Reactivarea virușilor vechi

Pe când îmi scriam Teza Doctorală, în Biblioteca cărților și în cea a revistelor de la Facultatea de Teologie din București, m-am apropiat cu nasul și cu gura de cărți și reviste și am înghițit niște viruși care mi-au stricat vocea. Mi-au slăbit-o pentru totdeauna, m-au făcut siteav. Și mult timp am vorbit tot mai stins, tot mai impropriu mie, care aveam o voce rotundă, clară. S-a ameliorat în timp gâtul meu, pentru că n-am mai pus mâna pe cărți cu probleme, cu paraziți în ele.

Dar joi, pe 8 februarie 2024, am vizitat pentru prima oară Muzeul Colecțiilor de Artă din București și m-am apropiat de tablouri pentru ca să le miros, să le simt, să le văd la nuanțe, la modul de execuție, la modul de punere în ramă. Și după 18 ani de zile mi s-au reactivat virușii din gât! Nu de când am intrat în Muzeu, ci de la un moment dat. Nu știu de când, nu știu unde, dar a început să mă irite în gât, să simt o mare usturime și apoi să o simt și în nas. Se pare însă că și Doamna Preoteasă are aceeași problemă, luată de la Biblioteca Academiei Române de astă dată, de când a studiat manuscrisele eminesciene și alte cărți pentru Teza sa Postdoctorală, pentru că avea și ea aceleași simptome. Pe de o parte mai aveam multe de văzut, iar pe de altă parte nu  mai puteam să stăm acolo din cauza durerilor din nas și din gât. Pentru că virușii s-au reactivat, erau aceiași, semn că toate lucrurile vechi trebuie trecute printr-o igienizare de proporții. Cred că există soluții să împrospătezi manuscrise, cărți, tablouri, dar instituțiile noastre de tezaurizare nu apelează la ele. Probabil că sunt prea scumpe, dar și indiferența e mare.

Așa că suntem puși în situația de a sta departe de lucrurile vechi, neigienizate, pentru că ne fac rău trupului, dar nu și sufletului nostru. Amândoi suntem doritori de lucruri vechi, de lucruri rare, de manuscrise, scrisori, hărți, albume, tablouri, desene, fotografii, dar bolile nevăzute sunt acolo, sunt împreună cu ele. Soluția: onlineul! Fotografiile online nu ne fac rău, dar ne depărtează de aspectul real și periculos în același timp al lucrărilor de artă vechi și al cărților vechi.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [85]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

Fii convins de aceasta: Rahil este un chip și chiar un motiv al nerodirii/ sterpiciunii dintâi[1], așa cum Revecca este de asemenea un chip al Bisericii celei dintre neamuri[2]. Ea era în pământul apelor Mesopotamiei atunci când l-a întâlnit pe Isaac. Și ea, ca un purtător de apă bun și zelos, a scos îndată apă din fântână și a împlinit setea necredincioaselor cămile ale tatălui neamurilor[3]. Căci Avraam înseamnă „tatăl popoarelor”[4]. El este un chip al lui Dumnezeu și Tatăl neamurilor[5].

3. Cu multe argumente și în multe feluri[6] am arătat că ființele vii din ape[7] sunt un chip al neamurilor, care fuseseră odinioară întru adâncul neștiinței[8]. Și cu privire la ele, în mod deosebit, Hristos i-a numit pe Ucenicii Săi ca să fie pescarii acestora[9].

Mai avem și altă argumentare: o mărturie surprinzătoare, dar foarte convingătoare. Îl va convinge chiar și pe cel mai certăreț și mai vârtos necredincios că animalele născute din pământ erau o preînchipuire limpede și vie a poporului iudeu.

Care este dovada? Eu zic că Adam cel născut din pământ, după trup, aparține familiei fiarelor și târâtoarelor născute din pământ[10]. Atât el, cât și acelea au fost creați în ziua a șasea[11]. El nu aparținea peștilor mării, care au fost creați în ziua a cincea[12]. Și la fel Hristos, al doilea Adam, după trup, nu a fost înrudit cu noi, neamurile, ci cu evreii[13], acele fiare crude și șerpi veninoși.

Faptul că firea născută din pământ a neamului evreilor este arătată prin aceasta, poți să înțelegi și din fragmentul următor: „Să scoată pământul […] pe cele cu patru picioare și târâtoare și fiarele pământului”[14]. Cele cu patru picioare/ patrupedele – de vreme ce se apleacă împreună spre țărână și tânjesc după lucrurile pământului și le caută pe ele – îi simbolizează pe cei care, deoarece nu au niciun gând (de)spre Dumnezeu, reclamă lățimea pământului drept moștenire a lor[15].

Moisis, ca mijlocitor[16], vestind că ei sunt șerpi și fiare sălbatice, profețește[17] despre nebunia lor împotriva lui Hristos și despre încetarea/ capătul lor. Și când îi numește dobitoace, el dinainte arată disprețul lor lipsit de minte față de ceea ce este mai bun.

Și nu numai aceasta, dar și mărturia lui Amvacum Profetul despre Hristos se referă la cele două neamuri: „În mijlocul a două vietăți Te vei cunoaște”[18] – căci astfel Sfinții Părinți, care erau înțelepți, au înțeles zisa. „Două vietăți”: poți să spui că una este poporul pământului și cealaltă este poporul mării[19].

În armonie cu această simbolistică, Dumnezeu a creat-o pe Eva. Ea a fost o preînchipuire a Bisericii lui Hristos[20], ieșind din neamuri și nu din pământul din care a fost modelat Adam[21]. Biserica nu este înrudită cu iudeii, cu acele ființe nebinecuvântate. Ea a ieșit din altă obârșie: e străină lor. Este Biserica târâtoarelor și a păsărilor care au primit binecuvântarea lui Dumnezeu[22].


[1] Cf. Fac. 29, 31; 30, 1-2.

[2] Cf. Fac. 25, 21.

[3] Cf. Fac. 24, 20.

[4] Cf. Fac. 17, 4-6: Rom. 4, 16-18.

[5] Cf. Ef. 4, 6.

[6] Cf. Evr. 1, 1.

[7] Cf. Fac. 1, 20-21.

[8] Cf. Fac. 1, 2; Is. 8, 23 – 9, 1; Mt. 4, 15-16; Lc. 1, 79.

[9] Cf. Mt. 4, 18-20; Mc. 1, 16-18; Lc. 5, 10-11.

[10] Cf. Fac. 2: 7, 19.

[11] Cf. Fac. 1, 24-27.

[12] Cf. Fac. 1, 20-21.

[13] Cf. Mt. 1, 1; Rom. 1, 3.

[14] Fac. 1, 24.

[15] Cf. Num. 34, 1-15; Deut. 18, 1-2.

[16] Cf. Deut. 5, 5.

[17] Cf. Deut. 18, 15-22.

[18] Amv. 3, 2. Cf. Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[19] Cf. Fac. 1: 20-21, 24-25.

[20] Cf. Ef. 5, 31-32.

[21] Cf. Fac. 2, 7.

[22] Cf. Fac. 1, 20-22.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [84]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

II. 1. Dar acum, fără să mai întârziem, să desfășurăm înțelesul acestui fragment din Sfânta Scriptură:

„Și a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul suflet viu după felul [său], pe cele cu patru picioare și târâtoare și fiarele pământului după felul [lor]! ». Și a fost așa”[1].

Dumnezeu a despărțit în două nașteri – într-adevăr două origini – sufletele vii ale tuturor ființelor vii. Adică, din pământ și mare, ca din două femei, Lia și Rahil[2], sau Sarra și Agar[3], Dumnezeu a făcut doi fii, cu adevărat două popoare: iudeii și neamurile. Astfel, este potrivit a lua ceea ce a zis Dumnezeu odinioară Rebeccăi și a considera aceasta despre toată făptura Sa văzută: „Două neamuri sunt în pântecele tău și două neamuri din pântecele tău vor fi împărțite și popor pe popor va covârși, iar cel mai mare va sluji celui mai mic”[4].

Este destul de clar că ființele vii născute din pământ, atât dobitoacele, cât și fiarele, sunt cu mult mai puternice decât toți peștii din mare și decât toate păsările.

2. Oare cititorul clatină capul îndoindu-se de ceea ce s-a zis? Atunci ce spui de aceasta: Cum înțelegi că ființele vii din ape mai înainte au deșertat binecuvântarea lui Dumnezeu[5], așa după cum Iacov mai înainte a deșertat binecuvântarea lui Isav[6]?

Cel din urmă era vânător[7]. Obârșia lui era ca și cum ar fi fost din pământ și avea o viață împreună cu târâtoarele/ reptilele și fiarele în sălbăticie[8]. De aceea, numele lui Isav a fost schimbat în Edom, care înseamnă „ars de soare”[9] [cu sensul de înroșit, roșu sau înfierbântat].

Însă Iacov i-a furat drepturile de întâi-născut și s-a așezat el cu binecuvântare în Mesopotamia, între ape. Acolo, printre ape, i-a născut pe copiii săi, în casa lui Dumnezeu: căci Batuil înseamnă „Duhul lui Dumnezeu”[10]. Și tot acolo a luat-o pe Rahil. Rahil se cheamă „casa lui Dumnezeu”[11], căci ea a fost o preînchipuire a Bisericii neamurilor.

Când a născut Biserica, Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit peste ea întru desfătare: Duhul S-a odihnit peste apa Mesopotamiei a tuturor neamurilor.


[1] Fac. 1, 24.

[2] Cf. Fac. 29, 15 – 30, 24; 35, 16-20.

[3] Cf. Fac. 16; 21, 1-7; Gal. 4, 21-31.

[4] Fac. 25, 23.

[5] Cf. Fac. 1, 22.

[6] Cf. Fac. 27, 1-40.

[7] Cf. Fac. 25, 27.

[8] Cf. Fac. 1, 24.

[9] Cf. Fac. 25, 29 – 34; 36, 1.

[10] Cf. Fac. 28, 1-5; 29, 31 – 30, 24.

[11] Cf. Rut 4, 11.

Rugăciunea de dinaintea încununării mirilor la Nunta a doua. Comentariu teologic

Rugăciunea este făcută către Dumnezeul nostru treimic, Care e numit Dumnezeul nostru cel Sfânt[1]. Pentru că El este izvorul întregii sfințenii. Și El l-a zidit pe om din țărână [ἐκ χοὸς], pentru că a făcut trupul lui din țărâna pământului. Și din coasta [ἐκ τῆς πλευρᾶς] Sfântului Adam, Dumnezeu i-a zidit femeie [γυναῖκα], pentru că i-a dăruit-o pe Sfânta Eva ca soție a lui.  I-a zidit femeie pentru el, pentru om, pentru bărbat și i-a înjugat-o lui [καὶ συζεύξας αὐτῷ], a însoțit-o pe ea cu el, pentru ca femeia să fie un ajutor pentru el [βοηθὸν κατ᾿ αὐτόν], pentru bărbat. Cu alte cuvinte, crearea femeii a fost pentru Căsătorie sfântă, pentru comuniune duhovnicească, pentru un dialog continuu și asumat cu bărbatul ei.

Și Dumnezeu a făcut la început un cuplu uman, un bărbat și o femeie, pentru că așa a plăcut măreției [μεγαλειότητι] lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu fie singur [μόνον] pe pământ [ἐπὶ τῆς γῆς]. Căci Sfântul Adam avea nevoie de cineva ca el în mijlocul tuturor viețuitoarelor de pe pământ. El nu ar fi fost singur pe pământ nici fără Sfânta Eva, pentru că erau multe viețuitoare pe pământ create de Dumnezeu, dar ar fi fost singur la nivel interior, pentru că nu ar fi avut pe cineva ca el, adică o altă persoană umană, pe care să o iubească și cu care să fie în continuă comuniune.

De aceea, acum, în Dumnezeiasca Taină a Nunții, Însuși Dumnezeu, Cel care ne-a creat pe noi, Stăpânul vieții noastre, întinde mâna Sa din sfântul Său locaș și îl armonizează/ îl unește pe mire cu mireasa lui. Și Stăpânul nostru face această unire sfântă a lor, căci de către El i se armonizează bărbatului femeia. Căci unirea celor doi e sfântă, e duhovnicească în primul rând și nu trupească. Pentru că El îi înjugă/ îi unește pe cei doi în aceeași minte [ἐν ὁμοφροσύνῃ], ca să gândească la fel, și îi încununează pe ei într-un trup [εἰς σάρκα μίαν], căci îi face să fie uniți interior unul cu altul. Și pentru că se iubesc reciproc și se înțeleg unul cu altul și acționează unitar în tot ceea ce fac, cuplul căsătorit se împlinește în mod continuu. Și Dumnezeu le dăruie lor și rodul pântecelui [καρπὸν κοιλίας], le dăruie copii, le dăruie bucuria sau desfătarea [ἀπόλαυσιν] de a avea copii buni [εὐτεκνίας]. Și a avea copil bun înseamnă a avea un copil credincios, ascultător, smerit, capabil de lucruri mari în viața lui. Căci de aceea și sunt desfătarea părinților lor: pentru că ei, copiii cei buni, sunt împlinirea lor reală.

Și rugăciunea se termină triadologic, pentru că a Lui este stăpânirea [τὸ κράτος], Împărăția [ἡ Βασιλεία], puterea [ἡ δύναμις] și slava [ἡ δόξα], a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și întru vecii vecilor.


[1] Textul rugăciunii: Ὁ Θεὸς ὁ Ἅγιος, ὁ πλάσας ἐκ χοὸς τὸν ἄνθρωπον, καὶ ἐκ τῆς πλευρᾶς αὐτοῦ ἀνοικοδομήσας γυναῖκα, καὶ συζεύξας αὐτῷ βοηθὸν κατ᾿ αὐτόν, διὰ τὸ οὕτως ἀρέσαι τῇ Σῇ μεγαλειότητι, μὴ μόνον εἶναι τὸν ἄνθρωπον ἐπὶ τῆς γῆς· Αὐτὸς καὶ νῦν, Δέσποτα, ἐξαπόστειλον τὴν χεῖρά Σου ἐξ ἁγίου κατοικητηρίου Σου, καὶ ἅρμοσον (ἐνταῦθα ὁ Ἱερεὺς ἁρμόζει τὰς χεῖρας τῶν Νυμφίων) τὸν δοῦλον σου (τόν δε) καὶ τὴν δούλην σου (τήν δε), ὅτι παρὰ Σοῦ ἁρμόζεται ἀνδρὶ γυνή. Σύζευξον αὐτοὺς ἐν ὁμοφροσύνῃ· στεφάνωσον αὐτοὺς εἰς σάρκα μίαν· χάρισαι αὐτοῖς καρπὸν κοιλίας, εὐτεκνίας ἀπόλαυσιν. Ὅτι Σὸν τὸ κράτος, καὶ Σοῦ ἐστιν ἡ Βασιλεία καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα, τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος, νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς ἀιῶνας τῶν αἰώνων, cf. https://analogion.com/forum/index.php?threads/Ακολουθία-εις-δίγαμον.14285/.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [83]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VI. Cartea a șasea a Exaimeronului

Aceasta este cartea a șasea a aceluiași autor. Este despre ziua a șasea din creația cea-de-șase-zile

7. Aceasta s-a spus foarte frumos – „suflet viu” – căci Israil este unul. Dar cu referire la noi, neamurile, negrăit de multe, care ne-am ivit din ape, El nu zice „suflet viu”, ci nenumărate suflete. El zice: „Să scoată apele târâtoare [cu] sufletele vii”. Și nu numai acestea, ci și „păsări zburând peste pământ spre tăria cerului!”[1].

Printre aceste păsări a fost și una care a fost botezată Pavlos. Din apă, el a devenit destul de puternic ca să zboare până în al treilea cer și de acolo să treacă în Paradis[2].

Și o astfel de pasăre a fost și Filippos. El a zburat prin aer și a venit la Candachis etiopianul. Filippos l-a botezat pe el la apă și, prin porumbița Duhului, l-a făcut și pe el o pasăre[3].

A deveni o astfel de pasăre era dorința celui ce a zis: „Cine îmi va da mie aripi, ca ale porumbiței” care S-a pogorât peste râul Iordanis, „și voi zbura și mă voi odihni”[4] la locul de odihnă al păsărilor cerului cu câte șase aripi[5]?

Și Sfântul Tâlhar de asemenea a zburat la aceste păsări. El a fost prima pasăre dintre toate care s-a înălțat de la apa dătătoare de viață care a curs dintr-o parte a Învățătorului la locul numit Căpățâna [Golgota][6]. El a zburat împreună cu Împăratul păsărilor, marele Vultur Hristos, prin văzduh, în Paradis[7].

Dar și Psalmistul a cântat despre păsările lui Hristos. „Vrabia” – aceasta, dacă nu altcineva, era Tâlharul – „și-a aflat sieși” în el [în Rai] „casă”: cuib în pomul Paradisului[8]. „Și turtureaua”[9]: aceasta este Biserica, care este intimă cu perechea sa, cu Hristos[10]. Ea iubește viața singuratică/ sihăstrească, mai degrabă decât viața luxoasă, lejeră și efeminată[11]. Ea și-a aflat „cuib sieși”, Împărăția Cerurilor, „în care își va pune puii ei” [12], pe care i-a născut din ape prin Botez.

Despre aceste păsări și Isaias, în extaz, a strigat: „[Și] cine [sunt] aceștia, [care] ca norii zboară și ca porumbițele cu pui?”[13]. Acestea sunt păsările care sunt luate sus întru nori pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh[14]. Despre aceste păsări, de asemenea, Isaias a zis: „Căci unde este trupul cel mort/ stârvul (Tâlharul, adică; așadar, vrea să zică: în Paradis[15]), acolo se vor aduna [și] vulturii”[16] – vulturii care au sugrumat în ghearele lor pe șarpele păzind călcâiele noastre[17].

Sau iarăși: acolo unde Sfântul Său trup a murit, acolo El ne-a adunat pe noi ca să avem împărtășire cu el. Păsările neamurilor, născute din apă, au fost adunate împreună de către El, care a fost înălțat pe Cruce, pentru ca să urmeze suferinței Lui de pe Cruce[18]. Apoi El S-a scufundat în apele abisului. Și înviind, a adunat la sine păsările din mările de dedesubt, trupurile cele multe ale Sfinților care adormiseră și au fost acum înviate[19].


[1] Fac. 1, 20.

[2] Cf. Fapt. Ap. 9, 18-19; II Cor. 12, 2-4.

[3] Cf. Fapt. Ap. 8, 26-40.

[4] Ps. 54, 7.

[5] Cf. Is. 6, 2.

[6] Cf. In. 19, 34.

[7] Cf. Lc. 23, 39-43; Apoc. 4, 7; 8, 13; 12, 14.

[8] Cf. Fac. 2, 9.

[9] Ps. 83, 4.

[10] Cf. I Tim. 3, 2; Tit. 1, 6.

[11] Cf. Fapt. Ap. 7, 38; Evr. 11, 24-26.

[12] Ps. 83, 4.

[13] Is. 60, 8.

[14] Cf. I Tes. 4, 17.

[15] Cf. Lc. 23, 43.

[16] Mt. 24, 28.

[17] Cf. Fac. 3, 15.

[18] Cf. In. 12, 32.

[19] Cf. Mt. 27, 52.

Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2024]

Iubiții mei[1],

în capitolul al 25-lea de la Sfântul Matteos [Ματθαῖος][2], Evanghelia de azi [Mt. 25, 14-30] e pusă pedagogic între cele 10 fecioare (1-13) și Judecata de obște (31-46). Pentru că fecioarele sunt robii Lui, cei care au primit de la El talanții Săi, iar ceea ce faci toată ziua cu darurile primite de la Dumnezeu înseamnă pregătirea ta pentru a veni la Judecata Lui. Căci Domnul ne dăruie tuturor „averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ]” [Mt. 25, 14, BYZ]. Ne dăruie talanții Lui[3], adică daruri dumnezeiești, pentru ca noi să fim fecioarele Lui cele pline de curăție și de sfințenie.

În literalismul ei, în forma în care Domnul ne-a spus parabola de azi, înmulțirea talanților înseamnă o dobândă bancară. Cum rezultă din v. 27: „Așadar, trebuia [ca] tu să depui argintul Meu [τὸ ἀργύριόν Μου] schimbătorilor de bani/ bancherilor [τοῖς τραπεζίταις] și [când] am venit Eu [aș fi venit Eu] am luat [l-aș fi luat] pe al Meu [cu] dobândă [σὺν τόκῳ]”, cf. BYZ]. Cu alte cuvinte, în sensul prim, literal, e vorba de ceva exterior nouă, de o simplă depunere la bancă a argintului, pentru ca să iei dobânda lui peste câțiva ani de zile.

Numai că scopul parabolelor Domnului nu este literalismul, ci viața duhovnicească, interioară. Pentru că El spune una în fapt, dar dorește să înțelegem altceva. Căci El dorește să înțelegem perspectiva interioară a povestirilor Sale pedagogice. Fiindcă talanții pe care El ni-i dă nu sunt nici de argint și nici de aur și nici de platină, ci talanții Lui sunt darurile dumnezeiești pe care le lucrează în noi slava Sa ce veșnică. Căci El, la Botezul nostru sacramental, ne umple de slava Lui, pentru că ne face fiii Săi duhovnicești. Și noi, călăuziți mereu de slavă Lui, începem să creștem și să ne dezvoltăm interior într-un mod propriu. Și începem să înțelegem că suntem buni la sport sau la pictură sau la muzică sau la științe sau la vreun meșteșug sau la vreo ocupație anume. Și înțelegem că noi suntem buni la acel ceva, pentru că aceea e vocația noastră. E chemarea lui Dumnezeu pentru noi. Spre aceea ne cheamă El. Și pentru că simțim chemarea Lui spre acel ceva foarte personal, tocmai de aceea și noi ne dăruim toată silința pentru a fi tot mai buni în ceea ce facem.

Am simțit că pot să scriu și să citesc și să desenez și să cânt și să creez și să povestesc și să educ oamenii de foarte mic. Cărțile, imaginile, poveștile, creațiile artistice, pedagogia cea de multe feluri m-au atras de la început. La convertirea mea, la 12 ani, știam importanța cărții, a scrisului, a lucrului frumos, a muncii, a dăruirii continue, a prieteniei, a loialității față de un crez personal. Intrarea mea conștientă în Biserică, asumată, mi-a adus perspectiva fundamentală a slujirii lui Dumnezeu, a muzicii și a slujirii bisericești, a traducerilor teologice, a teologiei mari, abisale. Și toate darurile literare și artistice ale mele s-au contopit cu cele ale slujirii și ale vieții duhovnicești și teologice, făcând din mine o personalitate duhovnicească, teologică și artistică.

Pe scurt: aveam unele daruri de la Dumnezeu și am primit și altele, mult mai înalte decât primele, când am început slujirea mea bisericească. Căci le-am lucrat pe cele de la început, dar am fost deschis și sunt în continuu deschis spre voia Lui, pentru ca să îmi sporesc continuu darurile, capabilitățile, excelențele personale.

Darurile Lui în viața noastră sunt reale, sunt puterea noastră de creație și de împlinire personală. Sunt crezul nostru în viață. Dar darurile Lui nu cresc în mod inconștient în noi, ci prin participarea noastră totală la ele. Pentru că noi acceptăm că suntem buni la pictură, dar facem tot posibilul și să excelăm în domeniul creației picturale. Știm că avem o voce bună, dar o lucrăm zilnic și luăm lecții de muzică ce ne ajută să excelăm pe baza datelor noastre personale. Adică, nu constatăm doar darul avut, dar îl lăsăm inactiv în noi, ci constatăm cu bucurie multă darul Lui și îl lucrăm neîncetat în viața noastră.

Pentru că mulți pot scrie, pot traduce, pot picta, pot face sport de performanță, dar nu vor să și muncească zilnic pentru asta. Și dacă nu te umpli zilnic de bucuria împlinirii personale, nu-ți înmulțești talanții tăi, ci șomezi. Iar șomarea în creație și în viața duhovnicească înseamnă neîmplinire personală. Neîmplinire veșnică. Iar neîmplinirea aceasta e judecată aspru de Domnul, pentru că robul cel nevrednic [τὸν ἀχρεῖον δοῦλον] este aruncat întru întunericul cel mai din afară [εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον], în Iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților [ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων] [Mt. 25, 30, BYZ].

Talantul din parabola de azi este echivalentul uleiului din parabola celor 10 fecioare. Toate 10 erau fecioare [Mt. 25, 1], după cum toți cei 3 erau robii Săi [τοὺς Ἰδίους δούλους] [Mt. 25, 14, BYZ]. Însă 5 fecioare erau înțelepte [φρόνιμοι], pe când 5 erau nebune [μωραί][Mt. 25, 2, BYZ], după cum doi robi au făcut dobândă, pe când unul, nebunul, nu a făcut nimic cu talantul primit de la El [Mt. 25, 15-27].

Și de ce n-a făcut nimic cu ceea ce a primit de la El? Pentru că era rău și leneș [Mt. 25, 26]! Și răutatea la adresa lui Dumnezeu te face leneș, te face nelucrător. Dar când nu lucrezi, nu lucrezi împotriva ta. E în detrimentul tău faptul de a nu te împlini în viață.

Fecioarele nu erau nebune pentru că erau fecioare, ci erau nebune pentru că nu își strângeau ulei pentru lămpile lor [τὰς λαμπάδας αὐτῶν] [Mt. 25, 1, BYZ]. Pentru că și cel care nu a depus argintul pentru dobândă nu era unul care nu știa folosul înmulțirii banilor, ci nu i-a înmulțit pentru că era rău și leneș. Dar cum talantul, în teologia Domnului, nu e un obiect exterior, ci este darul interior primit de la Dumnezeu, tot la fel nici uleiul nu este ulei de candelă, ci este slava lui Dumnezeu care strălucește în noi de la Botez. Și dacă desconsideri talantul sau uleiul lui Dumnezeu, adică darul Lui și slava Lui, ești un om rău, un leneș, un nebun, pentru că nu îți vrei binele nici acum și nici veșnic.

Un om cu adevărat înțelept e un om care se pregătește continuu pentru veșnicia lui. El își înmulțește continuu darurile primite de la El, muncește zilnic pentru împlinirea sa, pentru că împlinirea sa e totuna cu sfințenia și cu mântuirea sa. Dacă ești medic și în același timp creștin, dacă ești avocat creștin, dacă ești profesor creștin, dacă ești comerciant creștin, dacă ești părinte creștin, dacă ești un om cu conștiință creștină, ești un om care te sfințești continuu prin ceea ce faci. Pentru că îți faci și slujba ta, care e chemarea ta de la Dumnezeu, dar trăiești și creștinește.

Căci asta e marea înțelegere a zilei de azi: reala ta chemare e reala ta împlinire. Când Dumnezeu îți dă un dar sau mai multe, El ți le dă pentru că știe că ai nevoie de ele în viața ta, dar, în același timp, pentru că prin ele te împlinești în viața ta, dar și veșnic. Însă, dacă tu știi că trebuie să te faci actor, dar te faci Preot, asta e o mare neascultare față de Dumnezeu, pentru că rolul tău e altul, e cel pe care îl știi, pe care îl simți. Tot la fel, dacă Dumnezeu te cheamă să te faci Monah, a te căsători înseamnă a nu face voia lui Dumnezeu. Pentru că El te atrage spre Monahism și tu nu vrei să accepți asta.

Eram student la Teologie, apoi am intrat la Master și la Doctorat și nu făceam studii teologice pentru ca să mă fac Preot, ci pentru ca să trăiesc teologic în viață. Însă, când au început chemările lui Dumnezeu pentru a primi Dumnezeiasca Preoție, chemările Lui cele tainice, interioare, deși eu nu îndrăzneam să gândesc acest lucru, atunci m-am cutremurat interior, dar m-am umplut și de o veselie nouă, dumnezeiască. Și cu cât mă împotriveam acestui lucru, cu atât ele erau mai explicite. De aceea am înțeles, că dacă nu aș accepta voia Lui de a mă face Preot, m-aș rata în mod fundamental în viața mea, chiar dacă aș rămâne cu alte daruri ale mele: cu cele literare și artistice. Pentru că cel mai mare dar al Lui era acela: la care simțeam că mă cheamă în mod abisal.

De aceea, poți avea multe daruri de la Dumnezeu și, totuși, chemarea Lui aparte să fie doar spre unul dintre ele. Însă, acela le cuprinde și pe celelalte și le lasă să se dezvolte. Pentru că eu, ca Preot, Îi slujesc lui Dumnezeu în mod tainic în slujirile mele zilnice, dar în același timp scriu, traduc, editez și public cărți, desenez, pictez, creez artă în diverse feluri. Dar toate celelalte daruri se unesc în jurul slujirii dumnezeiești, care e chemarea mea abisală și împlinirea mea.

Și se observă la mulți Sfinți Părinți acest lucru: că au avut chemarea lor bisericească fundamentală, dar și alte multe daruri pe lângă aceasta. Și cu toate ale lor au slujit lui Dumnezeu și oamenilor, împlinindu-se în tot ceea ce au făcut. Pentru că toate darurile lui Dumnezeu sunt spre folosul nostru și de obște, căci prin toate Îi slujim Lui.

Dar cum să Îi slujești Lui, dacă nu Îl iubești pe El? Și dacă El nu te învață să-i iubești pe toți oamenii, cum ai putea să iubești un om, măcar unul? Că vine 14 februarie și pe buzelor tuturor e dragostea, îndrăgostirea[4]. Dar îndrăgostirea nu e, în primul rând, un proces chimic în om[5], ci un eveniment sufletesc. Când omul se îndrăgostește, el intuiești ceva profund în celălalt. Și îndrăgostirea e o înțelegere interioară luminoasă, e o atingere a harului Său de noi, pentru că îl vedem pe celălalt nu exterior, ci interior nouă. De aceea, reala îndrăgostire de cineva e darul lui Dumnezeu, e darul Lui pentru noi, pentru ca să ne înțelegem pe noi înșine în relație cu o persoană pe care începem să o iubim și fără de care nu mai putem sta.

Tocmai de aceea, îndrăgostirea e un lucru aparte, e un lucru mare, e începutul dragostei noastre pentru persoana iubită. Și ea e, în primul rând, o unire sufletească, interioară, pentru că este plină de înțelegere și de dăruire și de dialog și de comuniune. Pentru că lucrurile de care avem nevoie sunt cele care ne aduc stabilitate interioară, intimitate, împlinire profundă. Și relația de iubire este această unire frumoasă, delicată a sufletelor noastre, prin care îmi înțeleg iubita tot mai mult, până când nu mai văd o altă viață în afara vieții cu ea. Comunicăm intens, ne scriem, ne facem daruri reciproce, ieșim împreună, ne cunoaștem tot mai mult, pentru că ne dorim tot mai mult să fim împreună. Și când ajungem să conștientizăm amândoi cât de bine ne simțim împreună și cât de multe lucruri putem facem împreună, atunci ne căsătorim civil și religios, ne asumăm un drum împreună în viață, pentru că fundamentul lui e dragostea reciprocă, sinceritatea, aspirațiile comune, slujirea lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a înmulți continuu darurile Sale. Și darurile Lui le înmulțim spre folosul nostru și al tuturor. O carte e pentru toți, la fel o Icoană sau un tablou. Dacă le-ai creat, ele devin bucurii comunitare. Și a dărui din darurile lui Dumnezeu date nouă înseamnă a dărui din iubirea Lui față de noi toți. Pentru că darurile Lui sunt iubire veșnică pentru noi, sunt împlinirea noastră reală, dacă noi ni le asumăm ca trăsături fundamentale ale vieții și ale personalității noastre. Pentru că atunci când spunem Scriitorul, spunem darul lui Dumnezeu de a scrie și de a povesti, dar și efortul continuu al omului care scrie și se dăruie. Fiindcă în darul Lui vezi bunătatea și iubirea Sa față de noi, dar și efortul nostru continuu, truda noastră smerită pentru a fi la înălțimea chemării Sale.

El ne cheamă la slujirea Lui în multe feluri, dar răspunsul nostru e pe măsura noastră. Pentru că El dă fiecăruia „după puterea sa [κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν]” [Mt. 25, 12, BYZ] interioară și de creație. El ne dăruie pe cât știe că putem face. Dar ca să ajungem să înțelegem cât putem să facem, trebuie să lucrăm mult și bine, cu multă trudă, pentru a ajunge la excelență, la capodopere, la performanțe unice. Pentru că puterea creației stă în noi, întăriți fiind mereu de slava lui Dumnezeu, spre Care trebuie să ne deschidem permanent. Amin!


[1] Începută la 6. 40, în zi de miercuri, pe 7 februarie 2024. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Cf. Mat. 10, 3, BYZ.

[3] A se vedea: https://en.wiktionary.org/wiki/τάλαντον.

[4] Cu referire la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ziua_îndrăgostiților.

[5] Idem: https://www.forbes.ro/o-lectie-de-chimie-utila-diferenta-dintre-indragostire-si-iubire-153131.

Ieșirea, cap. 27, cf. LXX

1. Și vei face jertfelnic din lemne neputrede [καὶ ποιήσεις θυσιαστήριον ἐκ ξύλων ἀσήπτων]: 5 coți lungimea și 5 coți lățimea. [În] 4 colțuri va fi jertfelnicul și de 3 coți [va fi] înălțimea lui.

2. Și îi vei face coarne în cele 4 colțuri [ale sale]. Din el va fi [vor fi] coarnele și le vei acoperi pe ele [cu] aramă.

3. Și vei face cunună jertfelnicului și acoperământul său. Și castroanele [τὰς φιάλας] sale și cârligele de carne [τὰς κρεάγρας] ale sale și cădelnița [τὸ πυρεῖον] sa și toate vasele sale le vei face [din] aramă [χαλκᾶ].

4. Și îi vei face lui grătar de aramă [ἐσχάραν χαλκῆν][cu] lucrarea plasei [ἔργῳ δικτυωτῷ][1] și îi vei face grătarului 4 inele de aramă în cele 4 părți [ale sale].

5. Și le vei pune pe ele sub grătarul jertfelnicului, dedesubt, și va fi grătarul până la jumătatea jertfelnicului.

6. Și îi vei face jertfelnicului drugi din lemne neputrede și îi vei arămi pe ei [cu] aramă [καὶ περιχαλκώσεις αὐτοὺς χαλκῷ].

7. Și vei băga drugii întru inele și să fie drugii pe laturile jertfelnicului, când [are] a fi ridicat [o să fie ridicat] el!

8. Scobit [și din] scânduri îl vei face pe el. După [cum] ți-a fost arătat ție în munte [κατὰ τὸ παραδειχθέν σοι ἐν τῷ ὄρει], așa îl vei face pe el.

9. Și îi vei face curte [αὐλὴν] cortului. Înspre partea cea către miazănoapte, pânzele [ἱστία] curții [vor fi] din in răsucit, lungimea [fiind] de 100 de coți într-o parte.

10. Și stâlpii lor [vor fi] 20 și treptele lor [vor fi] 20, de aramă, iar inelele lor și bolțile lor [vor fi] de argint.

11. Așa [și în] partea cea către răsărit, pânzele [vor avea] 100 de coți lungime și stâlpii lor [vor fi] 20 și treptele lor [vor fi] 20, de aramă, iar inelele și bolțile stâlpilor și treptele lor vor fi argintate [cu] argint.

12. Și [la] lățimea curții, cea către mare, pânzele [vor fi] de 50 de coți, stâlpii lor [vor fi] 10 și treptele lor [tot] 10.

13. Iar [la] lățimea curții cea către miazăzi, pânzele [vor fi] de 50 de coți, stâlpii lor [vor fi] 10 și treptele lor [tot] 10.

14. Și de 15 coți [va fi] înălțimea pânzelor într-o parte, stâlpii lor [vor fi] 3 și treptele lor [tot] 3.

15. Iar [în] a doua parte, 15 coți [va fi] înălțimea pânzelor, stâlpii lor [vor fi] 3 și treptele lor [tot] 3.

16. Și [în] poarta curții, acoperământul [va avea] înălțimea de 20 de coți: [făcut] din iachint și porfiră și roșu răsucit și in răsucit, [cu] împodobirea cusătorului [τῇ ποικιλίᾳ τοῦ ῥαφιδευτοῦ]. Stâlpii lor [vor fi] 4 și treptele lor [tot] 4.

17. Toți stâlpii curții, împrejur, [vor fi] argintați [cu] argint și capetele lor [vor fi] de argint și treptele lor [tot] de argint.

18. Iar lungimea curții [va fi] de 100 pe 100 [ἑκατὸν ἐφ᾽ ἑκατόν] și lățimea [ei va fi] de 50 pe 50 [πεντήκοντα ἐπὶ πεντήκοντα], iar înălțimea [ei va fi] de 5 coți [și va fi] din in răsucit și treptele lor de aramă.

19. Și toată pregătirea [ἡ κατασκευὴ] și toate uneltele [τὰ ἐργαλεῖα] și țărușii [οἱ πάσσαλοι] curții [vor fi] de aramă.

20. Și tu rânduiește fiilor lui Israil și să-ți ia ție ulei de măsline limpede [ἄτρυγον], curat [καθαρὸν], aprins întru lumină ca să ardă [κεκομμένον εἰς φῶς καῦσαι], pentru ca să ardă luminătorul pururea [ἵνα κάηται λύχνος διὰ παντός]

21. în cortul mărturiei [ἐν τῇ σκηνῇ τοῦ μαρτυρίου]! Afară de catapet[e]asma cea peste făgăduință [ἔξωθεν τοῦ καταπετάσματος τοῦ ἐπὶ τῆς διαθήκης], îl va aprinde pe el Aaron și fiii săi, de seara până dimineața [ἀφ᾽ ἑσπέρας ἕως πρωὶ], înaintea Domnului [ἐναντίον Κυρίου]. [Și va fi] legiuire veșnică întru generațiile voastre de la fiii lui Israil [νόμιμον αἰώνιον εἰς τὰς γενεὰς ὑμῶν παρὰ τῶν υἱῶν Ισραηλ].


[1] Grătarul de aramă are rolul de plasă a jertfelnicului.

1 2 3 4 5 2.399