Dumnezeul Coranului [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte,  a doua, a 3-a și a 4-a.

***

În sura Vitele, a 6-a, în versetul al 2-lea, se vorbește despre cum Allah l-a făcut pe om din lut[1].

Allah este Al-Qahir/ Stăpânul suprem[2] și El are „cheile necunoscutului”[3]. „Nu cade nicio frunză fără ca El să o știe[4] și însemneză totul în „Cartea Limpede”[5].

Allah consideră Mekka „Mama cetăților”[6] și El „face să crape [să încolțească] semințele și sâmburii. El dă viață la ceea ce este mort și face să moară ceea ce este viu”[7].

Din VI, 96-97 se subînțelege că Allah a creat tot cosmosul, dacă face să fie dimineață și noapte și dacă a creat astrele[8].

Însă, dacă în VI, 2 s-a spus că Allah a făcut trupul din lut, în VI, 98 se spune că suntem creați „dintr-un singur suflet”[9]. Numai că traducătorul român îl echivalează pe suflet cu Adam[10] și nu consideră că sufletul se înmulțește prin naștere, așa cum ne-ar indica, în mod literalist, fragmentul citat.

VI 101 afirmă explicit că Allah e „făcătorul desăvârșit al cerurilor și al pământului”[11]. Și El „deschide pieptul [inima] pentru Islam”, dacă vrea să călăuzească pe cineva[12].

Paradisul e numit Casa Păcii în VI 127[13] și în VI 132 se vorbește despre treptele de răsplătire ale celor credincioși[14].

Adică despre un mod personalizat de moștenire a Paradisului, lucru despre care vorbește și teologia Bisericii Ortodoxe.

Sura a 7-a, sura Al-ʼAʼraf, începe în p. 215 și Al-ʼAʼraf, potrivit traducătorului, este zidul care separă Paradisul de Infern[15].

Iblis/ Satana „nu s-a prosternat” în fața lui Adam, pentru că era conștient de faptul că el e creat de Allah din foc și nu din lut, ca Adam[16].

Și așa explică Coranul căderea Satanei: pentru că nu s-a închinat lui Adam.

VII 20-22, 24 rescrie ispitirea, căderea și scoaterea Protopărinților din Rai[17].

Allah nu-i iubește pe cei care „întrec măsura”[18] iar VII 34 vorbește despre „soroc”, despre un moment predestinat pentru „fiecare comunitate”[19].

Titlul surei se explică prin v. 46, de unde aflăm că „între cele două [între Rai și Iad] este un zid, iar pe crestele zidului se vor afla oamenii care-i cunosc pe cei din fiecare tabără după trăsăturile lor”[20]. La care traducătorul român adaugă: „locuitorii Raiului au chipuri albe, iar locuitorii Iadului au chipuri negre[21], fără să ne indice vreo sursă.

De mai multe ori până acum s-a vorbit despre oaspeți și în legătură cu Raiul și cu Iadul. În VII 50 ambele sintagme sunt la un loc: „oaspeții Iadului” și „oaspeții Raiului”[22]. Iar anterior, în VII 36, cei din Iad au fost numiți „oaspeți ai Focului”[23]. Foc veșnic…

Allah e Cel mai bun dintre judecători[24] iar VII 99 vorbește despre „viclenia lui Allah”[25]. VII 143 inventează o distrugere a Muntelui Sinai, atunci când Sfântul Moise I-a cerut Domnului să Îi vadă fața[26]. Numai că muntele e în picioare și în ziua de astăzi…

În VII 171 o altă invenție: Dumnezeu ar fi ridicat deasupra poporului lui Israel un munte și l-ar fi făcut umbrar[27].

Allah are „cele mai frumoase” nume[28]. Potrivit traducătorului ele sunt 99 în Coran[29].

În sura Prăzilor, a 8-a, prăzile de război sunt ale lui Allah și ale lui Muhammed[30]. Și Allah e Cel care dăruie victoria[31] și Care aduce unitatea[32].


[1] S VI, 2, p. 188.

[2] S VI, 18, p. 190; S VI, 61, p. 196.

[3] S VI, 59, p. 195.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] S VI, 92, p. 200 + Idem, p. 200, n. 110.

[7] S VI, 95, p. 201.

[8] Idem, p. 201.

[9] Ibidem; S VII, 189, p. 241.

[10] Idem, p. 201, n. 120.

[11] Idem, p. 202.

[12] S VI, 125, p. 206.

[13] Idem, p. 206, n. 168.

[14] Idem, p. 207, n. 183.

[15] Idem, p. 215, n. 1.

[16] S VII, 11-12, p. 216.

[17] Idem, p. 217-218.

[18] S VII, 31, p. 219.

[19] Idem, p. 219.

[20] Idem, p. 221.

[21] Idem, p. 221, n. 76.

[22] Idem, p. 222.

[23] S VII, 36, p. 220.

[24] S VII, 89, p. 227.

[25] Idem, p. 229; S VII, 183, p. 240.

[26] Idem, p. 234.

[27] Idem, p. 238.

[28] S VII, 180, p. 239.

[29] Idem, p. 239, n. 223.

[30] S VIII, 1, p. 243.

[31] S VIII, 10, p. 244.

[32] S VIII, 63, p. 253.

Dumnezeul Coranului [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte,  a doua și a 3-a.

***

Orice lucru spre judecare trebuie adus la Allah și la Trimisul său, la Muhammed[1]. Pentru că „binele de care ai parte îți vine de la Allah, iar răul care te lovește îți vine de la tine însuți”[2]. Și Allah e „martor”[3], pentru că El știe toate și „scrie” ceea ce oamenii gândesc în timpul nopții[4].

Din IV 97 aflăm că Îngerii sunt trimiși de Allah ca să ia sufletele oamenilor în momentul morții și că ei îi chestionează[5]. Iar în IV 113 se vorbește despre „revelație” și „tradiție”. Despre cum Allah „a pogorât” asupra lui Muhammed Cartea și Înțelepciunea[6]. Cartea e Coranul iar Înțelepciunea e Sunna[7]. Iar Sunna, în Islam, reprezintă „Tradiția Profetului”[8].

Coranul vorbește apăsat despre singularitatea lui Allah. Despre faptul că El nu are „semeni”[9]. Și, în același timp, prețuiește pe cel dreptcredincios.

Din IV 136 aflăm că Allah cere credință în Coran dar și în „Cartea pe care a pogorât-o mai înainte”, adică în Sfânta Scriptură[10]. Numai că Sfânta Scriptură nu a așteptat Coranul iar Coranul mistifică Scriptura în chip și fel.

IV 157 e o rescriere a Patimilor Domnului. Și aici găsim faptul că Iisus nu a murit pe Cruce ci a murit în locul Lui un altul, făcut de Allah să semene cu El[11]. Iar Iisus a fost înălțat de Allah la El[12], fără să moară, și va muri[13] după ce va coborî din cer înainte de ziua de apoi[14].

Și astfel, în Coran, avem o moarte aparentă a Domnului, dochetă, o înălțare a Lui fără urmări soteriologice, o venire a doua a Sa, însă, pentru că Domnul e doar un Profet în Coran și nu Fiul lui Dumnezeu întrupat, El nu va fi Stăpânul întregii creații. Pentru că teologia lui Allah nu permite teologia Treimii[15].

În IV 163, Domnul Hristos e îndosariat la Profeți[16] iar în IV 171, prin întrebarea „Să aibă El un copil?”, se subliniază cât de inexplicabilă e, pentru Coran, existența paternității în Dumnezeu[17].

În sura a 5-a, a Mesei întinse, Allah e prezentat ca „aspru la judecată”[18]. El oprește să se mănânce mortăciuni, sânge, carne de porc, animale închinate altuia[19].

În V 5 Allah le permite musulmanilor să se căsătorească cu femei „virtuoase”, creștine sau evreice, pentru că se pot căsători cu cele „cărora le-a fost dăruită Scriptura înaintea voastră”[20].

Dar V 17 îi numește pe creștini „necredincioși” și neagă faptul că Mesia e Iisus Hristos și că El e Dumnezeu[21].

În V 33 se vorbește despre exterminarea creștinilor. Pentru că, creștinii, care seamănă „stricăciune” pe pământ, adică învățătura creștină, „vor muri omorâți sau răstigniți pe cruce sau li se vor tăia mâinile și picioarele cruciș sau vor fi alungați din țară”[22]. De aici și martirizările multiple ale ortodocșilor de către musulmani.

Însă, tot din acest verset aflăm, că musulmanii consideră că prin martirizare „îi rușinează” pe creștini și că martiriul creștin e „chin mare” la Judecata de apoi[23].

Lucrurile însă stau invers: moartea pentru Hristos e un mare har și o mare bucurie duhovnicească iar Mucenicii sunt Sfinții lui Dumnezeu și nu niște damnați.

Și cred că așa se explică sadismul musulmanilor în a-i chinui pe creștini: pentru că au conștiința că prin martiriu îi umilesc și îi condamnă la Iad.

Însă, așa cum susține și Coranul, cele care te fac păcătos sunt faptele tale rele și nu dacă te omoară cineva din ură sau invidie.

Coranul vorbește despre Iad, despre focul veșnic al Iadului[24] însă, după cum am văzut anterior, el pare a fi unul material.

Allah îi pedepsește pe hoți cu tăierea mâinilor[25]. La care traducătorul român adaugă explicația: „de la încheietura pumnului”. Adică li se taie palmele[26].

Iar V 46 confirmă faptul că Evanghelia adusă de Domnul  este „călăuzire și lumină” și că ea „întărește Tora”[27]. Și că Tora și Evanghelia sunt de la Allah[28], adică revelate.

Numai că, în V 48, Coranul apare ca „întărire” și „întrecere” a Scripturilor de mai înainte[29], deși Evanghelia nu vorbește despre nicio așteptare a Coranului.

Este inexplicabil gestul lui Allah din V 60, acela de a-i transforma pe niște oameni păcătoși „în maimuțe și în porci[30].

V 65 vorbește despre plăcere în Rai[31].

Iar în V 90, Allah interzice consumul de vin și jocurile de noroc, idolii și prezicerile[32] dar îngăduie pescuitul[33].

Allah e Cel care „a făcut” Al-Ka’aba/ Casa Sfântă „spre folosul oamenilor”[34]. Iar în V 110 aflăm amănuntul păsărilor din lut „făcute” de Domnul pe când era Copil, descris în apocriful Evanghelia lui pseudo-Toma, în cap. 2[35].

Titlul surei a 5-a ni se lămurește în v. 112-115. Căci Apostolii cer o masă din cer Domnului (v. 112), prin care să li se liniștească inimile (v. 113)[36], Domnul se roagă pentru ea lui Allah (v. 114) și El le-o promite (v. 115)[37]. Însă nu se mai vorbește nimic despre realizarea ei. Și aceasta e o aluzie la Sfânta Liturghie în răstălmăcire islamică.


[1] S IV, 59, p. 148; S IV, 61, p. 148.

[2] S IV, 79, p. 150.

[3] Ibidem.

[4] S IV, 81, p. 150.

[5] Idem, p. 153.

[6] Idem, p. 155.

[7] Idem, p. 155, n. 73.

[9] S IV, 116, p. 156.

[10] Idem, p. 159.

[11] Idem, p. 161.

[12] S IV, 158, p. 162.

[13] S IV, 159, p. 162.

[14] Idem, p. 162, n. 104.

[15] S IV, 171, p. 164.

[16] Idem, p. 162.

[17] Idem, p. 164.

[18] S V, 2, p. 166.

[19] S V, 3, p. 167.

[20] Idem, p. 168.

[21] Idem, p. 170.

[22] Idem, p. 172.

[23] Ibidem.

[24] S V, 37, p. 173.

[25] S V, 38, p. 173.

[26] Idem, p. 173, n. 47.

[27] Idem, p. 174.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 175.

[30] Idem, p. 176.

[31] Idem, p. 177.

[32] Idem, p. 181.

[33] S V, 96, p. 182.

[34] S V, 97, p. 183.

[36] S V, 112-113, p. 186.

[37] S V, 114-115, p. 186-187.

Dumnezeul Coranului [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte… și a doua.

***

II 238 cere starea în picioare în fața lui Allah cu smerenie[1] dar cel credincios se poate ruga Lui și „mergând pe jos sau călare”[2].

În II, 243 se subliniază faptul că „Allah este mărinimos cu oamenii, dar cei mai mulți oameni sunt nemulțumitori[3] față de El.

El „îi cunoaște bine pe cei nelegiuiți”[4] și are har nemărginit[5]. El este „cu cei statornici”[6] și „este darnic cu toate lumile”[7].

În II, 253, „Noi” i-a dat „lui Isus, fiul Mariei, semne limpezi” și l-a întărit „prin duhul sfânt”[8]. Iar în n. 209, traducătorul român spune că semnele limpezi sunt „lecuirea bolnavilor și învierea morților”[9].

Allah face ceea ce voiește[10]. Și El e unic, viu și veșnic[11]. E înstărit îndeajuns și blând[12]. Și cere milostenie din „lucrurile bune” pe care le-am dobândit[13].

În II, 268, Șeitan/ Satana e pus în paralel cu Allah. Dacă el ne amenință „cu sărăcia” și cu „lucruri urâte”, Allah ne dă „iertare și har”[14].

Însă ce înseamnă har pentru un musulman?

II 272 vorbește despre „Fața lui Allah”[15]. Dar în n. 222 se spune că e vorba de „Mulțumirea Lui”[16]. Și ne-a băgat în ceață…

Allah a interzis camăta[17]. Și el cere să se depună mărturie[18]. Iar S II se termină cu versetul 286, care, în mare parte, e o rugăciune.

S III se numește Sura Familiei ʼImran și acest ʼImran este „tatăl Fecioarei Maria”[19]. Allah e Cel care ne „plămădește” în pântece[20] și religia „acceptată” de El e Islamul[21].

III 36 vorbește despre nașterea Mariei[22] iar III 37 despre încredințarea ei lui Zaharia[23]. Ea trăiește în templu și primește mâncare de la Allah[24]. Amănunte tradiționale ale Bisericii introduse în Coran.

Rugăciunea lui Zaharia e auzită[25]. Îngerii vorbesc cu Maria și îi spun: „O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor![26]…O, Maria! Allah îți vestește Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa [Iisus], fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați [de Allah]”[27]. Și asta e varianta coranică a Buneivestiri.

III 47 atestă faptul că Maria era Fecioară[28] când i s-a binevestit.

Allah cere adorare[29] iar Apostolii lui Iisus, în III 52, se declară supuși/ musulmani ai lui Allah[30].

Din III 59 aflăm că „înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam”[31], pentru că El a fost creat de Allah în mod supranatural[32].

Evreii „spun minciuni împotriva lui Allah cu bună știință[33]. Iar Iadul musulman, ca și cel creștin, e veșnic[34].

III 96 vorbește despre „cea dintâi Casă [de închinare]” și anume cea de la Bakka[35]/ Mekka[36]. Și la Mekka e „locul unde a stat Avraam”[37].

În III 103, Coranul e numit Frânghia lui Allah[38] iar în III 110 musulmanii sunt periați de către Coran, pentru că sunt declarați „cea mai bună comunitate”[39] a pământenilor. De aceea ei poruncesc „ceea ce este drept[40], de unde avântul mondialist al islamului.

În III 113 se vorbește pentru prima dată despre  recitarea Coranului pe timpul nopții, alături de prosternări[41].

Focul Iadului e pentru necredincioși[42], pe când Raiul e văzut ca „Grădini [veșnice] pe sub care curg pâraie”[43].

III 140 pune problema martirilor lui Allah[44] iar Muhammed a fost doar „un trimis” al lui Allah ca și cei de dinaintea lui[45].

În III 169, martirii islamului sunt „vii la Domnul” și moștenesc Raiul[46]. Iar în III 195 se vorbește tot despre martiri și despre faptul că moștenesc grădinile Raiului[47].

A 4-a sură, Sura femeilor [Surat an-nisaʼ][48], în versetul 1 vorbește despre unitatea de ființă a neamului omenesc din Protopărinții Adam și Eva[49], lucru pe care îl propovăduim și noi.

„Cei care mănâncă bunurile orfanilor pe nedrept…vor arde în Iad”[50] iar chinurile Iadului sunt „înjositoare”[51] și „umilitoare”[52].

Allah consideră „o josnicie și un păcat cumplit” faptul de a te căsători cu mama ta ajunsă  văduvă[53]. Tot la fel sunt oprite căsătoriile cu fiicele, cu surorile, cu mătușile, cu nepoatele, cu doicile, cu soacrele tale[54].

Allah nu îngăduie nici căsătoria cu femei măritate[55] și El le păzește pe soțiile evlavioase[56].

În IV 36, Allah pledează pentru purtarea bună a musulmanilor față de părinți, rude, orfani, sărmani, vecinii apropiați, străini, tovarășul de aproape, călătorul de pe drum și față de robi, pentru că El nu îi iubește pe cei trufași și lăudăroși[57].

Rugăciunea nu se poate spune când ești beat sau când ești necurat[58]. Iar a fi necurat, pentru un musulman, înseamnă a fi făcut sex sau a fi avut poluție și nu a făcut baie generală[59].

Dacă nu au apă la îndemână se pot spăla cu „țărână măruntă curată…peste față și peste mâini”[60].

Allah i-a blestemat pe evrei pentru necredința lor[61]. Iar din IV 56 aflăm că în Iad se coc pieile celor necredincioși și că ele sunt schimbate de Allah pentru ca chinul lor să fie continuu[62].

În versetul următor, apar din nou Grădinile Raiului dar și amănuntele că cei credincioși vor avea acolo „soațe curățite” și vor fi conduși de Allah la „umbră deasă”[63].


[1] S II, 238, p. 101.

[2] S II, 239, p. 101.

[3] Idem, p. 102.

[4] S II, 246, p. 102.

[5] S II, 247, p. 102.

[6] S II, 249, p. 103.

[7] S II, 251, p. 103.

[8] Idem, p. 104.

[9] Ibidem.

[10] S II, 253, p. 104.

[11] S II, 255, p. 105.

[12] S II, 263, p. 106.

[13] S II, 267, p. 107.

[14] S II, 268, p. 107.

[15] Idem, p. 107.

[16] Ibidem.

[17] S II, 275, p. 108.

[18] S II, 283, p. 109.

[19] Idem, p. 111, n. 1.

[20] S III, 6, p. 112.

[21] S III, 19, p. 113; S III,  85, p. 122.

[22] Idem, p. 115.

[23] Idem, p. 116.

[24] S III, 37, p. 116.

[25] S III, 38-41, p. 116.

[26] S III, 42, p. 116.

[27] S III, 45, p. 117.

[28] Idem, p. 117.

[29] S III, 51, p. 117.

[30] Idem, p. 117.

[31] Idem, p. 118.

[32] S III, 59, p. 118.

[33] S III, 75, p. 120.

[34] S III, 88, p. 122.

[35] Idem, p. 123.

[36] Idem, p. 123, n. 55.

[37] S III, 97, p. 123.

[38] Idem, p. 124.

[39] Idem, p. 125.

[40] S III, 110, p. 125.

[41] Idem, p. 125.

[42] S III, 131, p. 127.

[43] S III, 136, p. 128.

[44] Idem, p. 128.

[45] S III, 144, p. 129.

[46] Idem, p. 132.

[47] Idem, p. 136.

[48] Idem, p. 138, n. 1.

[49] S IV, 1, p. 138.

[50] S IV, 10, p. 139.

[51] S IV, 14, p. 141.

[52] S IV, 37, p. 145.

[53] S IV, 22, p. 142.

[54] S IV, 23, p. 142.

[55] S IV, 24, p. 143.

[56] S IV, 34, p. 144.

[57] Idem, p. 145.

[58] S IV, 43, p. 146.

[59] Idem, p. 146, n. 40.

[60] S IV, 43, p. 146.

[61] S IV, 46-47, p. 146.

[62] S IV, 56, p. 148.

[63] S IV, 57, p. 148.

Dumnezeu în mitologia românească [9]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

În legenda rocmanilor, aceștia sunt „niște oameni foarte buni, blajini și evlavioși…și înaintea lui Dumnezeu [sunt] foarte buni și plăcuți[1]. Numai că ei nu există…Dar observăm de aici faptul, cu totul adevărat, că Dumnezeu cere evlavie de la noi și bunătate și nu lucruri fără sens.

Fărâmiturile de pâine căzute jos și vinul sau rachiul vărsat pe jos de „Paștile rocmanilor” sunt considerate drept „mâncarea și băutura” celor omorâți de hoți, a celor împușcați, a celor spânzurați și înecați[2].  Și „cu cât mai multe fărâmituri cad și cu cât mai multe picușuri [picături] se varsă, cu atâta e mai bine și mai plăcut la Dumnezeu”[3].

Însă Dumnezeu așteaptă de la noi să facem milostenii, să fim buni și milostivi și nu să aruncăm mâncarea sau băutura pe jos, în ideea fantezistă că astfel îi hrănim pe cei adormiți.

Într-o legendă din Năsăud, „apa Sâmbetei” duce în iad sufletele păcătoșilor și de aceea „e bine să faci cruce și să sufli peste apa din râuri”, pentru că sufletele păcătoșilor se adună pe fața apelor[4]. O altă fantezie, pentru că apa nu are nimic de-a face cu sufletele celor adormiți. Iar dacă sufletele „plutesc” pe apă e semn că cei care au conceput legenda considerau că sufletele sunt materiale.

Pentru a se înrădăcina legenda rocmanilor s-a creat și ideea de pedeapsă a lui Dumnezeu pentru cei care nu o respectă[5].

Mătcălăul e o altă ființă imaginară, jumătate om și jumătate înger, „un june frumos și nemuritor”[6]. Iar el „se roagă” lui Dumnezeu ca „să ne ferească de rău”[7]. În mod evident el e o înlocuire mitologică a Sfinților care se roagă pentru noi.

Într-o povestire, Sfântul Petru e prezentat ca portar al Raiului[8]. Într-alta, de ziua Sfântului Gheorghe, Dumnezeu „descuie” pământul până la Sfântul Dimitrie[9].

În descântecul de întors laptele la vaci, Maica Domnului o vede pe vacă „din poarta cerului”[10] și îi redă laptele[11].

Într-un descântec la luarea rodului grâului, vrăjitoarea vorbește despre „o întâlnire” a ei cu Maica Domnului, moment în care i „s-a spovedit”[12].

În ceea ce privește vederea și descoperirea comorilor  Dumnezeu dă acest „dar” celor care „sunt buni înaintea Lui”[13]. Numai că „focul” de pe comori e aparație demonică, pentru a te face să sapi ca nebunul prin pământ.

Dar, dacă vrei să ai „succes”, nu trebuie să îl pomenești pe necuratul când sapi după comori ci „să-ți faci cruce și altceva să nu vorbești decât tot de Dumnezeu”[14]. Adică o rugăciune utilitaristă și nu una care să vizeze viața duhovnicească.

*

În concluzie, raportarea la Dumnezeu în mitologia românească e una lipsită de reverență și plină de lucruri puerile. Utilitarismul primează și teologia e deficitară.

Avem de-a face cu un Dumnezeu autohtonizat, care are nevoie de ritualuri fanteziste și de o rescriere a unor fapte revelaționale, toate făcute pe măsura fricii demonice și a lipsei de cunoaștere teologică a românilor.

Căci predestinarea și norocul au o plajă vastă în mitologia românească dar lipsește conștiința păcatului cât și relația personală cu Dumnezeu.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 199.

[2] Idem, p. 202.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 205.

[5] Idem, p. 206-207.

[6] Idem, p. 217.

[7] Idem, p. 219.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 228.

[10] Idem, p. 245.

[11] Idem, p. 246.

[12] Idem, p. 259.

[13] Idem, p. 278.

[14] Idem, p. 286.

Dumnezeu în mitologia românească [8]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a.

***

Însă de Înviere mai era și scăldatul[1]. Care se practica foarte de dimineață, înainte de a răsări soarele[2]. „Feciorii și fetele” se duceau la un râu din apropiere, se scăldau…însă în așa fel încât să nu fie văzuți de nimeni[3].

Iar interpretarea pe care o dădeau scăldatului era una magică:  căci ei „făcând aceasta, cred nu numai că se curățesc de toate boalele și răutățile[4], de toate aruncăturile[5], făcăturile[6] și uriciunile [urâciunile][7], ci totodată și că vor fi peste tot anul scutiți de orice boale și că se vor face iuți, sprinteni, ușori, harnici, sănătoși și iubiți”[8].

Adică făceau ce făceau românii noștri și fentau Tainele Bisericii. Treceau pe lângă ele, pe lângă slujbele bisericești, și așteptau sănătate, iertare de păcate, bine în viață de la tot felul de ritualuri improvizate, create de ei înșiși.

Numai că unele fete, continuă autorul, „nu se mulțămesc”[9] doar cu scăldatul magic…ci fac și vrăji „pe dragoste și pe ursită”[10].

Și, la propriu, ajungeau la apa unde trebuiau să se scalde și înainte de a se scălda spuneau o poezie (asta era vraja!), în care apărea și Maica Domnului…care „vorbea” cu tânăra…și chiar „cobora” la ea[11]. Și dacă „cobora”, o lua pe tânără și „o ducea” „în apa Garaleului”[12], o scufunda de 3 ori și „o spăla” de urât[13].

Și vraja-poem se încheia astfel:

„Bună demineața mieru[14] de rău

Cu prundu[15] de grău,

Cu țimorma[16] de busuioc,

Să-mi dăruiești noroc,

Să fiu de-acuma mai văzută[17]

Și cu mult mai căutată[18]

Ca firu de grâu,

Ca vinu, ca auru

Și ca argintu

Între tot norodu!”[19].

Și Maica Domnului e în plus…în poemul vrăjii…atâta timp cât ea cere de la râul albăstrui…toată frumusețea și atractivitatea.

„În Transilvania și Banat”, de Paști, dis-de-dimineață, dacă nu aveau râu unde să se scalde, se spălau „cu apă neîncepută”[20]. Iar apa neîncepută…era prima apă scoasă din fântână în acea zi…

Dar, după scăldatul de Paști, combinau baia cu bătaia clopotului și cu câteva versuri fără sens.

„La primul sunet de arăng[21], feciorul sau fata își face de trei ori semnul crucii și zice:

„Bună demineața,

Râu mare

Domn mare!”.

Adică în loc de rugăciune…salutau apa din zona lor.

Și celui care spunea copilărismul ăsta…i se răspundea de un el sau o ea, de alți tineri, cu alte versuri tot la fel de dezlânate…din care reiese faptul că Maica Domnului „l-a îndemnat” să se spele în râu, pentru ca

„Să mă curățească,

Să mă limpezească

De făcături,

De aruncături,

De minciuni

Și de uriciuni,

Să fiu mândru și curat,

Cum Maica Maria m-a lăsat!”[22].

Dar dacă tinerii ăștia, cu scăldatul în dimineața Paștiului…ar fi fost la Biserică, la Sfânta Liturghie, până dimineața…s-ar fi împărtășit…li s-ar fi făcut foame…și s-ar fi întors acasă să mănânce și să se odihnească puțin…și nu le-ar mai fi ars de scăldat.

Pentru că, la Biserică, de cu noapte, mergem spălați și îmbrăcați frumos, cu pace și rugăciune în inimă…și ne bucurăm duhovnicește de Învierea Domnului, fiind istoviți de atâta post…și nu ne arde de zbânțuială.

Numai că ei nu par deloc religioși…și nici prea copți la minte…ci doar doritori de căsătorie și de trai bun. Și își pun nădejdea în tot felul de ritualuri fără sens…și mai puțin în Dumnezeu și în viața ortodoxă.

Iar ca „să scape” de persoana care le face vrăji, îi pronunță numele „când leapădă apa peste umeri” [23] și „aruncă câteva boabe de cucuruz ori de grâu în râu ca pentru leac. După aceea fac iară semnul crucii și se pornesc spre casă, fără însă ca să caute îndărăpt [îndărăt]”[24].

Și, ca și în alte cazuri, observăm cum îmbinau, în mod nefericit, ritualuri pseudo-magice cu practici tradiționale ortodoxe. Pentru că semnul Sfintei Cruci nu se folosește decât la rugăciune…și nu la ritualuri prostești de la care aștepți „vindecare” de vrăji, însurătoare sau bani pe masă.

Dar iată!, că în Bucovina, niște „fete” făceau lucruri și mai curioase: „pe lângă scăldatul și spălatul [de Paști], despre care ne-a fost până aicea vorba, mai îndătinează [obișnuiesc] încă de a se duce în noaptea spre Paști la clopotniță și a spăla limba clopotului cu apă neîncepută. Cu apa aceasta apoi se spală ele în ziua de Paști, des-dimineață [dis-de-dimineață], pe față, anume ca să fie mai frumoase în decursul anului, și precum aleargă oamenii la Înviere, când se trag clopotele la Biserică, așa să alerge și feciorii la dânsele”[25].

Și cu toate că se duceau la limba clopotului…fetele din Bucovina se gândeau la sex: mai pe scurt! De ce nu le-o fi venit gândul…să dea cu mătura prin Biserică…sau să ajute cumva Biserica…dacă tot aveau timp de spălat limba clopotului?

Însă, ca și azi, mulți preferă să facă lucruri „fără sens” decât să facă ceva simplu, frumos și folositor…atât pentru Biserică cât și pentru întreaga comunitate.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 74 sq.

[2] Idem, p. 75.

[3] Ibidem.

[4] Întâmplările rele neprevăzute.

[5] De argint viu/ mercur descântat.

[6] Vrăjile impotenței în dragoste.

[7] Vrăjile pentru non-căsătorie. Să li se pară tuturor tânărul/ tânăra drept niște urâți.

[8] Sărbători 3, p. 75.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 75-76.

[12] Cred că e vorba de Galileului…indicând astfel Iordanul

[13] Sărbători 3, p. 76.

[14] Albăstrui.

[15] Albia/ fundul apei…unde pietrișul…poate fi mult ca grâul treierat…și întins la soare.

[16] Probabil: crenguța de busuioc.

[17] De tineri…de potențiali soți.

[18] Dorită și pețită.

[19] Sărbători 3, p. 76.

[20] Idem, p. 77.

[21] Clopot.

[22] Sărbători 3, p. 77.

[23] Idem, p. 78.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

Dumnezeu în mitologia românească [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a.

***

Dar în Bucovina nu se „munceau” ouăle în Vinerea Mare, adică nu se încondeiau, pentru că „este un păcat foarte mare de a munci în ziua aceasta ouăle”[1].

Însă nu e niciun păcat în a munci…ci în a disprețui sărbătorile. În a le încălca prin lipsă de evlavie.

Tot în Bucovina, autorul a găsit o legendă, în care „Necuratul”, înainte de a cădea „din mărirea sa”, vroia „să-L prindă” pe Dumnezeu „și să-L lege în lanțuri”[2]. Asta în cer

Și pentru acest șiretlic, dracu i-a făcut lui Dumnezeu „un scaun de aur, care se putea deschide și închide, și apoi pofti pe Dumnezeu ca să Se suie pe scaunul acela”[3].

Însă Dumnezeu, „în atotștiința Sa, înțelese șiretenia Diavolului”[4] și îl invită pe el să îl încerce primul. Și „Diavolul, nebănuind nimic”…se urcă pe scaun și rămase captiv[5].

Dar legenda are legătură cu ouăle roșii

Pentru că la întrebarea dracului: când va scăpa din „prinsoare”, Dumnezeu i-a răspuns apoftegmatic: „Când nu vor mai face femeile ouă roșii și pască!”[6]. De aceea…dracu așteaptă „cu nerăbdare”.

Într-o altă legendă, tot din Bucovina, Satana e denumit „Faraon”[7]…și el, de Paști, întreabă dacă se mai fac…ouă roșii. Și ar scăpa din lanțuri…dacă nu s-ar mai vopsi ouă[8].

N-am găsit nimic până acum despre mântuire, despre relația lui Dumnezeu cu oamenii, despre faptul că românii s-ar fi simțit „păcătoși”.

Dar „românii din Munții Apuseni ai Transilvaniei însă spun că este un om [există unul], [și] anume Antecrist [Antihrist], care are de ros un lanț mare, și când l-a găta [când l-o termina de ros], atunci s-a potopi [va pieri] lumea. Și el tot roade [un adevărat Sisif!] până în ziua de Paști, [și] atunci îi mai gata [e aproape gata]. Dar copiii [și vine salvarea de Antihrist!] umblă atunci cu ouă roși, și el se uită la ei și-și uită de muncă [îl fascinează copiii cu ouă roșii în mâini oricât de Antihrist rozător este!], iar într-aceea lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroși ouă de Paști, atunci și lumea se va potopi[9].

Și așa neștiința românească a transformat oul roșu dintr-un vestitor, dintr-un indicator al Paștiului…într-o armă de luptă împotriva lui Antihrist, adică ceva „mai puternică” decât lucrarea mântuitoare a lui Hristos pentru întreaga lume.

În Transilvania, în noaptea de Paști, se aprindeau focuri…ca cel „la care s-ar fi încălzit ostașii care vegheau mormântul Domnului”[10].

Însă focurile nu erau doar anamnetice ci pseudo-mistice sau pecuniare. Pentru că, pe de o parte, cei care privegheau lângă foc așteptau „să se deschidă cerul” dar, pe de altă parte, erau atenți să vadă pe unde sunt ascunse comori[11].

Căci făceau focurile și privegheau cu „credința” că „cerul se deschide și o voce necunoscută întreabă pre cel ce l-a văzut deschizându-se: ce dorește și voiește. Și dacă respectivul cere atunci de la Dumnezeu iertarea păcatelor sau altceva, dorința se împlinește. Iar dacă vede vreo comoară arzând, poate să meargă la dânsa să-și însemne locul, ca a doua zi s-o poată dezgropa[12].

Un exemplu „clasic” despre cât de prost înțeleg credincioșii de rând vederile mistice, insuflările dumnezeiești, minunile. Și de câtă stăruință predicatorială e nevoie pentru ca oamenii să se lase de obiceiuri păgâne sau magice…și să se nevoiască cu adevărat pentru curățirea lor de patimi.

Însă, pe de altă parte, iertarea păcatelor sau rugăciunea nu presupun eforturi în „credința” de mai sus…iar dacă „nu se deschid cerurile”…nu e prea mare supărare…dacă joacă pe undeva foc…semn de comoară imensă.

Și iarăși o legendă…în care cocoșul înviază din strachină…el, cel odată ciorbă…la Învierea Domnului[13]. Însă aici găsim explicația și de ce „toți jidovii” sunt „pestriți” la față și au „alune” pe față: pentru că cocoșul înviat a început „a bate din aripi și a-i stropi cu zeamă[14]. Iar zeama le-a intrat până astăzi evreilor în codul genetic…

Într-o altă legendă, Domnul Se ascunde în „cofa”/ butoiul unui băiat…pe care Domnul „l-a învățat să mintă” că nu L-a văzut. Și pentru că L-a ajutat pe Domnul…Domnul i-a împlinit toate dorințele…până când băiatul a devenit „chiar împărat[15].

Există și legenda cu cei 12 oameni [Apostolii Domnului] care i-au umplut „poala cămeșii” unui om cu foc…el a presărat focul prin curtea lui, așa cum fusese învățat de ei…și focul s-a transformat în vite, în animale[16].

În legenda lunii Mărțișor/ Martie, cei 12, iarăși Apostolii Domnului, i-au spus unui creștin că „toate lunile [anului] sunt lăsate de Dumnezeu și toate-s bune, numai cât [numai că] dintre toate douăsprezece cea mai bună mi se pare a fi Mărțișor, pentru că atunci se deschide lumea și omul muncitor și sărman capătă [de] lucru din belșug”[17].

Deci luna martie e „cea mai bună”…pentru că e de muncă…și nu pentru că e vreo sărbătoare sfântă a Ortodoxiei prăznuită în cadrul ei.


[1] Sărbători 3, p. 38.

[2] Idem, p. 42.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 43.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 63-64.

[11] Idem, p. 64.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 65.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 65-67.

[16] Idem, p. 67-68.

[17] Idem, p. 70.

Dumnezeu în mitologia românească [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

 *

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. II

*

Prima parte, a doua, a treia, a patra, a cincia.

***

O legendă din Bucovina vrea să fundamenteze originea hristologică a pascăi. Și aici se spune că Domnul, împreună cu Apostolii Săi, a intrat la un om gospodar, acesta le-a dat merinde la plecare (nu se spune ce anume) și pe acelea Domnul le-a preaschimbat în pâini de grâu[1]. Aceste pâini sunt pasca.

Într-o alta vrea să se explice, tot la fel de fantezist, de ce pasca are formă rotundă. Pentru că rotunde au fost și „scuticele[2] cu care a fost Domnul […] înfășat[3].

Legendele însă despre tradiția ortodoxă a ouălor roșii sunt diverse și contradictorii.

Într-o legendă din Bucovina, com. Frătăuțul Nou, găsim că Maica Domnului făcea ouă roșii și le arunca pe jos în urma ei ca să nu o prindă jidovii, pentru că ea fugea cu Domnul, încă Prunc, ca să scape cu viață. Și jidovii nu i-au mai prins pentru că se opreau și se mirau foarte mult de frumusețea acestor ouă făcute de Maica Domnului[4].

Însă ouăle roșii evocă Patimile și Învierea Domnului și nu fuga Sa în Egipt.

Într-o altă legendă din Bucovina, descoperită în com. Bălăceana, se spune că pietrele azvârlite de jidovi în Domnul se prefăceau în ouă roșii[5]. Asta pentru că Domnul „rosti niște cuvinte tainice[6].

Sâmburele de adevăr de aici e acela că evreii au vrut să Îl lovească cu pietre pe Domnul [In. 10, 31]…

În a treia legendă, de la Boian, ouăle roșii au apărut pe masa învățaților și mai marilor jidovilor, care erau bucuroși că L-au omorât pe Domnul. Și pentru că unul dintre meseni a spus că Hristos va învia când cocoșul din ciorbă va învia și când ouăle se vor face roșii[7], „iată că, prin puterea lui Dumnezeu, toate ouăle se făcură îndată roșii, iară cocoșul din blidul cu zeamă învie și, bătând din aripi, începu a cânta[8].

În a 4-a legendă, păzitorii Mormântului Domnului și-au luat pietre în sân ca să îi lovească pe Sfinții Apostoli dacă vin la mormânt. Și când l-au văzut pe Îngerul Domnului, păzitorii au vrut să arunce cu pietre…dar ele se transformaseră în ouă roșii[9]. „Și de atunci păzitorii, care au fost puși de jidovi ca să păzească mormântul lui Iisus Hristos, stau și astăzi împietriți lângă mormântul acestuia, și când e lună nouă se fac tineri, iar de lună veche se fac bătrâni[10].

Însă păzitorii au fost „ca morți” când s-a arătat Îngerul Domnului [Mat. 28, 4]…și apoi au primit bani ca să mintă că trupul Domnului a fost furat de Ucenicii Lui [Mat. 28, 12-13].

Într-o a cincia legendă, Maica Domnului le-a dus ouă jidovilor ca să nu Îl mai chinuie, pe când El era răstignit. Evreii nu le-au primit…și ea le-a pus lângă Cruce și sângele Domnului le-a vopsit[11]. Și finalul legendei „introduce” încă o rostire a Domnului pe Cruce: „De acuma înainte să faceți și voi ouă roși și împestrițate întru aducerea-aminte de Răstignirea Mea, după cum am făcut și Eu astăzi!”[12].

Iar „întru aducerea-aminte” este o aluzie evidentă la Cina cea de Taină și la instituirea Sfintei Euharistii [Lc. 22, 19].

Și în aceeași legendă se spune că „după ce a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii și pască și mergând plină de bucurie cu dânsele ca să-L vadă pe Fiul său, fiecărui om pre care îl întâlnea îi zicea: Hristos a înviat! și-i dăruia câte un ou roșu și câte o păscută[13].

Ca să facă asta trebuia să meargă cu tirul după ea…pentru atâtea ouă și atâți colaci

Însă prin această legendă  s-a dorit să se fundamenteze atât „Hristos a înviat!”, cât și ouăle roșii și pasca.

Altă legendă, a șasea, vorbește despre Sfânta Maria Magdalena care ajunge la piață…și care i-a spus, cu „față veselă”[14], unei „jidauce”[15]/ jidănci/ evreice, că Hristos a înviat!. Și aceea, cu dispreț, a spus că „va învia Hristos când se vor face ouăle din coșercile mele roși!”[16].   Și ouăle se înroșesc.

Și din ouăle acelea aduse „vreo câteva” Domnului Hristos…iar cu câteva s-a dus la împăratul Tavreri/ Tiberiu, la Roma[17].

Și Tradiția Bisericii, e adevărat, consemnează în viața Sfintei Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii, tradiția înroșirii ouălor[18].

În a șaptea legendă legată de ouăle înroșite ele se înroșesc în mod minunat tot în „coșarca” (coșul cu produse de vânzare) unei evreice[19].

Dar există și varianta în care în loc de un țăran (se pare de altă naționalitate, care apare în varianta a 7-a) apare „o româncă” care o salută pe o evreică cu Hristos a înviat![20]. Și ouăle se înroșesc din cauza necredinței evreicei[21].

În a 8-a legendă, episodul se petrece la Țarigrad/ la Constantinopol…și o turcoaică se amestecă în salutul pascal al femeilor creștine[22]. Și înroșirea minunată a ouălor a convertit-o[23]…lucru care, poate, că nu e „o legendă”/ o poveste, ci un fapt real.

În a 9-a legendă, din Moldova, o fată ducea în poalele fustei ouă albe…și ele s-au înroșit datorită necredinței unui „inamic al lui Hristos”[24].

Când discută problema ouălor în alte culori decât cea roșie, autorul spune că e o datină mai târzie[25] la români…și că „ouăle negre [vopsite în negru] însemnează chinul și durerea ce a suferit-o Domnul nostru Iisus Hristos, când a fost răstignit pe Cruce”[26].

În p. 33-34 din al 3-lea volum al ediției de față găsim diversele forme care sunt încondeiate/ împiestrite/ împistrite/ închestrite pe ouăle pascale în Bucovina: „afară de puii sau picăturile, și afară de brâul care se trage împrejurul și de-a lungul sau de-a curmezișul oului, sunt următoarele: crucea Paștilor sau crucea paștii, în forma crucii de la Paști; crucea nafurei[27]; crucea românească, în forma unei cruci simple; crucea rusească, în forma crucii, însă la fiecare capăt încă câte o formă de cruce; paștile sau pasca, în formă de pască; ouăle roșii; brâul popii[28]; desagii popii[29]; urzitoarea[30]; vârtelnița[31], în două feluri: cu roată și colac; vârtelnicioara[32]; suveica[33]; suveicuța; oala în peteică[34];  furca de tors[35]; furca de lucrat[36]; grebla[37]; hârlețul[38];  scara, scăruța; bolobocul cercuit[39];  roata carului; mâneca sucită; floarea Paștilor[40];  cioboțica cucului[41]; brăduțul; frunza stejarului; cercelul doamnei[42]; ruja[43]; lintea; garoafa; frunza bradului; floarea garoafei; ghiocelul […]; sâmburii de nucă; măgheranul; pomușorul; grâul câmpului; trandafirașul; fluturul; porumbașul[44]; albina; peștele; costițele[45]; berbecele, cornul berbecelui; coarnele berbecuțului; unghia caprei; cornul țapului; coarnele țapului; urechile iepurelui; creasta cocoșului; laba găinii; laba broaștei; racul; laba racului; piciorul racului; coada racului; coarnele cerbului; laba cârtiții; laba gâștei; păiangănul[46]; bălțatul[47]; aripioara; cârligul sau cața ciobanului[48]; inelul ciobanului[49]; cârja ciobanului; steaua ciobanului[50]; fierul plugului; pălăria; pălăria neamțului[51];  scorțari românesc[52];  scorțari unguresc; rătăcitul sau cel rătăcit[53]”.


[1] Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români. Vol 3. Cincizecimea, ed. îngrijită și introd. de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., București, 2011, p. 10-11. O vom cita: Sărbători 3, p.

[2] Scutecele.

[3] Sărbători 3, p. 13.

[4] Idem, p. 21.

[5] Idem, p. 21-22.

[6] Idem, p. 22.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 23.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 24.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 25.

[19] Sărbători 3, p. 25.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 26.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 33.

[26] Ibidem.

[27] A anafurei. Cred că se referă la forma de pe pistornic…pe care o punem pe prescură…pentru a o întrebuința la Sfânta Euharistie.

[28] Ori se referă la brâul veșmânt liturgic…ori la brâu ca și colac.

[29] Nu știu la ce se referă. La desagii cu care căra alimente?

[30] Modul în care erau întinse firele de ață în războiul de țesut…prin spată și înfășurate pe sulul războiului, pentru ca să treci suveica printre ele…și să faci macate, velințe, preșuri…

[31] Unealta țărănească cu care se depăna firele de lână, cânepă, bumbac.

[32] Lumânarea ținută în ceva, care să protejeze focul…cu care plecau cu lumină de la Denii…sau de la Paști.

[33] De la războiul de țesut, în formă de stilou de lemn, mai mare puțin ca palma, în care se află lâna care intră prin arhitectura urzelii…pentru a produce conținutul țesăturilor.

[34] Oala introdusă într-o plasă de sfoară în care se căra mâncarea la câmp.

[35] Vergeaua de lemn, în capul căreia se punea caierul de lână…care, cu ajutorul fusului…era prelucrat în ață de ghem.

[36] Cu care ridici paiele și faci fâneață…dar cu care nu poți ridica nucile în pod.

[37] Cu care strângem frunzele toamna, când cad pe jos o groază…

[38] Adică cazmaua sau lopata.

[39] Cumpăna zidarilor cu bulă de aer.

[40] Păștița sau Anemone nemorosa. A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/P%C4%83%C8%99ti%C8%9B%C4%83.

[43] Măceșul sau trandafirul.

[44] Porumbelul.

[45] Forma coastelor de animal.

[46] Păianjenul.

[47] Dungile sau petele.

[48] Bâtă cu cârlig.

[49] Nu știu ce e…poate tot o plantă. Sau un semn distinctiv al lor.

[50] Luceafărul de seară/ planeta Venus ori Steaua polară.

[51] Nu știu cum arată.

[52] O pasăre care mănâncă insecte.

[53] Nu știu ce vrea să însemne.

1 2 3 5