Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [4]
***
Momente familiarizante
Dimineața, el iese în fața mea
și dă din coadă.
Stomacul lui negru atârnă
iar, în coadă, un smoc alb,
la fel și la piciorul drept, puțin…
„Măi, Drăghițică, prost te-a
mai făcut mă-ta!”, i-am zis eu
și el a început să dea din coadă
și să latre.
„Câinii ăștia tot latră,
Doamne! Latră și când
sunt făcuți colac!”, mi-am zis eu.
Am să mai merg puțin prin iarbă,
să mai îmi ud și eu papucii.
Dar el mă ia de pantalon,
mă trage cu dinții.
Mă uit la el cu drag: și el e copil,
copilul meu,
un copil care nu știe să cuvânte.
Dacă ar ști și acest lucru, l-ar simți pe Eminescu
și l-ar iubi pe Stănescu.
El mi-ar răni inima
cu versuri.
Doamne, să faci și câinii
să cuvânte!
Cine știe câte genii au murit în curtea mea
și eu am fost complet
surd,
pentru că mut nu sunt.
*
Poetul dublat de profesor
Îl scot pe elev la lecție.
El nu știe nimic
dar eu trebuie să-i pun notă mare
pentru că elevul e premiant.
Mă uit la el cu superioritate:
eu sunt profesorul
iar el este un accident de memorie numit
lapsus.
Nu-l mai ascult. El
va spune și așa numai
prostii. Îi pun doi
și zic că nu s-a întâmplat nimic.
El pleacă traumatizat,
scârbit și cocoșat
de impactul notei.
În drum spre bancă
îmi trage în gând o înjurătură zdravănă,
una din aceea cu tort și frișcă.
După ce termin cu catalogul
le predau lucruri uitate.
Nimeni nu-și dă seama că eu uit
ceea ce predau dar nu contează.
Ei scriu cu emoție,
cu o emoție plană,
încât unul a început să meargă pe pereți
și să mănânce cucumeaua, adică
starea de emoție a întregului sat.
Dacă cântă cucuveaua
la tine pe casă
s-a zis cu mâncarea
și bem la înmormântarea ta
pe rupte.
Apoi împărțim cu cana
și cu strachina: „Să-i fie lui nea cutare,
pentru sufletul lui,
că tare era căprui!”.
Apoi, la finalul finalului iau catalogul
și mă răsucesc pe tocuri
și zic: „Doamne,
ce bine că ai făcut câte o ușă peste tot!”.
Pe ea intră și Domnul și boul
și oaia și aia,
aia fiind ultima mea dorință
înainte de cumpărarea morții.
După mine se aud zgomote.
Adică au venit ei, cei patru Îngeri care țin pământul
în vârful aripilor lor, și vă spun:
„Fiți liniștiți!
Fiecare e un timp pentru moarte”.
*
Poezia și traumele nazale
În fiecare zi răcesc.
Îmi scot nasul prin batistă
și rup liniștea.
Dă-o dragului de liniște,
că prea nea făcut mult rău!
Mai vrea și omul să amețească,
să o ia razna.
Dacă ești răcit
nu mai ai timp de-o carte;
e vorba de citirea
unei cărți importante.
O aleg pe cea importantă.
Mă uit pe lângă ea.
E bună!, îmi zic. E ea
nouă dar ține, ține la stres!
Citesc ce merg și mai stau puțin.
S-a făcut ceasul foamei.
La masă avem uitare, cremă
și un șervețel alb
cu care ne ștergem pe mâini.
Mai departe e lecția a 5-a.
Aici, Maria, Mama lui Iisus, L-a dus
pe Acesta și L-a culcat
în iesle,
în ieslea boilor.
Cineva nu știe ce e acela un bou
și eu trebuie să-i arăt cum se scrie.
Pe geam stă un soare
parazitar.
Mă duc și îl gonesc,
ca să nu ne mănânce
așteptările zilnice.
După ce soarele pleacă
și nimeni nu mai are nimic de spus
sau de adăugat, îmi scot batista.
Of, cuvintele care sunt scrise ucid!
Batista nu cunoaște această dramă.
Și după ce răsuflu ușurat, constat
că perdeaua e în grevă
și mă privește bizar,
adică aiurea.
*
În spatele unui cimitir marin
Îmi beau cafeaua și mă simt
mort, un sinonim pentru profund,
singur și neînțeles.
Am mai scos pe gură o perlă neagră
și, ca de obicei, nici nu am vrut.
„Hei, ăsta e adevărul meu!”.
„Nu importă!”, îmi spusese el.
„Cel puțin e literatură interminabilă…”,
că el galopa cu viteza luminii.
Lângă un bloc mă sperii de un câine…
din senin…
Ea râde. Îi place că m-am speriat de un câine.
Învață să mă sărute dar îi e teamă de ea însăși.
Dacă mi-ar face o prăjitură
aș mânca-o cu delicatețe,
numai să pună peste ea…ceva
de neuitat…
Aseară
aș fi scris poeme
rupte din puritate.
Atât de mult mă înălțase prin surâsul ei,
prin părul ei blond,
prin gurița ei mică și roșie,
prin obrăjorii ei purpurii.
Din când în când îmi place să fiu alintat,
sărutat, giugiulit…pentru că
toate lucrurile candide nu trec
ci țin de cald.
Însă nu e de joacă: mă întorc înapoi,
în cimitirul marin!
Și nu mai contează poetul ci palpitația lui.
Paul Valéry sau nu,
e vorba despre ce gândește, simte
și scrie Dorin.
Cimitirul marin e în altă carte. Aici e un argument
contra cimitirului marin.
„Prea multă oboseală pentru morți!”, îmi spuse el
în treacăt,
încercând să-și deschidă umbrela,
o umbrelă neagră și plictisitoare.
„Versul se uită
și când e vorba despre geniu!
Rămân numai nebuniile lui,
câteva dintre nebuniile lui,
după care va fi reperat,
pentru că oamenii dezinvolți nu țin
minte decât prostiile și
nu și lucrurile serioase”,
îmi spuse același domn,
stând în fața unei cafele negre și tari,
de parcă ar fi spus tot adevărul…
Cafeaua sări pe balcon.
Începu să aiureze.
„Domnule, nu mai fii prost decât acum!
De mâine înțelepțește-te!”,
i-a spus Dorin.
El a plecat.
Eu abia mă puteam întoarce acasă,
cu tot cimitirul marin în mine,
adică cu toată liniștea viilor și a morților.
Soarele era tot același.
Un drac, care mă tot tutuia,
fără metafore,
era tot același.
Numai că soarele meu nu e soarele lor.
Asta e sigur!
Și când mergi cu tot cimitirul marin în tine,
cu toată liniștea unei abisalități fără seamăn,
letargia din jurul tău e
tot aceeași,
mereu aceeași letargie care nu ne lasă
să ne simțim frumoși.