The Sermon at 12 years after the falling asleep of my grandmother Floarea [November 8, 2024]

My beloveds[1],

I felt at home at Scrioaștea, because my grandparents were at my home. And I owe my upbringing and education to my grandmother Floarea, because she didn’t take a job somewhere to raise me. She always diminished herself so that I might grow in her humility. And when I became a Priest, I became her Duhovnik, rejoicing to confess her and always share her with the Lord. Because it was fulfilled through all my education, service and creation[2].

Therefore, the whole person and her life is an unspeakable love for me. Her character as a hardworking woman, loyal to her family, who thinks deeply about things, who is attentive, loving, merciful, graceful in everything she does has sculpted me in a redeeming way. And when she met Gianina, on my future Priestess, she understood from the first that she was her alter ego. A fact for which she, as well as grandfather Marin, became her first apologists, because she is the woman I have to marry. Because they saw the total love and the great and very kind soul of my future wife from the first and they only wanted her[3].

Her bright face in the coffin was my comfort and assurance for her salvation. Like grandfather Marin, who was in the coffin, when I came home and saw him asleep, his face was suddenly filled with light, filling me with immense divine joy for his salvation. For the light of the living and of the sleeping is the eternal glory of our triune God and it is the sign of our salvation, it is the joy of our salvation, it is the light in which we will live eternally in His Emperordom[4].

Therefore, we can’t mime the love, nor the state of inner good. Only the one who runs after you loves you! Grandma Floarea would cut the bird from yard, make me cakes, warm bread, cooked food, put them in two bags and carry them on her shoulder, one behind and one in front, tied with a handkerchief, she would walk 5 kilometers with them on her shoulder, until Station, then he would come with them to me at the Seminary. Plus money for food and rent. From my grandfather’s pension we have lived three people, and I also did theological studies. My grandmother kept the yard and the house, with everything hers, but also me, located at 40 kilometers from the house[5].

Because the one who loves you never considers that you bother him. He always rejoices of you, because he sees you deeply, he sees you fulfilling God’s will with you. And the love is everything you are, what you say, what you do for the other, it is your always staying with him[6].

I talk a lot with her bright face from the photograph put in frame. An endless love speech about anything. Because she’s not a photograph, she’s alive! That photograph is like the Icon: a window to her. And only if you have real loves, for real people, but those people…entered in eternity, you understand why I talk, beyond a photograph, to my living loves. Because yours are also alive and you speak to them in prayer[7].

No, I didn’t realize after death that she loved me, but I lived in her love all the time! I was glad to love her and listen to her, I was glad to be with her, I am glad to be with her and now, I want to be with her forever. Because that’s what love always wants. But her love taught me to be more and more capacious for love, to love more and more people, to love all people, because the love is the good of all people[8].

She didn’t study, but she wanted me to do as many studies as I want. My grandmother’s money was me. She wasn’t interested in what I do with her money, because she knew that I was turning it in ascesis, in creation, in culture, in holiness. She didn’t read books, but she liked me to read them to her. He didn’t read literature, he didn’t read about painting or architecture, but he was happy when I gave him details about buildings and works and brilliant people of the world. Because I was like a television for her, like the one who takes her further from the things around us[9].

If she worked every year in the same vineyard, the same land, I write every day in the books and pray to God for everyone. If the grandmother Floarea looked out for herself for me, I look out for everyone every day, writing for everyone, loving everyone. And if her work has rested me and made me great, I hope that my work will also make as many of my readers great, i.e. to inspire them to greater things. Amin[10]!


[1] Started at 9.45, in day of tuesday, on 5 november 2024. Sun, 6 degrees, wind of 6 km/h.

[2] m-am simțit acasă la Scrioaștea, pentru că bunicii mei erau acasa mea. Și îi datorez creșterea și educația mea bunicii mele Floarea, pentru că ea nu s-a mai angajat undeva pentru ca să mă crească pe mine. S-a micșorat pe sine mereu pentru ca eu să cresc în smerenia ei. Și când am ajuns Preot, eu am devenit Duhovnicul ei, bucurându-se să o spovedesc și să o împărtășesc mereu cu Domnul. Pentru că s-a împlinit prin toată educația, slujirea și creația mea.

[3] De aceea, toată persoana și viața ei este o nespusă dragoste pentru mine. Caracterul ei de femeie muncitoare, loială familiei, care gândește profund lucrurile, care e atentă, iubitoare, milostivă, grațioasă în tot ceea ce face m-a sculptat la modul mântuitor. Și când a cunoscut-o pe Gianina, pe viitoarea mea Preoteasă, ea a înțeles din prima că e un alter ego al ei. Fapt pentru care și ea, cât și bunicul Marin, s-au făcut primii apologeți ai ei, pentru că ea e femeia cu care trebuie să mă căsătoresc. Pentru că ei au văzut iubirea totală și sufletul mare și mult milostiv al viitoarei mele soții din prima și au vrut-o doar pe ea.

[4] Fața ei luminoasă din sicriu a fost mângâierea și încredințarea mea pentru mântuirea ei. După cum bunicului Marin, aflat în coșciug, atunci când am venit acasă și l-am văzut adormit, i s-a umplut deodată de lumină fața lui, umplându-mă de veselie dumnezeiască imensă pentru mântuirea sa. Căci lumina celor vii și a celor adormiți este slava cea veșnică a Dumnezeului nostru treimic și ea e semnul mântuirii noastre, este bucuria mântuirii noastre, este lumina în care vom trăi veșnic în Împărăția Lui.

[5] De aceea, nu putem mima iubirea, nici starea de bine interior. Doar cine fuge după tine te iubește! Bunica Floarea tăia pasărea din curte, îmi făcea prăjituri, pâine caldă, mâncare gătită, le punea în două sacoșe și le căra la spinare, una în spate și alta în față, legate cu batista, mergea 5 kilometri cu ele pe umăr, până la Gară, apoi venea cu ele la mine la Seminar. Plus bani de mâncare și de chirie. Din pensia bunicului meu am trăit trei persoane și am făcut și studii teologice. Bunica mea ținea curtea și casa, cu toate ale ei, dar și pe mine, aflat la 40 de kilometri de casă.

[6] Pentru că cine te iubește, acela nu consideră niciodată că îl deranjezi. El se bucură mereu de tine, pentru că te vede profund, te vede împlinind voia lui Dumnezeu cu tine. Și iubirea e tot ceea ce ești, ce spui, ce faci pentru celălalt, e rămânerea ta mereu cu el.

[7] Vorbesc mult cu chipul ei luminos din fotografia pusă în ramă. O vorbire de dragoste nesfârșită despre orice lucru. Pentru că ea nu e o fotografie, ci e vie! Acea fotografie e ca Icoana: o fereastră spre ea. Și numai dacă ai iubiri reale, pentru persoane reale, dar acele persoane…au intrat în veșnicie, înțelegi de ce eu vorbesc, dincolo de o fotografie, cu iubirile mele vii. Pentru că și ale tale sunt vii și vorbești și tu cu ele în rugăciune.

[8] Nu, nu mi-am dat seama după moarte că mă iubește, ci am trăit în iubirea ei tot timpul! M-am bucurat să o iubesc și să o ascult, m-am bucurat să fiu cu ea, mă bucur să fiu cu ea și acum, vreau să fiu cu ea pentru totdeauna. Pentru că asta vrea mereu dragostea. Dar iubirea ei m-a învățat să fiu tot mai încăpător pentru iubire, să iubesc tot mai mulți oameni, să iubesc toți oamenii, pentru că iubirea e binele tuturor oamenilor.

[9] Ea n-a făcut studii, dar a vrut ca eu să fac oricâte studii doresc. Banii bunicii mele eram eu. Pe ea nu o interesa ce fac cu banii ei, pentru că ea știa că eu îi transform în asceză, în creație, în cultură, în sfințenie. Ea nu a citit cărți, dar îi plăcea să îi citesc din ele. Nu a citit literatură, nu a citit despre pictură sau arhitectură, dar se bucura când îi dădeam detalii despre clădiri și opere și persoane geniale ale lumii. Pentru că eu eram ca un televizor pentru ea, ca cel ce o duc mai departe de lucrurile din jurul nostru.

[10] Dacă ea muncea în fiecare an aceeași vie, același pământ, eu scriu în fiecare zi în cărți și mă rog lui Dumnezeu pentru toți. Dacă bunica Floarea s-a uitat pe sine pentru mine, eu mă uit pe fiecare zi pentru toți, scriind pentru toți, iubindu-i pe toți. Și dacă munca ei m-a odihnit pe mine și m-a făcut mare, nădăjduiesc ca și munca mea să îi facă mari pe cât mai mulți dintre cititorii mei, adică să-i inspire la lucruri tot mai mari. Amin!

Sermon at the synax of the Holy Archangels Mihail and Gavriil and of all Saints, Incorporeal and Heavenly Powers [November 8, 2024]

My beloveds[1],

I have been saved several times, at the last moment, from car accidents or domestic accidents. And each time I felt how a heavenly Power, an Angel, immediately took me out of the way of death or a serious accident. And through these miracles of God in my life, I pragmatically understood the help of the Holy Angels and all the Saints in my life. Because the demons want you to be hurt, to suffer, to die as quickly as possible, to die in vain, while the Saints and Angels want you to be alive and to serve God ceaselessly[2].

And if we want to study this reality of the presence of Saints and of Angels in our lives, we must study the Lives of the Saints. For the Divine Scripture and all the Divine Cult of the Church are understood in an intimate relationship with the Lives of God’s Saints. In the Lives of the Saints we see, truthfully, what divine visions look like, but also what demonic delusions look like. And a pious believer, who reads the Lives of the Saints, can never come to the conclusion that the spiritism has anything to do with the life of the Church. Because we do not pray to the souls of men or to unknown ghosts, nor do we wish to enter into spiritual contact with them, but we pray to the Saints and Angels of God that they may help us on the way to our salvation[3].

We were on vacation at Bușteni, but not „to fill ourselves with energy” from Babele and from Sphinx, but to rest physically from our daily work. But there are people who go there to touch those stones, because they are open to the energies, to the feeling of some beings that fill them with „power”, those beings being none other than demons. The spiritists open themselves up to demons, as do the energists. The spiritist wants a graphic sign from the demons, while the energist wants to irradiate him internally with their presence. And worldly people say that they „felt a special vibration” when they went somewhere, while ghostual people do not talk about impersonal energies, but about energies that come from demons or from God’s Saints or Angels[4].

The romanian with a backpack on his back, who films himself for YouTube, enters in churches, temples, discos, all kinds of hotels and talks about what he feels there. Adventurer, loves life, sleeps with whoever he can, but has a bad opinion of his own orthodox faith. Because he is open to special, diverse sensations, without religious seriousness, i.e. he is open to demons, to demonic experiences more or less explicit. He is not interested of the origin of „the energies” he feels, which is precisely why he does not categorize them as demonic. But I categorize them as demonic, because I see their origin and the evils they produce in people’s lives[5].

With a well-played „serenity”, witches from Romania consider themselves to be workers of „white” magic. And they tell the credulous that they do magic „to help people, for their good”. As if the devils had started doing good deeds…But, the spiritists, the energists, the sorcerers, those open to any religion and lies are the same group of people, although they bear different names. They are servants of demons, because they don’t care where their „powers” and „strong sensations” come from. But the demons know where they get their „powers” from, because the „energies” that those deceived by them feel are the energies coming out of them, from the demons[6].

But, my beloveds, those deceived by demons are not only outside the Church, but also in the Church! Because demons lie to us with ideas, with feelings, with inner states and with bad deeds. I often hear people, who have nothing to do with the Church, how that they feel „good”, that „they are fulfilled”. But such a thing does not exist! Inner fulfillment is brought by ascesis and the life of the Church, and it is God’s gift in our life as filling of His eternal glory. Because no one can feel good and fulfilled unless he has the glory of God in him[7].

People’s laugh is often a rictus. They hardly hide their grins or grimaces. Because almost everyone is miming their happiness or well-being that they don’t have. But the ghostual man, the man full of grace, does not need to laugh or smile to show that he is happy, because he is a happy man. Because he lives on earth together with the Saints and Angels of God, he lives divinely, because he lives helped by them always. And he does not seek the „energies” of demons, but the eternal glory of God, who deifies us[8].

The presence of Saints and of Angels of God in our life is saving. They appear in our life in human form only exceptionally, but we always feel their living, loving, strengthening presence. And we pray to His Saints and Angels to help us in our life with God, in our salvation, so that we too can reach where they are: in His Emperordom. Because we familiarize ourselves, through the prayers to them, with the members of the Emperordom of God, where we want to go too[9].

For the salvation is not an individualistic performance, but a life lived in communion with God and His Saints and Angels. And the heaven of the Church is the Emperordom of God, where all His Saints and Angels live in the most perfect communion, and it is not a world populated by mutually exclusive ghosts. The ghosts that make some people „special” are our enemies from air: the demons. His Angels are the ones who fight with us against the demons, so that we can live in peace the life with God[10].

12 years ago, on this holy day, my grandmother Floarea was sleeping, with the Icon of the Holy Archangels Mihail [Μιχαήλ][11] and Gavriil [Γαβριήλ][12] above her head. Therefore, any memory of this day has to do with it. Because the Holy Archangels helped her on their day to pass from the transitory to the eternal. And we are taught that ghostual peace is more important than any quarrel for justice. Because we are preparing for eternal peace, for endless joy. Amin![13].


[1] Started at 10. 16, in day of monday, on 4 november 2024. Sun, 8 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Iubiții mei, am fost scăpat de mai multe ori, în ultima clipă, de accidente de mașină sau de accidente casnice. Și de fiecare dată am simțit cum o Putere cerească, un Înger, m-a luat imediat din calea morții sau din calea unui accident grav. Și prin aceste minuni ale lui Dumnezeu în viața mea, eu am înțeles în mod pragmatic ajutorul Sfinților Îngeri și al tuturor Sfinților în viața mea. Pentru că demonii vor să te rănești, să suferi, să mori cât mai repede, să mori degeaba, pe când Sfinții și Îngerii vor să fii viu și să slujești neîncetat lui Dumnezeu.

[3] Și dacă vrem să studiem această realitate a prezenței Sfinților și a Îngerilor în viața noastră, trebuie să studiem Viețile Sfinților. Căci Dumnezeiasca Scriptură și tot Dumnezeiescul Cult al Bisericii se înțeleg în relație intimă cu Viețile Sfinților lui Dumnezeu. În Viețile Sfinților vedem, în mod veridic, cum arată vederile dumnezeiești, dar și cum arată nălucirile demonice. Și un credincios evlavios, care citește Viețile Sfinților, nu poate ajunge niciodată la concluzia că spiritismul are de-a face cu viața Bisericii. Pentru că noi nu ne rugăm la sufletele oamenilor sau la duhuri necunoscute și nici nu dorim să intrăm în contact spiritual cu ele, ci noi ne rugăm Sfinților și Îngerilor lui Dumnezeu ca ei să ne ajute pe calea mântuirii noastre.

[4] Am fost în concediu la Bușteni, dar nu pentru „a ne umple de energie” de la Babele și de la Sfinx, ci pentru a ne odihni trupește de la munca noastră zilnică. Însă există oameni care merg acolo ca să atingă pietrele acelea, pentru că sunt deschiși către energii, către simțirea unor ființe care îi umple de „putere”, acele ființe nefiind altele decât demonii. Spiritiștii se deschid larg demonilor, după cum o fac și energetiștii. Spiritistul vrea un semn grafic de la demoni, pe când energetistul vrea să îl iradieze interior cu prezența lor. Și oamenii lumești spun că „au simțit o vibrație aparte” când s-au dus undeva, pe când oamenii duhovnicești nu vorbesc despre energii nepersonalizate, ci despre energii care ies din demoni sau din Sfinți sau Îngeri ai lui Dumnezeu.

[5] Românul cu rucsacul în spate, care se filmează pentru YouTube, intră în biserici, în temple, în discoteci, în tot felul de hoteluri și vorbește despre ce simte acolo. Aventurier, îi place viața, se culcă cu cine poate, dar are o părere proastă despre propria lui credință ortodoxă. Pentru că e deschis spre senzații aparte, diverse, fără seriozitate religioasă, adică e deschis către demoni, către experiențe demonice mai mult sau mai puțin explicite. Pe el nu îl interesează originea „energiilor” pe care le simte, tocmai de aceea nu le cataloghează ca fiind demonice. Dar eu le cataloghez ca demonice, pentru că văd originea lor și relele pe care le produc în viețile oamenilor.

[6] Cu „o seninătate” bine jucată, vrăjitoarele din România se consideră lucrătoare de magie „albă”. Și ele le spun credulilor că fac magie „în ajutorul oamenilor, spre binele lor”. Ca și când dracii s-ar fi apucat să facă fapte bune…Însă, spiritiștii, energetiștii, vrăjitorii, cei deschiși către orice religie și minciună sunt același grup de oameni, deși poartă nume diferite. Ei sunt slujitori ai demonilor, pentru că nu îi interesează de unde le vin „puterile” și „senzațiile tari”. Dar demonii știu de unde au ei „puteri”, pentru că „energiile” pe care le simt cei înșelați de ei sunt energiile care ies din ei, din demoni.

[7] Însă, iubiții mei, cei înșelați de demoni nu sunt numai în afara Bisericii, ci și în Biserică! Pentru că demonii ne mint cu idei, cu sentimente, cu stări interioare și cu fapte rele. Adesea aud oameni, care n-au nimic de-a face cu Biserica, cum că ei se simt „bine”, că „sunt împliniți”. Dar așa ceva nu există! Împlinirea interioară e adusă de asceza și de viața Bisericii și ea e darul lui Dumnezeu în viața noastră ca umplere de slava Lui cea veșnică. Pentru că nimeni nu se poate simți bine și împlinit, dacă nu are slava lui Dumnezeu în el.

[8] Râsul oamenilor e adesea un rictus. Ei își ascund cu greu rânjetele sau grimasele. Pentru că aproape toată lumea își mimează fericirea sau starea de bine pe care nu o are. Însă omul duhovnicesc, omul plin de har, nu trebuie să râdă sau să zâmbească pentru ca să arate că e fericit, pentru că el este un om fericit. Pentru că el trăiește pe pământ împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, trăiește dumnezeiește, pentru că trăiește ajutat de ei mereu. Și el nu caută „energiile” demonilor, ci slava lui Dumnezeu cea veșnică, cea care ne îndumnezeiește pe noi.

[9] Prezența Sfinților și a Îngerilor lui Dumnezeu în viața noastră e mântuitoare. Ei nu apar în viața noastră în formă umană decât în mod excepțional, dar le simțim mereu prezența vie, iubitoare, întăritoare. Și noi ne rugăm Sfinților și Îngerilor Lui ca să ne ajute în viața cu Dumnezeu, în mântuirea noastră, pentru ca să ajungem și noi acolo unde sunt ei: în Împărăția Lui. Pentru că noi ne familiarizăm, prin rugăciunile către ei, cu membrii Împărăției lui Dumnezeu, acolo unde vrem să ajungem și noi.

[10] Căci mântuirea nu este o performanță individualistă, ci o viață trăită în comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar cerul Bisericii e Împărăția lui Dumnezeu, unde toți Sfinții și Îngerii Lui trăiesc în cea mai desăvârșită comuniune, și nu e o lume populată de duhuri care se exclud reciproc. Duhurile care îi fac „speciali” pe unii sunt vrăjmașii noștri din văzduh: demonii. Îngerii Lui sunt cei care luptă împreună cu noi împotriva demonilor, pentru ca să trăim în pace viața cu Dumnezeu.

[11] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhanghelul_Mihail.

[12] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Αρχάγγελος_Γαβριήλ.

[13] Acum 12 ani, în această sfântă zi, adormea bunica mea Floarea, având deasupra capului ei Icoana Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. De aceea, orice amintire a zilei acesteia are de-a face și cu ea. Pentru că Sfinții Arhangheli au ajutat-o de ziua lor să treacă de la cele trecătoare la cele veșnice. Iar pe noi ne învață că pacea duhovnicească e mai importantă decât orice ceartă pentru dreptate. Pentru că ne pregătim pentru pacea cea veșnică, pentru bucuria cea nesfârșită. Amin!

Visul care te bântuie

– Te fac azi un whisky?

– Dar ce sărbătorim?! Ai scris ceva tare?!! Ai câștigat la Loto?!!!…

– Am avut un vis!…

– Și mergem să bem pentru un vis?!

– Da, mergem să bem pentru un vis! Pentru că nu e orice vis…Ai să vezi tu!…

– Bine!…Unde vin: la Marinuș sau la Adâncata?

– Ia tu și te-mbracă, că îți trimit pe drum locația! Te urci în 15 de la tine până la Țapu, știi tu care, în colț, la vitrinele alea roșii, vin eu și mai mergem 500 de metri…

Virgil se îmbrăcă cum îi zise Scriitorul, îl așteptă, veni, îmbrățișarea lor largă, cu sărutări de obraz, ca de obicei, și îl duse într-o locație nouă, unde nu mai băuseră niciodată. Dar Virgil constată că Scriitorul era cunoscut de către barman, dar și de unul dintre chelneri. Nu zise nimic…

– Dragă Virgil, bine ai venit! Îți mulțumesc! Pentru că aveam nevoie de o minte lucidă, ca a ta, ca să discut visul ăsta.

– Sunt flatat, Maestre! Nu știu cât te pot ajuta eu cu treaba asta, pentru că la vise sunt fluture, dar să vedem!

– Eu cred că o să-i dăm de cap împreună, la un pahar de retorică, și o să mă simt tare bine după ce ieșim de aici.

– Așa să fie!…Deci, care este?

– Visul e…o dată în viață! N-am visat-o niciodată pe iubita mea din tinerețe, pe Mihaela, și, ce să vezi, am visat-o azi-noapte!

– Cum?!

– Am găsit-o la țară, în casa de la țară, făcuse curățenie prin casă, era totul lună, și eu ajung, pe nepusă masă acasă, vreau să deschid, dar ușa era deschisă!…Am crezut prima oară că m-au călcat hoții, că n-o să mai găsesc nimic în casă. Dar de unde! Casa era de nerecunoscut, căci, pe lângă curățenie, avea în ea diverse tablouri rare, cărți, chiar și manuscrise ale mele, pe care eu nu le-am arătat la nimeni, dar, ce să vezi, erau acolo, cu ea! Și când am văzut-o, am rămas mască, pentru că n-o mai știu de vreo 30 și ceva de ani. Pentru că ea era ca atunci, dar eu eram ca acum…Ea era așa cum o cunoscusem eu în tinerețe, dar eu eram în vârstă. Însă pe ea nu a deranjat-o deloc diferența asta între noi, ci a sărit să mă îmbrățișeze.

Dar nu m-a îmbrățișat cu dragoste, ci cu disperare!

– Adică cum?!…

– Cu disperarea femeii singure, care e pe drumuri, care n-are casă și se întoarce la un om din viața ei, care știe că a iubit-o, pentru ca să-i ceară ajutor…

– A venit după ajutor?! E tare asta! N-am mai auzit-o!…

– Da, a venit după ajutor!…Ba, mai mult, a vrut să facă sex cu mine pentru ca să o las acolo, în casă, ca să trăiască.

– Și?!…

– I-am spus că nu pot face asta, pentru că acum sunt un om însurat. Și când am zis asta…a intrat în casă și soția mea, Adela, care nu s-a întrebat deloc ce caută femeia asta la noi în casă, ci, dimpotrivă, a dat mâna cu ea și s-au îmbrățișat.

– În fața ta, iubirea de tinerețe…cu soția?!

– Da!…Și nu numai atât, ci, fără să știe ce vorbisem eu cu Mihaela și fără să știe ce ar fi dorit aceea să facem ca să rămână acolo, soția mea i-a spus că poate să locuiască în casa noastră de la țară, că și așa e goală, și noi venim când ni se face dor…Și acum te întreb pe tine: Ce înseamnă asta?

Walkerul îi încălzise puțin. Era cald, plăcut și în restaurant. Unul în care nu se fumează. Și bine că nu se fumează, pentru ca să poți și tu să pleci acasă fără haine duhnind a moarte.

– Eu cred că visul ți-a confirmat faptul că îți iubești soția în mod real. Dar, în același timp, că iubirile noastre de tinerețe sunt într-un anume fel vii în noi. Că nu putem fi indiferenți față de ele.

– De acord până aici!…

– Însă, casa de la țară, după cum am tot vorbit, are drumul ei aparte în istorie. Orice mare scriitor trebuie să aibă casa lui memorială. Și tu, Maestre, ești efigia acelei case! Ea nu trebuie să fie goală, ci plină! Ea trebuie să se umple de oameni, de oameni care te iubesc, care te citesc, care te vor citi, care te vor cunoaște tot mai bine. Și d-aia a apărut Mihaela, cu chipul ei de atunci, în peisajul visului! Pentru că în acea casă trebuie să vină oameni frumoși, oameni care te iubesc. Și să vadă ce ai strâns și ai lăsat și ai scris tu pentru această lume.

– Ți-am spus eu că mă bazez pe tine?…Extraordinar! Așa e cum mi-ai zis!…Deși toate erau în fața mea, aveau logică, iată, totuși, că am avut nevoie de tine pentru ca să îmi conștientizez visul. Virgile, m-ai făcut fericit în această seară!

– Maestre, după cum știi, eu nu sunt prieten de carton, ci de om. Prietenul real al omului. Ăla care îți spune la timpul potrivit cuvintele potrivite. Pentru că asta am învățat de la tine, Maestre, de la singurul meu prieten: că reala prietenie e ca propria-ți inimă. Cum nu poți să-ți dai inima altuia atunci când te doare, tot la fel nu poți să găsești prietenie decât în inima celui care te iubește.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [130] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

5. Luând în considerare aceste locuri pământești și popoare și nume și tărâmuri, dar și aurul și piatra verde/ smaraldul și Etiopia și pe asirieni, majoritatea Părinților au fost încredințați că cele mai multe dintre aceste lucruri aparțin unui Paradis pământesc – și luând în considerare și frunzele smochinului pe care le-au cusut oamenii cei dintâi-plăsmuiți pentru a se acoperi pe ei înșiși[1].

Așadar, înțelegând literal, ei au zis că apele erau ape materiale[2], iar pomii erau pomi adevărați pentru mâncare[3], iar roadele erau din mulțimea Grădinii și pieritoare[4], iar aurul era aur solid[5]. Asemenea, ei au spus că atât cărbunele, cât și smaraldul erau o piatră verde[6], iar smochinul era un smochin real[7]. Mai cu seamă Epifanios, cel dumnezeiește insuflat: din ce a auzit că spune Scriptura, el a zis că, precum Paradisul și precum pământul Egiptului, pământul Iordanisului era foarte bine udat cu mult timp în urmă[8].

Primim, încuviințăm și îmbrățișăm această părere și tradiția Părinților despre Grădina materială. Am întărit iarăși și iarăși în lucrarea de față cuvântul că noi nu destrămăm istoria înțeleasă literal a Dumnezeieștii Scripturi și nu respingem părerile și dovedirile Sfinților noștri Părinți.

Dar, în același timp, îl auzim pe profeticul Pavlos comparând mistic toate întru Legea lui Hristos[9]: cortul, arca, chivotul, mielul, mâncarea, băutura, pomii, animalele, păsările, aurul, smaraldele, cărbunii, apele și toate celelalte lucruri care în mod tainic au venit întru ființă atunci, după literă, iar acum întru adevăr sunt văzute duhovnicește în Biserică[10].

Deci oricine trebuie să aibă grijă: poate chiar și cele descrise fizic de către Moisis despre Paradisul material au fost scrise și drept prefigurări/ tipuri primare despre Hristos și Biserică[11].

Toate au venit întru ființă întru Hristos și pentru Hristos[12] și au adus prevestiri despre Întruparea Sa. [Deci] nu trebuie noi să îl urmăm pe Grigorios, Predicatorul și Teologul, când zice că Adam a fost grădinarul plantelor nemuritoare și al contemplațiilor dumnezeiești în Paradis?

Să ne înălțăm de la literă, care ucide, la Duhul care dă viață[13]. Pururea litera sfântă se înalță dimpreună cu cei ce se înalță.


[1] Cf. Fac. 3, 7.

[2] Cf. Fac. 2, 10-14.

[3] Cf. Fac. 2, 9.

[4] Cf. Fac. 3, 2-3.

[5] Cf. Fac. 2, 11-12.

[6] Cf. Fac. 2, 12.

[7] Cf. Fac. 3, 7.

[8] Cf. Fac. 13, 10.

[9] Cf. Evr. 9, 2-5

[10] Cf. Ef. 5, 31-32.

[11] Cf. Ef. 5, 32.

[12] Cf. In. 1, 3;  Col. 1, 16.

[13] Cf. In. 6, 63; II Cor. 3, 6.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [129] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

VII. Cartea a șaptea a Exaimeronului
Aceasta este partea a doua din cartea a șaptea a aceluiași autor

3. Întru vorbirea noastră despre lucrurile Grădinii duhovnicești, Orighenis cel strâmb nu trebuie să se fălească pentru că ar fi gândit drept. Folosindu-se fără limite de contemplații anagogice și duhovnicești, el a alegorizat (ca tragediile mitice) tot ceea ce a fost creat în cele șase zile. El a crezut că nici cerul, nici pământul nu putea fi perceput prin simțuri[1]; apele nu erau ape[2], plantele nu erau cu adevărat plante[3] și stelele nu erau cu adevărat stele[4]. Și nu a luat nimic altceva literal: nici întunericul, lumina, abisul, vântul[5] sau tăria[6]. Și a ajuns la concluzia că Biserica se afla în mare pericol să creadă că cele create de Dumnezeu sunt lumea văzută.

Dar învățăturile lui Orighenis erau nebunie. Și de aceea, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, Biserica l-a osândit pe drept și l-a exclus. Căci ar fi trebuit ca el, mai întâi, să fi primit povestirea [Facerii] ca pe un fapt adevărat. Și apoi, numai acolo unde era nevoie, trebuia să fi trecut la o interpretare anagogică.

4. Marile eforturi făcute de Orighenis, atunci când a mitologizat toate cele șase zile ale creației ca alegorie și a corupt astfel corpul Sfintei Scripturi, au fost în zadar. De aceea, Părinții mai recenți au dat la lumină scrieri în care aderau la înțelesul literal al creației de șase zile. Mă refer la urmașii Dumnezeiescului Vasilios și [la] acel râu al lui Hristos, Ioannis Hrisostomos, și [la] Teodoros al Antiohiei, care era cu adevărat milostiv, și [la] Severianos de Gavala și Evsevios de Emesa și Epifanios, care era întreit binecuvântat în cuvânt și faptă, și Chirilos, care L-a arătat pe Dumnezeu și era adânc iubit de Dumnezeu.

Toți acești scriitori au respins alegoriile și interpretările anagogice ale lui Orighenis – cum am spus mai sus – ca mari eforturi făcute în zadar. Și ei au adus dovediri temeinice și încredințarea despre un Paradis sensibil, care urmează după cel duhovnicesc, despre care am vorbit mai sus.

Căci Moisis, cel ce a scris legile, a adăugat îndată: „Și încă a răsărit Dumnezeu din pământ tot pomul frumos la vedere și bun la mâncare, iar pomul vieții [era] în mijlocul Paradisului, [cât] și pomul [ca] să cunoști cunoscut [cunoașterea] binelui și a răului. Iar râul care iese din Edem [pentru] a adăpa Paradisul se desparte de acolo întru patru începuturi: numele unuia [este] Fison – acesta înconjură tot pământul Evilat, acolo unde este aurul, iar aurul pământului aceluia [este] bun și acolo este cărbunele și piatra cea verde deschis – iar numele râului al doilea [este] Ghion– [și] acesta [este] cel care înconjură tot pământul Etiopiei – iar răul al treilea [este] Tigris – [și] acesta [este] cel care merge înaintea assiriilor/ asirienilor –, iar râul al patrulea, acesta [este] Eufratis”[7].


[1] Cf. Fac. 1, 1.

[2] Cf. Fac. 1: 7, 9.

[3] Cf. Fac. 1: 11-12.

[4] Cf. Fac. 1, 16.

[5] Cf. Fac. 1: 2-3.

[6] Cf. Fac. 1: 6-7.

[7] Fac. 2, 9-14.

Mărturii II. 39

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Mărturii ortodoxe contemporane

(vol. 2)

*

Sfântul Dumitru Teologul : „Niciodată oamenii nu au fost interesați de valoarea persoanei ca acum. Dar nici de valoarea comuniunii. Și sunt atâtea dezbinări între oameni. Se afirmă fiecare pe sine, dar nu se afirmă ca o taină și nici nu îl recunoaște pe celălalt ca o taină. Și nu consideră că taina lui se întregește cu taina celuilalt. De aceea, el își reduce persoana la ceva individual, egoist sau nu vede o necesitate în comuniunea cu celălalt. Dar la noi există un echilibru extraordinar în această valoare pe care o punem pe persoană și pe comuniune. Și tocmai pentru că persoana are valoare, are valoare și celălalt pentru mine. Dar și eu am valoare pentru el. Noi îi respectăm pe alții, dar ne respectăm și pe noi. Și de aceea suntem foarte omenoși, ospitalieri. Și de aceea îi și disprețuim când vedem că vor să-și ia nasul la purtare. Și de aceea și râdem de ei. […]

Suntem îngăduitori cu ceilalți, înțelegători, dar, totuși, ne respectăm și pe noi înșine. […] Toți au trecut peste noi[, peste poporul român]. Ne-au atacat și din vest și din est. Câte greutăți n-am avut noi și totuși ne-am menținut [ca popor]! Și greutățile acestea și lupta împotriva acestor greutăți ne-au adâncit în răbdare, în luptă, în greutăți. Și prin acestea ne-am dezvoltat, nu am fost nimiciți de nimeni.

De aceea, cine a contribuit mai mult la apărarea Europei decât românii? Noi am apărat Europa de invazia otomană! […] În 1877, cine a contribuit la eliberarea de otomani a popoarelor din Balcani? Noi! Și rușii, dar mai mult noi i-am apărat. Pe urmă în 1916, la Mărășești, cine a oprit avalanșa germană spre Rusia, ca să nu ocupe Rusia și să oprească războiul? Noi! Iar în războiul din urmă, cine a plecat până la Volga, alături de nemți, gândind că vom putea anihila comunismul? Dar când am văzut că îl apără Europa, n-am mai avut ce face. I-am dezarmant pe nemți atunci. Și au plecat nemții de la Iași până în Boemia și până la Berlin și astfel au putut fi învinși. Căci altfel ar fi pus în practică bomba lor atomică și ar fi câștigat ei.

Cine a apărat Europa în toate timpurile acestea? Cine a jucat cel mai mare rol? Poporul român! Așa că Dumnezeu nu te ocrotește pentru o viață comună, ci te ocrotește dându-ți anumite probleme. Și nouă ne-a dat niște probleme și noi le-am rezolvat. Și ne-am format [prin ele].

Iar la sfârșitul ultimului război, vedeam că vine comunismul sau hitlerismul. Și am scris atunci despre Hristos și restaurarea omului. Despre valoarea persoanei. Și despre valoarea iubirii dintre persoane. Am accentuat mereu valoarea persoanei și valoarea iubirii dintre persoane. Și astăzi numai asta ne poate salva! Iar Ortodoxia e actuală prin asta! E singura care accentuează persoana. Și ce valoare mai mare este decât persoana și decât comuniunea de iubire între persoane?! Și cine poate fi mai înalt, în înălțimea Sa, decât Iisus Hristos? Poate fi depășit Iisus Hristos în ceea ce putem noi ajunge? Nu poate fi ideal mai înalt! Cel mai înalt ideal de om ni l-a dat Iisus Hristos. Și cel mai înalt ideal e acesta: să respecți persoana, să iubești persoana, să dorești să fii iubit de persoană, să fii în comuniune cu persoana. Asta este Ortodoxia!

Catolicismul e dictatorial. În Evul Mediu, episcopii lor au fost latifundiari, prinți, pe când țăranii erau iobagi pe pământurile lor. La noi n-a fost așa ceva! La noi, Preoții și Episcopii erau alături de popor, lângă el, pe când acolo[, romano-catolicii,] ce-au făcut ei? Ce-au făcut cu cruciadele? Au ocupat Bizanțul, l-au slăbit 70 de ani, l-au slăbit pentru ca să îl poată ocupa mai apoi mahomedanii.

Însă noi îi facem pe creștini ca să fie modele de oameni. Pentru că modelul nostru de om e Sfântul. Fiecare trebuie să tindă spre sfințenie. Spre bunătate, spre ajutorul celuilalt. Spre smerenie…Ca să îl vezi pe celălalt mai mult decât pe tine. Spre curăție, spre toate cele bune. Pentru că noi trebuie să punem în practică [virtuțile dumnezeiești].

Și de aceea Filocalia trebuie ca Preoții și toți credincioșii [să și-o asume]. Pentru că trebuie să ne trezim la această conștiință de a fi tot mai aproape de Hristos. Și să ne asumăm și noi duhul de jertfă în raportarea noastră la aproapele, pentru ca să descoperim ceea ce e nobil în noi.

Căci toate viciile, toate patimile, ne coboară. Însă noi trebuie să mergem spre ceea ce e adânc, spre ceea ce e nobil, spre ceea ce ne unește cu Dumnezeu. Ca să ajungem la sfințenie, la înviere și la viața fericită”[1].

*

Același: „Am început să tipăresc Filocalia. Cineva mi-a adus de la Sfântul Munte un exemplar în grecește al Filocaliei, din două volume, in folio. Și eu am prezentat-o în consiliul profesoral și am zis să ia fiecare câte o carte și să o traducem. Însă nu s-au apucat ei!…Și m-am apucat eu și am tradus-o. Și am tradus la Sibiu, în 3 ani, vreo 4 volume, după care n-am mai putut tipări pentru că a venit comunismul. Și în anul 1977 am început să tipăresc și celelalte volume, până la cel de al 12-lea. Și ea este o carte de trăire reală a lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e cunoscut numai teoretic, ci și practic. Dar pentru aceasta trebuie să ne curățim de patimi. Să ne curățim de patimile noastre, care sunt plăceri pentru lucrurile pământești.

Să ne curățim de egoism, de mândrie, de slava de la oameni. Căci trebuie să depășim aceste vicii, aceste forme ale egoismului nostru. Trebuie să uităm de noi înșine. Căci numai așa putem să ne întâlnim cu Dumnezeu.

Și am dezvoltat apoi, prin diferite note pe care le-am pus acolo, aceste idei ale lor. Ca pe urmă, cam prin 1983 mi se pare, să scriu chiar o carte în care să explic ideile lor, o carte de ascetică și mistică. Însă nu puteam să o public, pentru că eram acuzat mereu [de către comuniști] că sunt «mistic». Și «mistic» pentru ei însemna ceva forte bănuitor…Căci spuneau că sunt «împotriva luminii, a cunoașterii», că pledez «pentru întuneric»…Pentru asta m-au și scos de la Sibiu și m-au adus aici[, la București]. Am fost băgat și la închisoare. Însă eu am arătat, dimpotrivă, că mistica e trăirea cu Dumnezeu, că e trăirea în lumină, că e trăirea curată. După care am dat și de alte scrieri în grecește, duhovnicești, de ordin practic, și le-am pus și pe acelea în Filocalie și am făcut 12 volume până la urmă. Și toate conțin un Creștinism aplicat practic al legăturii cu Hristos. Numai că trebuie să ne curățim de toate patimile noastre cele urâte.

În volumul 1 este un studiu al Sfântului Ioan Cassian în care combate 7 patimi sau 8. Lăcomia, lenea, slava deșartă, mândria…Și trebuie să te desparți de toate astea ca să te apropii de Hristos. Căci Hristos nu e numai o figură teoretică, ci o pildă a smereniei. Căci El S-a smerit, făcându-Se om, neavând unde să-Și plece capul, neumblând după o carieră, iar toți Apostolii Lui au fost la fel. Pentru că erau oameni desfăcuți de toate cele materiale, ca să descopere dragostea de celălalt și dragostea de Dumnezeu.

Și am arătat cum omul, curățindu-se de aceste patimi, se descoperă tot mai mult pe el însuși. Descoperă în sine ceea ce are esențial și descoperă și legătura lui cu Dumnezeu. Și, prin rugăciune, atât de mult se leagă de Dumnezeu că Îl vede pe Iisus în lumină. Prin rugăciunea lui Iisus. Pe când yoga ce îți dă? Yoga nu știe de dragostea unei persoane mai presus de lumea aceasta. Nu știe de iubire. Yoga vrea numai să uiți de toate, să nu te mai intereseze nimic, pe când la noi se pune preț pe iubirea aproapelui și pe iubirea lui Dumnezeu.

Și puterea cea mare ne vine de la Hristos, Care S-a jertfit pentru noi și Care rămâne mai departe cu noi și ni Se dăruie nouă cu puterea Lui de jertfă, prin care ne jertfim și noi. Pentru ca și noi să îi iubim pe oameni așa cum îi iubește El.

Căci nu există fericire în afară de iubire, în afară de altruism și, mai ales, în afara iubirii de Dumnezeu. Numai iubirea de Dumnezeu ne dă și nouă puterea de a iubi. Asta ne trebuie: înaintarea spre iubire prin depășirea egoismului! Asta ne cere Filocalia!”[2].


[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=zIeFf5blsy8, minutele 1.33.34-1.40.18.

[2] Idem, minutele 1.40.18-1.45.39.

Sermon on the 22nd Sunday after Pentecost [2024]

My beloveds[1],

first of all thank you beautifully for your prayers and well wishes. Because, through your messages, you actively participated at the joy of my birthday. Because the man comes into the world as God’s love, as a message of God’s love towards all, and the birthday is a day of gratitude. And our life must be a continuous gratitude to God and to those who really help us to fulfill ourselves in our life. And a ghostually fulfilled life is one that continues in the Emperordom of God, in His Emperordom without end, because our life of here has eternal consequences[2].

But if we don’t enjoy people, i.e. God’s love towards us, we don’t relate to life as grateful, but as enemies of life. And we are enemies of life when we don’t love to give birth and raise children, and when we don’t enjoy people, all the people we see. We cannot accept them, because we do not let them into our heart. Because if we let people into our heart, in the beautiful mode, as love, we would be very rich in our life, because we would have many people we love and understand[3].

The struggle with people is the struggle with their love. Because it’s easier to love all people than to fight inside with all people. And when you fight with people’s love, with their real needs, you are an avowed enemy of love, but first of all, you are your own worst enemy. Because instead of being at peace, you choose to be a constant hunt for others. A continuous minimalization, mockery, elimination of others from calculus[4].

Saint Lazaros was lying at the door of the rich man covered with wounds [ἡλκωμένος] [Lucas 16, 20, BYZ]. He was on own account, he was unloved. For when you are not loved, you are not seen by people. People pass by, they see their own, they make abstraction of you, because no one wants to assume you. But when you don’t assume your relationship with people, you are indifferent to your fulfillment, because your fulfillment depends on communion with people and not on your own selfishness. Growth in communion is done through growth in the assumption of others. And in order to get closer to people, you have to carry their burdens with them[5].

But, literally, we can’t help everyone, but we can so that we are not indifferent to anyone. No matter how rich we are, we can’t help everyone with the useful things. But we can so as not to be rascals, not to be bad to people. The gratuitous malice, the mischievous indifference, the grobianism are the sins of the merciless rich man. When you put only in yourself and have no  eyes for others, you are a hell. A hell that loves no one. And therefore, when you get to Hell, you have no water [Lk. 16, 24, BYZ], no help from anyone, because you haven’t seen anyone either. And the rich man did not see, not because he was blind, but because he was a lover of himself[6].

And from self-love our Hell starts! Our sins are our nonsense, they are our small and sinful thoughts, but we love them more than the truth of God. And our sinful perspective of life comes down to us, to what we want, which is why we exclude ourselves from the life with God, from the communional life. For we choose the eternal loneliness, the eternal torment, instead of the too beautiful communion with God and with His Saints and Angels[7].

The love, only love, teaches us how to live. The love of God and people teaches us to go out of ourselves to all. The forgetting ourselves for the good of others is our salvation. Because then we seek to help, to teach, to save our neighbor. And Saint Avraam is the Father [Lk. 16, 24, BYZ] of all because he is the Father of all believers. He lived by faith, by faith in Him, that is precisely why he assumed communion with all. And we are called to the same communion with all people, because the Paradise is everyone’s[8].

The merciless rich man is tormented in flame [ἐν τῇ φλογὶ] [Lk. 16, 24, BYZ] in Hell! In which flame? In the glory of God that he feels burns him. God’s glory burns sinners on earth, but continues to burn them even more in Hell. And people don’t feel good at Church, because the demons from them don’t feel good at Church either. But the faithful man feels best at the Church, because the glory of God dwells in him and rests him divinely. And when he moves from earth to heaven, the faithful man continues his joy and his rest even more in the Emperordom of God, where there are all who rejoice forever[9].

Therefore, do we need the Saints of God or not? We have! And we need them to teach us how to save ourselves. And the salvation or the life with God is learned in the Church, it is lived in the Church and in it we grow endlessly. Because to be with God means to remain with Him. Because the life of the Church is not transitory, but eternal, because it puts us in an eternal relationship with God[10].

I began the 47th year of my life with joy and with peace. Because you can’t really live without trusting God. He, the One who caused you to be born on earth, also takes care of you. But God’s concern for us does not exclude the hardship of our life, the redemptive hardship of our life. For He helps us to bear our Cross, because the ascesis of our life is our salvation[11].

But what does it mean, my beloveds, for us to live by faith? It means letting we be carried by God all the time! Enlightened by Him, guided by Him in everything. For we do not know what will be tomorrow, we do not know what we need to do tomorrow, but God knows what we need. Therefore, we leave ourselves in His hands so that He can lead us in our life. And when we feel that He takes us where we need to go, then we are happy and fulfilled, because we live according to His divine enlightenments[12].

Our neighbor is our Paradise! Whereas the indifference towards him is our Hell. Choose Paradise, i.e. eternal fulfillment! Because there is no end to it. Amin[13]!


[1] Started at 7. 52, in day of monday, on 28 october 2024. Sun, 9 degrees, wind of 6 km/h.

[2] Iubiții mei, mai întâi de toate vă mulțumesc frumos pentru rugăciunile și urările de bine. Pentru că, prin mesajele dumneavoastră, ați participat în mod activ la bucuria zilei mele de naștere. Căci omul vine în lume ca iubire a lui Dumnezeu, ca un mesaj de iubire al lui Dumnezeu față de toți, iar ziua de naștere e o zi a recunoștinței. Și viața noastră trebuie să fie o recunoștință continuă față de Dumnezeu și față de cei care ne ajută în mod real pentru ca să ne împlinim în viața noastră. Și o viață împlinită duhovnicește e una care se continuă în Împărăția lui Dumnezeu, în Împărăția Lui cea fără de sfârșit, pentru că viața noastră de aici are consecințe veșnice.

[3] Dar dacă nu ne bucurăm de oameni, adică de iubirea lui Dumnezeu față de noi, nu ne raportăm la viață ca niște recunoscători, ci ca niște dușmani ai vieții. Și suntem dușmani ai vieții și când nu iubim să naștem și să creștem copii, dar și când nu ne bucurăm de oameni, de toți oamenii pe care îi vedem. Nu îi putem accepta, pentru că nu îi lăsăm să intre în inima noastră. Căci dacă i-am lăsa să intre pe oameni în inima noastră, la modul frumos, ca iubire, am fi foarte bogați în viața noastră, pentru că am avea mulți oameni pe care îi iubim și îi înțelegem.

[4] Lupta cu oamenii e lupta cu iubirea lor. Pentru că cel mai ușor lucru e să iubești toți oamenii decât să te lupți interior cu toți oamenii. Și când te lupți cu iubirea oamenilor, cu nevoile lor reale, tu ești un dușman declarat al iubirii, dar, în primul rând, ești cel mai mare dușman al tău. Pentru că în loc să fii în pace, tu alegi să fii o continuă vânare a celorlalți. O continuă minimalizare, batjocorire, eliminare din calcul a celorlalți.

[5] Sfântul Lazaros zăcea la ușa bogatului fiind acoperit cu răni [ἡλκωμένος] [Lucas 16, 20, BYZ]. Era pe cont propriu, era neiubit. Căci atunci când nu ești iubit, nu ești nici văzut de oameni. Oamenii trec, își văd de ale lor, fac abstracție de tine, pentru că nu vrea să te asume niciunul. Dar când nu îți asumi relația cu oamenii, ești indiferent față de împlinirea ta, pentru că împlinirea ta ține de comuniunea cu oamenii și nu de propriul tău egoism. Creșterea în comuniune se face prin creșterea în asumarea celorlalți. Și ca să te apropii de oameni trebuie să porți împreună cu ei poverile lor.

[6] Însă, la propriu, noi nu putem să ajutăm pe toată lumea, dar putem ca să nu fim indiferenți față de nimeni. Oricât de bogați am fi nu putem să ajutăm pe fiecare cu cele de folos. Dar putem ca să nu fim canalii, să nu fim răi cu oamenii. Răutatea gratuită, indiferența răutăcioasă, grobianismul sunt păcatele bogatului nemilostiv. Când bagi doar în tine și nu ai ochi pentru alții, ești un iad. Un iad care nu iubește pe nimeni. Și de aceea, când ajungi în Iad, nu ai apă [Lc. 16, 24, BYZ], nu ai ajutor de la nimeni, pentru că nici tu n-ai văzut pe nimeni. Și bogatul n-a văzut, nu pentru că era orb, ci pentru că era iubitor de sine.

[7] Și de la iubirea de sine pleacă Iadul nostru! Păcatele noastre sunt prostiile noastre, sunt gândurile noastre mici și păcătoase, dar noi le iubim mai mult decât adevărul lui Dumnezeu. Și perspectiva noastră păcătoasă de viață se reduce la noi, la ce vrem noi, fapt pentru care ne auto-excludem din viața cu Dumnezeu, din viața comunională. Căci alegem singurătatea veșnică, chinul veșnic, în locul comuniunii prea frumoase cu Dumnezeu și cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

[8] Iubirea, doar iubirea ne învață să trăim. Iubirea de Dumnezeu și de oameni ne învață să ieșim din noi înșine spre toți. Uitarea de noi înșine pentru binele altora e mântuirea noastră. Pentru că atunci căutăm să îl ajutăm, să îl învățăm, să îl mântuim pe aproapele nostru. Iar Sfântul Avraam e Părintele [Lc. 16, 24, BYZ] tuturor pentru că e Părintele tuturor celor credincioși. El a trăit prin credință, prin credința în El, tocmai de aceea și-a asumat comuniunea cu toți. Iar noi suntem chemați la aceeași comuniune cu toți oamenii, pentru că Paradisul e al tuturor.

[9] Bogatul nemilostiv e chinuit în văpaie [ἐν τῇ φλογὶ][Lc. 16, 24, BYZ] în Iad! În care văpaie? În slava lui Dumnezeu pe care o simte că îl arde! Slava lui Dumnezeu îi arde pe cei păcătoși pe pământ, dar continuă și mai mult să îi ardă în Iad. Și oamenii nu se simt bine la Biserică, pentru că nici demonii din ei nu se simt bine la Biserică. Dar omul credincios se simte cel mai bine la Biserică, pentru că slava lui Dumnezeu locuiește în el și îl odihnește dumnezeiește. Și când se mută de la pământ la cer, omul credincios își continuă bucuria și odihna lui și mai mult în Împărăția lui Dumnezeu, unde sunt toți cei care se veselesc veșnic.

[10] De aceea, avem nevoie sau nu de Sfinții lui Dumnezeu? Avem! Și avem nevoie de ei pentru ca să ne învețe să ne mântuim. Și mântuirea sau viața cu Dumnezeu se învață în Biserică, se trăiește în Biserică și în ea creștem la nesfârșit. Pentru că a fi cu Dumnezeu înseamnă a rămâne cu El. Căci viața Bisericii nu e tranzitorie, ci e veșnică, pentru că ne pune în relație veșnică cu Dumnezeu.

[11] Am început al 47-lea an al vieții mele cu bucurie și cu pace. Pentru că nu poți trăi cu adevărat fără să te încrezi în Dumnezeu. El, Cel care te-a făcut să te naști pe pământ, îți și poartă de grijă. Dar grija lui Dumnezeu față de noi nu exclude greul vieții noastre, greul mântuitor al vieții noastre. Căci El ne ajută să ne purtăm Crucea, pentru că asceza vieții noastre e mântuirea noastră.

[12] Însă ce înseamnă, iubiții mei, ca noi să trăim prin credință? Înseamnă să ne lăsăm purtați de Dumnezeu tot timpul! Luminați de El, călăuziți de El întru toate. Căci noi nu știm ce va fi mâine, nu știm ce trebuie să facem mâine, dar Dumnezeu știe ce ne trebuie. De aceea ne lăsăm în mâna Lui pentru ca El să ne conducă în viața noastră. Și când simțim că El ne duce unde trebuie, atunci noi suntem bucuroși și împliniți, pentru că trăim după luminările Lui cele dumnezeiești.

[13] Aproapele nostru este Paradisul nostru! Pe când indiferența față de el este Iadul nostru. Alegeți Paradisul, adică împlinirea cea veșnică! Pentru că ea nu are sfârșit. Amin!

1 3 4 5 6 7 2.440