Etichetă: a cocoloşi

Capitolul 1. Dacă nu ştii să dregi…înseamnă că nu te-ai dres

Gigel drege pantofi. Dacă ai o problemă, Gigel ţi le cârpeşte, îţi pune flecuri [ nu fleacuri…], îţi lipeşte tocul, îţi repune fermoar la cizmă şi…plata jos! El îmi cere plată…şi eu trebuie să îi dau …plata, fără tocmeală. Dar, dacă mă duc să îi sfinţesc casa, nea Gigel, se uită cam chiorâş, dacă cer…popeşte, ci vrea să se târguiască cu mine. Deci el mă taxează…pingeleşte şi eu fac pe fraieru şi îi dau cât îmi cere, dar când vine vorba să îl taxez şi eu, după nivelul cunoştinţelor şi al facultăţilor mele, crede că nu sunt…smerit! Însă preţul…poate fi smerit…dacă nea Gigel e duplicitar şi trage spuză/cenuşă numai pe turta lui [turtă = pâine făcută în cuptoarele ţărăneşti]?

Însă munca lu’ Gigel se calează pe expresia: Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Îi duci pantoful stricat…îi dă o brumă de spoială pe el, îl porţi două zile…şi a treia zi iarăşi e…paralizat. Paralizia pantofului este direct proporţională cu volumul de muncă depus şi invers proporţională cu…suma de bani contorizată pentru…reparare. Însă, da, în adevăratul sens al termenului a drege înseamnă a repara, a repune în funcţiune, a îndrepta eroarea de calcul. Însă, în adevăratul sens al realităţii, a drege…seamănă, din ce în ce mai mult, cu…a te face că lucrezi…numai banu’ să iasă.

Observăm – o observaţie dureroasă – că românii se îndepărtează tot mai mult de originaritatea limbii lor. Nu mai ştiu sensul de bază al cuvintelor…şi, folosesc, numai sensurile metaforice sau pe cele…inventate din burtă. Puseurile noastre de normalitate lingvistică sunt, de cele mai multe ori, reacţii viscerale la turpitudinea cu care e lovită…sfânta, martirizata noastră limbă română. Dacă nu mai vezi sfinţenia, naturaleţea şi frumuseţea unei limbi, adică sensul ei profund, pe care îl simţi în rugăciune şi în revărsarea iubirii tale către Dumnezeu…nu te ajută nicio academie, niciun examen, nicio şcoală, pentru că o vorbeşti…în mod instinctiv prost.

Şi nu o vorbeşti prost pentru că nu ştii toate formele unui cuvânt sau toate sensurile lor [nu credem că le ştie nimeni!], ci pentru că nu simţi…ceea ce e formulare aiurea, ce nu se poate formula atât de prost încât să te doară urechile şi… nu ai gust şi nu te minunezi de frumuseţea fragilităţilor ei năucitor de multe.

Ne întoarcem la…berzele noastre! Omul drege…bicicleta, îşi drege viaţa, chiar glasul…După băutură omu’ se drege cu zeamă de varză sau cu…o altă sticlă de ţuică. Chiar dacă… parul să fie de soc, ca să am mai mult noroc sau chiar dacă…vara nu-i ca iarna…dresul e o dregere. O dregere oripilantă pentru unii…şi o maiestuoasă îndobitocire pentru alţii.

Există şi dregerea mâncării…cu sare. Adică potrivirea gustului…Dacă ai… gusturi nepotrivite, în sens ortodox, adânc uman…înseamnă că ori eşti gay ori eşti…maniac…sau killer în serie. Iar dacă îţi …dregi glasul…ca să dai bine…eşti ori efeminat…ori prefăcut…ori transsexual.

Există însă şi fraţii mai vechi ai colanţilor numiţi…dresuri. Iar dresurile sunt tot nişte ciorapi, numai că pe alte vremuri se numeau în alt fel, conform proverbului: altă prăvălie…cu aceeaşi ie, adică …faţă. Sau, mai pe şleau [ trebuie să vorbim odată şi de şleau, că şi ăsta e impozant de complex] se zice: e tot un drac! Adică, dacă îi zici ciorapi, colanţi, dresuri…e tot un drac, adică e tot aia. Limba română, după cum se vede, l-a băgat şi pe dracu printre…dresuri.

Cu ceva vreme mai în urmă…dresurile erau…fardurile. Feţele domnişoarelor şi ale doamnelor nu sunt…ca… mierea tot timpul. Uneori se mai lasă, se mai deteriorează, chiar se buhăiesc. Urmările păcatelor…merg cu noi, se văd pe faţă, se văd urât de tot…se văd…se văd…se văd… Dacă ai vrea să le ascunzi cu ceva pudră, rimel, ruj sau…cu o întindere a pielii, urmările se văd…pentru că ne urmează.

Însă, ca să ai o faţă frumoasă…trebuie să fie luminată dinăuntru. Dacă e luminată doar din afară…e un fel de supermarket cu…zarzavaturi de 3 săptămâni, cu untul lăsat la cărţi…şi cu hârtia igienică la DVD-uri. Aşa e, din grabă – tu gândindu-te la lucruri filosofice, la intelectualitate, la cât de frumos şi deştept eşti – uiţi mărarul la veselă şi bei din suc, pe furiş, pentru că supermarketul e mare. Sau, îţi dai cu spray…pentru ca să nu-l cumperi.

Dar, dacă lumina lui Dumnezeu te inundă dinăuntru, chiar dacă eşti mai urât, chiar dacă eşti mai bolnav, chiar dacă eşti mai ţigan, chiar dacă eşti mai prost într-ale şcolii…dai impresia că eşti un om cu care se poate discuta…cu multă plăcere/bucurie/folos. Adică, când te dregi, când te vindeci…faci şi pantofii bine, nu îţi mai dai cu farduri din osânză de vacă pe faţă, ştii să fi respectuos, ştii să vezi în faţă, frumos pe om…şi nu mai eşti mitocan. Atenţie: diferenţa între mitocan şi …mohican e ca între Vezuviu şi Gibraltar!…

Capitoul 2. Primeneşte-mi casa sufletului meu, Dătătorule de lumină!

Ca să mergi la slujbă trebuie să te…primeneşti. Adică trebuie să faci baie, tată! Iei vreo două ciubere/vedre/găleţi de apă, le încălzeşti sau dai drumul la apă în cadă…şi te speli. Cum te speli? Cu atenţie! Omul se spală mai întâi pe cap, se spală bine, apoi pe faţă, apoi pe corp…terminând cu picioarele. O iei de la cap…spre…pământ şi nu invers, pentru că murdăreşti apa. Pentru cei care nu muncesc de felul lor…murdărirea nu e obligatorie! În schimb, pentru cei care muncesc …îmbăierea e mai mult decât obligatorie!

Şi, după ce te ştergi cu prosopul…şi te usuci la păr…te culci, pentru ca a doua zi, după ce te trezeşti, după ce te duci la veceu şi îţi faci rugăciunea…să poţi merge la Biserică. Şi, ca să mergi…nu te duci în…ea goală la Biserică ci te primeşti, adică te îmbraci în haine noi, curate, smerite, neîmpopoţonate…şi o să fie bine!

Dacă e să vedem numai partea exterioară a problemei, primenire ar însemna doar îmbrăcare…cuviincioasă. Cuviincios trebuie explicat. Cuviinţa e mama atenţiei, e atenţia în act, faţă de tot ceea ce faci, spui, mişti, miroşi, gândeşti… Ca să fii cuviincios trebuie să te mişti potrivit conştiinţei tale mânate/conduse/luminate de către Dumnezeu. Adică cum înţelegi că e mai bine să te comporţi aşa să te comporţi! Şi cine e prieten cu conştiinţa lui, cine şi-o ascultă…are zile bune şi somn bun…şi răspuns bun la înfricoşata Sa judecată.

Deci nu poţi să te primeneşti doar la costum, ci şi la inimă. Primenirea inimii sau neprimenirea ei se vede în discuţiile tale cu alţii, în mersul tău pe stradă, în venitul tău la Biserică, în modul cum umpli pe oameni de iubire sau de…consternare. E adevărat, unii mai caută şi nod în papură ca să se smintească de tine. Când nu te primeneşti prin pocăinţă şi dreaptă credinţă la suflet…te sminteşte munca multă a altora, darurile altora, te sminteşte propria ta invidie, te sminteşte propria ta prostie, te sminteşte propria ta acreală.

Pentru că există şi smerenie închipuită. Există şi smerenie orgolioasă. Există smerenie care îţi plănuieşte numai rele şi te vorbeşte de rău pe unde se duce. Există o smerenie curvară, duplicitară. Există o smerenie leneşă. Şi mai regăsibilă e smerenia proastă, plină de prostie…în care autentica smerenie şi bunul simţ…sunt egalizate cu stupizenia, incultura şi bădărănia.

Însă…să ne întoarcem la…primenire. De fapt am vorbit şi vorbim numai despre primenire. Şi vorbim atât de mult despre primenire…că toată lumea simte să rămână…la fel. De ce? Pentru că prostul până nu e şi fudul nu e prost destul. Iar prostul, până nu e şi mândru…nu e de ajuns. Pentru că prostia…e leneşă. Tu te zbaţi, te uzmeşti, te încordezi…şi prostia râde!

„Dar ce vrea să ne dovedească? Dar ce…el e Sfânt ca Sfântul Antonie cel Mare? Dar ce…el e Părintele Cleopa?” Şi, săracu’ Părintele Cleopa, era tot la fel de iubit, înţeles şi urmat în timpul vieţii sale…cum e şi acum. Tocmai de aceea poţi întâlni un admirator înfocat al aceluia sau mai mulţi, care, la o adică, pune câinii…pe tine. Şi asta numai din…smerenia aceasta specială, care se cheamă: prostie, intoleranţă, îngustime de orizont, lipsă de bun simţ, necumsecădenie, aroganţă.

Dăm pagina…Când se căsătoreşte cineva…se primeneşte casa, se face curăţenie generală, se aduc îmbunătăţiri, se cheltuie la greu. La fel, când moare cineva: se cheltuie. Dacă te…atrage spitalul la el şi …atunci se cheltuie. Românul, în aceste momente, îşi mai dă două rânduri de piele jos…pentru că costă. Şi costă, de te rupe! Dar, despre rupt…altă dată.

Ca să te primeneşti trebuie să te speli dar… şi să te împrospătezi, să te faci metanoic, să îţi schimbi viaţa. Şi, când ţi-o schimbi…merge mai bine! Părerea noastră!…

Cap. 3. Nu cocoloşi banul în sân…dacă ai copii de dus la şcoală!

„…Să făcu dodată cocoloş. Sta colo pe prispă…şi îl văz căzând. Ce faci, mă, Costică, ţi-e rău?!”…Costică murise. Şi, ca un om însingurat de ani…se făcu cocoloş, covrig, se aduse de spate…şi, căzu, făcut ghem, pe prispa lui, a casei lui, pe care o ridicase cu…mâinile lui.

Costică…nu mai e!

Dădurăm sfoară în sat.

Bătu clopotul…

S-a făcut cocoloş…

Îl luarăm şi îl spălarăm, îl primenirăm, ca să îl dăm gropii.

Îl îmbrăcarăm în hainele lui bune.

Costică, a fost un om muncitor, spuse Gheorghe…

Ion, cu care mai bea el pe furiş de Didina, dădu şi el din cap.

„Dumnezău să-l ierte!”, zise Gogu a lu’ Puşa când intră şi îl văzu,

întins, cu faţa suptă, şi cu obrazul vesel, pe

Costică…

Ceilalţi răspunsără şi ei: Dumnezău să-l ierte!…

în afară de Ioana a lu’ Axinte, care mai zisă:

…a fost om bun, Costică, foarte bun!

Da, viaţa morţii e ca…o gripă, care vine când n-o vrei şi, mai ales, când nu te-ai pregătit pentru ea, ca să o întâmpini…primenit la inimă şi trup. Ţi se pare că ai un car de vreme, o tonă de timp…dar nu e aşa! Ce n-ai făcut ieri…s-a împuţit astăzi! Nu mai poţi să întorci vremea…Vremea e ca apa…mereu curge la vale. Şi… când ţi se-nfundă, când drumul ţi se baricadează…atunci înţelegi că tu ai fost un cocoloş de copil cândva [ bunicul meu Marin, de câte ori mă mângâia pe păr, pe atunci blond, îmi tot repeta: Erai cât o…lingură când te-ai născut!] şi că, dintr-un ţânc, dintr-un pui de om care se pişa în ţărână şi mergea dabuşilea…ai ajuns ditamai bărbatul, apoi ţi-ai făcut casă, ai făcut copii, ai văzut cum se însoară…

Iar…dacă vezi toate astea…nu trebuie să ţii banii cocoloş, ci trebuie să îţi ajuţi copiii! Dacă îi ţii cocoloş…se devalorizează…şi tu, ca părinte de copil…te devalorizezi…Şi dacă te devalorizezi, degeaba i-ai făcut, degeaba i-ai crescut o vreme, dacă nu ştii să îi cinsteşti ca pe nişte oameni maturi…atunci când au păreri proprii, o viziune proprie asupra vieţii.

Nu ţine banii cocoloş în sân!

Acest lucru…împute bunul simţ.

Dacă nu te mai vizitează copilul…

nu e nerecunoscător degeaba.

Undeva ai greşit!

Undeva ai greşit în mod constant!

Undeva nu ţi-a păsat în mod constant de el!

Dacă nu te mai vrea la maturitate…

e pentru că nu ai avut timp niciodată să îl auzi!

Ai trăit în vise,

el ţi-a tot repetat că nu îi place…

şi deodată nu a mai venit acasă.

Nu îl blestema! E vina ta că se petrece asta!

….

Motto de final:

Limba română e una din puţinele limbi în care dorul este…nespus de dureros şi inconfundabil!

Pr. Dorin