O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [5]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a
***

Analitica trascendentală. Cartea a 2-a. Analitica principiilor (p. 163…)

Logica generală se ocupă cu concepte, judecăți și raționamente, p. 163.

Însă Kant scoate aici din calcul rațiunea, pe care o consideră dialectică, p. 164, pentru că „aserțiunile ei iluzorii nu-și au nicidecum locul într-un canon ca acela pe care trebuie să-l cuprindă totuși analitica”, p.164-165.

Și spune că „analitica principiilor…[este] numai un canon pentru judecată”, p. 165.

*

Începând să discute despre judecata transcendentală (p. 165…), autorul definește intelectul „ca facultate a regulilor”, pe când judecata ca „facultatea de a subsuma regulile, adică de a distinge dacă ceva stă sau nu sub o regulă dată (casus datae legis)”, p. 165.

Însă „logica generală nu cuprinde prescripții pentru judecată…fiindcă ea face abstracție de orice conținut al cunoștinței…[și are] sarcina de a descompune analitic simpla formă a cunoștinței în concepte, judecăți și raționamente și de a stabili regulile formale pentru întreaga folosire a intelectului”, p. 165-166.

*

Distincția de fond: „dacă intelectul este…apt de a fi instruit și înarmat cu reguli, judecata este un talent particular, care nu vrea nicidecum să fie instruit, ci numai exercitat”, p. 166.

Și consideră că judecata „este specificul așa-zisului bun-simț, a cărui lipsă nicio școală nu o poate înlocui” Ibidem.

*

„unicul și marele folos al exemplelor: că fac mai ageră judecata”, p. 167.

exemplele sunt cârjele judecății, de care acela căruia îi lipsește acest talent natural [adică judecata n.n.] nu se poate dispensa niciodată”, p. 167.

*

Logica generală nu poate da precepte judecății”, p. 167, spune Kant, dar „logica transcendentală…are sarcina proprie de a corecta și asigura judecata prin reguli determinate în folosirea intelectului pur”, p. 168.

*

Vorbind despre folosul filosofiei în „domeniul cunoștințelor pure a priori”, autorul spune că aceasta nu înregistrează unul pozitiv ci negativ. „Pentru a preveni erorile judecății (lapsus judicii)” filosofia are o utilitate negativă pentru că se oferă să ajute în domeniul examinării, p. 168.

*

Începând să vorbească despre „doctrina transcendentală a judecății” (p. 169…), Kant definește conceptul ca cel care „trebuie să cuprindă ceea ce e reprezentat în obiectul subsumabil”, p. 169-170. Pentru că „un obiect este cuprins sub un concept”, p. 170.

„Astfel, conceptul empiric de farfurie are omogenitate cu conceptul pur geometric de cerc, întrucât rotunzimea, care este gândită în cel dintâi, se lasă intuită în cel din urmă”, p. 170.

*

Și consideră o problemă importantă: „cum concepte pure ale intelectului pot fi aplicate la fenomene în  genere”, p. 170. Adică cum vedem realitățile minții în lucruri și evenimente.

Și ajunge la concluzia că „trebuie să existe un al treilea termen care să fie omogen, pe de o parte, cu categoria, pe de altă parte, cu fenomenul, și care să facă posibilă aplicarea celei dântâi la cel din urmă.

Această reprezentare intermediară trebuie să fie pură (fără nimic empiric) și totuși, pe de o parte intelectuală, pe de altă parte sensibilă. O astfel de reprezentare este schema transcendentală”, p. 170-171.

*

„la baza conceptelor noastre sensibile pure nu stau imagini ale obiectelor, ci scheme”, p. 173.

Schema triunghiului nu poate exista nicăieri altundeva decât în gândire și semnifică o regulă a sintezei imaginației cu privire la figuri pure în spațiu”, p. 173.

Dar „acest schematism al intelectului nostru cu privire la fenomene și simpla lor formă este o artă ascunsă în adâncimile sufletului omenesc, al cărui adevărat mecanism cu greu îl vom putea smulge vreodată naturii și să-i dezvăluim secretul”, p. 174.

*

Și o a doua distincție majoră: „imaginea este un produs al facultății empirice a imaginației productive”, pe când „schema conceptelor sensibile (ca ale figurilor în spațiu) este un produs și oarecum un monogram al imaginației pure a priori prin care și după care imaginile sunt mai întâi posibile, dar care trebuie legate cu conceptul totdeauna numai cu ajutorul schemei”, p. 174.

*

Ce spune Kant în p. 176 despre timp și materie: „Timpul nu se scurge, ci în el se scurge existența a ceea ce se schimbă. Timpul…[este] imuabil și fix…[și] îi corespunde în fenomen imuabilul din existență, adică substanța, și numai în ea pot fi determinate succesiunea și simultaneitatea fenomenelor în raport cu timpul”, p. 176.

Adică Kant nu vedea dinamism nici în timp și nici în materie, fiind prizonierul aceluiași fixism ontologic al teologiei păgâne antice, care propovăduia veșnicia timpului și a materiei.

*

Concluzia finală a lui Kant în ceea ce privește schemele: sunt „determinări de timp a priori după reguli”, p. 177-178. „Schemele conceptelor pure ale intelectului sunt deci adevăratele și unicele condiții pentru a procura acestor concepte o raportare la obiecte, prin urmare o semnificație”, p. 178.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *