Suntem oameni pândiţi non-stop de obsesii şi blasfemii

sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini” (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experienţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffiti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!


[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei, cf. http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf. http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Preotul lumii postmoderne: un prestator de servicii sau un părinte harismat?

img_8059.jpg

Când sari din băncile facultăţii în reverenda neagră, care îţi astupă, în primele zile, respiraţia sau te incomodează când mergi, pentru că uneori calci pe ea, nu ai senzaţia că ai intrat într-o lume, care nu te vrea decât lacunar, ci eşti înmiresmat de o bucurie, care tocmai a căzut peste tine, de harul lui Dumnezeu, care te face să vezi numai binele din oameni.

Hirotonia întru preot, aşteptată cu o inocenţă a inimii, face din tine o fiinţă întraripată, dar care merge pe pământ, cu mâini atât de curate, încât Îl ţine pe Domnul în ele şi din mâinile căreia curge har, când sfinţeşte ceva sau când binecuvintează pe creştetul capului.

Prin mâinile episcopului tău a intrat în tine harisma preoţiei, această mare grandoare, în faţa căreia omul smerit se pleacă şi te cinsteşte, sărutându-ţi mâna şi cerându-ţi să te rogi pentru el, iar ceilalţi, duşi de valul unui exhibiţionism maleficios, îţi arată cât de insignifiant e preotul unei lumi, care a făcut din Dumnezeu o fiinţă periferică.

Înveţi repede diferenţa dintre smeritul creştin ortodox şi credinciosul ortodox cu o credinţă diluată, care a făcut din fiinţa lui un bazar, un melanj religios de toate categoriile sau între amatorul de senzaţii religioase şi apaticul, agnosticul, nihilistul religios, răzvrătitul de mare vervă sau segregaţionistul de orice fel.

Vei fi chemat să faci sfeştanii, exorcizări, sfinţiri de case şi de maşini cel mai adesea. Slujba este aceeaşi pentru toţi, dar modul în care te percep unii sau alţii îţi creează tot felul de indispoziţii. Chiar şi cel mai apropiat de Biserică îţi va da, uneori, senzaţia dureroasă, că tu nu eşti decât un antreprenor al harului, care îl serveşti când vrea el, la ora pe care o vrea, pe care te plăteşte mizerabil, cel mai adesea, şi care trebuie să nu îl dezavantajezi cu nimic.

Deşi eşti primit cu apelativul de „Părinte”, rareori în mintea celui care te salută astfel tu eşti un Părinte autentic. Se antepune între mine, ca preot, şi credincios, multipla literatură orală despre păcatele preoţilor sau neputinţa lui de a sesiza imediat persoana ta, lăuntricitatea ei.

De fiecare dată eu mă raportez în mod direct la om, la nevoile adânci, reale, ale sale. Îl iau aşa cum este el cu adevărat, în adâncimea lui, fără parafă socială, dezmărginit de păcatele lui, de neştiinţa lui, de conjunctura în care îl găsesc.

Însă el mă priveşte ori ca pe cineva căzut din cer, care nu are nimic de-a face cu adevărul acestei lumi şi care nu ştie decât să facă slujbe ori ca pe un funcţionar ecleziastic, care face slujbe, în  mod exclusiv, pentru că este interesat material iar slujbele mele sunt cerute pentru că aşa e obiceiul sau pentru că aşa s-ar putea atrage norocul în casa lui.

Sunt o fiinţă interpretabilă ca preot. Când merg pe stradă îmbrăcat în reverendă trec, de câteva sute, mii de ori, prin tot felul de abordări ale fiinţei mele.

De la o privire sfioasă asupra mea, de mare cuviinţă, pot trece imediat la o privire arogantă, care mă transformă într-o fiinţă indezirabilă sau devin imediat un bufon sau o sperietoare de care te temi, un sfânt puţin mai încolo, pentru ca să cad, mai apoi, în plasa unei lamentabile indiferenţe.

Cel mai adesea, indiferenţa este stratul subţire, de vopsea, al feţei, sub care stă un ochi foarte atent, care te feliază ca pe un peşte. Acel ochi vrea ca să vadă, dacă în tine e ceva preoţesc. Cu tot ateismul nostru lamentabil avem în străfundul nostru o teamă şi o veneraţie criptică faţă de preot.

Recunoaştem în el sfinţenia lui Dumnezeu, faptul că acest om nu e unul ca toţi ceilalţi. Dacă îl suspectăm sau dacă îl renegăm, dacă aruncăm asupra lui toată responsabilitatea ireverenţelor noastre sau vrem să vedem în fiinţa lui toată sfinţenia de care nu vrem să fim capabili, aceasta se datorează faptului că el e un Părinte harismat, un Părinte care ne facilitează, prin fiinţa lui, o relaţie personală cu Dumnezeu.

Harul care vine prin rugăciunile sale, care sunt rugăciunile Bisericii lui Dumnezeu, este aerul care ne face din nou să ne placă viaţa, să ne placă dinamismul şi frumuseţea ei încântătoare sau, ca să limităm acţiunea lui, la răspunsul unui om venit în treacăt la Biserică, harul acesta ne face bine, ne mai linişteşte, ne aduce pace în casă.

Există însă posibilitatea, ca preotul să se piardă sub avalanşa atâtor responsabilităţi megatonice. Sucombi sub greutatea epitrahilului, dacă uiţi că preotul lui Dumnezeu e cu adevărat preot, când nu se dezice de vocaţia lui. De aici şi îngăduinţa noastră faţă de credincioşi, dar şi lipsa de respect a multora faţă de noi.

Însă credinciosul smerit simte, că harul lui Dumnezeu vine şi prin mâna celui pe care îl ştie, în mod explicit, ca un preot „mai de lume” sau „ca vai de lume”. Nu i se pare că simte harul lui Dumnezeu, ci chiar îl simte, când slujeşte preotul. Are în sine sentimentul că se află în Biserica lui Dumnezeu şi că ea nu e o simplă asociaţie de oameni, ci un trup divino-uman, o lume unică, plină de har, în care harul astupă toate slăbiciunile şi neputinţele noastre, dacă ne smerim şi plecăm capul în faţa lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, preotul nu poate fi aliniat niciodată în rândul unor funcţionari seculari. El e un Părinte care sfinţeşte, pe cei pe care-i educă şi pe care-i conduce. El este un nexus între cer şi pământ la propriu. Societatea postmodernă poate minimaliza funcţia mediatică a preoţilor, poate limita aportul lor direct în societate, restricţionând canalele mass-media pentru segmentul religios.

Însă preotul va fi un factor de coeziune în orice situaţie, care explicit sau underground, umple lumea de harul dumnezeiesc, care se coboară în el sau în cadrul slujbelor sale. El va face întotdeauna slujbe universale, care vor cuprinde în ele rugăciuni pentru toată lumea, pentru toţi viii şi adormiţii planetei.

Chiar şi când nimeni nu mai crede în preot, atunci va crede el că lumea este cuprinsă în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă este o copilă prostuţă şi frivolă.

Preotul va fi mereu un indispensabil. Oricum l-am caracteriza noi şi oricum ar fi el, face minuni pe care nicio ciocolată cu cremă sau un DVDplayer nu le va poate face, deşi sunt amplu mediatizate. El va fi rugul de foc nestins, dintr-o lume tristă, care îşi freacă mâinile, de frig, întru iglu.

Pr. Drd.  Dorin-Octavian Picioruş

Limba română este pentru om, nu omul pentru limba română

Limba română este acea limbă latină vorbită defectuos, în raport cu varianta ei literară, (la care se adaugă elemente lingvistice mai vechi şi mai noi, caracterizabile prin aceeaşi trăsătură „non-academică”), de-a lungul vremii, de către locuitorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cunoscut îndeobşte sub numele de România. Pe scurt şi în mare, aceasta este definiţia limbii noastre, regăsită în toate manualele de istoria limbii române: limba română este o latină vulgară , (respectând opţiunea majorităţii lingviştilor pentru proporţia covârşitoare a elementului său latinesc). Această definiţie se predă în toate facultăţile cu profil filologic şi pe aceasta am învăţat-o şi eu. În acelaşi fel este formulată şi definiţia limbii franceze, şi a celei spaniole, portugheze, etc.

Cu alte cuvinte, vorbind în termeni mai puţin specializaţi, pe înţelesul tuturor, o limbă este creată de oameni pentru oameni. Limba română, ca şi toate celelalte limbi ale pământului, nu este decât o entitate lingvistică în mişcare neîncetată, într-o continuă transformare, şi acest domeniu lingvistic este printre puţinele în care regulile sunt făcute pentru a fi, dacă nu neapărat încălcate, cel puţin periodic modificate. O limbă nu este creată de instituţii de învăţământ şi nici de foruri academice: acestea numai constată evoluţia limbii, constată existenţa unor reguli, dar şi mobilitatea lor excesivă, de care oricare dintre cercetătorii în domeniu este extrem de conştient.

În aceste condiţii, voi aduce discuţia spre ceea ce mă doare mai mult, şi anume spre faptul că există persoane prea puţin avizate şi prea puţin conştiente de relaţia intimă a omului cu limba pe care o vorbeşte, dispuse a repartiza etichete ireverenţioase sau chiar maliţioase şi jignitoare asupra unor vorbitori, scriitori sau traducători ce manifestă opţiuni personale pline de originalitate, surprinzătoare, în exprimarea acelei incandescenţe interioare a trăirii şi a experienţei lor, din care rezultă adesea acea aritmie a cuvintelor care deranjează urechile academic-cuminţi (dar, de multe ori, nici măcar academic, din păcate!) ale celor cu inima rece.

Foarte mulţi dintre noi am rămas la faza infantilă, şcolărească şi scolastică, în acelaşi timp, de a crede că cineva (poeţi, scriitori, savanţi, etc.) ne-a făcut nouă limba, iar noi nu trebuie să ieşim din cadrele impuse de regulile din manuale, ceea ce, pare-se ar însemna o adevărată blasfemie: ar însemna să călcăm sâmbăta, acea „sâmbătă” a fariseilor şi cărturarilor, iar nu adevărata odihnă pe care Dumnezeu a lăsat-o oamenilor. Însă noi trebuie să înţelegem creştineşte că e nevoie să ne odihnim în limbă, să ne odihnim duhul vorbind şi să odihnim şi pe alţii şi nu să împlinim legea, fără milă! Mulţi vorbesc corect gramatical, dar nu odihnesc pe nimeni prin cuvintele lor.

Limba e un „organ”, un „mădular” al omului, deşi cuvântul este imaterial, inefabil. Ea este unul dintre aspectele cele mai pregnante ale umanităţii noastre, ale firii noastre, este un „peisaj” al duhului şi al raţiunii noastre, expus privitorilor, un „vernisaj” al interiorului nostru prin care alegem să ne facem cunoscuţi aproapelui într-un fel sau altul. Ea este tot atât de unică pe cât este omul de unic. A atenta la unicitatea expresiei, a refuza dreptul cuiva de a ieşi din şabloane lingvistice impersonaliste, înseamnă, într-o exprimare care poate părea unora prea dură, a atenta la unicitatea creaţiei lui Dumnezeu.

Spuneam mai devreme că limba nu este creaţia cuiva, dar fără ca să fie un non-sens sau un paradox în cele ce spun, ea este creaţia Cuiva, a lui Dumnezeu Însuşi, a Cuvântului care dăruieşte „cuvânt cu putere multă” şi a Duhului care insuflă viaţă: „ Duhul este cel ce dă viaţă. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă. ” (In. 6, 63). Omul îi este îndatorat lui Dumnezeu nu numai pentru viaţa sa, pentru sufletul şi trupul său, ci şi pentru tot ceea ce ştie. Se spune de obicei că omul a „inventat”, dar dacă ne uităm mai bine, el n-a „inventat” şi nu a „creat” nimic singur. Când omul a călcat porunca lui Dumnezeu, el şi-a confecţionat o centură din frunze de smochin (Fac. 3, 7), dar haine, acoperământ cu adevărat i-a făcut tot Dumnezeu (Fac. 3, 21). Cercetând legile din Vechiul Testament, vom observa că Dumnezeu l-a învăţat pe om şi cele mai mici amănunte ale comportamentului său, mergând până la igiena personală, până la cea mai intimă curăţenie de care avea nevoie ca să nu se îmbolnăvească. Iar artist l-a făcut pe om tot Dumnezeu, când i-a dat har lui Beţalael pentru a făuri cortul mărturiei (Ieş. 31, 2-5).

Cu atât mai mult, darul cuvântului, harul cuvântului frumos l-a dat omului Dumnezeu. Adevărata mărturie despre limba sau vorbirea frumoasă a cuiva nu o dă gramatica, părelnic impecabilă, ci o dă sfinţenia vieţii lui. Vedeţi sfinţenia vieţii şi veţi afla viul limbii de care se slujeşte cineva, veţi întrezări prin el frumuseţea Duhului mai presus de care nu există frumuseţe!

Cea mai frumoasă limbă, expresie, de pe faţa pământului se găseşte în de Duhul Sfânt insuflatele Scripturi. Dumnezeu vorbeşte cu noi limba cea mai dulce, rosteşte cuvintele cele mai adânci şi mai poetice. Poezia este un veşmânt al limbii pentru că este mai întâi un dar al lui Dumnezeu de care se bucură sufletele sensibile, iar Sfinţii, ca cei mai sensibili dintre oameni, sunt cei mai mari poeţi, după cum spunea Fericitul Porfirie Bairaktaris. De aceea cred că ar fi bine ca fraţii noştri înfierbântaţi prea tare de postura lor de gardieni ai corectitudinii limbii academice, să se gândească de două ori înainte de a trece cu tancul ne-simţirii lor duhovniceşti, peste florile cuvintelor smerite şi peste roua sudorii altora.

Limba nu este apanajul nimănui – şi tocmai cei mai mari artişti şi poeţi, precum Eminescu sau Nichita Stănescu au recunoscut aceasta de multe ori –‚ pentru că este un dar al lui Dumnezeu. Ea nu poate fi confiscată de reguli, pentru că libertatea ei e garantată de libertatea duhovnicească a omului. Nu de libertatea de expresie a societăţii democratice, nu de pretinsa libertate a omului de a se prostitua moral, de a se demoniza chiar, „garantată” de democraţie şi de libertinajul moral şi spiritual al societăţii noastre care se rupe cu bună ştiinţă de Dumnezeu, ci dimpotrivă, numai de libertatea duhovnicească. Însă o parte dintre fraţii noştri ortodocşi uită acest lucru şi îşi amintesc numai de faptul că ei îl au împărat doar pe Cezarul, adică o cultură ale cărei reguli nu sunt duhovniceşti, o cultură care are la temelie valori umane şi nu divino-umane, împotriva căreia ei se declară luptători, dar adoră să fie consideraţi ca făcând parte dintre „elite” culturale. Şi, să fim sinceri, acesta este motivul pentru care „intelectualitatea” lor caută să se afirme generos, măcar în sens distructiv, pentru că în sens ziditor nu se pricep la fel de bine să o facă.

Există o lege nescrisă, a bunului simţ, care îndeamnă pe om, de la sine, să nu critice şi să nu scuipe peste ceea ce el nu poate să facă sau îi e lene să încerce să facă. Dacă am respecta-o mai des, dacă nu am avansa cu bocancii în intimitatea creatoare a celor care scriu sau traduc, dacă am încerca să nu terfelim sensibilitatea gingaşă a trăirii lor şi nu am arunca golăneşte cu praştia în porumbelul înălţării lor spre Dumnezeu, ar fi mai bine. Ar fi mai bine pentru ei şi pentru noi şi pentru poporul ortodox care aşteaptă apele prospeţimii duhovniceşti să inunde sufletele noastre arse de lipsa de ingenuitate a demonismului refractar la Frumos şi Adevăr, care dă buzna în viaţa noastră prin mesaje obsesive, reflectorizate de o societate care a fost învăţată să se obişnuiască şi să aprecieze urâtul, sub toate formele.

Noi, creştinii ortodocşi, spunem că iubim comuniunea, dar căutăm să zdrobim pe cei care nu joacă după reguli care nu sunt ortodoxe. Mai bine ar fi să nu mai hulim pe cei cărora Dumnezeu le dăruieşte râvnă să scrie şi să traducă şi nici limba noastră sfinţită cu lacrimi şi sudori duhovniceşti, aşa cum răsare ea din strădaniile acelora, pentru că cei care au mlădiat-o, insuflaţi de Duhul Sfânt, unii ca Sfinţii Dosoftei, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul, nu ne-ar aproba într-un asemenea demers coroziv duhovniceşte. Toleranţa şi dragostea ne stă mai bine nouă tuturor.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina

Graba de a nu părea diletant

Există cărţi care se spun repede, în grabă, autorii lor având ochii fixaţi la aceia, care le par a fi mai buni decât dânşii, ca nu cumva să le-o ia înainte.

Există oameni, pentru care cartea este o fugă după a o termina, ca sa o pună, în faţă, la index, şi să pară, prin aceasta, oameni voluminoşi în gândire.

Gândirea momentului e o gândire de volum, o gândire cantitativă şi nu una, neapărat, interesantă. E mai puţin interesant daca nu eşti citit, ci e mai interesant, daca există o carte despre tine, cu tine, care să îţi poarte numele şi pe care să o poţi contrapune altor cărţi.

Deşi cărţile nu se bat între ele, nu se duşmănesc, autorii lor se dau în vânt după minimalizarea reciprocă.

Cartea nou scrisă este un alt afront, o bătaie în piept şi mai puternică, o revanşă, existând rânjetul semidoct, nelalocul lui întotdeauna, că această carte e fundamentul fundamentelor. Grija pentru fundamental, oţărirea faptului de a părea impozant cu orice preţ.

Am văzut astfel de grăbiri ale cărţilor, uneori devastatoare pentru sănătatea autorilor sau pentru sănătatea spaţiului gândirii. Inima nu se simte comod când răbufneşte, când caută să îşi  dovedească cu orice chip înţelepciunea, cuantumul de cărţi citite, experienţele. Inima este un organ sensibil, prea sensibil la revanşe. Şi, cu toate acestea, cărţile grabei sunt dozate cu multă fierbere, cu multa înnegurare.

Nu ştiu cum aş putea caracteriza, în două cuvinte, această avalanşă de sentimente, care poartă pe scriitorii unor astfel de cărţi. Nu am încercat niciodată să mă sinucid într-un astfel de mod.

Poate, la tinereţea mea primă, am avut ceva atacuri de invidie productivă, cu marii oameni ai lumii, dar eu mă luptam pe atunci numai cu cei morţi, cu cei din cărţi, şi nu cu unii care ar fi fost atunci, pe scena scrisului.

Pierdere de timp să acuzi. E o pierdere de timp, până la urmă, să şi constaţi fenomenul.

Numai că această constatare nu are de gând sa proclame vreo lege împotriva acestor oameni, vreo pedepsire a lor, ci e o spunere a unui of, pe care nu îl pot accepta, eu, personal.

Cartea grabei este cartea autosuficienţei. Aceasta atitudine a mea poate fi înţeleasă în mod echidistant, ca o luare de poziţie echidistantă împotriva principiului, care stă la baza acestor cărţi şi a modului de a produce cărţi de către astfel de autori. Eu deplâng autorii şi constat imperfecţiunile inerente ale cărţilor.

Un al doilea motiv, pentru care nu cred, că o carte trebuie să apară în grabă, este acela, că ea trebuie să reprezinte un efort al tău de cercetare, de decantare, de cunoaştere de sine, de exprimare de sine. Cartea trebuie să te poarte într-un mod frumos, într-un mod propriu. Ea nu trebuie să fie o gâlgâire de manie, de frică sau de complezenţă, ci o direcţie vizionară, o înrâurire, o fermecare a cititorului.

Doresc cărţi, care să mă umple, care să mă zidească, care să mă informeze, să mă îndrume, să mă facă să mă regăsesc.

Autosuficienţa nu mă poate provoca la studiu, pentru că ea merge mana în mană cu repetiţia sterilă, cu divagaţia fără trimitere infra-paginală, cu rememorările sclerozate, cu textele hot-dog, în care inseram lucruri pe care nu le putem înghiţi, pentru că acele citaţii sunt or prea fierbinţi, or prea îngheţate.

Cartea, care nu l-a parcurs pe scriitor, nu mă va parcurge nici pe mine. Cartea, care nu l-a schimbat pe scriitor, mă va irita sau mă va învăţa lucruri pe care deja le ştiam sau pe care le-aş fi putut afla oricum de la alţii, care sunt tot de teapa scriitorului cu pricina.

Da, cartea nu trebuie sa fie un pamflet plin cu înjurături şi nicio năbădăioasă si ostentativă repetiţie de piruete, care se petrec mereu la fel, în mod previzibil. Cartea trebuie sa îţi permită să respiri, să te înveţe să respiri cu toată fiinţa. O carte care mă introduce în viaţă este cartea, care mă face să o consider prietenul meu.

Dar, daca autorul se grăbeşte sa fie un torent de cultură, fără să fie şi un torent de bun simţ, cartea este o decoraţie decolorată, o ratare ratată, un datul de-a berbeleaca la 60 de ani.

Şi, tocmai când credea că ne-a minţit, cartea grabei este cartea diletantismului profesionist.

O grabă care se termină prost, pentru că nu mă pune pe nicio grabă. Deşi pot zâmbi printre dinţi, o zâmbire ciudată în faţa autorului, cartea care s-a grăbit va fi doar o carte, care nu trebuia să iasă niciodată din sertarul scriitorului.

Pr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Mass-media – a patra putere a statului

Mass-media, şi în special televiziunea, a devenit, din trâmbiţatul cenzor al abuzurilor politice şi sociale, un mijloc de manipulare a populaţiei, în profitul tocmai al celor pe care se presupunea că este chemată să îi demaşte, fiind un narcotic pentru adormirea conştiinţelor şi pentru destabilizarea mentală şi spirituală a oamenilor.

Vizionând miercuri seara, 5 iulie 2006, la postul DDTV, un film cutremurător despre confiscarea libertăţii presei în SUA, film intitulat „Orwell s-ar răsuci în mormânt” şi realizat de o televiziune americană, mi s-au deschis ochii şi mai mult asupra realităţilor lumii de azi. Realizatorii acestui remarcabil material trăgeau un semnal de alarmă foarte vehement asupra faptului că în senatul american se duce o aprigă bătălie între cei ce apără libertatea presei şi cei care vor să o sugrume, prin votarea unei legi iniţiate de curând şi care permite corporaţiilor gigant să înghită toate posturile mici, independente, de radio sau TV, astfel încât orice voce individuală să poate deveni solubilă în marea de informaţie ce reprezintă exclusiv, punctul de vedere al marilor trusturi de presă, care, la rândul lor, sunt total obediente faţă de marile companii finanţiste.

În film se atrăgea atenţia că nu adevăratele ştiri, de o importanţă capitală pentru populaţie, sunt oglindite de către mass-media, ci vigilenţa poporului este adormită într-un mod foarte pervers, atenţia sa fiind deviată către ceea ce interesele comerciale şi politice dictează. Politica însăşi este dirijată de interese financiare colosale. Situaţia a început să se deterioreze foarte mult începând cu epoca lui Ronald Reagan, degradare care a continuat într-un mod alarmant mai ales odată cu instalarea la putere a administraţiei conduse de G. W. Bush jr. Filmul susţine că există dovezi incontestabile ale faptului că actualul preşedinte al SUA a falsificat alegerile, întrucât în Florida, Curtea Supremă a suspendat numărătoarea voturilor înainte ca adevărul, ce fusese confirmat în sondaje, anume că Al Gore era învingător, să iasă la iveală.

Cu toate acestea, nu a e x istat nici un scandal de presă pe acest subiect. Ca şi în cazurile 11 septembrie şi invadarea Irakului, presa a oglindit în proporţie covârşitoare punctele de vedere oficiale şi nu au fost iniţiate dezbateri polemice semnificative pe aceste subiecte, tratându-se cu o indiferenţă incredibilă din punct de vedere profesional, nenumăratele şi profundele controverse pe care le-au iscat toate aceste evenimente. Dimpotrivă, când au existat voci protestatare, din partea unor oameni implicaţi sau care prezentau dovezi zdrobitoare, acestea nu s-au regăsit în emisiunile TV sau în paginile ziarelor, deşi constituiau subiecte foarte fierbinţi. Legăturile strânse de afaceri ale familiei Bush cu familia Ben Laden, o familie deosebit de influentă în Arabia Saudită, sunt mai mult decât suspecte şi cu toate acestea, nu izbucneşte nici un scandal de presă pe această temă, nimeni nu protestează şi nimeni nu demisionează, dimpotrivă, ţintele predilecte ale ziariştilor sunt adversarii politici ai preşedintelui Bush.

Ceea ce am enunţat până acum sunt numai câteva idei sumare ale acestui film, care însă m-a lăsat să am o viziune mai pertinentă asupra ceea ce înseamnă presa şi mai ales televiziunea, în societatea de astăzi. După 1989, multă lume a considerat la noi, că televiziunea naţională a fost mereu aservită puterii – indiferent care era aceasta – şi într-o proporţie mai mare sau mai mică, cred că este un fapt adevărat. Se spera că apariţia televiziunilor private va aduce o briză proaspătă şi răcoritoare de adevăr pentru români, o schimbare în bine a situaţiei. Dezamăgirea a fost însă mare, direct proporţională cu aşteptările, pentru privitorul însetat de frumuseţe şi adevăr.

Astăzi, cu excepţia posturilor înfiinţate de Dan Diaconescu, care emit însă în condiţii modeste şi care par a fi altceva, fără a intra acum în alte comentarii detaliate, şi a televiziunii naţionale, care a încercat în ultimul timp să se detaşeze faţă de restul televiziunilor, fără să reuşească prea mult, toate televiziunile private din România formează un cor de opinie uniformizat, cu mici disonanţe care pot părea chiar penibil de false (prost concertate) unui ochi pătrunzător. Opiniile divergente care vin să ne întărească credinţa în libertatea de expresie , sunt lăsate să zboare din colivie într-un mod controlat, astfel încât să nu facă decât să sporească haosul mental, neîncrederea şi dezorientarea care îi stăpâneşte pe mulţi dintre români.

După cum standurile magazinelor ne iau ochii cu o diversitate falsă a produselor, diversitate care este, în realitate, numai a firmelor producătoare, nu şi a produselor oferite, care în esenţă, sunt puţine şi elementare, la fel şi spaţiile de emisie abundă prin iluzia numărului mare al opiniilor exprimate, opinii care sunt însă canalizate într-un unic flux de gândire propice epocii consumiste şi libertine pe care o străbatem, destinat pentru a forma alte concepţii decât cele tradiţionale şi pentru a parazita conştiinţele. Iluzia abundenţei de opinii este susţinută şi de selecţia personajelor emitente, selecţie ale cărei criterii sunt în mare parte discutabile şi care are „responsabilitatea” să le facă să pară exponenţii tuturor păturilor sociale din România, obţinându-se efectul scontat de diversitate şi reprezentativitate. Însă nu trebuie să ne aşteptăm ca redactorii sau prezentatorii TV să recunoască în vreun fel că sunt manipulaţi sau că ne manipulează pe noi, pentru că salariile consistente au capacitatea de a distorsiona sinceritatea faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi.

Ni se vinde într-un mod agresiv ideea că ziariştii sunt nişte împătimiţi ai profesiunii lor, nişte maniaci ai libertăţii de expresie, care îşi pun adesea viaţa în pericol, ca nişte adevăraţi eroi, pentru informarea populaţiei, că ei sunt de partea noastră , a oamenilor amărâţi şi storşi de iluzii. Nimic mai fals. Ţintele lor, care vizează audienţa, în loc să fie subiecte care să ne acapareze atenţia prin pertinenţa lor şi prin importanţa capitală pentru societate şi pentru condiţia persoanei umane, sunt în aproape 99 % din cazuri, hilare, deviind cel mai adesea în emisiuni groteşti sau în relatarea alarmist-penibilă a unor drame sau comedii personale, de interes general minim.

Generalizarea panicardă a impresiei de violenţă şi de haos este tocmai ceea ce constituie perdeaua de fum din care minţile noastre, odată învăluite, nu trebuie să mai discearnă adevărul. Mai mult, din reportajele difuzate, atunci când e vorba de lucruri grave, de războaie sau alte evenimente importante care se petrec în lume, înţelegem că eroii nu sunt cei care luptă pentru dreptate sau cei care suferă, ci… ziariştii care au avut curaj (pe bani mulţi!) să relateze aceste evenimente. Pentru aceeaşi sumă, ar avea mulţi acelaşi curaj nebunesc .

Însă umanismul scos de la naftalină al celor ce concep multe din emisiunile TV creează impresia că se doreşte a se aduce în scenă omul simplu, ignorat până acum, care se trezeşte în luminile rampei , şi care se consideră astfel centrul atenţiei şi crede astfel că lumea e avidă să-l îmbrăţişeze şi să-l consoleze pentru nefericirea lui. Şi tot mass-media ne-a inoculat încet, dar sigur, şi această idee, că omul, ca să existe, are nevoie de aprobarea opiniei publice, ca instanţă supremă, care ne reglementează faptele, în locul lui Dumnezeu. Creştinul ortodox însă nu trăieşte din aprobarea pe care i-o acordă opinia publică, ci din dorinţa de a fi plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă toţi oamenii de pe planetă ar fi împotriva lui.

Ni se impun concepte şi credinţe noi, prin aşezarea în ecrane a tot felul de personaje, care par ca noi sau dintre noi , ale căror apariţii şi personalităţi sunt hiperbolizate prin repetitivitate şi prin iluzii optice ce ţin de tehnica vizualului, prin punerea într-o lumină favorabilă în mod permanent. Naşterea unor personalităţi din neant, care au emisiuni proprii sau care apar frecvent pe televizoare, are scopul de a închide gura protestatarilor împotriva a ceea ce este ignobil, imoral şi josnic, fiindcă ni se serveşte drept răspuns tocmai acea concepţie care a fost inoculată în mod programatic în mintea oamenilor, anume că schimbările de mentalitate, pe care le vedem şi le trăim şi unii din noi le suportăm cu greu, de fapt – zic ei – ar fi susţinute de majoritatea populaţiei care doreşte să evolueze , ca dovadă, personajele care apar la televizor şi care fac rating, pentru că omul nu găseşte altceva la ce să se uite sau pentru că i s-a creat sentimentul că este puternic dacă este solidar cu ceea ce se întâmplă.

Dar tot acest circ mediatic, este comandat de sus, şi în afară de faptul că aduce sume exorbitante unor persoane care se lăfăie în bogăţii pentru că ne fac serviciul de a ne prosti şi a ne sataniza tot mai mult, are rolul de a distrage atenţia de la adevăratele probleme, cele fundamentale, ale vieţii, de a ne adânci în egoism şi a ne însingura în fiinţa noastră, până la pragul demenţei, şi de a ne astupa bine ochii pentru ca cei de la putere, care învârt banii şi politica, să-şi poată face liniştiţi treaba mai departe, fără a fi deranjaţi de conştiinţe treze şi vigilente, în mijlocul unui haos lamentabil, cum ne este prezentată a fi lumea de astăzi, din care Dumnezeu S-a retras (cum spun catolicii şi protestanţii), o lume căreia nu i se mai dă nici o şansă. Se plătesc bani grei –‚dar se câştigă bani încă şi mai grei –, pentru faptul de a ni se vinde un circ cât mai fioros şi mai sălbatic, cu gladiatori moderni şi animale cu chip uman care sfâşie inimi: ale celor nevinovaţi şi prea sensibili. În timp ce pâinea constă dintr-o alimentaţie din ce în ce mai chimizată, mai deficitară şi mai anaturală, pentru ca omul să nu mai recepteze nimic frumos despre el însuşi şi să nu se mai înalţe cu mintea la Creatorul Său.

Cu trupul şi cu sufletul său, omul este omorât sistematic, calculat, este jupuit de adevărata sa fire şi identitate divino-umană, încet, cu meticulozitate, iar mass-media şi cu precădere televiziunea, este şi va deveni tot mai mult o piesă importantă în acest proces de dezumanizare şi de înrobire a oamenilor. Ea nu mai este acea a patra putere din stat, capabilă să cenzureze abuzurile celor care se îmbată de putere şi de lux, ci a s-a preschimbat într-o forţă docilă, manipulată şi manipulantă, după dorinţa celor care au în mâini frâiele acestei lumi, care sărmanii, nu ştiu că şi ei nu sunt decât nişte păpuşi mapeţ pentru stăpânitorul acestei lumi, care nu are părtăşie cu Hristos. Circul mediatic vrea să ne convingă că sălbăticia este adevărata noastră fire şi că singurul loc de manifestare este această lume coruptă, lume a instinctelor, în care supravieţuieşte numai cel care este cel mai crud, mai calculat şi mai rău.

Cei de sus au interesul ca noi să credem că suntem nişte animale, pentru ca nici ei să nu mai fie judecaţi pentru ceea ce fac. Dacă însă ne vom trezi şi ne vom ţine de Hristos şi de Biserica noastră, avem o şansă să ne facem auziţi în această lume şi să rămânem vii şi întregi pentru cea viitoare.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş