A avea un rol în viață

masca-se-destrama.jpg

Motto: Ceea ce vrei tu de la tine însuți este cu mult mai mult decât ceea ce îți cer alții: ei vor să joci un rol, tu vrei să scrii o piesă. Constantin Noica (citat din memorie)

A dori să joci un rol în viață trebuie să înceapă cu a dori să cunoști cine și ce ești tu ca om, cu adevărat, ce te împlinește ca ființă spirituală, pentru a-ți acorda mai apoi rolul din viață cu împlinirea personală, pentru ca rolul pe care îl joci în societate să nu intre în conflict cu dorința de a-ți sfinți viața, de a te îndumnezei printr-o viață de pocăină.

Dacă vreau să trăiesc creștinește, nu mai vreau să trăiesc viața altcuiva. Și spun aceasta pentru că demonii vin la noi numai ca să ne inculce ideea că noi suntem alții decât suntem, că suntem nebuni, păcătoși, animale, răzvrătiți, ucigași, aventurieri. Dorul de Dumnezeu înseamnă dorul de ingenuitate și de naturalețe, dorul de a dezbrăca toate aceste cămăși succesive pe care le îmbrăcăm în viață, ca oameni pătimași, de a lepăda toate scenariile care ne fac să jucăm un rol la un moment dat și apoi să ne schimbăm masca, în funcție de situație. Rolul împlinitor al omului este acela de ființă duhovnicească și de slujitor al lui Dumnezeu, împreună cu Îngerii.

Chiar și atunci când în sufletul tău detești toate măștile, chiar și când ești o expoziție de sentimente pe dinafară, iar înăuntrul tău e liniște, smerenie și rugăciune, chiar și așa te ajunge uneori grața, lehamitea de această paradă exterioară obositoare pentru inima care vrea să se odihnească în odihna ei cea adevărată și împlinitoare. Am citit în cărți, am auzit despre și am văzut bătrâni care doresc cu seninătate să moară, care au înțeles de la sine că s-a terminat periplul de imagini pământești, că ele nu mai au rost, că e vremea să se mute la singura și adevărata noastră patrie, cea cerească, din care omul este și în care doar se simte bine.

Cred că Dumnezeu așteaptă ca un Multmilostiv ca să ajungem cât mai mult la această concluzie în sufletul nostru, ca să ne dezlipim inima cât mai mult de cinematograful vieții acesteia, ca de un film pe care te-ai săturat să-l tot vezi și pe care, cu cât îl vezi mai mult, cu atât îi găsești mai multe cusururi. Așa se întâmplă și cu noi, oamenii, care, cu cât petrecem mai mult timp pe pământ, cu atât mai mult înțelegem imperfecțiunile acestei vieți și păcatele și viciile noastre adânci.

Ca să aflăm cine suntem noi înșine, ca oameni (ființe umane), dar și fiecare în parte, ca personalități deosebite și unice, trebuie să întrebăm de aceasta pe Făcătorul nostru, nu gândurile noastre, pe Cel ce știe despre noi mai multe decât noi înșine, Care ne-a gândit din veșnicie, ne-a zidit oasele și tot lăuntrul nostru și cunoaște adâncul sufletelor și al inimilor noastre, Care știe și sfârșitul nostru, fără ca prin asta să ne silească la a face ceva ce nu vrem.

Prin tot ce facem pe pământ ne pregătim pentru despărțirea de pământ. Esențialul este să înțelegi că viața aceasta este un scurt intermezzo și să te desparți de ea fără păreri de rău. Iar ca să n-ai păreri de rău după viață, trebuie neapărat să înțelegi și să simți, să simți mai ales, că acest fel de existență ți-a devenit impropriu și să te bucuri să te muți într-o altă existență de care te-ai atașat deja, pe care harul ți-a dat să o adulmeci și pe care o dorești ca pe o pădure pe care o presimți după foșnetul copacilor, în timp ce te apropii.

Însă preschimbările acestea se produc în timp. Trăirea creștină înseamnă înnoire continuă, schimbare perpetuă de orizonturi interioare, de perspective. Pe cât teatrul de afară, din lume, se ofilește în ochii tăi, pe cât realitatea obiectuală devine tot mai repetitivă, tot mai nesurprinzătoare, pe atât scena interioară devine tot mai animată, mai captivantă, acea scenă în care joci rolul celui care ești tu cu adevărat, în care te dezbraci de măști, te privești dincolo de patimi, care ți-au servit drept oglinzi deformatoare până de curând.

Parafrazându-l pe Eminescu, ochiul închis afară, înăuntru se deșteaptă. Ochiul odată închis pentru deșertăciunea vieții, care nu mai tresare exaltat de vederile cele trecătoare, se deschide înăuntru, cu uimire și bucurie, spre o lume cu mult mai bogată, din ce în ce mai mult și din ce în ce mai definitiv.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Cu noi este Dumnezeu (cuvinte despre o ploaie sfântă)

ploaie-binecuvantata.jpg

Ieri, mai ales spre seară, în timpul slujbei în care s-a citit Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, a fost o atmosferă plină de har nu numai în interiorul bisericilor, ci și afară. De cum am ieșit din casă, am fost izbită, am simțit din plin această atmosferă harică, pe care n-o simți de multe ori în aer, care n-are nimic de-a face cu manifestările climaterice, naturale.

Ploaia de ieri era una curățitoare, a întregii firi, și fiorul haric mi-a pătruns adânc în suflet, odată cu aerul curat, cu mirosul de iarbă udă și cu senzația inconfundabilă de plâns cutremurător și de smerenie profundă a întregii naturi. Prezența harului dumnezeiesc era copleșitoare, o prezență care te preschimbă interior și prin care Dumnezeu Se face simțit cu atât de multă putere.

Părintele Dorin mi-a confirmat ceea ce simțisem și mi-a spus că ploaia aceasta este identică, cu cea din Vinerea Mare sau cu cea pascală, când simți împrospătarea, curățirea și învierea naturii, dar și harul care îmbălsămează aerul, când cerul nopții pare înmiresmat și copacii foșnesc cu aer tainic, un foșnet repercutat și cosmic, care comunică direct cu adâncul invizibil al inimii și al duhului nostru și care ne vorbește în cuvinte negrăite despre Dumnezeul nostru Răstignit și Înviat, Stăpânul Cerului și al pământului.

Așa a fost și ieri, când am trăit preludiul acelor zile mari și sfinte pe care le așteptăm și am simțit că Dumnezeu e în Biserica Sa, în Biserica Sa Ortodoxă, am primit iarăși confirmarea de netăgăduit că „primit-am, Dumnezeule, mila Ta, în mijlocul Bisericii Tale” (Ps. 47, 8).

Natura și cosmosul s-au armonizat pocăinței omenești, la porunca Stăpânului Ceresc, au fost împreună-pătimitoare cu pocăința stăpânului lor, omul, au tremurat și au plîns împreună cu el. Iarba verde înlăcrimată și cutremurul din aer, mai ales, mi-au străpuns sufletul. Înainte să ies afară, eram nemulțumită că o să ude nițel ploaia, că ploua întruna și nu se mai oprea, dar imediat ce am ajuns în stradă am înțeles că ceva aparte se întâmplă, un eveniment care nu e fenomenologic , ci duhovnicesc.

Am avut un adânc sentiment de curățire cosmică, în tandem cu spălarea și curățirea interioară a oamenilor care ascultau Canonul și se pocăiau de greșeli, în toate bisericile noastre și am avut sentimentul comuniunii cosmice, al confirmării credinței noastre și al milostivirii lui Dumnezeu spre noi.

E aproape de prisos să mai aduag că, deși, de obicei nu-mi plac zilele ploioase și nici să merg prin ploaie, de data aceasta am primit lacrimile cerului, venite să se împletească cu ale noastre, ca pe o apă curățitoare și ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, prin care pământul s-a spălat și universul a arătat iarăși, la vremea potrivită, că este un rob credincios, pătimind împreună cu noi și transfigurându-se împreună cu noi (așteptând cu suspine, cum spune Sf. Pavel, transfigurarea finală) și dăruindu-ne semn că Dumnezeu e în Biserica Sa, mila Lui e în mijlocul Bisericii Sale.

Drd. Picioruș Gianina Maria-Cristina

Despre cultură, știință și credință

science.jpg

Un articol semnat de Daniela Șerb, în ziarul Adevărul: aici.

”Cercetarea arată că un elev petrece, în medie, şase ore pe zi la şcoală. Timpul dedicat efectuării temelor sau lecturii este mai redus decât cel petrecut cu prietenii sau în faţa televizorului. Astfel, pentru lectură sunt alocate, în medie, 68 de minute zilnic, 20% din repondenţi declarând că nu citesc nici măcar câteva minute. Alţi 22% au susţinut că citesc timp de 30 de minute zilnic. Lecţiile ocupă 2 ore şi 17 minute din programul unei zile obişnuite, cu variaţii foarte mari de la un elev la altul. Astfel, peste 10% au afirmat că alocă până în 30 de minute pentru aşa ceva, 20% îşi rezervă o oră şi aproximativ 50% din repondenţi peste două ore”.

O statistică dramatică. Nu au timp, au probleme familiale diverse dar mai ales nu știu să își gestioneze timpul pentru a se instrui. Li s-a inoculat ideea că școala trebuie să le aducă bani, că studiile trebuie să îi ducă la obținerea unui job bun și doar atât.

Însă culturalizarea pe care o începe cu noi școala nu trebuie să ne facă simpli utilitariști, obsedați de salariu, ci ea trebuie percepută și ca dezvoltare armonioasă de sine, ca zidire interioară, ca împlinire interioară. Ce începem în școală trebuie să continuăm în întreaga noastră viață, pe cont propriu sau asistați de persoane capabile pentru acest lucru. Cultura înseamnă formare, formare prin și întru adevăr, adâncire de sine.

Dacă eu am studii diverse, diplome diverse și nu sunt angajat sau am un salariu mai mic asta nu înseamnă că școala sau învățătura nu sunt rentabile la nivel personal, că nu sunt importante, ci factorii economici, sociali, politici care angajează pe oameni au o deficitară concepție despre pregătirea interioară pentru viață și pentru veșnicie.

Cultura, în adevăratul sens al cuvântului, e o realitate care presupune închinarea adevărată în fața lui Dumnezeu, pentru că, cultură vine de la cultus, adică e o realitate care derivă din relația noastră cu Dumnezeu. Când cultura a început să devină o parte componentă a procesul de atutonomizare a omului, a separării interioare de Dumnezeu, cultura a început să însemne o zugrăvire a propriilor noastre patimi mai degrabă decât a calităților proprii sau un experiment ontologic onest.

Cultura și știința nu sunt rupte de o gândire religioasă. Putem să ne ocupăm de scris și de studiul științific fiind niște oameni credincioși. Credința nu exclude cercetarea științifică sau experimentul cultural veritabil, ci le presupune. Pentru că adevărata dimensiune interioară a credinței este aceea de continuă scrutătoare a vieții lui Dumnezeu și a istoriei, pentru a vedea cum să ne pregătim pentru viață și pentru veșnicie.

Ce face un fizician sau un chimist când studiază particulele microscopice? Vrea să vadă cum arată viața în adâncurile ei. Și noi, oamenii credincioși, vrem să știm asta, pentru că trupul nostru și elementele chimice sunt creația lui Dumnezeu.

Ce face un matematician sau un un informatician când unește diferite calcule pentru a crea programe complexe? Nu face decât să arate că există conexiune între diferite sisteme, că există logică, rațiune, ordine, ceea ce și credința spune dintru început.

Dacă vedem analiză psihologică, psihiatrică, psihanalitică în romane sau în științele umaniste, fără doar și poate găsim aceste moduri de cercetare ale ființei noastre și în viața duhovnicească, unde, ajutați de har, nu înțelegem numai procese interioare extrem de complexe, ci vedem și rolul lor mîntuitor în viața noastră; vedem cum ne ridică harul lui Dumnezeu spre o înțelegere duhovnicească a omului și a lăuntrului său și cum omul se îndumnezeiește zilnic.

Astfel trinomul cultură-știință-credință nu este văzut defalcat decât de către cei care vor să elimine orice racordare a noastră la transcendență, la viața lui Dumnezeu. În viața noastră însă acest trinom este o realitate faptică, concretă și nu am probleme în a citi sau a discuta în mod conex teme de cercetare culturală, științifică și teologică oneste.

Tinerii noștri elevi trebuie să înțeleagă faptul că școala nu este în primul rând o introducere în câmpul muncii, ci în câmpul cunoașterii de sine. Școala îți deschide ochii și tu continui pe drumul de care te simți legat, pentru care simți că ești destinat.

Cred că, dacă reușim să convingem pe cei tineri, că citirea înseamnă luminare interioară, cunoaștere de sine, împlinire de sine și numai după aceea bani pentru viața de zi cu zi, vor trece la un program intensiv personal de lectură și de studiu. Asta trebuie să facem noi, adulții, cu cei care acum încep să simtă viața în propriile lor vene.

Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian.

Drept învățând cuvântul adevărului Tău…

jonah.jpg

Când învățăm să citim Scriptura ( și este valabil și pentru noi) întâmpinăm multe greutăți. După cum știți, ne rugăm mereu la Sfânta Liturghie pentru episcopii noștrii, ca Dumnezeu ”să-i dăruiască Sfintelor Tale Biserici …îndelungați în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău”. Dreapta învățare a cuvântului lui Dumnezeu sau o interpretare corectă a Scripturilor este un lucru foarte greu.

Utilizarea modernă a metodei istorico-critice în cercetarea teologică poate fi bună în unele aspecte ale ei, dar ea nu a fost folosită niciodată pentru a crea învățătură receptă. În cele mai multe dintre cazuri, pe care eu le cunosc în Apus, utilizarea așa numitul ”criticim elitist” nu a dus decât la jefuirea oamenilor de credința lor. Cei care nu se mai simt odihniți de ceea ce le spune Scriptura, se declară agnostici sau și mai rău decât atât.

Foarte mulți moderniști sunt dintru început oameni care se bazează doar pe ei înșiși, fiind atașați de Scriptură ca de o carte culturală sau rău famată. De aceea prelegerile acestor cercetători moderni ( nu ortodocși) se arată a fi foarte departe de adevăr.

În acest timp există și fundamentaliști ( care sunt de multe coloraturi) și care insistă pe ”o plenară inspirație verbală” a Scripturilor și care militează pentru o citire literală, în manieră istorică a Scripturii. Aceștia au semănat multă îndoială în rândul celor credincioși și mai ales în tabăra intelectualilor cu moto-ul: ”Dacă ceea ce trebuie să cred mă face să fiu creștin, atunci nu sunt un creștin”.

Cu alte cuvinte modul corect de a citti Scripturilor este aproape necunoscut astăzi. Însă noi auzim vorbindu-se la Liturghie despre această ”învățare dreaptă/corectă” și Scripturile ni se tălmăcesc în acest fel în cadrul Liturghiei.

Într-un articol al meu anterior, dedicat Sinodului al VII-lea Ecumenic am spus că ”Icoanele au culori după cum Scripturile au cuvinte”. Ne întoarcem acum la această afirmație și spunem că Scripturile folosesc cuvintele ca pe niște icoane care au un anume ritm, o anume desfășurare iconică. Când citim Scripturile avem în față mai mult decât o istorie sau o poveste, pentru că noi citim bunele vestiri ale lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care este împreună cu noi ca și în Sfintele Icoane.

Această metodă de citire a Scripturii nu poate fi folosită decât în fața unei comunități care este inițiată deja în citirea Scripturilor, prin ascultare repetată a acelorași adevăruri și prin înțelegerea lor cu adevărat. Punctul inițial al unui asemenea mod de înțelegere stă în ”Învățătura Apostolică” a Sfântului Irineu al Lyonului. Aceasta spune pe scurt învățătura noastră de credință, în ceea ce noi numim ”Crezul Sfinților Apostoli”. Acest rezumat al credinței noastre ne vorbește despre lucrarea de restaurare a lui Hristos, pe care se fundamentează întreg Noul Testament și despre care vorbește întreg Vechiul Testament, dacă e citit în mod corect.

Pentru că, în măsura în care citim Vechiul Testament în mod apriat, în mod corect, atunci vedem în el pe Hristos. Însă există și unele afirmații ale Vechiului Testament care pot fi interesante pentru noi, dar nu au o învățătură mântuitoare. Acelea nu ne conduc la Hristos.*

Trebuie să învățăm să ”citim retroactiv”, adică să vedem Vechiul Testament în lumina ”a ceea ce va veni”. Pentru că Scripturile sunt, ca și Icoanele, eshatologice. Cel care S-a născut la Betleem este Cel ”prin Care toate s-au făcut”. Și tot El este Cel care va veni. Iar dacă Îl cunoaștem pe El ca pe ”Cel care a venit”, atunci începem să învățăm în mod drept cuvântul adevărului.

Comunitățile creștine, când trăiesc într-o asemenea cugetare, mărturisesc și cele ce or să vină. Însă noi trăim adevărul nu în viitor ci în prezent. Fiecare zi pe care o trăim este pentru noi ziua mântuirii. Cei care cunosc sfârșitul tuturor lucrurilor încep să trăiască întru Omega, întru Cel ce e plinirea tuturor, întru Hristos. Pentru că El este Sfârșitul tuturor, eu nu pot trăi decât ca un om al istoriei. Eu nu pot să văd lucrurile ce vor veni. Ceea ce putem să facem noi e să croim o societate dreaptă, cu cei care sunt acum nedrepți.

De aceea pot să întorc și celălalt obraz, și nu mă doare asta, pentru că sunt un om pălmuit pentru Cel ce este Sfârșitului tuturor lucrurilor.

Eu pot să îmi iert vrăjmașii fiindcă prin aceasta Cel ce este Sfârșitul tuturor lucrurilor mă împacă cu Sine.

Viața mea nu este după chipul și asemănarea trecutul meu, în afară de momentele când eu am păcătuit ( căci păcatele îmi aparțin), ci viața mea este după chipul Celui ce va veni. Eu m-am schimbat din slavă în slavă după chipul lui Hristos, a Celui ce va veni.

Evangheliile sunt citite corect dacă sunt citite retroactiv, din trecut spre prezent. În Evanghelii cunoaștem dintru început că Hristos a fost răstignit și prin aceasta s-au împlinit Scripturile. Însă Apostolii Săi nu au cunoscut acest lucru și nici când se va petrece Învierea Lui, pentru că: ”Ei nu cunoșteau Scripturile că El trebuie să învie a treia zi din morți” ( In. 20, 9). Însă Evangheliile cuprind acest amănunt și nu îl țin ca pe un secret. Ele presupun că tu cunoști deja pe Cel care a venit. Astfel ele ne vorbeesc despre Iisus, aidoma unor icoane fidele ale faptelor Sale, și aranjează astfel momentele vieții Sale încât să le înțelegi pentru că le vezi cu ochii sufletului și ai minții tale.

Iar când cineva spunea că Vechiul Testament este o umbră a Noului Testament, acela vorbea prin prisma unei citiri retroactive. Noi citim astfel despre Hristos în cărțile unor oameni care nu L-au cunoscut pe El, în cărțile celor din vechime. Însă acei oameni, Proorocii, nu erau niște oameni obișnuiți, comuni, ci niște oameni care fuseseră aleși să reprezinte cele despre întruparea, răstignirea, înălțarea și șederea lui Hristos de-a dreapta Tatălui și despre trimiterea Sfântului Duh. Însă cei care au scris și au făptuit ceva în Vechiul Testament au înțeles că sunt neîndoielnice scrierile lor. Înțelesul Vechiului Testament nu poate fi găsit în intenția autorului, ci în Hristos Însuși, căci El este înțelesul acelora.

Astfel Iona, în pântecele chitului, despre Hristos a spus următoarele cuvinte: ”Apele m-au învăluit pe mine pe de-antregul, adâncul m-a înconjurat, iarba mării mi-a cuprins capul până la rădăcinile munților. M-am coborât în pâmântul celor zăvorâți și acestea erau trase de-a pururi peste mine. Dar Tu ai scos din stricăciune viața mea, Doamne, Dumnezeul meu! Când sufletul meu se înfricoșa întru mine, eu mi-am adus aminte de Domnul. Iar rugăciunea mea a ajuns la Tine, în templul Tău Cel Sfânt. Cei care slujesc la idoli deșerți disprețuiesc iubirea Ta. Dar eu cu cuvinte de mulțumire Îți voi aduce Ție jertfe și făgăduințele mele le voi împlini. Căci mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2, 6-10).

Căci nu Iona s-a rugat în pântecele chitului ci Hristos S-a rugat din pântecele Iadului. Fiindcă Hristos este chipul adevărat al Tatălui și nu Adam. Adam și Eva nu au împlinit chipul lor, adică să-l ducă la asemănarea cu Dumnezeu, ci toate cele făgăduite s-au împlinit în Hristos. Hristos este al doilea Adam, Adam cel adevărat, adică Începutul și Sfârșitul.

Am auzit pe un predicator astăzi la televizor, care spunea că profețiile Vechiului Testament s-au împlinit în proporție de 75%. Era un fundamentalist Darbyte, care citește profețiile biblice conform cu frecvența știrilor din ziare și conchide că pe fiecare zi se mai împlinește câte una.

Însă s-au împlinit mai mult de 75% dintre ele, iar acest om practic nu are nimic de observat, chiar dacă el crede că profețiile se împlinesc zilnic. El așteaptă mai degrabă Armaghedonul decât pe Hristos.

Dumnezeu să ne dea har, ca sub conducerea Sfinților noștri episcopi, să învățăm drept cuvântul adevărului.

Father Stephen Freeman

Traducere și adaptare de Pr. Drd. Picioruș Dorin Octavian, cf. Rightly Dividing the Word of Truth,
http://fatherstephen.wordpress.com/2007/03/19/398/

Mic comentariu

Fragmentul subliniat din traducerea noastră ()*, este un punct de vedere cu care nu suntem de acord. În ceea ce ne privește, credem că fiecare fragment din textul Vechiului Testament are un sens mistic, duhovnicesc, tipologic și simbolic, că fiecare text ne învață cele despre mântuire și că avem nevoie de mult har ca să înțelegem părțile grele ale Scripturii. Vechiul Testament ne conduce în întregime spre Hristos, numai că avem nevoie de multă înțelegere și cunoaștere duhovnicească pentru a pătrunde sensul, rostul și adâncimea Scripturii.

1 2.356 2.357 2.358 2.359 2.360 2.419