Limba română este pentru om, nu omul pentru limba română

Limba română este acea limbă latină vorbită defectuos, în raport cu varianta ei literară, (la care se adaugă elemente lingvistice mai vechi şi mai noi, caracterizabile prin aceeaşi trăsătură „non-academică”), de-a lungul vremii, de către locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cunoscut îndeobşte sub numele de România. Pe scurt şi în mare, aceasta este definiţia limbii noastre, regăsită în toate manualele de istoria limbii române: limba română este o latină vulgară , (respectând opţiunea majorităţii lingviştilor pentru proporţia covârşitoare a elementului său latinesc). Această definiţie se predă în toate facultăţile cu profil filologic şi pe aceasta am învăţat-o şi eu. În acelaşi fel este formulată şi definiţia limbii franceze, şi a celei spaniole, portugheze, etc.

Cu alte cuvinte, vorbind în termeni mai puţin specializaţi, pe înţelesul tuturor, o limbă este creată de oameni pentru oameni. Limba română, ca şi toate celelalte limbi ale pământului, nu este decât o entitate lingvistică în mişcare neîncetată, într-o continuă transformare, şi acest domeniu lingvistic este printre puţinele în care regulile sunt făcute pentru a fi, dacă nu neapărat încălcate, cel puţin periodic modificate. O limbă nu este creată de instituţii de învăţământ şi nici de foruri academice: acestea numai constată evoluţia limbii, constată existenţa unor reguli, dar şi mobilitatea lor excesivă, de care oricare dintre cercetătorii în domeniu este extrem de conştient.

În aceste condiţii, voi aduce discuţia spre ceea ce mă doare mai mult, şi anume spre faptul că există persoane prea puţin avizate şi prea puţin conştiente de relaţia intimă a omului cu limba pe care o vorbeşte, dispuse a repartiza etichete ireverenţioase sau chiar maliţioase şi jignitoare asupra unor vorbitori, scriitori sau traducători ce manifestă opţiuni personale pline de originalitate, surprinzătoare, în exprimarea acelei incandescenţe interioare a trăirii şi a experienţei lor, din care rezultă adesea acea aritmie a cuvintelor care deranjează urechile academic-cuminţi (dar, de multe ori, nici măcar academic, din păcate!) ale celor cu inima rece.

Foarte mulţi dintre noi am rămas la faza infantilă, şcolărească şi scolastică, în acelaşi timp, de a crede că cineva (poeţi, scriitori, savanţi, etc.) ne-a făcut nouă limba, iar noi nu trebuie să ieşim din cadrele impuse de regulile din manuale, ceea ce, pare-se ar însemna o adevărată blasfemie: ar însemna să călcăm sâmbăta, acea „sâmbătă” a fariseilor şi cărturarilor, iar nu adevărata odihnă pe care Dumnezeu a lăsat-o oamenilor. Însă noi trebuie să înţelegem creştineşte că e nevoie să ne odihnim în limbă, să ne odihnim duhul vorbind şi să odihnim şi pe alţii şi nu să împlinim legea, fără milă! Mulţi vorbesc corect gramatical, dar nu odihnesc pe nimeni prin cuvintele lor.

Limba e un „organ”, un „mădular” al omului, deşi cuvântul este imaterial, inefabil. Ea este unul dintre aspectele cele mai pregnante ale umanităţii noastre, ale firii noastre, este un „peisaj” al duhului şi al raţiunii noastre, expus privitorilor, un „vernisaj” al interiorului nostru prin care alegem să ne facem cunoscuţi aproapelui într-un fel sau altul. Ea este tot atât de unică pe cât este omul de unic. A atenta la unicitatea expresiei, a refuza dreptul cuiva de a ieşi din şabloane lingvistice impersonaliste, înseamnă, într-o exprimare care poate părea unora prea dură, a atenta la unicitatea creaţiei lui Dumnezeu.

