea despre „stăpâna mărilor”, dar se referea la luna de pe cer, care luminează noaptea şi care era simbol fie al Sfântului Pavel, fie al Luminii dumnezeieşti.

Ne mirăm că George Ivaşcu, văzând la Sfântul Antim „o undă de fanatism şi acea lipsă de supleţe care face dintr-însul un cenzor al veacului” (p. 230), nu vedea, în schimb, niciun pic de fanatism, nici naţionalist, nici religios, la Bossuet. Dacă Sfântul Antim ar fi vorbit în termeni cât de cât asemănători cu cei ai lui Bossuet, despre Stanca Brâncoveanu (+1714) sau despre Pulheria Mavrocordat (+1716), toată critica românească l-ar fi considerat patetic şi deplasat şi executant de temenele la poalele domnitorilor, aşa cum s-a şi grăbit să-l califice în urma parenezei sale în versuri, „Sfăturiri creştine-politice”, dedicate lui Şerban Cantacuzino, în care spune că domnitorul este icoană a lui Dumnezeu pe pământ, deşi nu face decât să dea glas unei străvechi concepţii bizantine.

Dacă ne-am opri numai aici cu exemplificările, şi tot ar fi de ajuns ca să demonstrăm că Bossuet avea un „simţ al grandorii destinului uman” cel puţin „excentric”, că exagera şi era mai exaltat decât se cuvenea să fie.

În ce priveşte stilul predicilor, el poate fi considerat poetic – strict literar vorbind, din punctul de vedere al figurilor de stil – dar nu se poate vorbi de un lirism interior, de un sentiment autentic, ci de un sentiment în mod conştient exagerat, de o hiperbolizare a realităţii obositoare prin redundanţă, mai ales atunci când este vorba de destine umane care nici măcar nu au rămas în istorie şi ale căror nume au căzut în desuetudine şi uitare.

Astfel, în „Oraison funebre de Marie-Therese d’ Autriche, infante d’Espagne”, Franţa este numită „regatul cel mai ilustru care a existat vreodată sub soare, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: în faţa lui Dumnezeu, de o inalterabilă puritate a credinţei…” (op.cit., p. 61) – ceea ce este o exagerare evidentă şi dovedeşte un profund nerealism şi un orgaoliu naţional ce nu este nici pe departe creştinesc.

Iar despre prinţesa decedată se afirmă: „Astfel viaţa sa şi moartea sa, pline de sfinţenie şi de graţie, au devenit o învăţătură pentru umanitate. Secolul nostru nu putea cunoaşte ceva mai desăvârşit, pentru că nu vedea nicăieri unite o asemenea măreţie a elevaţiei şi o asemenea puritate” (p. 59) – cuvinte gratuite despre o ilustră necunoscută, cum s-ar spune, care este asemănată, în privinţa „virtuţilor” sale, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu: Sfântul David, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Avraam (p. 71-74) şi chiar cu Sfânta Fecioară: „Regina, plină de credinţă, nu şi-a propus un model mai prejos decât al Mariei”.

În acelaşi fel, ”Oraison funebre d’ Anne Gonzague de Cleves, Princesse palatine” este „suprarealist”, zicem noi, fiind asemănătoare panegiricului închinat Teresei d’Avila.

Toate aceste predici sunt împănate cu ceea ce în Biserica Ortodoxă ar fi imediat semnalate ca blasfemii la adresa Preacuratei şi a Sfinţilor (cel mai adesea reginele sau prinţesele cu pricina, care s-au pierdut în negura uitării, îi întrec pe Sfinţii Vechiului sau Noului Testament prin „smerenia” sau „iubirea” lor), iar în ceea ce priveşte poezia oratoriei sale, ea este numai o podoabă exterioară, plastică, a predicii, o ornamentaţie stilistică ieftină, atâta vreme cât este falsă, în timp ce lirismul interior al predicilor Sfântului Antim Ivireanul este întemeiat pe adevăr şi este motivat de o dragoste adâncă de Dumnezeu, de toţi Sfinţii şi de toţi oamenii, dragoste pentru şi prin care Sfântul Antim a trăit şi a murit ca un Martir.

Biserica e vazuta numai de catre ochii iubirii

pict0008.jpg

Titlul nostru s-a inspirat dintr-un fragment al Dogmaticii parintelui Serghie Bulgakov, care spunea ca Biserica se vede numai dinauntru, numai de catre membrii ei si se vede numai prin ochii iubirii, ai iubirii de Dumnezeu si de oameni. Vrem sa punctam aici cateva lucruri fundamentale despre viata si experienta Bisericii.

Nevazutul Bisericii si vazutul ei sunt un intreg. Noi apartinem Bisericii, noi oamenii si suntem vazutul ei. Dar vazutul Bisericii, latura vazuta a Bisericii are mult nevazut in ea, multa taina. Viata fiecaruia dintre noi este o taina, pentru ca este o viata traita in intimitate cu Hristos, cu Prea Sfanta Treime si taina noastra este necuprinsa atat de mintea noastra cat si de a altora.

Taina fiecaruia dintre noi e bogatia de viata duhovniceasca, inepuizabila pe care o primim de la Prea Sfanta Treime. Viata noastra e ascunsa cu Hristos in Dumnezeu, pentru ca e viata traita intru Hristos si intru Duhul, intru slava Treimii. Si relatia noastra cu Treimea, a fiecaruia din noi, face parte din nevazutul Bisericii, a Bisericii care e in fiecare dintre noi si care e in toti crestinii ortodocsi intreolalta.

Nevazutul Bisericii intersecteaza vazutul ei, sta in adancimile vazutului ei. Harul Treimii, Sfintii si Ingerii sunt nevazutul Bisericii, care se vede numai cu ochii credintei, cu ochii inimii, prin credinta.

Vederea luminii dumnezeiesti este certificarea faptului ca nevazutul este sesizabil cu ochii inimii, cu inima curata si ca drumul vietii crestine este de a ne odihni intru slava lui Dumnezezeu cea vesnica pentru toti vecii.

Credinta, cum spune Evr. 1, 1, este incredintarea lucrurilor nevazute, este o incredintare despre lucrurile nevazute. Credinta Bisericii, dreapta credinta e cea care te face sa vezi lucrurile nevazute ale credintei, adica lucrurile care se vad in lumina divina, in mod extatic.

Si este asa, pentru ca Biserica e trupul lui Hristos, trupul induhovnicit al lui Hristos, cel plin de lumina, prin tot harul Sfintelor Taine, al Sfintelor slujbe care se fac in ea.

Cine vede numai zidurile Bisericii si oamenii mai mult sau mai putin pacatosi ai Bisericii nu vede nimic din Biserica. Daca Biserica, esenta Bisericii nu ar fi Dumnezeu-omul, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si Biserica nu ar fi o unitate divino-umana, ca si persoana divino-umana a Domnului, atunci Biserica Ortodoxa ar fi o asociatie religioasa oarecare. Iar daca pacatele noastre, ale fiecaruia, ar mazgali sfintenia Bisericii, atunci sfintenia Bisericii s-ar gasi in aceasta lume si nu ar veni de deasupra ei, din vesnicie.

Insa Biserica este trupul lui Hristos Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cuvantul, Care S-a intrupat, a propovaduit credinta mantuirii, a fost insultat si hulit in chip si fel, a fost rastignit si a inviat din morti, S-a inaltat la cer si sade de-a dreapta Tatalui iar in ziua Cincizecimii a trimis pe Duhul Sau cel Sfant peste Apostolii Sai cei Sfinti si prin predica Sfantului Petru s-a format imediat o prima comunitate a Bisericii.

Biserica, deci, a venit din cer si s-a adancit in lume. Hristos intru Duhul, sau, mai bine-zis, Prea Sfanta Treime, harul Treimii este fundamentul Bisericii, venita din cer, dar intrupata in oameni. Biserica, pentru ca vine din cer, transcende lumea, nu e inghitita de lume, nu sufera schimbarea dupa moda lumii , dar pentru ca se intrupeaza in oameni, sta in oameni, prin harul care ne leaga pe toti de Treime, este si in lume, este in istorie.

Tocmai de aceea ea vine in lume si ne trage pe noi in cer, ne face locuitori ceresti, impreuna cu Ingerii, prin aceea ca ne face sa traim curatia, iubirea si sfintenia lui Dumnezeu in trup, in aceasta lume. Prin credinta si harul lui Dumnezeu nu mai avem mintea lumii si nici poftele ei, ci calcam prin Duhul, peste serpii si peste balaurii oricarei patimi care vrea sa ne subjuge.

Si asta, a trai curat, prin pocainta si bucurie duhovniceasca, inseamna a trai in cele ale vesniciei, nevazut pentru oamenii trupesti, care vad numai exteriorul omului dar nu percep launtrul de bogatie duhovniceasca al vietii noastre.

Cand pacatuim credem ca nimeni nu isi da seama ce am facut, ca pacatul trece neobservat. Insa pacatul aduce orbire interioara, ne face sa nu mai vedem bine adevarul lui Dumnezeu si interiorul celorlalti. Daca viata curata ne face sa traim inauntru, inauntrul nostru, bucuria si pacea si curatia extrem de frumoasa a Duhului Sfant, a Mangaietorului, viata dezordonata ne face sa traim in afara, sa fugim de noi, sa nu vrem sa ne intalnim cu noi la modul real.

Si cei care nu vor sa se intalneasca cu ei nu vad nici pe altii cu adevarat. Sau ii vad la modul comic, sarlatanesc, al barfei si al raului, scotandu-le ochii la fiecare fapta rea a acelora. Tocmai de aceea in mass-media noastra nevazutul, sfintenia Bisericii nu se prea vede, nu e observabila, dar ei vad imediat ce pot sa vada, ce este aidoma lor: un preot a fost gasit beat, altii s-au batut ca sa ia agheasma sau au venit sa manance de pomana…

Ura impotriva Bisericii, in mod paradoxal, se naste din nevederea adancului Bisericii, dar din sesizarea lui, asa, ca pe intuneric. De ce este miza atat de mare daca Biserica este o institutie ca oricare alta? Pentru ce suntem caricaturizati tot timpul daca miza nu ar fi cu adevarat colosala? Miza este aceasta: se vrea o lume fara transcendenta, fara nevazut, fara taina, fara adancime.

Daca omul are adancime si are fundament in viata lui, daca nu se teme de orice trasnaie auzita la televizor sau pe net, e greu sa il manipulezi. Dar daca omul nu crede in nimic, daca habar are ca el este adanc, ca poate fi adanc, ca poate fi frumos interior, ca nu trebuie sa stea sa caste toata ziua ochii spre modele umane confectionate in mod artifical, atunci il poti duce cu zaharelul unde vrei.

Miza oricarei anti-eclesiologii este anularea transcendentei din mintea oamenilor si dispersarea grupurilor care au coeziune interioara reala.

Orice stat, caci de aia nu pot elimina Biserica din societate, stie ca Bisericile, oricare ar fi ele, au unitate interioara, daca membrii lor sunt constienti de ceea ce sunt. Statul nu poate anula drepturile Bisericii pentru ca credinciosii lor sunt tocmai marea parte a cetatenilor unui stat. In Romania, a te atinge de Biserica Ortodoxa si a fi in acelasi timp om politic inseamna a te sterge de la sine din competitie. Unitatea interioara a membrilor Bisericii nu trebuie sa fie niciodata subestimata, pentru ca vitalitatea acestei unitati e dumnezeiasca, are fundament in viata Treimii.

Rugaciunea si viata interioara a fiecarui crestin este o forta care sustine stabilitatea acestei lumi, sanatatea ei morala la anumiti parametri, si chiar daca noi, toti membrii Bisericii, nu aratam acest lucru prea evident, nu o aratam tuturor, dinamismul si sfintenia Bisericii sunt coplesitoare pentru intelegere.

Asa ca, din afara Bisericii, viata noastra pare anosta, vetusta, posaca, fara sens, doar pentru cei care nu au ochi de vazut. Insa, din interiorul Bisericii, viata fiecarui crestin ortodox in parte, in drumul nostru catre curatie, catre iertare si sfintenie, este o minune tulburatoare. Omul care nu stie ce este minunea iertarii pacatelor, nu poate sa isi inchipuie ce inseamna sa te simti despovarat de tot raul, de toate obsesiile, de toate murdariile cu care te-ai manjit, asa, dintr-un foc, intr-o clipa.

Prin dezlegarea de pacate a Sfintei Spovedanii devii un om nou, gata nascut, intr-o clipa. Iti recapeti tineretea interioara, flexibilitatea, curajul, entuziasmul dintr-o data. Poti sa te bucuri. In loc sa dai o groaza de bani pe terapie si psihanaliza, harul lui Dumnezeu care vindeca toate, rezolva problemele noastre interioare, cele grave, intr-o clipa, cand omul vine cu tot sufletul spre iertarea lui Dumnezeu.

Viata Bisericii este experiata, este traita aici, in slujbele si Tainele Bisericii. Te botezi si devii un om nou. Te mirungi si te umpli de Duhul. Te impartasesti si devi una cu Hristos Dumnezeu, te indumnezeiesti. Te spovedesti si intineresti interior. Te casatoresti si inveti sa iubesti pe sotul sau pe sotia ta cu iubirea cu care a iubit Dumnezeu lumea. Sau te hirotonesti si inveti sa primesti pe toti si sa ai grija de toti, mai mult decat de tine; sa renunti la tine pentru ca vezi pe altii mai mult decat pe tine. Sau facem Sfantul Maslu si te curatesti, te vindeci, te insanatosesti, dupa cum primim har, putere, fericire, prin fiecare slujba si rugaciune a Bisericii.

Si cand stai intr-o asemenea baie de lumina, ocean de lumina, iti mai vine sa vezi raul din oameni, cand noi ne golim pe fiecare zi de rau? Pe cine intereseaza raul, daca pe noi ne macina mereu dorinta de a scapa de rau, de moarte, de singuratate, de prostie si de rautate? Cine are asemenea ganduri bune, de unde se nasc ele, daca se presupune ca noi stam toata ziua ca prostii si ne uitam la pereti si nu facem nimic la Biserica?

Insa in Biserica, in centrul lumii si al universului, crestinii ortodocsi se schimba, se transfigureaza pentru lumea cealalta. Nimeni nu sta degeaba. Lucrul interior, rugaciunea, cautarea, intrebarea, bucuria nu inceteaza in noi. Crestinii ortodocsi sunt ingeri printre oameni, numai ca nu exista ochi care sa vada frumusetea lor, frumusetea de dincolo de pacatele lor, care, dupa cum am spus, sunt tranzitive in noi, se sterg, se curata din noi.

Insa nu spunem ca pacatul nu este in fiinta noastra. Nu spunem ca in Biserica lui Dumnezeu nu sunt oameni foarte pacatosi. Insa nu de la ei sau nu ei sunt fundamentele Bisericii ci harul lui Dumnezeu, viata lui Dumnezeu, de care ei se indeparteaza in mod voluntar, ca asa vor, nu pentru ca invatatura Bisericii ii indeamna sa faca rau.

Biserica va fi iubita si inteleasa ca trupul Domnului numai de cei care se infrumuseteaza prin ea. Daca iti cumperi frumusetea de la magazin, sub forma de farduri, bineinteles ca nu intelegi ca frumusetea Bisericii e pe dinauntru, e pe sub piele, sta in inima noastra si de acolo tasneste in afara. Insa cei care vad ce se petrece cu ei in Biserica, garantat, nu vor altceva decat aceasta viata, care inseamna sfintirea lor, frumusetea lor, viata lor, maretia la care ridica Dumnezeu pe oameni.

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

A inceput sa ni se confiste iarasi entuziasmul?

La inceputul acestui an vorbeam aici pe blog despre revarsarea de entuziasm a romanilor cu ocazia aderarii si asimilam atunci acest entuziasm cu cel al revolutiei romane din decembrie. Redefinirea noastra ca romani, prin aderarea la Uniune, a produs un mare entuziasm, o fraternizare frumoasa a romanilor, o redesteptare interioara, si ma temeam ca ea sa nu ne fie furata iarasi de clasa politica si de tot felul de grupuri de interese.

Prin iesirea presedintelui de aseara, la conferina de presa, si prin contraofensiva imediata a premierului, urmata de interviul acestuia de la Antena 3, am avut sentimentul cel mai acut al inceputului de confiscare, de re-confiscare a entuziasmului romanilor.

Presedintele a jucat gretos, premierul a fost nevoit sa isi spele rufele in public, am aflat despre lucruri oculte, care nu ne aduc nici o bucurie si incepem bine de tot sa ne descalificam in fata celorlalte 24 de state co-semnatare si nu numai in fata lor.

Moralul romanilor va scadea din nou intr-o asemenea atmosfera de lucruri, vom cere sau nu anticipate, le vom avea sau nu, dar nu mai avem pe cine sa alegem. Decredibilizarea zonei politice, dar si a zonei de afaceri a Romaniei face sa ne refuzam asteptarile mai mari de la noi si sa ne recontaminam iarasi de ideea ca nu vom putea impinge hotia din Romania la cote minore.

Asistam la implementarea unei politici si a unui mod de viata, e adevarat, de sus in jos, pe care poporul de jos, vulgul, nu o intelege. Nu ne putem aclimatiza prea mult si prea repede cu norme de civilizatie general acceptate pentru ca intrarea noastra in sistemul UE se face prin mimarea conceptului de educatie si de civilizatie si nu prin trairea lui ca atare, pentru ca l-am acceptat in fiinta noastra.

Mutarea romanilor de la sat la oras cu forta sau prin prisma locului de munca e urmata acum de la mutarea ambelor categorii sociale la un mod de viata pe care nu il cunoastem pentru ca nu este o obisnuinta a noastra.

Insa ne pierdem entuziasmul nu atat pentru ca nu intelegem spre ce ne indreptam, ci pentru ca ni se dovedeste ca nu vrem sa ne schimbam in vren fel. Jocul murdar al presedintelui, care doreste un alt premier si un alt guvern cand lucrurile merg bine, se dovedeste a fi numai un capriciu, un orgoliu excentric.

La viitoarele alegeri apatia va fi si mai mare, credem noi, daca ni se dovedeste, daca vor incepe sa ne dovedeasca iarasi, ca nu suntem in stare de nimic dar toti ne fura.

E sfasietor. Ma uitam la durerea unor oameni din presa, din politica, de pe strada, care nu puteau sa isi inchipuie ca ni se serveste iarasi circ, tocmai acum cand trebuie sa fim lasati in pace sa ne bucuram, sa ne construim viata, viitorul, sa ne vindecam de trecut.

Populismul si subversiunile de tot felul erodeaza increderea in noi. Cum sa luptam noi, ca sa nu ni se fure iarasi bucuria, verva interioara, patosul? Fiecare trebuie sa isi gaseasca o solutie, una buna, ca sa nu recadem in tacerea aceia sociala, unde nu se mai aude glasul omului, a celui care traieste in Romania.

Am avut bucuria enorma sa vad, ca in ziua aderarii, romanii s-au simtit romani, s-au simtit ca pot sa daruiasca altora ce este al lor, ca ei reprezinta un popor printre alte popoare ale lumii care vor pacea, munca, bucuria. Daca ne uitam aceasta bucurie si ne credem iarasi neajutorati, marginali, niste biete papadii suflate de vant, e grav. Noi pierdem.

Trebuie sa ne pastram entuziasmul, increderea in viitor. Ea este cea care ne face sa mergem mai departe: increderea in Dumnezeu si munca noastra proprie. Fara aceste doua coordonate interioare ne mintim pe noi insine, ne parazitam cu de la noi voie.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Truman Capote, Mic dejun la Tiffany (II)

Dupa intoarcerea lui Doc, urmeaza pledoaria pentru femeia depravata, care crede ca ramane datoare cuiva, daca acela are incredere in ea (p. 68). Scriitorul este atentionat de catre Holly ca nu trebuie sa se indragosteasca de o salbaticiune, adica de o femeie care nu poate fi statornica si care pleaca de acasa cand ti-e lumea mai draga.

Dar Holly, ea insasi, e o salbaticiune. Prima hula nervoasa apare in pagina 69, unde Holly crede ca „e mai bine sa te uiti la cer, decat sa traiesti acolo”.

Pledoaria pentru depravare merge mana in mana cu pledoaria pentru experimentul straniu. Se repeta ostentativ expresia draci rosii insa nu ni se da nici o explicatie. Gelozia capata acuitate in expresia fetus absurd , dupa cum isi numeste Holly pretendentul la maritis (p. 70).

Holly incearca sa ne convinga ca dragostea e cea care produce gelozia ( p. 71). Are o cadere nervoasa cand aude ca fratele ei a murit pe front si sparge totul din casa ( p. 73). Dupa ceva timp ramane insarcinata dar va pierde copilul dupa ce va merge la calarie intr-o zi, si isi va provoca fara sa vrea un avort.

Este interesanta urmatoarea descriere a starilor interioare ale celor doi :”ma simteam furios si abandonat – ca un remorcher tras la mal, in vreme ce ea, calatoare stralucitoare spre o destinatie sigura, iesea cu vaporul din port, in suier de sirene si ploaie de confeti” (p. 78).

Insa ea nu era o fiinta stabila. Dragostea lui pentru ea o facea sa para mai mult decat era, decat era ea in realitate. Dragostea asundea realitatea, o facea sa fie mai frumoasa, cand ea era o suma de extremisme.

Ce spune autorul despre aceasta dragoste, care revede trecutul, ce a fost? El spune: ” am iubit-o destul [de mult] ca sa uit de mine, de disperarea si de mila fata de mine insumi, si sa fiu fericit ca ceva avea sa se intample, ceva care pentru ea inseamna o fericire” (p. 80).

Tocmai in pagina 82 aflam ca Holly are doar 20 de ani, ca e actrita la Hollywood si ca a fost prinsa ca lucra, colabora cu un clan mafiot. Femeia de acum era aceea care la 13 ani deja avusese cateva raporturi sexuale si in 4 ani avusese 11 amanti (p.76).

Mitul femeii usoare se imbina in acest mini-roman cu cel al scriitorului pasionat de viata, care este prezent acolo unde este pulsul vietii. Aceste doua mituri sunt la fel de incitante ca si mitul distractiei si cel al calatoriilor inopinante.

Scrisoarea de la Jose de despartire ( vezi p. 90), ii aduce caracterizarea de „incuiat si constipat”. Ea l-a iubit pe el, adica pe jigodie. Chiar daca e curva, totusi ea a iubit cu inima buna pe fiecare in parte. Cand e vorba sa se dezica de O.J., mafiotul, aceasta spune: „Ma rog, poate c-oi fi eu depravata pana-n fundul sufletului, dar de venit ca martor impotriva unui prieten, n-am sa vin. Nici daca mi s-ar demonstra c-a otravit o manastire intreaga. Eu masor oamenii dupa felul cum s-au purtat cu mine…” (p. 93).

Modul egosit in care trateaza relatiile cu oamenii ascunde in subsidiar singuratea si neiubirea de care sufera. Ea se dezice de cei care o parasesc imediat, pentru ca sa isi poata trai viata in continuare. Viata utilitarista suta la suta respira in tot romanul. Dedesubturile vietii petrecarete miros urat. Ele sunt necredinta, egoismul, singuratatea rautacioasa, orgoliul, nesimtirea…

Se bea coniacul de despartire ( p. 96) si Holly fuge in Rio, din mijlocul anchetei pentru trafic de droguri. Prima scrisoare care ii parvine scriitorului de la ea, il anunta ca si-a gasit un altul, ceea ce autorul numeste „si-a gasit locul ei” ( p. 100).

Insa ea nu si-a gasit locul, ci doar si l-a schimbat.

Romanul acesta de 100 de pagini ne vinde drama provocata de ea insasi a unei femei care nu vrea sa iubeasca, sa fie fidela unei iubiri. Despartiri si reveniri, betii si depravare, avorturi si acte trasnite, toate pentru a-ti dovedi ca viata are consistenta numai daca te lasi dus de val .

Insa viata asta, de continuu dezmat, nu are nici o bucurie reala. E o continua omorare de sine, care se termina prost, foarte prost. Romanele care elogiaza tot felul de patimi, care mai de care mai meschine, nu sunt decat laude demonice aduse decadentei, mortii spirituale.

E un fel de laudare perpetua a stricaciunii, a mortii, a parasirii lui Dumnezeu. Dincolo de cuvinte, de cuvintele acestor texte, stau sufletele ravasite de pacat ale autorilor lor. Ele sunt mostrele fidele ale urateniei autorilor si apoi ale urateniei noastre.

Ne contaminam de rau citind si ne contaminam scriindu-le. Insa, cititul lor nu e nefolositor, daca stii sa convertesti raul din ele intr-o intelegere duhovniceasca a textelor. Trebuie sa vedem raul, acest rau facut cu abnegatie si sa luam aminte la el.

In ce masura am vrea sa urmam acestor fictiuni? Un gest, un act al nostru, o fapta a noastra are urmari. Urmari grele de multe ori. Viata ca in filme sau ca in carti nu are prea multe in comun cu viata ta, cu viata ta reala, sociala.

A te intoxica de vise inseamna a lasa viata sa treaca pe langa tine. Chiar daca nu ai o viata de roman, viata simpla, care te implineste e mai valoroasa decat viata aceasta care te dezmembreaza interior.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.

Sfintii ortodocsi ai Insulelor britanice: o carte de exceptie

Intrati in locatia de aici pentru a downloada o carte exceptionala, scrisa de domnul Vlad Benea si intitulata Vietile Sfintilor Ortodocsi din Apus. Sfintii Insulelor Britanice.

Cartea a fost editata in 2006 si are 350 de pagini, fiind scrisa in limba romana. E o carte care restaureaza istoria succesiunii Sfintilor de pana la schisma din 1054 de pe meleagurile Angliei.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian.