Noua politică estetică postmodernă privind fizionomia şi vestimentaţia

Leave a comment

Înfiorarea teribilă a lumii occidentale în faţa senectuţii şi a morţii cade mai nou pe capul românilor sub formă de politică estetică naţională, ca o nouă fericire doctrinară menită să ne destupe minţile faţă de cum trebuie să apreciem bunul sau prostul gust cotidian. Televiziunile, care au renunţat de mult la a face educaţie culturală şi morală, s-au apucat în schimb, sub imbolduri financiar-comerciale evidente, să ne dea lecţii despre cochetărie şi să ne facă educaţie estetico-vestimentară în modul cel mai practic cu putinţă, cu exemplificări concrete pe vedete.

În spatele acestor lecţii gratuite însă, n-am putut să nu observăm cum ni se predă o doctrină furibundă a noii filosofii mondiale anti-naturaleţe şi pro-dezumanizare, ce urmăreşte transformarea omului într-un artefact uman. Un exemplu de astfel de emisiune este „CiaoTV”, de la Prima TV, prezentată de „Cătălin Dezbrăcatu”, al cărei tipar trebuie însă căutat peste ocean, după cum m-am lămurit şi eu mai bine urmărind un film american pe tema expusă mai sus, difuzat de B1TV pe 24 septembrie 2006.

În acest film, staruri americane dintre cele mai celebre, erau surprinse de paparazzi în diferite ipostaze, în care, din impardonabilă neglijenţă, lăsau să se vadă efectele îmbătrânirii sau ale kilogramelor în plus pe trupul lor, sau erau îmbrăcate prea simplu şi modest pentru numele pe care le poartă. Fotografiile de acest gen, luate pe furiş, erau puse în contrast cu filme de la decernarea premiilor Oscar sau de la alte ocazii speciale, în care aceste vedete arătau seducătoare, ebluisante, provocatoare în cel mai înalt grad cu putinţă, evident, fără să permită sesizarea ridurilor sau a altor defecte corporale.

Între celebrităţile surprinse de paparazzi în situaţii defavorabile se numărau: Cher, Melanie Griffith, Whitney Huston, Madonna, fetele de la Spice Girls, Britney Spears, Elton John, Bjork, Christina Aguilera, Shannen Doherty, Martha Steward, Debra Messing, Kirstie Allie, Sharon Stone, Alec Baldwin, Don Johnson, Dean Cain, Jennifer Aniston, Michael Jackson, Cindy Crawford, etc, etc.

Filmul cu pricina dorea să ne inducă, mai întâi de toate, percepţia că este o adevărată „erezie” şi un veritabil şoc psihic, să-ţi vezi idolii, pe care i-ai cunoscut anterior în contururi perfecte, reduşi la ipostaza unor oameni normali, suferind din cauza unor dezamăgitoare defecte corporale sau refuzând să se adapteze, în fiecare clipă a vieţii lor, tiraniei industriei fashion. Astfel, coşurile sau ridurile vizibile în situaţii normale de viaţă, au fost expuse şi ridiculizate în mod pantagruelic, fiind detestate pe un ton de ipocrizie greţos nu numai pentru o conştiinţă ortodoxă, ci şi pentru orice om care mai păstrează o urmă de bun simţ. Au fost consideraţi detestabili, într-o măsură chiar şi mai exagerată, sânii lăsaţi, precum şi expunerea, spre exemplu la plajă, a grăsimii depuse în exces pe coapse la femei, şi pe burtă la bărbaţi, asociată cu lipsa, de acum binecunoscutei şi la noi, musculaturi care se dobândeşte prin trasul la fiare.

Vedetele cu pricina au fost acuzate, la modul propriu al cuvântului, că se comportă ca nişte oameni normali sau că îşi fac singure cumpărăturile, în loc să-şi trimită în acest scop, personalul specializat la piaţă (pardon, super-market). Madonna e vinovată că a ieşit pe stradă îmbrăcată casual, Don Johnson pentru că mânca un hot-dog cu poftă şi avea cămaşa necălcată, Dean Cain (alias „Superman”), pentru că şi-a permis să pună pe el câteva kilograme şi apoi, cu acest look dezagreabil, să agreseze plaja, Jennifer Aniston pentru că se machia la volanul maşinii sale (în timp ce staţiona într-o parcare), etc.

Concluzia realizatorilor era că vedetele şi super-vedetele nu işi pot permite să apară în faţa privitorilor şi a fanilor, chiar şi pe stradă, chiar şi într-o plimbare banală, fără ca mai înainte să treacă prin operarea de retuşuri radicale asupra lor, de către super-stilişti şi super-machiori. Ironia acidă şi nemiloasă a realizatorilor denota însă multă invidie şi duşmănie.

Noi ştim însă prea bine că televiziunile nu amendează niciodată comportamentul indecent, imoral sau blasfemiator, de multe ori, al vedetelor, decât, poate, dacă gesturile lor reprezintă, la un moment dat, o contravenienţă penală, ba dimpotrivă, aerul non-conformist şi nihilist-anarhist degajat de manifestările lor artistice, este mult popularizat şi apreciat atât de media, cât şi de publicul îndoctrinat cu noile ideologii postmoderniste. În schimb, iată că devine o ruşine inexprimabilă şi un motiv de pudoare infinită, să fii om, să îmbătrâneşti, să te prezinţi cu riduri pe faţă şi să nu mai ai un corp perfect (după ce ai trecut de 40-50 de ani!), sau să nu te îmbraci cât mai aiurit cu putinţă, ca să nu încalci regulile vestimentare impuse de autoritatea caselor de modă şi a stiliştilor.

Corectarea deficienţelor corporale (sâni prea mici, riduri, grăsime care pare excedentară şi trebuie extirpată, membre sau părţi ale corpului care trebuie ajustate sau mărite) sau a imaginii proprii prin machiaje combinate cu vestimentaţie fantezistă şi excentrică, ţine însă de o filosofie şi o mentalitate profund anti-creştină, care este implantată din ce în ce mai mult şi în societatea noastră. Asistăm tot mai des la încurajarea prin media a celor cu posibilităţi financiare, vedete sau oameni obişnuiţi, de a apela la chirurgia plastică, pentru a nu suferi o regretabilă insatisfacţie psihologică, în cazul că li se pare că nu mai au succes la public sau în societate din pricina look-ului. Psihoza ni se pare însă că este întreţinută tocmai de cei care afirmă că oferă remediul!

Noile filosofii de viaţă, pentru care contează exteriorul, aparenţa, prezentarea şi deloc interiorul, sufletul, impun fiinţei umane standarde, aşa-zis estetice, care sunt mutilante, atât pentru trup, cât şi pentru suflet. Putem face aici o comparaţie cu societăţile şi civilizaţiile care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei fără a cunoaşte pe Dumnezeul adevărat, şi care toate (cel puţin despre câte am auzit noi) aveau şi au – a se vedea triburile africane de astăzi – în mentalitatea lor, ideea de corectarea unor date genetice ale trupului uman, de re-formulare a trupului, din convingerea că o anumită malformaţie căpătată voit (generată în mod violent şi profund dureros, aşa cum sunt şi operaţiile estetice, de altfel) face trupul mai atrăgător şi mai estetic decât este în mod natural.

În societatea chineză medievală, spre exemplu, femeile îşi maltratau laba piciorului, prin strângerea ei cu cruzime în feşe, de la vârste fragede, care făceau ca laba piciorului să nu mai crească şi să se prezinte ca un fel de ciot la maturitate (în emisiunea pe care am vizionat-o noi pe această temă, erau prezentate femei care încă şi astăzi mai practică acest lucru), pentru că se considera că piciorul cât mai mic este şi cel mai frumos. Ieri, 28 octombrie 2006, citeam în presă că bărbaţii chinezi doresc astăzi, în număr tot mai mare, să recurgă la operaţii estetice care să le lungească picioarele, pentru a fi mai înalţi cu până la zece centimetri, pentru că sunt la modă oamenii înalţi (a se citi: din rasa caucaziană) şi aceştia au succes în societate şi sunt preferaţi la angajare. Tot în presă şi tot zilele acestea, am aflat că, la noi, silicoanele ajută la CV., pentru că sânii mari ţin loc de răspunsuri în interviurile pentru angajare, după cum au demostrat-o sondajele.

Ca să revenim la discuţia noastră iniţială însă, această dimensiune iumană a re-estetizării umane, nu este decât o prelungire exprimată în exterior, a felului în care sunt receptate vedetele şi super-vedetele, ca nişte supra-oameni, idoli, zeităţi (ca o contrapondere la sfinţenia Sfinţilor care se modelează duhovniceşte împreună cu Dumnezeu), care au atins un prag ideal şi o perfecţiune a reconfigurării-de-sine (exterioare), surclasând normalitatea, şi care şochează, în mod paradoxal, atunci când işi permit să fie naturali şi normali. Prin neglijenţa lor, ei infirmă credinţa în ei a admiratorilor, a celor care şi-au însuşit (conştient sau inconştient) aceste ideologii fundamentate pe ura faţă de creaţia lui Dumnezeu în starea ei pură, simplă, nesofisticată, nedenaturată. În schimb, ne confirmă nouă teza că este inuman să fii super-vedetă şi super-om la orice oră din zi şi din noapte!

Din comentariile agresive la adresa vedetelor americane, am înţeles că, pe de-o parte acţionează logica urii şi a invidiei nimicitoare, care face din acei paparazzi nişte distrugători de mituri, iar pe de altă parte intervine dragostea pentru idolii propriilor fantezii perverse, care se manifestă limitativ şi reprobator faţă de excesul de sinceritate al vedetelor, exprimat empiric. Profilul acestui gen de emisiuni a fost impropriat cu largheţe de conştiinţă (ca tot ce aduce bani!) de către televiziunile noastre, iar succesul la vânătoare al paparazzi-lor mioritici este reprezentat cu generozitate în mass-media românească. Interesul excesiv pentru estetica trupului, construită şi reconstruită la infinit, ca şi pentru trand-uri şi modeling, a devenit obsesiv pe ecranele noastre, mai ales, dar şi în presa scrisă el respiră cu destulă mărinimie.

Mutilarea şi auto-mutilarea trupurilor prin tot felul de operaţii estetice dureroase, cu efecte estetice de foarte scurtă durată (de fapt, un alt fel de sado-masochism), prin tatuaje sau body-piercing efectuat în părţi dintre cele mai sensibile ale corpului, exprimarea nefirească, imorală, derapantă psihic, nu deranjează şi nu indignează nici media, nici societatea noastră, care se prefac apoi sensibile la crimele şi abuzurile în dauna libertăţii şi integrităţii persoanei umane, care se petrec în lume la tot pasul.

Manifestările excentric-demenţiale care poartă eticheta show-urilor sau a exprimărilor (fals-)artistice nu trezesc murmure de indignare sau mitinguri ale oamenilor scandalizaţi de atâta lipsă de bun simţ şi de morală elementară, nici măcar luări de poziţie ridiculizante, din partea liderilor formatori de conştiinţe din presa scrisă, în schimb, comportamentul normal începe să fie din ce în ce mai mult taxat ca reprobabil şi înjositor, iar creştinii noştri asistă fie cu neputinţă la toate acestea, fie cu nepăsare, fie cu răbufniri de vehemenţă pătimaşă, fără argumentări solide în favoarea teologiei şi moralei ortodoxe, răbufniri care nu fac decât să întărească dispreţul şi ura faţă de Biserică al contestatarilor învăţăturii evanghelice.

Mai mult, adaptarea şi ralierea interioară şi conştientă, a multora dintre creştini, a multor ortodocşi, la totalitatea elementelor doctrinare care formează ambientalul noului mod de viaţă postmodern, pentru care nu se sfiesc, câtuşi de puţin, chiar să aducă argumente inclusiv biblice, nu face decât să mărească raitingul unor astfel de concepte anti-creştine şi anti-umane, pentru că nu ne străduim să arătăm falia imensă care desparte viaţa ortodoxă adevărată de realitatea înconjurătoare în care ne zbatem ca într-un mediu amiotic otrăvit.

Nu înţelegem că lumea ne conţine dar nu ne stăpâneşte. Că realitatea fizică nu este identică sau suprapusă realităţii spirituale şi că pentru a cunoaşte adevărul vieţii duhovniceşti, trebuie să ne dezlipim retina de fascinaţia acestei lumi şi de strălucirea reflectorizantă a cancanurilor în care vrea să ne prindă. Trebuie să ne rupem de hipnoza infantilă în care trăim, ca să descoperim viaţa adevărată în mediul haric al celor trecuţi prin Sfântul Botez, a celor ce săvârşesc zilnic trecerea prin această viaţă sângeroasă şi crudă, ca Israel prin Marea Roşie, fără să se ude.

Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş

Justeţea penibilului şi impardonabilul incredibilului

Leave a comment

Atunci când oamenii nu mai au ruşine de nimeni încep să apară pe stradă monştri. Tot la fel, „când ţara te vrea prost”, incredibilul atinge cote, care nu se pot scuza. Un articol, care pledează cu încredere, pentru oamenii, care nu vor să fie, până la sfârşit, animalele de povară ale demonilor.

Simţul ruşinii nu este o cicatrice din „timpuri imemoriale”, de care trebuie să ne dispensăm cât mai repede. Nu este nicio pată pe cămaşă, de la o muscă, care şi-a făcut treaba mare pe bunătatea noastră de ţoală şi de care ne ferim să vorbim cu alţii.

Când ne simţim penibili în faţa propriei noastre oglinzi, atunci suntem josnici. Dacă roşim, fără doar şi poate, am făcut lucruri de care ne e teamă să vorbim cu gura până la urechi sau să ne mândrim cu ele.

Dacă ne e ruşine mare, groaznică, de noi înşine, înseamnă că mai e ceva de recuperat din biata noastră fiinţă. Cât mai suntem sensibili, chiar şi pentru dementul nostru egoism, pentru avariţia noastră de mare lux, atunci mai avem o şansă reală pentru a fi oameni.

Şi dacă suntem oameni sau încercăm să ne reabilităm, să devenim din pătimaşi raţionali, cu dreaptă cugetare, atunci incredibilul, monstruosul pe care îl auzim, cu care intrăm în contact, nu ne mai miră.

Monştrii apar atunci când nu mai au ce pierde, pentru că au pierdut tot. Şi nu în a pierde ar sta marea durere, ci în a crede, că nu mai poate fi schimbat nimic din ceea ce s-a făcut, din cine suntem. Monstruozitatea este aberaţia care urmează nihilismului.

După ce ai negat tot ce se poate nega şi nu îţi mai pasă de nimic, poţi să faci orice. Însă această virilitate falsă a puterii absolute e una din fantasmele cu care demonii îi conduc pe oameni, spre momentul dramatic de a-şi pune capăt zilelor.

Ca să te sinucizi trebuie să crezi că nu mai crezi în nimic, că nimănui nu îi pasă de tine. Ca să detonezi o bombă într-un mall imens sau într-un stadion ticsit de oameni, trebuie să crezi că realitatea e o joacă fără urmări cauterizante.

Şi ai simţul irealităţii, când parcurgi, treaptă cu treaptă, sinuciderea de sine, omorârea omului interior. Fiecare păcat de care noi glumim spumos, fiecare idee falsă la care ambalăm toate motoarele fiinţei noastre, fiecare modă care ne mănâncă atâta energie, omoară, lin, ruşinea din noi, adică oferă societăţii monştri pe bandă rulantă.

Discrepanţa dintre omul smerit de la ţară, agramat şi lovit de boli şi neajunsuri de tot felul şi orăşeanul care butonează toate posturile, pentru că nu are cui să ţipe că este şi el om, este evidentă în România.

Ştim foarte bine, că instabilitatea emoţională a intelectualului fără credinţă în Dumnezeu, fără certitudini, ia calea psihologului, a psihanalistului (dacă vrea să recunoască, că lucrurile nu merg prea bine cu el) şi că omul credincios, smerit, de multe ori de condiţie modestă, emană o frumuseţe liniştită, de care ai nevoie, ca de o plimbare prin pădure.

Nu spun acum, că toţi care vin la Biserică sunt deodată Sfinţi şi că niciunul dintre ei nu mai are probleme cu doldora. Dimpotrivă, cei care se aproprie de Dumnezeu au şi mai multe probleme şi dacă sunt puţine, ori oamenii, ori dracii, le inventează cât mai multe, ca omul să se simtă întotdeauna în priză.

Însă omul credincios are o nădejde, are certitudini, are o respiraţie frumoasă, venită dintr-o inimă liniştită. Trebuie să savuraţi un astfel de moment de candoare duhovnicească şi îmi veţi da crezare, mie, preotului care a scris aceste rânduri, că e penibil să nu ai certitudini şi stabilitate în viaţa ta personală.

Dacă ruşinea este un martor imparţial al unor realizări porcoase, atunci incredibilul de a fi nesimţit, de a fi infractor, de a fi indecent până în pânzele albe, nu se iartă uşor, chiar dacă se poate uita repede.

Un om care le face pe toate, care răstoarnă pe gât toată murdăria de care poate fi în stare, e un monstru sau un om care se poate înfiora. Dacă nu crede că nu mai are nicio şansă, atunci se poate înfiora de cât de impardonabilă e viaţa lui. Şi această înfricoşare, simţită faţă în faţă cu un dezastru de viaţă, a fost, pentru mulţi, un preludiu al sfinţeniei.

Sfinţenia poate începe de la o simplă constatare: eu sunt urât ca dracul, prin câte am făcut, dar pot să fiu frumos, ca Dumnezeu, dacă mă pocăiesc pentru toate. Însă trebuie să mai avem ruşine, ca să ne venim în fire şi, mai ales, să mai avem timp, ca să ne vedem la idei, între atâtea idei contrafăcute, care ni se bagă în cap prin toate metodele.

În ceea ce mă priveşte, cred că oamenii sunt creaţi pentru ca să devină dumnezei şi nu nişte simple maimuţe dresate, care ştiu toate filmele, toţi politicienii, toate CD-urile de manele pe de rost, dar nu îşi ştiu Dumnezeul şi nu se cunosc nici cât negru sub unghie.

Cred în oameni şi mă rog pentru oameni cu strângere de inimă şi cu multă dragoste, chiar dacă oamenii nu îşi dau mari şanse. Mă rog pentru monştri cu faţă umană ştearsă, depreciată, pentru că eu cred, că harul lui Dumnezeu e mai puternic decât orice virus mediatic şi decât orice imbecilizare sistematică, dictată de sus. Şi, tocmai de aceea, scriu despre normalitatea de a-ţi recunoaşte ruşinea, dar şi despre impardonabilul oricărei existenţe pângărite de monstruozitate.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Suntem oameni pândiţi non-stop de obsesii şi blasfemii

Leave a comment

sangeriu

Nonşalanţa noastră vizavi de pericolele ce ne pândesc la tot pasul, multe dintre ele ipotetice, e proverbială. Trecem cu multă indiferenţă şi oboseală posacă pe lângă dureri şi moarte, chiar pe lângă propria noastră moarte posibilă, purtaţi de o indiferenţă plină de groază. Politica ne crizează numai în domeniul portofelului. Dacă nimeni nu se leagă de banii noştri atunci ne e indiferent sau toţi ne sunt potenţiali prieteni. Totul e potenţial important, atunci când găsim o sursă de venit, undeva, în memoria noastră pusă pe căpătuială.

Însă, dacă munca şi viaţa trăită frumos nu ne mai plac, avem un apetit neostoit pentru blasfemii. Paul Cernat, într-un articol din Dilema Veche, scria de curând: „când literatura încetează să mai producă „blasfemii”, înseamnă că socialmente ea a încetat să mai conteze”[1].

Ar trebui să extindem această declaraţie aberantă, dar adevărată în practică, şi în ceea ce priveşte televiziunile, internetul sau cutumele vieţii noastre private, în care ne place să băgăm, din plin, miasma ordinară a luptei cu Dumnezeu.

Care sunt izvoarele, motivaţiile obsesiilor noastre? Dacă blasfemiile vin din beligeranţa noastră faţă de acel Cineva, în care nu vrem să credem sau pe Care, mai bine-zis, nu vrem să Îl acceptăm, nu cumva şi obsesiile noastre, sunt fiicele legitime ale acestei mizerabile şi prosteşti lupte cu Dumnezeu?

Oamenii zilelor noastre sunt insubordonaţi ca şi arta[2]. Oamenii vidaţi de credinţa în Dumnezeu, oamenii „fără rădăcini” (conform titlului unei cărţi a părintelui profesor Dumitru Popescu) sunt aceia care renegă, detestă, se ceartă cu ordinea, cu puterea, cu schimbările de climă, cu viaţa şi cu ei înşişi.

Sunt într-un continuu război interior, care se revarsă în afară. Nu îşi găsesc locul, pentru că ei plutesc pe deasupra solului, pe deasupra unei convingeri, a unei munci asidue într-o direcţie anume.

Parazitismul lor experienţial însă, degajă un miros greu, de altercaţie demonică cu sfinţenia, cu adevărul, cu iubirea de oameni, de patrie, de frumos. Niciun cuvânt, nicio realitate nu le mai spune nimic şi încearcă să împroaşte cu noroi tot ceea ce îi depăşeşte, tot ceea ce ei nu înţeleg sau tot ce e prea frumos, încât să fie stâlcit de mâna unui om chinuit de obsesii.

Obsesia puterii macină pe omul, care nu vrea să se cucerească, ci vrea să domine pe alţii, să îi subjuge. Obsesia puterii mănâncă mulţi bani sau îi toacă pe tot felul de bizarerii puerile[3].

Găselniţele sunt întotdeauna profitabile şi au de-a face cu relaxarea egoului sau cu relaxarea sexuală. Sublimarea sexuală este emoţia intelectualizată egoistic, acea vulcanică dorinţă strânsă abil de gât, care e avidă de „pofte dulci”[4].

Idolul sexual se interpune între tine şi Dumnezeu şi nu mai vezi razele Soarelui din cauza minorului astru căzător, care s-a interpus în faţa Acestuia. De fapt, nici astrul cu ochi îmbătători nu e până la urmă iubirea vieţii tale ci e doar una dintre oglinzile întâmplătoare, în care tu îţi priveşti viaţa închisă în sine, viaţa baricadată în propria-ţi făptură.

Întrebările existenţiale se reduc la foarte puţine. De fapt nici nu sunt rostite prea bine în mintea ta, pentru ca să nu ţi se pară prea mare şi acest efort. Efortul de a te gândi, de a te judeca la rece stârneşte frustrări, depresii, enervare.

Am cunoscut oameni, care preferă să nu gândească prea mult (ce să mai spun despre faptul de a se regândi pe ei înşişi?), pentru ca să nu devină prea serioşi pentru ei şi pentru cei din jurul lor.

În balta anonimatului şi a neputinţei declarate aprioric, fără niciun exerciţiu cât de mic al muncii, concetăţenii timpului meu se simt la cald. Căldura falsei neputinţe şi sloganul fatalităţii fără ieşire a României sunt batistele cu care se şterg la nas cu toţii şi pe care le lasă la vedere, ca să vină şi urmaşii noştri şi să sufere şi ei tot de aceleaşi false obsesii şi incertitudini.

Dar blasfemia e acel banc tupeist, care te face mare în faţa unor lichele de duzină sau înjurătura şi gluma fără perdea, care doreşte aprig, să se răsfeţe cu imaginile crude ale genitalului. În gura omului fără credinţă, aluziile sexuale şi acea necontenită pomenire a dracului, sunt întreaga abordare a realităţii, în cea mai mare parte a timpului.

Dacă tot nu crede în Dumnezeu, de ce ar crede aprigul drăcuitor, că dracul este o entitate benefică pentru el? Şi la ce l-ar putea ajuta şi cum l-ar ajuta, dacă de cele mai multe ori necredinciosul nu prea se simte bine singur şi, mai ales, noaptea, când se sperie foarte repede de tot felul de năluci şi stafii, adică de coloraturi diverse ale diavolilor?

Dacă pornografia este o obsesie îngurgitată mediatic, care descompune din interior fiinţa noastră[5], frica de demoni este o obsesie dobândită, cel mai adesea în copilărie, în cadrul mediului parental, mai mult sau mai puţin credincios.

Obsesia sexuală este obsesia dominării altuia[6]. Obsesia evenimentelor petrecute în întuneric, teama de demoni este obsesia de a nu te lăsa dominat. De la statutul de agresor decazi la cel de agresat. Însă scăparea cu pielea curată nu prea foloseşte la nimic, dacă nu există nicio schimbare în bine în fiinţa ta. De fapt, pentru un necredincios binele nu are amprentă morală, ci financiară, socială, individualistă.

Ce este de făcut? Una dintre căi ar fi plecarea urechii spre bunul simţ, spre o normalitate asumată. Ieşirea din umbrele anonimatului şi ale anarhiei interioare trebuie să se facă printr-un dialog cu faţă umană, în care fiecare să îşi asume părerea celuilalt şi, în acelaşi timp, să îşi declare propria lor experienţă[7].

Atâta timp cât ne înscriem în medii de comunicare online, la care ne logăm ca nişte stafii anonime, purtând diverse porecle, care mai de care mai uluitoare prin stranietatea lor sau nu avem simţul răspunderii, pentru lucrurile pe care le-am greşit, nu putem să ne simţim cu coloană vertebrală.

După o lungă perioadă de declasare interioară, de intrare în sub-existenţă e nevoie de o curăţire interioară, de apropierea de Dumnezeu şi de oameni, de ieşiri în natură, pentru a simţi normalitatea.

Pierdem gustul normalităţii, dacă ne pervertim inima. Normalitatea e o stare de spirit şi nu o idee pedantă sau o banalitate.

Dacă începem să idolatrizăm o idee, o realitate falsificată, noi înşine devenim nişte oameni vandabili, cu un preţ scăzut şi nu nişte persoane.

În limba latină persoană însemna, în primul rând „mască”, dar nu în sensul de grimasă, ci de rolul pe care tu îl ai şi pe care trebuie să îl joci în lume[8].

În limbaj actual, fiecare dintre noi avem un rol, o misiune, ceva de spus în lumea noastră. Dar acest ceva al nostru, trebuie spus bine şi, mai ales, decent. Nu putem să ne scriem toţi visele pe garduri, în graffiti şi nici nu putem crede, că putem face ceva, fără o specializare, fără un stadiu de pregătire.

Specializarea e una dintre coordonatele vieţii postmoderne şi numai cei abili, cei pregătiţi pentru o anume funcţie, pot face faţă, cu brio, aşteptărilor. Dar nu trebuie nici să transformăm specializarea într-o altă luptă de clasă sau într-o închidere în casta noastră, de unde nu ne mai văd, decât cei care ne ştiu parola. Discreditarea celor care sunt neiniţiaţi în domeniul nostru nu este soluţia optimă, pentru a-i face să iubească şi să creadă în ceea ce credem şi iubim noi înşine.

„Reduta ştiinţei” nu este atractivă, dacă nu are cine să-i facă propedeutica. Închiderea între propriile noaste jaluzele creează falsa obsesie a impenetrabilităţii unei profesii, a unei vocaţii.

Personal, nu pot suporta ideea că este intraductibilă, în temeni joşi, o experienţă de viaţă sau profesională, dacă ai realmente cunoştinţă de ea. Putem să transmitem o informaţie oricui doreşte să o afle. Aici ni se observă specializarea reală: când putem să-l facem pe neiniţiat să respire uşurat, că a înţeles, într-un timp record, rezolvarea la problema lui.

Când căutăm oameni duhovniceşti, harismatici, cei mai plăcuţi pentru noi sunt cei care ne dau, într-un timp record, cele mai nebănuite răspunsuri.

Omul nu ştie ce vrea, adeseori nu ştie de ce e bolnav, ce îl interesează şi, în câteva secunde, poate să audă câteva adevăruri despre el, care îi cad drept în moalele capului.

Atunci simte că se face lumină şi pentru el. Oamenii care ştiu să facă lumină şi, mai ales, să facă lumină la secundă, pe nepregătite, aceia ştiu să ne scape de obsesii, învăţându-ne să le citim pe îndelete.

Aşadar: dacă nu avem obsesii, să ne găsim duhovnici, care să ne debusoleze în bine, cu adevărurile mântuitoare ale Bisericii!

[1] Paul Cernat, Blasfemia şi drepturile artei, cf. http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm?current=119/index.htm.

[2] Ibidem.

[3] Acum se transmite pe B1 TV, reality show-ul: „No comment”, unde Monica Gabor şi Irinel Columbeanu îşi despoaie, în mod public, intimitatea, în cel mai prost gust cu putinţa iar banii aceluia sunt fituiţi pe tot felul de gusturi bizare, ale adolescentei Monica, care are doar 18 ani. În gaşca celor care aruncă banii pe orice se înscriu şi maneliştii noştri, numai unul şi unul, în marea lor măsură agramaţi, care se iau la întrecere în a cumpăra, dintr-un snobism grobian, lucrurile cele mai scumpe.

[4] Emil Brumaru, Sonet IX, vol. „Infernala comedie”,cf.

http://www.algoritma.ro/dilema/fw.htm? current=119/index.htm.

[5] Cristian Bădiliţă, Pisica lui Petrarca si Sfîntul Mitică, în revista Rost (2004), nr. 21-22. Autorul articolului spunea: „Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil”, cf. http://www.romfest.org/rost/nov-dec2004/pisica.shtml.

[6]„Iubirea face legea” din Selecta Andei Adam, nu înseamnă numai că ne putem iubi, ci apetitul sexual e cel care conduce totul şi el e „atotputernic” în orice tip de relaţie, pentru că „nimeni nu poate să-i facă faţă”. Ideologizându-se dominaţia banului şi pansexualismul, societatea contemporană nu pare a mai avea nicio racordare la transcendenţă.

[7] Domnul Adrian Lemeni spunea într-un discurs al său: „Dialogul nu reprezintă doar un exerciţiu în care este respectat principiul alterităţii, ci şansa mărturisirii propriei identităţi culturale şi spirituale”, cf. Lect. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea identităţii creştine din perspectiva unei conştiinţe a dialogului în contextul contemporan, apud.

http://www.culte.ro/ClientSide/agendasecretar.aspx?ID=375.

[8] Cf. Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, ed. a doua, revăzută şi adăugită, Ed. Humitas, Bucureşti, p. 984.

Pr. Drd. Dorin-Octavian Picioruş

Preotul lumii postmoderne: un prestator de servicii sau un părinte harismat?

Leave a comment

img_8059.jpg

Când sari din băncile facultăţii în reverenda neagră, care îţi astupă, în primele zile, respiraţia sau te incomodează când mergi, pentru că uneori calci pe ea, nu ai senzaţia că ai intrat într-o lume, care nu te vrea decât lacunar, ci eşti înmiresmat de o bucurie, care tocmai a căzut peste tine, de harul lui Dumnezeu, care te face să vezi numai binele din oameni.

Hirotonia întru preot, aşteptată cu o inocenţă a inimii, face din tine o fiinţă întraripată, dar care merge pe pământ, cu mâini atât de curate, încât Îl ţine pe Domnul în ele şi din mâinile căreia curge har, când sfinţeşte ceva sau când binecuvintează pe creştetul capului.

Prin mâinile episcopului tău a intrat în tine harisma preoţiei, această mare grandoare, în faţa căreia omul smerit se pleacă şi te cinsteşte, sărutându-ţi mâna şi cerându-ţi să te rogi pentru el, iar ceilalţi, duşi de valul unui exhibiţionism maleficios, îţi arată cât de insignifiant e preotul unei lumi, care a făcut din Dumnezeu o fiinţă periferică.

Înveţi repede diferenţa dintre smeritul creştin ortodox şi credinciosul ortodox cu o credinţă diluată, care a făcut din fiinţa lui un bazar, un melanj religios de toate categoriile sau între amatorul de senzaţii religioase şi apaticul, agnosticul, nihilistul religios, răzvrătitul de mare vervă sau segregaţionistul de orice fel.

Vei fi chemat să faci sfeştanii, exorcizări, sfinţiri de case şi de maşini cel mai adesea. Slujba este aceeaşi pentru toţi, dar modul în care te percep unii sau alţii îţi creează tot felul de indispoziţii. Chiar şi cel mai apropiat de Biserică îţi va da, uneori, senzaţia dureroasă, că tu nu eşti decât un antreprenor al harului, care îl serveşti când vrea el, la ora pe care o vrea, pe care te plăteşte mizerabil, cel mai adesea, şi care trebuie să nu îl dezavantajezi cu nimic.

Deşi eşti primit cu apelativul de „Părinte”, rareori în mintea celui care te salută astfel tu eşti un Părinte autentic. Se antepune între mine, ca preot, şi credincios, multipla literatură orală despre păcatele preoţilor sau neputinţa lui de a sesiza imediat persoana ta, lăuntricitatea ei.

De fiecare dată eu mă raportez în mod direct la om, la nevoile adânci, reale, ale sale. Îl iau aşa cum este el cu adevărat, în adâncimea lui, fără parafă socială, dezmărginit de păcatele lui, de neştiinţa lui, de conjunctura în care îl găsesc.

Însă el mă priveşte ori ca pe cineva căzut din cer, care nu are nimic de-a face cu adevărul acestei lumi şi care nu ştie decât să facă slujbe ori ca pe un funcţionar ecleziastic, care face slujbe, în  mod exclusiv, pentru că este interesat material iar slujbele mele sunt cerute pentru că aşa e obiceiul sau pentru că aşa s-ar putea atrage norocul în casa lui.

Sunt o fiinţă interpretabilă ca preot. Când merg pe stradă îmbrăcat în reverendă trec, de câteva sute, mii de ori, prin tot felul de abordări ale fiinţei mele.

De la o privire sfioasă asupra mea, de mare cuviinţă, pot trece imediat la o privire arogantă, care mă transformă într-o fiinţă indezirabilă sau devin imediat un bufon sau o sperietoare de care te temi, un sfânt puţin mai încolo, pentru ca să cad, mai apoi, în plasa unei lamentabile indiferenţe.

Cel mai adesea, indiferenţa este stratul subţire, de vopsea, al feţei, sub care stă un ochi foarte atent, care te feliază ca pe un peşte. Acel ochi vrea ca să vadă, dacă în tine e ceva preoţesc. Cu tot ateismul nostru lamentabil avem în străfundul nostru o teamă şi o veneraţie criptică faţă de preot.

Recunoaştem în el sfinţenia lui Dumnezeu, faptul că acest om nu e unul ca toţi ceilalţi. Dacă îl suspectăm sau dacă îl renegăm, dacă aruncăm asupra lui toată responsabilitatea ireverenţelor noastre sau vrem să vedem în fiinţa lui toată sfinţenia de care nu vrem să fim capabili, aceasta se datorează faptului că el e un Părinte harismat, un Părinte care ne facilitează, prin fiinţa lui, o relaţie personală cu Dumnezeu.

Harul care vine prin rugăciunile sale, care sunt rugăciunile Bisericii lui Dumnezeu, este aerul care ne face din nou să ne placă viaţa, să ne placă dinamismul şi frumuseţea ei încântătoare sau, ca să limităm acţiunea lui, la răspunsul unui om venit în treacăt la Biserică, harul acesta ne face bine, ne mai linişteşte, ne aduce pace în casă.

Există însă posibilitatea, ca preotul să se piardă sub avalanşa atâtor responsabilităţi megatonice. Sucombi sub greutatea epitrahilului, dacă uiţi că preotul lui Dumnezeu e cu adevărat preot, când nu se dezice de vocaţia lui. De aici şi îngăduinţa noastră faţă de credincioşi, dar şi lipsa de respect a multora faţă de noi.

Însă credinciosul smerit simte, că harul lui Dumnezeu vine şi prin mâna celui pe care îl ştie, în mod explicit, ca un preot „mai de lume” sau „ca vai de lume”. Nu i se pare că simte harul lui Dumnezeu, ci chiar îl simte, când slujeşte preotul. Are în sine sentimentul că se află în Biserica lui Dumnezeu şi că ea nu e o simplă asociaţie de oameni, ci un trup divino-uman, o lume unică, plină de har, în care harul astupă toate slăbiciunile şi neputinţele noastre, dacă ne smerim şi plecăm capul în faţa lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, preotul nu poate fi aliniat niciodată în rândul unor funcţionari seculari. El e un Părinte care sfinţeşte, pe cei pe care-i educă şi pe care-i conduce. El este un nexus între cer şi pământ la propriu. Societatea postmodernă poate minimaliza funcţia mediatică a preoţilor, poate limita aportul lor direct în societate, restricţionând canalele mass-media pentru segmentul religios.

Însă preotul va fi un factor de coeziune în orice situaţie, care explicit sau underground, umple lumea de harul dumnezeiesc, care se coboară în el sau în cadrul slujbelor sale. El va face întotdeauna slujbe universale, care vor cuprinde în ele rugăciuni pentru toată lumea, pentru toţi viii şi adormiţii planetei.

Chiar şi când nimeni nu mai crede în preot, atunci va crede el că lumea este cuprinsă în braţele lui Dumnezeu, chiar dacă este o copilă prostuţă şi frivolă.

Preotul va fi mereu un indispensabil. Oricum l-am caracteriza noi şi oricum ar fi el, face minuni pe care nicio ciocolată cu cremă sau un DVDplayer nu le va poate face, deşi sunt amplu mediatizate. El va fi rugul de foc nestins, dintr-o lume tristă, care îşi freacă mâinile, de frig, întru iglu.

Pr. Drd.  Dorin-Octavian Picioruş

1 … 2.382 2.383 2.384 2.385 2.386