Ei cu ei – noi cu El

ei-cu-ei

16. 11. 1997

I-a venit timpul lui Rousseau. „Când sufăr, mă înfurii uşor”./ „Minţile înalte au între ele un limbaj pe care spiritele vulgare nu-l vor înţelege niciodată”. E adevărat! Minţile înalte, Sfinţii şi geniile se înţeleg imediat între ele, se plac, se iubesc reciproc. Le leagă simţul măreţiei, marea asceză, marea sforţare a firii lor spre lucrări fundamentale./ „Francezii nu au grijă de nimic şi nu respectă niciun monument”.

*

„Nu mă tem decât de a trece sub tăcere adevărul”./ ” O iubeam prea tare ca să o doresc”. Bineînţeles se referă la o femeie, la o femeie pe care o iubea şi nu o mai putea dori vulgar, uşor. Pentru că e mare diferenţă între iubirea care doreşte o femeie şi pofta sexuală care se aprinde deodată, fără ca să existe şi iubire împreună cu ea.

*

„Nimic nu arată mai bine adevăratele însuşiri ale unui om decât genul afecţiunilor lui”. Adică înţelegi calităţile omului din ceea ce îi place, din ceea ce iubeşte şi face. / „Nu faci nimic la Paris fără femei: ele sunt nişte curbe ale căror asimptote sunt înţelepţii; se apropie neîncetat unele de alţii, dar nu se ating niciodată”. Nici în timpul nostru nu sunt prea multe femei, care să se apropie într-atât de mult de bărbaţi, încât să îi şi urmeze.

*

„Urâţenia nu înlătură graţia”. Urâţenia fizică nu înlătură frumuseţea sufletească. Urâţenia fizică nu poate minimaliza frumuseţea sufletească sau sfinţenia, dacă ea există într-un om. Au existat Sfinţi care nu erau frumoşi la faţă, ba chiar aveau feţe urâte…dar înlăuntrul lor erau un rai de frumuseţe.

*

„Zânele din paradis sunt mai puţin seducătoare”. Aici Rousseau are mentalitate de om secular, care crede că sfinţenia nu poate seduce şi seduce doar sexualitatea debordantă. Sfintele sunt, după părerea mea, mult mai seducătoare, în adevăratul sens al cuvântului seducătoare, adică te atrag spre ele, decât curvele. Femeia curvă te atrage pentru a dori părţi din ea sau pentru a o folosi în grabă…Femeia sfântă, duhovnicească, te atrage spre ceea ce te personalizează, te atrage spre ceea ce a ajuns ea cu Hristos şi poţi ajunge şi tu, bărbatul care o doreşti, care vrei să o înţelegi şi să o iubeşti.

Există multe sfinte în istoria Bisericii care au făcut din prietenii sau soţii lor mari asceţi, pentru că aceia, iubindu-le pe ele au urmat vieţii sfinte şi au ajuns şi ei sfinţi. Sfânta, sfinţenia cu alte cuvinte, atrage cel mai mult pe om. Sfinţenia e mult mai atractivă decât păcatul. Numai că, pentru a te atrage sfinţenia, trebuie să ieşi puţin din păcat, să te dezmeticeşti puţin din beţia patimilor. Şi îndulcindu-te de viaţa cuvioasă, gustând puţin din ea, constaţi că sfinţenia e adevărata atracţie şi împlinire a omului şi nu păcatul.

*

„Cu orice talent te-ai putea naşte, arta de a scrie nu se învaţă dintr-o dată”. E adevărat: scrisul e o artă grea şi puterea de a scrie necesită multă sforţare din partea ta dar şi mult har de la Dumnezeu./ „De cum îmi făcui un nume, nu mai avui prieteni”. Da, din păcate! Când devii evident pentru toţi…nu te mai vrea nimeni. De ce? Pentru că nu mulţi vor să fie evidenţi…Nu mulţi vor să stea sub lumina reflectoarelor, sub lumina a mii de ochi sau, mai ales, nu mulţi pot suporta corvoada epuizării continue, care e viaţa în domeniul spiritului, ca creator de lucruri spirituale.

*

„Nimic trainic, nimic măreţ nu poate ieşi dintr-o pană vândută”, dintr-un scriitor care scrie la comandă. / „Niciodată inima şi simţurile mele n-au putut să vadă o femeie într-un trup fără sâni”. Rousseau ne spune, cu alte cuvinte, că însuşirea exterioară determinată pentru o femeie, din punctul lui de vedere, erau sânii ei./ „Nu-mi închipuiam că cineva ar putea să-i facă rău cuiva pe care ar trebui să-l iubească”. O mărturisire dureroasă…mărturisirea celui care se întâlneşte cu neputinţa sau răutatea umană în fiinţele care ar fi trebuit să-l iubească. Mi-au făcut rău, ne spune el, fiinţele pe care le-am iubit şi care doream să mă iubească.

*

„Mai ales în singurătate guşti folosul de a trăi cu cineva în stare să gândească”. Când eşti singur înţelegi ce mare binefacere ar fi fost să ai o soţie sau un prieten cu care să ai ce vorbi, să te înţeleagă în ceea ce le spui. /”Plăcerea e un lucru ce nu atârnă de voinţă”. Plăcerea e un lucru care atârnă şi nu atârnă de voinţă. Dac mă refer la plăcerile pe care mi le-aş face eu, pentru mine, atunci ele atârnă de voinţa mea. Dar dacă cineva îmi face plăcerea să îmi citească ceva sau să îmi dăruie ceva, atunci aceste plăceri ţin de un altul.

*

„Ceea ce-mi lipsea mă împiedica să mă bucur de ceea ce aveam”. O greşeala tactică. Dacă nu te bucuri de ceea ce ai, ci regreţi ceea ce nu ai, nu vei fii niciodată bucuros de ceva anume. / „Posedând-o, simţeam că ea îmi lipseşte încă, şi numai gândul că nu eram totul pentru ea făcea ca ea să nu fie aproape nimic pentru mine”. Aceste rânduri sunt o contrapondere la apologia sexuală exacerbată de astăzi, unde sexul pare a le rezolva pe toate. Rousseau ne spune dimpotrivă: sexul cu cineva nu înseamnă să-l cunosc sau să îl am pe celălalt.

Făcând sex cu cineva, spune filosoful francez, simt că nu îmi cunosc partenera şi pentru că nu o cunosc, pentru că ea nu mi se destăinuie…mă bucur de plăcerea sexuală pe care o trăiesc dar nu simt nimic pentru fiinţa cu care fac sex, pentru că nu o cunosc şi nu mă cunoaşte, nu mă iubeşte.

Cam asta e drama tuturor curvarilor de meserie: ei caută plăcerea…şi nu persoana. În momentul când cauţi persoana, când cauţi să o înţelegi, să o simţi, atunci începi să o iubeşti. Şi când iubeşti pe cineva iubirea pentru ea depăşeşte atracţia sexuală, pentru că aceasta nu e singura şi prima componentă a relaţiei noastre, ci ea urmează credinţei, iubirii, fidelităţii, angajamentului nostru reciproc etc.

*

„Fiinţele desăvârşite nu se află în natură şi lecţiile lor nu sunt tocmai atât de aproape de noi”. O altă opinie eronată, care are la bază ideea că sfinţii nu sunt ca noi…ci sunt din alt aluat. Nu, sfinţii sunt din acelaşi aluat, au aceeaşi fire cu noi, numai că ei îşi transfigurează natura/firea, printr-un efort plin de privaţiuni, care are drept fundament dorul de Dumnezeu. Fiinţele desăvârşite/ sfinţii sunt în natură, sunt în trup, într-un trup real şi în acest trup real ei sunt cel mai aproape de noi, dacă îi înţelegem cât timp sunt printre noi, aici, pe pământ.

*

„Femeile au, toate, arta de a-şi ascunde furia, mai ales când ea este înverşunată”. Unele, nu toate…Cele mai multe dintre femei te toacă la cap atât de mult, încât înţelegi prin toţi porii cât de înverşunate sunt împotriva ta./ „Cele mai triste greşeli ale mele au fost din nebăgare de seamă”. Cele mai triste greşeli ale mele au fost , din păcate, pentru că am băgat în seamă pe cine nu trebuia./ „Nu există suflet omenesc, oricât de curat ar fi el, care să nu ascundă vreun viciu dezgustător”. Se observă, din nou, necredinţa congenitală a filosofului în sfinţenie. Sfântul Macarie cel Mare spunea ceva asemănător, dar nu în sensul acestuia, că şi în omul sfânt există o umbră a păcatului.

*

„Avem o viaţă intimă, fără a trăi în intimitate”. Avem o viaţă interioară fără comuniune cu alţii. Ne trăim adâncul, intimitatea, fără ralierea la o altă intimitate, la alt adânc personal.

*

Pr. Dorin