Spuneam mai devreme că limba nu este creaţia cuiva, dar fără ca să fie un non-sens sau un paradox în cele ce spun, ea este creaţia Cuiva, a lui Dumnezeu Însuşi, a Cuvântului care dăruieşte „cuvânt cu putere multă” şi a Duhului care insuflă viaţă: „ Duhul este cel ce dă viaţă. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. ” (In. 6, 63). Omul îi este îndatorat lui Dumnezeu nu numai pentru viaţa sa, pentru sufletul şi trupul său, ci şi pentru tot ceea ce ştie. Se spune de obicei că omul a „inventat”, dar dacă ne uităm mai bine, el n-a „inventat” şi nu a „creat” nimic singur. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu, el şi-a confecţionat o centură din frunze de smochin (Fac. 3, 7), dar haine, acoperământ cu adevărat i-a făcut tot Dumnezeu (Fac. 3, 21). Cercetând legile din Vechiul Testament, vom observa că Dumnezeu l-a învăţat pe om şi cele mai mici amănunte ale comportamentului său, mergând până la igiena personală, până la cea mai intimă curăţenie de care avea nevoie ca să nu se îmbolnăvească. Iar artist l-a făcut pe om tot Dumnezeu, când i-a dat har lui Beţalael pentru a făuri cortul mărturiei (Ieş. 31, 2-5).

Cu atât mai mult, darul cuvântului, harul cuvântului frumos l-a dat omului Dumnezeu. Adevărata mărturie despre limba sau vorbirea frumoasă a cuiva nu o dă gramatica, părelnic impecabilă, ci o dă sfinţenia vieţii lui. Vedeţi sfinţenia vieţii şi veţi afla viul limbii de care se slujeşte cineva, veţi întrezări prin el frumuseţea Duhului mai presus de care nu există frumuseţe!

Cea mai frumoasă limbă, expresie, de pe faţa pământului se găseşte în de Duhul Sfânt insuflatele Scripturi. Dumnezeu vorbeşte cu noi limba cea mai dulce, rosteşte cuvintele cele mai adânci şi mai poetice. Poezia este un veşmânt al limbii pentru că este mai întâi un dar al lui Dumnezeu de care se bucură sufletele sensibile, iar Sfinţii, ca cei mai sensibili dintre oameni, sunt cei mai mari poeţi, după cum spunea Fericitul Porfirie Bairaktaris. De aceea cred că ar fi bine ca fraţii noştri înfierbântaţi prea tare de postura lor de gardieni ai corectitudinii limbii academice, să se gândească de două ori înainte de a trece cu tancul ne-simţirii lor duhovniceşti, peste florile cuvintelor smerite şi peste roua sudorii altora.

Limba nu este apanajul nimănui – şi tocmai cei mai mari artişti şi poeţi, precum Eminescu sau Nichita Stănescu au recunoscut aceasta de multe ori –‚ pentru că este un dar al lui Dumnezeu. Ea nu poate fi confiscată de reguli, pentru că libertatea ei e garantată de libertatea duhovnicească a omului. Nu de libertatea de expresie a societăţii democratice, nu de pretinsa libertate a omului de a se prostitua moral, de a se demoniza chiar, „garantată” de democraţie şi de libertinajul moral şi spiritual al societăţii noastre care se rupe cu bună ştiinţă de Dumnezeu, ci dimpotrivă, numai de libertatea duhovnicească. Însă o parte dintre fraţii noştri ortodocşi uită acest lucru şi îşi amintesc numai de faptul că ei îl au împărat doar pe Cezarul, adică o cultură ale cărei reguli nu sunt duhovniceşti, o cultură care are la temelie valori umane şi nu divino-umane, împotriva căreia ei se declară luptători, dar adoră să fie consideraţi ca făcând parte dintre „elite” culturale. Şi, să fim sinceri, acesta este motivul pentru care „intelectualitatea” lor caută să se afirme generos, măcar în sens distructiv, pentru că în sens ziditor nu se pricep la fel de bine să o facă.

Există o lege nescrisă, a bunului simţ, care îndeamnă pe om, de la sine, să nu critice şi să nu scuipe peste ceea ce el nu poate să facă sau îi e lene să încerce să facă. Dacă am respecta-o mai des, dacă nu am avansa cu bocancii în intimitatea creatoare a celor care scriu sau traduc, dacă am încerca să nu terfelim sensibilitatea gingaşă a trăirii lor şi nu am arunca golăneşte cu praştia în porumbelul înălţării lor spre Dumnezeu, ar fi mai bine. Ar fi mai bine pentru ei şi pentru noi şi pentru poporul ortodox care aşteaptă apele prospeţimii duhovniceşti să inunde sufletele noastre arse de lipsa de ingenuitate a demonismului refractar la Frumos şi Adevăr, care dă buzna în viaţa noastră prin mesaje obsesive, reflectorizate de o societate care a fost învăţată să se obişnuiască şi să aprecieze urâtul, sub toate formele.

Noi, creştinii ortodocşi, spunem că iubim comuniunea, dar căutăm să zdrobim pe cei care nu joacă după reguli care nu sunt ortodoxe. Mai bine ar fi să nu mai hulim pe cei cărora Dumnezeu le dăruieşte râvnă să scrie şi să traducă şi nici limba noastră sfinţită cu lacrimi şi sudori duhovniceşti, aşa cum răsare ea din strădaniile acelora, pentru că cei care au mlădiat-o, insuflaţi de Duhul Sfânt, unii ca Sfinţii Dosoftei, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul, nu ne-ar aproba într-un asemenea demers coroziv duhovniceşte. Toleranţa şi dragostea ne stă mai bine nouă tuturor.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Graba de a nu părea diletant

Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.

Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.

Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.

Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.

Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.

Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi  dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.

Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.

Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.

Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.

Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.

Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.

Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.

Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.

Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.

Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.

Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.

Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.

Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.

O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Mass-media – a patra putere a statului

Mass-media, şi în special televiziunea, a devenit, din trâmbiţatul cenzor al abuzurilor politice şi sociale, un mijloc de manipulare a populaţiei, în profitul tocmai al celor pe care se presupunea că este chemată să îi demaşte, fiind un narcotic pentru adormirea conştiinţelor şi pentru destabilizarea mentală şi spirituală a oamenilor.

Vizionând miercuri seara, 5 iulie 2006, la postul DDTV, un film cutremurător despre confiscarea libertăţii presei în SUA, film intitulat „Orwell s-ar răsuci în mormânt” şi realizat de o televiziune americană, mi s-au deschis ochii şi mai mult asupra realităţilor lumii de azi. Realizatorii acestui remarcabil material trăgeau un semnal de alarmă foarte vehement asupra faptului că în senatul american se duce o aprigă bătălie între cei ce apără libertatea presei şi cei care vor să o sugrume, prin votarea unei legi iniţiate de curând şi care permite corporaţiilor gigant să înghită toate posturile mici, independente, de radio sau TV, astfel încât orice voce individuală să poate deveni solubilă în marea de informaţie ce reprezintă exclusiv, punctul de vedere al marilor trusturi de presă, care, la rândul lor, sunt total obediente faţă de marile companii finanţiste.

În film se atrăgea atenţia că nu adevăratele ştiri, de o importanţă capitală pentru populaţie, sunt oglindite de către mass-media, ci vigilenţa poporului este adormită într-un mod foarte pervers, atenţia sa fiind deviată către ceea ce interesele comerciale şi politice dictează. Politica însăşi este dirijată de interese financiare colosale. Situaţia a început să se deterioreze foarte mult începând cu epoca lui Ronald Reagan, degradare care a continuat într-un mod alarmant mai ales odată cu instalarea la putere a administraţiei conduse de G. W. Bush jr. Filmul susţine că există dovezi incontestabile ale faptului că actualul preşedinte al SUA a falsificat alegerile, întrucât în Florida, Curtea Supremă a suspendat numărătoarea voturilor înainte ca adevărul, ce fusese confirmat în sondaje, anume că Al Gore era învingător, să iasă la iveală.

Cu toate acestea, nu a e x istat nici un scandal de presă pe acest subiect. Ca şi în cazurile 11 septembrie şi invadarea Irakului, presa a oglindit în proporţie covârşitoare punctele de vedere oficiale şi nu au fost iniţiate dezbateri polemice semnificative pe aceste subiecte, tratându-se cu o indiferenţă incredibilă din punct de vedere profesional, nenumăratele şi profundele controverse pe care le-au iscat toate aceste evenimente. Dimpotrivă, când au existat voci protestatare, din partea unor oameni implicaţi sau care prezentau dovezi zdrobitoare, acestea nu s-au regăsit în emisiunile TV sau în paginile ziarelor, deşi constituiau subiecte foarte fierbinţi. Legăturile strânse de afaceri ale familiei Bush cu familia Ben Laden, o familie deosebit de influentă în Arabia Saudită, sunt mai mult decât suspecte şi cu toate acestea, nu izbucneşte nici un scandal de presă pe această temă, nimeni nu protestează şi nimeni nu demisionează, dimpotrivă, ţintele predilecte ale ziariştilor sunt adversarii politici ai preşedintelui Bush.

Ceea ce am enunţat până acum sunt numai câteva idei sumare ale acestui film, care însă m-a lăsat să am o viziune mai pertinentă asupra ceea ce înseamnă presa şi mai ales televiziunea, în societatea de astăzi. După 1989, multă lume a considerat la noi, că televiziunea naţională a fost mereu aservită puterii – indiferent care era aceasta – şi într-o proporţie mai mare sau mai mică, cred că este un fapt adevărat. Se spera că apariţia televiziunilor private va aduce o briză proaspătă şi răcoritoare de adevăr pentru români, o schimbare în bine a situaţiei. Dezamăgirea a fost însă mare, direct proporţională cu aşteptările, pentru privitorul însetat de frumuseţe şi adevăr.

Astăzi, cu excepţia posturilor înfiinţate de Dan Diaconescu, care emit însă în condiţii modeste şi care par a fi altceva, fără a intra acum în alte comentarii detaliate, şi a televiziunii naţionale, care a încercat în ultimul timp să se detaşeze faţă de restul televiziunilor, fără să reuşească prea mult, toate televiziunile private din România formează un cor de opinie uniformizat, cu mici disonanţe care pot părea chiar penibil de false (prost concertate) unui ochi pătrunzător. Opiniile divergente care vin să ne întărească credinţa în libertatea de expresie , sunt lăsate să zboare din colivie într-un mod controlat, astfel încât să nu facă decât să sporească haosul mental, neîncrederea şi dezorientarea care îi stăpâneşte pe mulţi dintre români.

După cum standurile magazinelor ne iau ochii cu o diversitate falsă a produselor, diversitate care este, în realitate, numai a firmelor producătoare, nu şi a produselor oferite, care în esenţă, sunt puţine şi elementare, la fel şi spaţiile de emisie abundă prin iluzia numărului mare al opiniilor exprimate, opinii care sunt însă canalizate într-un unic flux de gândire propice epocii consumiste şi libertine pe care o străbatem, destinat pentru a forma alte concepţii decât cele tradiţionale şi pentru a parazita conştiinţele. Iluzia abundenţei de opinii este susţinută şi de selecţia personajelor emitente, selecţie ale cărei criterii sunt în mare parte discutabile şi care are „responsabilitatea” să le facă să pară exponenţii tuturor păturilor sociale din România, obţinându-se efectul scontat de diversitate şi reprezentativitate. Însă nu trebuie să ne aşteptăm ca redactorii sau prezentatorii TV să recunoască în vreun fel că sunt manipulaţi sau că ne manipulează pe noi, pentru că salariile consistente au capacitatea de a distorsiona sinceritatea faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi.

Ni se vinde într-un mod agresiv ideea că ziariştii sunt nişte împătimiţi ai profesiunii lor, nişte maniaci ai libertăţii de expresie, care îşi pun adesea viaţa în pericol, ca nişte adevăraţi eroi, pentru informarea populaţiei, că ei sunt de partea noastră , a oamenilor amărâţi şi storşi de iluzii. Nimic mai fals. Ţintele lor, care vizează audienţa, în loc să fie subiecte care să ne acapareze atenţia prin pertinenţa lor şi prin importanţa capitală pentru societate şi pentru condiţia persoanei umane, sunt în aproape 99 % din cazuri, hilare, deviind cel mai adesea în emisiuni groteşti sau în relatarea alarmist-penibilă a unor drame sau comedii personale, de interes general minim.

Generalizarea panicardă a impresiei de violenţă şi de haos este tocmai ceea ce constituie perdeaua de fum din care minţile noastre, odată învăluite, nu trebuie să mai discearnă adevărul. Mai mult, din reportajele difuzate, atunci când e vorba de lucruri grave, de războaie sau alte evenimente importante care se petrec în lume, înţelegem că eroii nu sunt cei care luptă pentru dreptate sau cei care suferă, ci… ziariştii care au avut curaj (pe bani mulţi!) să relateze aceste evenimente. Pentru aceeaşi sumă, ar avea mulţi acelaşi curaj nebunesc .

Însă umanismul scos de la naftalină al celor ce concep multe din emisiunile TV creează impresia că se doreşte a se aduce în scenă omul simplu, ignorat până acum, care se trezeşte în luminile rampei , şi care se consideră astfel centrul atenţiei şi crede astfel că lumea e avidă să-l îmbrăţişeze şi să-l consoleze pentru nefericirea lui. Şi tot mass-media ne-a inoculat încet, dar sigur, şi această idee, că omul, ca să existe, are nevoie de aprobarea opiniei publice, ca instanţă supremă, care ne reglementează faptele, în locul lui Dumnezeu. Creştinul ortodox însă nu trăieşte din aprobarea pe care i-o acordă opinia publică, ci din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă toţi oamenii de pe planetă ar fi împotriva lui.

Ni se impun concepte şi credinţe noi, prin aşezarea în ecrane a tot felul de personaje, care par ca noi sau dintre noi , ale căror apariţii şi personalităţi sunt hiperbolizate prin repetitivitate şi prin iluzii optice ce ţin de tehnica vizualului, prin punerea într-o lumină favorabilă în mod permanent. Naşterea unor personalităţi din neant, care au emisiuni proprii sau care apar frecvent pe televizoare, are scopul de a închide gura protestatarilor împotriva a ceea ce este ignobil, imoral şi josnic, fiindcă ni se serveşte drept răspuns tocmai acea concepţie care a fost inoculată în mod programatic în mintea oamenilor, anume că schimbările de mentalitate, pe care le vedem şi le trăim şi unii din noi le suportăm cu greu, de fapt – zic ei – ar fi susţinute de majoritatea populaţiei care doreşte să evolueze , ca dovadă, personajele care apar la televizor şi care fac rating, pentru că omul nu găseşte altceva la ce să se uite sau pentru că i s-a creat sentimentul că este puternic dacă este solidar cu ceea ce se întâmplă.

Dar tot acest circ mediatic, este comandat de sus, şi în afară de faptul că aduce sume exorbitante unor persoane care se lăfăie în bogăţii pentru că ne fac serviciul de a ne prosti şi a ne sataniza tot mai mult, are rolul de a distrage atenţia de la adevăratele probleme, cele fundamentale, ale vieţii, de a ne adânci în egoism şi a ne însingura în fiinţa noastră, până la pragul demenţei, şi de a ne astupa bine ochii pentru ca cei de la putere, care învârt banii şi politica, să-şi poată face liniştiţi treaba mai departe, fără a fi deranjaţi de conştiinţe treze şi vigilente, în mijlocul unui haos lamentabil, cum ne este prezentată a fi lumea de astăzi, din care Dumnezeu S-a retras (cum spun catolicii şi protestanţii), o lume căreia nu i se mai dă nici o şansă. Se plătesc bani grei –‚dar se câştigă bani încă şi mai grei –, pentru faptul de a ni se vinde un circ cât mai fioros şi mai sălbatic, cu gladiatori moderni şi animale cu chip uman care sfâşie inimi: ale celor nevinovaţi şi prea sensibili. În timp ce pâinea constă dintr-o alimentaţie din ce în ce mai chimizată, mai deficitară şi mai anaturală, pentru ca omul să nu mai recepteze nimic frumos despre el însuşi şi să nu se mai înalţe cu mintea la Creatorul Său.

Cu trupul şi cu sufletul său, omul este omorât sistematic, calculat, este jupuit de adevărata sa fire şi identitate divino-umană, încet, cu meticulozitate, iar mass-media şi cu precădere televiziunea, este şi va deveni tot mai mult o piesă importantă în acest proces de dezumanizare şi de înrobire a oamenilor. Ea nu mai este acea a patra putere din stat, capabilă să cenzureze abuzurile celor care se îmbată de putere şi de lux, ci a s-a preschimbat într-o forţă docilă, manipulată şi manipulantă, după dorinţa celor care au în mâini frâiele acestei lumi, care sărmanii, nu ştiu că şi ei nu sunt decât nişte păpuşi mapeţ pentru stăpânitorul acestei lumi, care nu are părtăşie cu Hristos. Circul mediatic vrea să ne convingă că sălbăticia este adevărata noastră fire şi că singurul loc de manifestare este această lume coruptă, lume a instinctelor, în care supravieţuieşte numai cel care este cel mai crud, mai calculat şi mai rău.

Cei de sus au interesul ca noi să credem că suntem nişte animale, pentru ca nici ei să nu mai fie judecaţi pentru ceea ce fac. Dacă însă ne vom trezi şi ne vom ţine de Hristos şi de Biserica noastră, avem o şansă să ne facem auziţi în această lume şi să rămânem vii şi întregi pentru cea viitoare.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş