Importanţa cunoaşterii autorului

Ideea cu „autorul a murit, trăiască opera” aparţine unor teoreticieni ai literaturii, ca Roland Barthes, şi este foarte mult agreată şi apreciată la Facultatea de litere. În ce mă priveşte, am avut polemici serioase când eram în facultate, cu profesoara de seminar, la Teoria literaturii, întrucât nu pot să accept deloc această idee falsă.

Ea porneşte de la o erezie: anume că omul nu este important, faptele lui sunt mai importante decât el, în cazul de faţă, opera lui este singura importantă, omul este un zero, rodul artei sale supravieţuieşte autorului şi trăieşte autonom, nu mai are nevoie de autorul său. Dar autorul său e viu la Dumnezeu şi dacă a căpătat îndrăzneală înaintea Lui, poate să influenţeze drumul prin lume al gândirii sale îngemănate într-o operă, într-un fel sau altul. Teoria aceasta cu independenţa operei de artă presupune două lucruri:

a) Acceptarea gândirii atee care consideră că omul piere definitiv odată cu moartea sa trupească, întrucât numai astfel noi putem să credem că putem face ce dorim cu opera unui om, să-i dăm ce înţeles şi ce interpretare vrem, fără a fi câtuşi de puţin preocupaţi de legătura dintre interpretarea proprie şi adevăr, adevărul lui;

b) Odată ruptura dintre autor şi opera sa produsă, ea rămâne orfană, singură de sine, şi noi o putem transforma, în ce proporţie vrem, în opera minţii noastre, substituind-o autorului ei adevărat. Este aceeaşi manevră prin care se consideră fie că Dumnezeu nu există, fie că El S-a retras în transcendenţă şi noi am rămas să facem ce vrem cu opera Lui, adică cu universul şi cu lumea în care trăim. Este o mostră de doctrină catolico-protestantă, cu reverberaţii evidente inclusiv în teoria literaturii şi în critica artei practicată în Occident.

Nu, pentru a înţelege opera este absolută nevoie de a cunoaşte cât mai bine pe autorul ei, pentru că însuşi contextul vieţii sale, atitudinile şi domeniile pentru care a manifestat interes, pun într-o lumină foarte mare opera, şi dezvăluie onestitatea autorului. A nu cunoaşte viaţa autorului înseamnă a nu cunoaşte adevăratele lui intenţii, dacă subiectele sale consună cu adevărul vieţii sale, cu preocupările sale fundamentale. Dacă nu cunoşti persoana care a creat o operă (de orice natură), oricine te poate minţi hiperbolizând o lucrare proastă, cu care vrea să se susţină de fapt pe sine, sau, dimpotrivă, minimalizând o lucrare foarte bună. În orice caz, manipularea este mult mai uşor de efectuat.

Opera nu este decât o mică parte din personalitatea abisală a unui om. Acest fapt îl recunoşteau şi Eminescu şi Nichita Stănescu, dacă e să ne oprim la scriitorii moderni. A crede că opera poate să trăiască şi trebuie să trăiască şi fără autor, înseamnă a idolatriza arta şi a o pune pe piedestal, a înlocui omul, creaţia lui Dumnezeu, cu rodul creaţiei omeneşti.

Se întâmplă să avem autori sau artişti despre care să nu ştim prea multe, pentru că nu avem documente, dar asta e altceva. Însă, atâta timp cât putem cunoaşte biografia unui autor, este un lucru neapărat să purcedem la cercetarea acesteia, pentru că din această muncă de cercetare va izvorî cunoaşterea omului care a scris, şi abia de aici începe adevărata cunoaştere şi înţelegere a operei.

Drd.  Gianina Picioruș

Cum facem fata frustrarilor? Raspundem paradigmei frustrarii

Parintele Lucian Grigore ( ocazie cu care ii salut prezenta pe forum), la prima sa postare aici, m-a facut sa reflectez asupra frustrarii ca element nefast in fiinta noastra.

Cuvintele Sfintie sale, energic batute pe taste, gandite inainte de a fi spuse, sifonante pentru cei vizati, ne lasa insa in urma, sentimentul unui cuantum de frustrari, care nu apartin tuturor, ci sunt personale, sunt ale sale. Daca analizam textul cu ochi distant, exista o lupta interna in Sfinta sa si anumiti ierarhi, monahi, preoti, guvernanti, intre dansul si un anume numar de oameni, mai pe scurt. Dansul este intru-un dialog interior cu cei fata de care s-a simtit sau se simte lezat, nu conteaza in ce fel si pentru ce. Dansul se simte frustrat, tocmai pentru ca se simte lezat in fiinta sa. Iar daca lezarea este reala e si normal sa te simti frustrat, ranit interior.

Paradigma frustrarii insa, a frustrarii sale, o propaga la nivel national. Problema sa devine o problema vizionara, o problema de viziune eclesiala, in care Biserica va fi receptata tot mai secular, tuseaza Sfintia sa, iar ierarhia, cu tot orizontul sumbru pe care am crede ca il propaga cuvintele sale, are un viitor care se salveaza pe sine.

Desi trecem printr-un orizont gri, negru, albastru sau cum o mai fi el, desi nu ne asumam trecutul, desi exista pacate strigatoare la cer ale altora dar si ale noastre, desi avem un statut incert, spune parintele Lucian, totusi exista speranta, o speranta reala in discursul sau.

Am ilustrat subiectul nostru cu un exemplu din familie. Problema noastra insa nu e de a demoniza pe parintele Lucian si nici de a-l judeca in vreun fel, ci am luat cazul sau ca paradigma, pentru a decela de unde porneste o frustrare, una reala.

O frustrare reala trebuie sa porneasca de la o ranire reala a fiintei noastre. Spre exemplu daca cel mai bun prieten ne tradeaza, nu conteaza de ce, simtim asta ca pe o mare durere. Frustrarea insa se formeaza cand durerea pe care am luat-o din plin, nu in bot, ci in inima, devine propria noastra reactie fata de tot ce e in jurul nostru. Cand durerea devine mai durere sau o tot mai mare durere si cand nu o primim pe aceasta ca o bunavointa divina, care trebuie sa ne smereasca pentru ca sa ne sfinteasca fiinta, atunci frustrarea noastra degradeaza atmosfera din jur. Durerea permanentizata, durerea cronica este frustrarea care degradeaza bucuria noastra, pofta noastra de viata.

In momentul cand am primi durerile ca pe momente de sfintire si le-am mai usura greutatea prin rugaciune sau prin incercarea de a fi bucuros, de a te osteni sa fii bucuros, pozitiv, durerile se minimalizeaza, se estompeaza. O frustrare este o durere neaccepetata ca indumnezeitoare.

O frustrare este o ramanere in loc, o adancire a raului deja facut pentru noi, cu noi, in noi, cand ceilalti se bucura.

Speram ca parintele Lucian, fratele nostru, va intelege intentia noastra de a fi langa dansul si de a-i zambi, cu incredintarea ca durerea nu e bucuria de care ar vrea sa se bucure. Semnalul sau de alarma are parti lucide, dar unele parti sufera din cauza starii de insingurare interioara, de durere nevindecata sau alimentata clipa de clipa. Ca duhovnic, vorbesc acum unui alt duhovnic. Cand nu ne mai aducem aminte de durerile noastre, inseamna ca am fost umpluti de pacea si bucuria Dumnezeului nostru. Va doresc zambet frumos, parinte Lucian, ochi care sa se inchida pentru rau, din cauza multimii de lumina dumnezeiasca care ne inconjoara.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Iarasi despre omul de presa ortodox si articolul personal

Omul de presa ortodox este un traitor acurat al credintei care isi exprima in mod personal credinta, experienta sa de viata. Asta nu inseamna ca scrie subiectivist. A fi subiectiv sau a scrie in mod interesat de o anume nuanta inseamna a pune mai presus de adevarul credintei un interes meschin, o modalitate de a parveni si de a castiga foloase necuvenite. Daca scrii ca sa placi oamenilor si nu Adevarului, atunci nu ai credibilitate unanima.

Dar daca stii sa surprinzi cutele Adevarului suprem, toti cei care se hranesc din adevarul Preacuratei Treimi vor remarca, vor resimti cuvintele tale ca pline de adevar si garantate de harul lui Dumnezeu, daca nu doresti sa te indepartezi de la ceea ce ai fost luminat de Dumnezeu ca e adevar.

In Biserica lui Dumnezeu a scrie intr-un ziar, intr-o carte, pe un forum sau pe o piatra, adevarul in care crezi e tot una, pentru ca ceea ce conteaza este experienta adevarului pe care o ai. Un ziarist sau un scriitor religios nu scrie altceva in ambele formate de text, ci altcumva, sub doua formate diferite. Ce predicam de la amvon, ce cantam de la strana, ce scriem in articole, in carti, ce vorbim in talk-show-uri televizate e aceeasi credinta. Formele difera dar nu si impactul adevarului.

Poti insa sa traiesti adevarul foarte adanc, adevarul, frumusetea, pacea lui Dumnezeu si sa nu prea stii sa vorbesti despre ele. Poti scrie articole proaste, nu pentru ca nu stii adevarul, ci pentru ca nu stii sa il exprimi cu verva si cu frumusete duhovniceasca. Prefer sa nu numesc puterea de a scrie talent ( desi nu e nici o greseala daca o numim asa), ci harisma. Cine are harisma scrisului, a teologiei, a poeziei, a gazetariei ortodoxe sare atat de mult in ochii nostri sau e atat de propriu cand il citesti, incat ti se pare ca iti citesti propriile ganduri si nu pe ale altuia.

Chiar daca uneori vorbeste mai jos sau mai inalt despre unele lucruri, nu te mai uiti la forma sub care scrie ( articol, tratat, roman, interviu) incat ai dori sa il citesti non-stop, sub toate formele posibile si imposibile. Atunci nu ne mai uitam la forme ci la adevarul, la curiozitatea care sta in fata noastra, si fata de care ne intrebam ce mai poate spune sau pana unde ne va duce cu frumusetea lui. Insa harisma scrisului nu se lupta cu harisma pacii, a dragostei, a talmacirii textelor sfinte, a curatiei, a muncii, a bunului simt, a blandetii etc. Toate, fiind iradieri ale Sfantului Duh, ale Sfintei Treimi in noi, ne aduna in Biserica si ne tine in Biserica si ne ajuta sa ne dezvoltam armonios in Biserica lui Dumnezeu.

Deci daca vrem sa scriem bine, mai intai trebuie sa invatam in tandem, tot ce se poate invata despre scris si cuvant, dar si cum sa ne curatim si mai bine de patimi. Cunoasterea literara trebuie sa se imbine cu sfintirea noastra continua. Iar daca aceste doua sunt prezente in noi, credinciosul care ne citeste nu se mai gandeste daca scriem sau nu bine, pentru ca simte in el, ca acesta e adevarul care ne face bine.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Din epopei anonime pentru anonimi democratici

Mi-am propus astazi sa vorbesc despre Grivei Costel, un om de nadejde al orasului Bucuresti, care s-a indragostit de Beizadea Margareta, fiica contelui Dracula 13. Epopeea lor intrece orice granita a imaginatiei. De fapt e numai imaginatie. Copiii lor, pe linie paterno-materna: M. D., S.sigma L, 56N, ert34, Mioara five, 666Dracula PM, gaster prof, serio sem 9 si altii.

Rectificare: Grivei Costel nu e din Bucuresti este din Braila. Rectificare, nu mai e nici din Braila e din Congo. Ba nu, cred ca e de pe luna. Deci Grivei Costel este sau a fost.

In orice caz, ca in Iliada si Odiseea sau in Oul lui Columb si merele de aur cine pleaca intr-o epopee trece peste mari si tari, se bate cu piratii din Carraibe, omoara vreo treizeci de pinguini luati de apa sau de val si beau apa din mare cand nu mai au votca sau ce mai bea epopeistii astia. Cred ca epopeisti se numesc cei care scriu epopei, dupa cum castravetari sunt aia care vand castraveti la gradinari si gainari sunt aia care cauta gainile, noaptea, de apendicita.

Iarasi in orice caz sau nu stiu cum sa mai ma exprim ca sa nu ma intelegeti deloc, sau sa ma intelegeti tun, in epopee e intotdeauna o drama a epopeii. Uneori drama incepe cand iti cumperi vapor, cand te urci la prora si vezi ca uscatul nu mai e nicidecum langa tarm sau pe tarm. Ti se face asa capul maciuca sau parul ti se face maciuca in cap, pentru ca nu mai vezi nici tipenie de uscat. Atunci ai senzatia ca uscatul nu mai este, pentru ca daca era se mai vedea. Dar pentru ca nu mai este, inseamna ca uscatul nici nu a fost. Si atunci pe Grivei Costel il apuca sau il apuca asa o amnezie sau o frica sau o emisiune sportiva, incat ii venea sa vada uscatul.

Dar uscatul nu se mai vedea nicidecum. Zicea el sa-l vada dar nu-l vedea. Insa Margareta, nepoata, fiica, sau str-str-stra ( si alti 13 de stra) a contelui Dracula 13 ( habar am de ce il cheama asa) sta acasa sau pe tarm si blesteama departarea, cu cuvintele cantecului:

Departare, departare,
tu ma-nebunesti,
ah ce grea e departarea,
cand esti tanar si iubesti.

Noi stim ( avem surse sigure) ca cantecul cu pricina e un plagiat de doi bani. Dar ea, Margareta o chema pe ea, plangea intr-una cantecul asta.
Costel, si el, plin de drame ( ca v-am spus ca el traieste drame) era aburit de iluzii. Iluziile ii zvacneau la tample, ii bolboroseau iluziile pe la el prin cap, de se dadea de ceasul mortii. Oricat ar fi fost el de barbat sau de fraier, iulziile sunt iluzii. Nicio lege nu iti ia iluziile cu mana, daca tu ti le faci cu creierul. Cam asa sta treaba: Costel era plinde iluzii, Margareta era plina de cantec.

Dar asta nu era tot. Sa vedeti ce zice Homer de Margareta. Homer, poetul nostru national ca si Oul lui Columb, care si el era din Romania ( ca de aia se numea Columb, ca era din Romania, unde nu-ti poti plati chiria), spunea despre Margareta ca fata ca ea, nu mai are nimenenea. Acum nu stiu eu prea sigur daca spunea nimenenea sau niminea . De fapt eu nici nu am citit pe Homer si nu am cam citit la viata mea, pentru ca cititul te innebuneste. Cititul prea mult ca si epopeea sau iluzia te lasa rece. E ceva si cu epopeea asta. Cand a ajuns la leghea 345 in ocean, Costel a trecut din faza de fibrilatii in cea de trepanatii sau cam asa ceva. Atunci Margareta a simtit in inima ei, de femeie iubitoare, ca ceva necurat se petrece cu Costel. Nu a mai putut sa planga de atunci incolo.

Se gandea ce o fi cu el, ce sa faca ea, unde sa plece…Si dupa vreo 5 minunte de ezitari sau de tergiversari, a dat drumul la televizor si era Silviu Prigoana si cu nevasta lui, se certau ( vedeti, drama?!) de mama focului.

Acum era o drama in ocean, o drama vie si o drama stinsa, diluata, in cartierul Colentina unde sta acum Margareta, asteptand ca sotul ei sa vina cu banane si dolari de unde a plecat el peste ocean. In orice caz drama e tot drama. Ca e drama Costel vs. Margareta sau drama Silviu vs. Adriana sau drama PNL vs. PD sau Basescu vs. Tariceanu, drama e tot drama, e cusuta cu ata alba si tot drama e. E drama nationala sau particulara sau ecuatoriala. Pe bune, cred ca drama e drama. Poate ca e mai mult decat drama sau nu e drama. Caci daca doamna Bahmuteanu s-a linistit, Costel a iesit din trepanatii, coalitia e inca la guvernare iar Margareta sta in pat si mananca pop-corn inseamna ca dramele sunt de ordindul epopeilor iar Iliada si Odiseea pe care nu am citit-o e de ordinul necititelor.

Chiar asa: ce, poti sa fii prost, sa citesti toate cartile? Daca tot sunt multe, de ce sa mai citim vreuna? Sau daca tot murtim, de ce sa mai mancam, de ce sa ne mai plimbam, daca tot murim? Si daca tot murim, de ce ne trebuie citit? Nu putea sa ne trebuiasca

numai coca-cola si nea Guta,
ca sa ridice in vine benzina,
ca doamna Pasarin adrenalina.

Prietenii stiu de ce: plagiere dupa Grasul XXL sau continuarea la remixul Maria si Ioana .

Cred ca daca tot nu am citit Iliada aia, poate sa intre si Gina, si Madalina, si Cozmina in epopee, daca si Costel si Margareta au intrat. De ce atatea restrictii, frate?Sa intre toti in epopee, fara discriminare! Chiar daca sunt multi ca nuca in perete aici, ce conteaza: democratia e democratie. Poti tu sa ii scoti democratia din cap baiatului?! Zi, ma, poti? Pai tu stii cine e Madalina? Daca nu stii ia lectii si nu o mai enerva pe Madalina. Ea e si fitoasa dar daca te iei cu ea in gura, cine stie ce se poate intampla cu dintii tai.

Cand a ajuns la capatul epopeei, Costel s-a anagajat zilier in constructii. Margareta a inceput sa isi mareasca poseta. La inceput avea o poseta minora acum o are majora. La inceput nu mergea la Mec, acum merge. La inceput nu simtise viata buna, acum nu mai vrea sa se lepede de ea. Acum nu mai vrea ca barbatul ei, Costel, sa vina acasa, el, care avusese iluzii de ocean pe mare. Nu il mai vrea acasa ci pe santier, sa aduca banul gros acasa, ca ei nu ii pasa de Dracula 13 sau de Htiler 56, ci pe ea, vere, o intereseaza banul ei, casa ei, barbatul ei, dar barbatul ei sa nu mai vie pe acasa, pentru ca se taie macaroana de la gura copiilor. Lamentabil sfarsit de epopee. Daca si la Homer tot asa se termina epopeea, ca in cazul de fata, la ce bun sa tragi speranta ca toate vor fi bine, cand la final, eroul principal moare strivit de sabii, elicoptere, cotoare de mar sau tuica de pruna?

La ce bun sa citesti o carte daca ea tot se termina odata si odata, si nu traim in carti ci in casa si de ce sa citim carti, din care sa invatam numai sa plangem dar nu sa si mancam tort de cirese ( e tare bun!) sau in timp ce citim sa ne vina valuta pe gaura cheii? Asa e gandea si Euridice saraca, adica Margareta si cugeta, si iar se gandea, ca toata ziua nu avea ce face, decat sa fabuleze epopei d-astea sau pierderi ale timpului.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Dulcea regasire

Pe o frunza migdalata de toamna, Amedeea privea noaptea, care i se lasa sub spranceana. O frica teribila de frica isi gasise in ea un loc atent, ca in hipermarket o halba de bere nebauta. Fulgi mari de roua sau de zapada isi faceau turul de noapte prin fata stadionului si apoi, mergeau la o noapte langa gara, ca sa fumeze o inteligenta. Totul era noaptea si noaptea de ziua cadea, se amestecau noptile si zilele in capul lui, flori de liliac veneau si ele in mica noastra nuvela si ne intrebau de ce toate noptile au ore si de ce toate orele n-au nopti.

Amedeea, blanda copila, amorezata de lecturi dese, tacea. Niste ziare prin fata ei treceau ca niste ganduri, mai da cate un zap pe ici pe colo, aceleasi prafuite forme pe sticla, aceleasi ofuri, ca pana si ofurile o lasau in pace, aceleasi ghirlande…aceleasi cutii de plastic de anul trecut, ascunse in debaraua inimii ei. Forme de uitare. Sau forme de vino incoa tinerete, cu haine scurte, gandea Amedeea. Mintea ei, mintea lui, mintea noastra, un continuu sirag de barbarisme ieftine, un intreg petic de sac, pus la aceeasi oala de cioraba de anul trecut si tot acel gand, pus la rascopt, pentru ca astazi sa te uiti in oglinda, si sa iti spui, ca iata, timpul trece ca un ghinion sau ca o sansa. De ce atata sansa?!!!

Amedeea, imperturbabila, Amedeea! Toti barbatii din viata ei avusesera un cantec, un piuit al lor, sarmanii. Primul nu avusese pe masa in toata firea. Se bateau, se certau, isi scriau poeme. Din atatea poeme cate se scriu si nu se citesc, cred ca vreo mie erau ale primului catre ea. Biata Medeea sau fericita Medeea. M auitam la ea cum se zbate sa se regaseasca, dupa ce al doilea, nemernicul, fustangiul, facuse si asta niste gafe ireprobabile. La al treilea lucrurile stau mai complicat. El, acest natang ( ca altfel nu pot sa-i zic) era ca o palarie de soare pentru ea. Ea ii manca banii cocolos, i-i fura de pe card ( stia codul) si spunea ca nu stie nimic.

Cand venea asta enervat o batea de ii suna apa in cap. Dupa o astfel de bataie a luat un taxi si s-a dus la ma-sa. A stat pe la aia vreo cinci mii de ani si apoi s-a intors acsa, stoarsa de plans, de emotie, de lipsa de bani, si el, nemernicul, raul de el, a…primit-o la el. S-au impacat! Ce iubire! Era o iubire din alea ca in love story. Ea statea in pat si el ii facea mancare. Ii aducea mancarea la pat, ii facea unghiile de la picioare, o masa pe gat, ba ii si citea povesti, multe povesti. Era asa de tandru! Tandretea, o floare de lotus, zburata cu liftul pana la parter, a regasit in calea ei pe Calopeea. Mare diferenta insa, intre cele doua femei.

In timp ce Amedeea era inalta, frumoasa, zvelta, Calopeea era inalta, frumoasa, zvelta. Asa e: cam erau la fel! Dar cand vine dragostea, dragostea le sterge pe toate. Dragostea iti sterge mintile, iti pune gutui la frunte, te imbujorezi in obraji ca o para malaiata, iti vine sa canti, sa zbengui, sa te dau huta pe strada, sa te impui in societate.

Dragostea e motorul civilizatiei. Unii cred ca e oarba, sluta si dementa, dragostea asta, mai bine zis amorul. Dar eu cred ca dragostea e asa, ca o plasa de prins peste, unde cad de toate, cad toate, dar tu alegi numai una, pe aia pe care ti-a cazut tie ochii cel mai bine.

Insa nu de dragoste e povestea. Amedeea nu iubeste dragostea! Amedeea e o femeie inalta, frumoasa, zvelta, dar care nu are principii. Pe ea n-o doare daca nu are nici un bun simt. Ea, a strans ca un burete, toata mojicia barbatilor care au trecut prin viata ei, si a devenit ca ei. Ea e acum cea ucisa care ucide, cea navalnica care te seduce, cea bomba care te bombardeaza numai din ochi. Eo drama, fata asta, drama dramelor de dinaintea ei, pe care ei, barbatii, le-au ranit la encefal puternic de tot, si poate si la inima.

Amedeea spune mereu ca barbatii sunt niste…( stiti dv.). E un fel de consolare si chestia asta. Ea crede ca daca ne incrimineaza, pe noi, barbatii, care muncim, care facem, ei o sa-i fie mai bine. Dar ea stie ca nu o s-ai fie mai bine. Ea zice si ea asa, de inima albastra. Ca daca vine un al 10-lea, acum, pe cuvant, si o cere de nevasta, ea nu zice nu ( ca nu o fi proasta) ci merge cu el. Si parca auzi, clinchetul suav al unui cantec, cand sania ei cu zurgalai trece prin nori de parfum si traverseaza cealalta parte a Oceanului Indian sau cum s-o mai numi apa aia, si vine la hotelul, unde ea isi va serba a 10 luna de miere. Intotdeauna mierea e miere si viata e tot mai viata si moartea e tot mai moarte si suferinta parca e tot mai suferinta si omul e tot mai putin om, si apa se cristalizeaza la fel.

Recenzie critica. Scurte flesuri.

Neghina Alcibiade: Autorul a vrut sa spuna in aceasta nuvela truismul ineluctibil al vietii sau viata ca opera de arta. Amedeea poate fi oricare, pentru ca oricine poate sa fie oricare. De fapt fiecare dintre noi are o drama pe care o spune cu sine si o drama pe care o vinde altora. Dar la ce bun comentariul meu, cand nuvela este ea insasi un comentariu la viata.

Verdet Petrica : Dupa parerea mea nuvela de fata este filosofia luptei de clasa, a luptei de clasa aplicata in societatea noastra socialista sau capitalista, dupa cum doriti. Barbatul se lupta cu femeia, femeia se lupta cu barbatul. Insa fericirea este cea care trebuie sa primeze.

Gudalovici Evtusenco: Sa stiti ca nuvela asta e un plagiat notoriu dupa poetul nostru rus Gadalovici Marcianovici Petrovici. Va pot arata cum arata ea, aceasta nuvela, la 1756, cand poetul nostru, a scris-o pe genunchi, in puscarie.

Un nene : Pa mine nu ma intereseaza nuvele dastia sau cum ziceti ca le cheama. Mie mi-e frica de boli si de paduchi, ca dracul de tamaie.

O doamna bine, care nu si-a dat numele : Nuvela e o discriminare exorbitanta a femeii. Autorul ei cred ca e un parazit al societatii. Vai de mama lui de om!

Un critic adevarat, domnul Stirbei Iacov: Nuvela Dulcea regasire, inclusa in proiectul editorial Un zambet care nu omoara , editat in 2006 la editura Punkfest, a fost un record de piata: s-au vandut 2000 de exemplare intr-o singura zi. Consider ca o asemenea carte merita citita pe nerasuflate.

Autorul ei, care nu a vrut sa isi dea numele, desi numele lui e pe buzele tuturor : Nuvela cu pricina este un moment de slabiciune literara sau de motivare literara, pe care am scris-o in timp ce sotia imi pregatea masa de seara. Cine nu crede, sa o citeasca: e plina de asteptate!

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Aha, Romania, 2006, atac la muzica, frate!Interviu live cu un hip-hoper

Altul: Da, baga ceva, frate, zi ceva de la tine pentru fani!

El: Aici n-o ardem la misto, frate, aici o zicem pa bune. Lumea zice, da mie nu-mi pasa, frate, ca eu cant muzica hip-hop. Politica e o c… si toti stiu asta. Da mie nu imi pasa de ce zice lumea, intelegi?! Eu cant. Eu sunt nascut cu cantecul in amigdale.

Altul: Tocmai, ce iti ziceam. Cine nu prizeaza prea bine chestia asta…adica muzica noastra, sa ne scuteasca vere….

El: Da, frate asa este. Toti zic ca sunt, ca pot. Da. Vorba lu versu lu Tataie: cine poate, poate,
poate noaptea jumatate,
canta toate, mai mult dezbacate…
si astea de ale noastre. Ca eu am pica pe astia de la CNA. Ce tot..ca bag…in toate…si sa ma mai lase, ca… ( material greu. Urmeaza cuvinte de nedivulgat. Sursa se abtine sa spuna tot mesajul. Mesajul e sters din memorie pentru ca sa nu vicieze atmosfera).
Da, revenim, 2006, Romania….Totul e pe bune, frate…Mai ma inregistrezi?!

Altul: Da, ma, zii, ca totul e pe bune. Ce esti nebun?!

El: Nu mp, da stii cum e. Eu vreau sa ma produc in direct, sa vada lumea ca eu scot versuri, nu mi le fac altii. Intelegi?!

Altul: Da, frate, cum sa nu?! E totul lin…curge…

El: Pai asa. Nu mai baga bipuri din alea, ca pe mine ma seaca cand aud tot felul de c…din alea. Eu sunt muzician nu fraier. E corect?!

Altul: Da, frate te intelegh. Totul e pe bune. Eu inregistrez tot ceea ce spui.

El: Pai asa! Eu cant ba nu ma…( multe bipuri. Omul s-a descarcat rau de tot la faza asta).

Altul: Gata! Go! Baga pa faza. asta e.

El: Aha, …in aceasta seara…pentru dv., va canta Mucles DJ Project, una bucata cantec, pentru ca concurenta sa moara de oftica. Aha..Aha..Da la maxim…Baga mai tare saoundul ca sa se cupleze cu mine..
Aha..Romania, 2006, Mucles DJ Project va sparge fata in aceasta seara, adica va ataca la muzica. Si!…

Cine poate, si se poate,
iese-n fata, frate, pe noptate,
da cu banii dupa fete,
da cu banii si e cool,
are argintul viu in el, nu e nebun.
Nu e ca fraierii din capitala,
el e smenar, stie sa-si ia o toala,
gagicile mor dupa el,
e tare,
e o masina de cantec si de aiurare.
Da, vino incoa, aici se face muzica,
aici ne batem joc de bulangii,
aici suntem noi si Mucles M.C.,
si spargem urechile in difuzor,
nu e nici o vrajeala,
nu-i cantec de dor,
e o hipareala daia buna,
vino dar gagica,
blonda si nebuna… (…)

Nu putem indica sursa. Nu avem acceptul lui Altul ca sa facem acest lucru. Insa, in orice caz, avem multe sperante muzicale si multe regrete muzicale. 2006. Romania.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian

Multumesc pentru locul din tramvai

Se urca agale in tramvaiul 778, Magdalena Pruna, fiica doamnei Zambila Pruna, nepoata doamnei Marioara M.S. Uuups! Marioara M.S. e cunoscuta, iar doamna Pruna e necunoscuta.

Atentie! Ceea ce facem noi acum se numeste literatura postmoderna!

Cand se urca doamna Magdalena, toti liceenii vor sa o ajute, sa ii dea un loc. Ea sta tantosa, nu priveste pe nimeni. Ea sta in picioare. Mucosii de liceeni, daca vad ca nu ia loc, incep sa o fluiere. Unii ii fac poeme. Unii au mai zis si alte cuvinte, improductibile, pardon!, irepetibile, pardon!, ireproductibile, asa, ireproductibile, si… i le-au spus, nu i le-au scris. Erau in trafic. Nici nu ii stiau emailul, nici varsta…si nici macar nu stiau sa abordeze o femeie eleganta si invaluitoare ca doamna Magdalena.

Cum sa va zic, ca sa va zic…Doamna Magdalena este asa…ca eleganta, ca incantarea, ca o boare….halucinanta. Nu e de mirare ca tinerii, ei mucosii, ziceau in gura mare ( se uita tot tramvaiul) ce ziceau ei…

De fapt si tramvaiul asta a are o hiba. Cand incepe sa maerga nu se mai opreste. Merge asa de prost.

Liceenii, ca liceenii, nu?!, tot liceeni…se apropie mai mult de doamna Magdalena. Ea, nimic: sta cu nasul pe sus. Asa, cand o privesti dintr-o parte, iti dai seama, ca ( pe un gard scrisese unul Jos Vadim!), toate lucrurile incep sa cante.

Cand te apuca romantismul sau romantarea toate lucrurile incepe sa cante. Acum toate lucrurile taceau mute sau mute taceau si …tramvaiul zbura peste niste strazi intortocheate…mai erau niste alte strazi…si nicicand, da, nu, nicicand, nu mai conteneau intrebarile lor despre ea.

Ea era asa…cum sa zic…un peisaj…
Nu ca tinerii, mucosii, leprele, nu mai vazusera peisaje…dar acum peisajele sau cine mai stie ce denivelari ale tramvaiului sau ale soselii, ii facea sa se apropei si mai mult…

Unul dintre ei o intreaba cat e ceasul. Auzi si tu, sa o intrebe pe doamna Magdalena cat e ceasul?! Ea se intoarce catre el. Retineti: se intoarce catre el! Ochii ei semeti privesc fata lui tampa. Prima faza se scurge in a doua faza. Ochii ei il privesc.Ochii ei ii spun mai multe decat tacerea ei.

Tacerea ei il paralizeaza pe zambaretul, pe mucosul de indivis, care si-a permis, in tramvaiul 778, sa o intrebe pe doamna Magdalena cat e ceasul.

O intrebare inadmisibila! Ea e o doamna si doamnele nu trebuie intrebate nimic. Doamnele stau ca niste statui in tramvaiul 778, niste statui care stau cu capul in sus, care nu se uita la glodul contemporan cu ele, la tot felul de fistichii, de smecheri, de gura casa, care nu au mai vazut o…doamna.

Doamnele nu au voie sa vorbeasca decat cu domni, cu stilati, cu baietii cu jeep, nu ca ale astia, macaragii, tamplari, gainari, castravetari.

Doamnele, le doamnele…ca si doamna Magdalena…

Ce sa mai spui domne?!!!…Cand zici doamne te apuca asa niste furnicaturi pe sira spinarii, te apuca o stare de drepti. Te ridici in picioare si stai in pozitie de drepti cand vine o…doamna.

Ce iti mai e si cu doamnele astea… { Cei care se uitau la doamna Magdalena nu vedeau nimic serios. Era o matracuca imbracata bine, pentru ca face strada, uuups!, eroare}.

Dar tinerii, mucosii, o admirau pe doamna Magdalena, chiar daca cateva guri sparte, din tramvai ziceau si ele cateva din alea, grele, procoase…Erau niste batrane. Ca sa vezi si tu, niste batrane, o vorbesc pe doamna Magdalena?!

Una dintre batrane ia loc, se aseaza. Doamna Magdalena se da intr-un sfarsit jos din tramvai, ca sa cumpere mancare sau cam asa ceva. Tinerii raman ca niste tineri, adica niste muciosi, care nici nu stiu cat de rare sunt doamnele rare.

Pr. Drd. Piciorus Dorin Octavian