Dominația masculină: o realitate brută

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală

la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

 *

Vol. 2

***

Primul volum al cărții e regăsibil aici.

16. Coerenţa înţelegerii şi idolul mental

Pentru a ne deparazita de imagini ideologice sau de idoli mentali trebuie să vrem să înțelegem cât de coerentă e realitatea.

Trebuie să ducem o muncă susținută de a dezlipi mesajele de ordin manipulator de pe persoane, lucruri, realități pentru a le cuprinde în forma lor firească, genuină.

*

16. 1. Dominația masculină: o realitate brută

Scriitorul francez Pierre Bourdieu consideră dominația masculină drept „violența simbolică”[1] a bărbaților asupra femeilor. Dar o dominație acceptată, în general, de către femei[2].

Și autorul leagă dominația de virilitatea masculină în rândul berberilor din Kabilia (Algeria)[3] pe care i-a studiat, ajungând la concluzia că „manifestările (legitime sau ilegitime) ale virilității se situează în logica curajului, a faptei de vitejie, care face onoare[4].

Raporturile sexuale stabilesc dominația bărbaților asupra femeilor, pentru că bărbații sunt văzuți ca elementul activ într-o relație iar femeile ca cel pasiv[5].

Din acest motiv, sexualitatea fiind văzută ca un element al puterii de către un bărbat, cea mai grea umilire pentru el înseamnă a-l transforma într-o femeie[6]. Și de aici aversiunea puternică a heterosexualilor la adresa homosexualilor: bărbatul transformat în femeie, adică în ființă pasivă, este un bărbat decăzut.

Femeile însă, care suportă violența masculină în pat, contraatacă împotriva bărbaților cu „o violență blândă, aproape invizibilă uneori”[7]…care se manifestă ca magie, șiretenie, minciună și pasivitate[8].

Autorul subliniază faptul că femeile, din cauza prejudecăților bărbaților la adresa lor, primesc să facă din partea acestora „treburile inferioare și demersurile ingrate și meschine[9] într-o familie.

Pentru bărbați, femeile sunt înguste la minte și meschine, sunt învinovățite dacă dau greș dar nu cresc în ochii lor dacă au reușite[10]. Bineînțeles autorul generalizează un mod de comportament între bărbați și femei care nu e valabil în toate cazurile.

În societatea franceză (cartea a fost editată în Franța în 1998), afirmă autorul, femeile vor, în marea lor majoritate, un partener mai în vârstă și mult mai înalt decât ele[11]. Dar și bărbații preferă femei mai tinere[12].

Însă în timp ce bărbații își manifestă virilitatea ca potență sexuală sau ca agresivitate socială[13], femeile au drept virtuți fundamentale virginitatea și fidelitatea conjugală[14].

Bărbații au nevoie de validare socială, adică de „recunoașterea apartenenței lor la grupul <bărbaților adevărați>”[15]. Violul colectiv sau vizita la bordel sunt doar două examene de virilitate[16].

Însă tinerii care dau proba virilității își exprimă mai degrabă violența și teama de necunoscut, pentru că nu au nicio „manifestare de tandrețe și [lipsesc din cadrul ei]…înduioșările devirilizate specifice iubirii”[17].

Toate aceste excese ale tinerilor au loc din frica de a nu se delegitima în fața grupului, a găștii[18]. Căci cei slabi, în consecință, sunt socotiți papagali, fătălăi, poponari…și excluși din rândul bărbaților care au „curaj”[19].

Iar autorul concluzionează: de aceea „virilitatea…este o noțiune eminamente relațională, construită în fața și pentru ceilalți bărbați, și împotriva feminității, dintr-un soi de frică față de feminin și, în primul rând”[20], față de ei înșiși.

Referindu-se la spațiul muncii, autorul evidențiază faptul că șeful e, cel mai adesea, un bărbat[21]. Iar acesta „exercită o autoritate paternalistă, întemeiată pe învăluirea afectivă sau pe seducție[22], lucru care protejează personalul feminin din subordinea sa[23].

Bărbatul discriminează femeia, fără să conștientizeze prea bine, și când vrea să fie gentil cu ea în public[24]. Încercând să o liniștească sau să o mângâie pe obraz, accentuează autorul, bărbatul o reduce pe femeie la feminitatea ei[25].

Pentru că orice ieșire a bărbatului din cazuistica protocolar-socială, în sensul complimentelor intime sau a adresărilor familiare vizavi de femei înseamnă un raport de forță în relațiile cu femeile[26].

Autorul nu consideră deloc o exagerare afirmația cum că masculinitatea este un titlu de noblețe la nivel social[27]. De aceea ocupațiile masculine sunt meserii de calitate, în timp ce ale femeilor sunt lipsite de calitate[28].

Și pentru că se lasă convinse că sunt fragile pentru meseriile serioase, de aceea femeile se retrag în ocupații care nu au prea mare racordare cu ambitusul vieții reale[29].

Cele însă care nu se autoconving că sunt slabe și care vor să ocupe posturi croite expre pentru bărbați trebuie să aibă calități tipic masculine: „o anumită statură fizică, o voce sau niște dispoziții precum agresivitatea, siguranța de sine, distanța față de rol, autoritatea așa-zis naturală etc., pentru care bărbații au fost pregătiți și antrenați tacit tocmai în calitatea lor de bărbați[30].

Referindu-se la valorizarea propriului corp, Bourdieu precizează că bărbații sunt nemulțumiți de părțile prea mici ale corpului lor iar femeile de cele prea mari[31].

Și că bărbații se așteaptă la un anume fel de feminitate și anume la acela care are următoarele atribute: zâmbitoare, simpatică, prevenitoare, supusă, discretă, reținută, chiar ștearsă ca personalitate[32].

O feminitate care e, de fapt, „o formă de complezență față de așteptările masculine”[33]. Și de aici exigențele extenuante ale femeilor prin care doresc să treacă de la corpul real…la cel ideal[34].

Perspectiva feminină asupra masculinității are însă la bază o „luciditate neliniștită și indulgentă[35]. Femeile mizează pe limbajul seducției și tocmai de aceea cheltuie mult cu hainele și produsele cosmetice[36].

Și acestea vin în sprijinul dorinței lor ferme „spre hipercorectitudinea estetică și lingvistică”[37], prin care vor să domine simbolic în anumite circumstanțe[38].

Concluzia cărții e aceea că în familie se manifestă cel mai evident dominația masculină și că ea este întreținută la nivel social în Biserică, școală și stat[39].

Mișcarea feministă a dus la erodarea ei[40], alături de mișcarea gay, căreia i se acordă anexa de la p. 99-103.


[1] Pierre Bourdieu, Dominația masculină, trad. din lb. fr. și cuv. înainte de Bogdan Ghiu, col. Major, Ed. Meridiane, București, 2003, p. 11. Despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/Pierre_Bourdieu.

[2] Idem, p. 12.

[3] Idem, p. 15.

[4] Idem, p. 25.

[5] Idem, p. 26.

[6] Idem, p. 27.

[7] Idem, p. 35.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 35-36.

[11] Idem, p. 37.

[12] Idem, p. 38.

[13] Idem, p. 49.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 50.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 54.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 55.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 56.

[29] Idem, p. 57.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 60.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 61.

[35] Idem, p. 63.

[36] Idem, p. 85.

[37] Idem, p. 86.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 97.

[40] Idem, p. 97-98.

Reconstituirea inutilității utopiei [6]

Partea întâi, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a.

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Vlad, fluierătorul, revine…dar și Vuica cu cârdul de gâște. Rumoarea din vale…norii de ploaie…și, cu aparatele de filmat umblându-se neglijent…se filmează finalul filmului „educativ”.

Ticu îl trezește pe soldatul cu față prozaică…se cară boarfele filmării…Pescărușul se închide.

Ticu și Vuica se simpatizează reciproc. Și pentru aceasta îi sfătuiește să meargă mai departe, la facultate, dar acolo să nu mai facă boacănele de pe aici. Dar le-o spune la modul negativ: „le urez, ca după terminarea facultății, să bage în spital tot corpul profesoral, împreună cu decanul, dacă se poate”. Depinde ce au înțeles…

Râsul…și reprimirea buletinelor. Tânăra și bătrâna cu gâștele sunt martorele din afară ale scenei finale. Până când actorii încep să se bată au nevoie de muncă de lămurire.

Vuica cade pe spate, pare rănit, toți sar să îl ajute…dar e o farsă. Și pentru că l-a enervat, Nicu îl ia la bătaie pe bune.

Filmul nu e „circ”, nu e „joacă”.

Toma numără chiftelele pentru aperitive…ultimele minute de fotbal…și aflăm că suntem în anul 1960 în viața filmului.

La reconstituire, Nicu nu vrea să îl lovească. Nu e „falș”, ci „fals”. Și Paveliu propune să li se dea să bea…pentru ca să se vadă „miezul reconstituirii”. Însă violența nu e o urmare a alcoolului…ci a mâniei, căreia alcoolul doar îi favorizează exprimarea.

Tot Paveliu spune că nu trebuie să transformăm libertatea în constrângere. Însă băutură, pentru un intelectual, nu înseamnă și anularea propriilor adevăruri în care crede.

Baraca dărâmată…și sabotajul „politic” contra mititeilor la grătar. Ironiile lui Paveliu vizează nebunia ideologiei. Toți sunt de acord în inima lor, indiferent dacă admit verbal acest lucru.

„Principialul” vs „măi, autoritate școlară”.  Și gestul cu mâinile întinse ale lui Paveliu înseamnă punerea în cătușe…pentru că ți-ai exprimat ideile în care crezi.

Și când rămâne singur, Paveliu izbucnește în lacrimi…din cauza acestor „stupizi”…Tânăra înțelege însă că Paveliu e nebun…Doar atât a înțeles…pe când acela vomită în râu.

O chiftea, o felie de pâine, o scobitoare…rumoare…baraca e dărâmată la reconstituire…și mai e de filmat „lovitura de lângă pod”.

O mică rană la deget…se mută uneltele…Ticu îl ridică de jos pe Paveliu…și e sictirit de „atenția” lui Toma față de el.

Apa curge…ochii mari ai lui Paveliu, care privesc pe geam (1. 21. 51 minute)…

[Paveliu privind pe geam]

Aceleași uși, de la început…deschise de vânt…geamul începe să fie atins de stropi de ploaie…datul peste cap al lui Vuica, de dinainte de începutul filmului, se repetă de 3 ori…

Numai că a patra oară, când se sparge una dintre lumini, are loc o cădere reală.

Se ridică din mâzgă…și se ia la ceartă cu Nicu. Scena nu a fost filmată!

Nicu îl ia la bătaie pe Vlad. Era cât pe ce să-i calce trenul. Dumitrescu îl doboară pe Nicu la pământ.

Și, cu ochi încețoșați, privim mulțimea reîntoarsă de la stadion. „Domnișoara” fuge…se refilmează scena…dar Nicu se blochează la scena pocnirii în gură…pentru că „e prietenul lui”. Atunci era beat…dar acum e treaz: de aceea nu poate.

Și când l-a lovit pe bune…l-a lovit pentru spusa lui Vuica, cum că domnișoara fusese „începută” de alții…și nu a fost el primul

Scena a fost „perfectă”…dar Vuica s-a accidentat în mod fatal. Nimeni nu și-a dat seama!

Vuica a rămas în fund…ștergându-se de nămol.

Echipa de filmare pleacă în acorduri muzicale. Soldatul „deștept” a adormit…și a ajuns cu mașina în râu. Oamenii se adună și scot mașina din apă…și cu Paveliu și Ticu în ea…

Vuica e tot jos…și își privește sângele în palme…

Procurorul salută mulțimea muncitoare cu o autoritate plictisită. Mașina pleacă…și toți sunt de un servilism înăbușitor.

Rana lui Vuica e la cap…Își dă seama că e grav…Cred că s-a lovit de lemnul pe care îl atinge ușor cu mâna…

Apa curgând…el mergând cu capul în jos…și toți credeau că e beat. Sfaturi gratuite…în loc să îl întrebe ce are. Însă aici regăsim o altă ironie a regizorului, aceea că singura boală pe care comuniștii știau să o sesizeze sau de care te acuzau imediat era…beția.

Vuica muribundul părea…beat. Penibilul situației e dramatic.

Trece printr-un pârâu…fond muzical…cade în genunchi…se ridică…face doi pași…și se prăbușește la pământ. Crezându-l beat…nimeni nu-l ajută…Toți se duc la casele lor.

Indiferența și confortul celor mulți sunt filmate panoramatic. Nicu îl plânge pe Vuica, ținându-l în brațe…în timp ce acela încearcă să fie indiferent față de moarte…fredonând un cântec…

[Nicu stă cu muribundul în brațe]

Nicu își cere iertare…și Vuica moare împăcat cu el. Însă cuvintele finale nu sunt deloc nimerite

Moare cu ochii și cu gura deschisă. Sângele îi curge pe lângă urechea dreaptă.

Mulțimea se uită la TV.

Nicu îl ține pe mort în brațe. Un bătrân vine să-l moralizeze…crezând că l-a bătut pe Vuica până acesta a leșinat. De nervi, îl lovește pe bătrân și acela cade la pământ. Vine fiul acestuia…și începe o altă bătaie.

Tatăl și fiul încep să îl bată pe Nicu. Oamenii privesc…până când cineva intervine în favoarea tânărului.

Și filmul se încheie pe fața răvășită a lui Nicu, fără ca cineva să participe la durerea lui…

[chipul răvășit și singur al lui Nicu]

Reconstituirea inutilității utopiei [5]

Partea întâi, a doua, a 3-a și a 4-a

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Sub presiunea timpului…Mașina e mai înceată decât omul (o spune cameramanul). Muncă fără nervi, replica lui Ticu…după care spune o expresie în germană…ca nuca în perete în contextul de față.

Râs complice între Ticu și Vlad. Devine serios când își îndreaptă fața spre Paveliu (pentru că gluma era tocmai o ieșire din seriozitate)…iar Nicu plânge în îmbrățișarea reconstituirii.

Trecutul rămâne în urmă după împăcare. Toma, cârciumarul, e „om de omenie” și cere să fie iertați cei doi tineri care l-au bătut. Însă în timpul filmării vrea să dea bine în cadru…

Cei trei țigani (un bărbat și două femei), care vând zmeură, întrerup din nou filmările, care nu au nicio noimă. Cameramanul se enervează…fata îi privește de sus, de pe panou…se repetă scena îmbrățișării (imagini prin ochii fetei)…și Nicu îl bagă cu capul în geam pe cârciumar.

Cei 3, de la Moroieni, le vând zmeură cu 16 lei… mănâncă cu toții, în tăcere…primesc mure și tinerii (din ordinul lui Ticu)…după care le spune că sunt liberi (la 44. 33 minute), cei doi tineri neînțelegând ce să facă cu libertatea lor.

Li se spune de patru orisunt liberi…și cei doi nu se mișcă din loc. Ticu se șterge pe mâini, și le mai spune odată că sunt liberi. Ei se holbează însă la el…

Le dă buletinele înapoi…nu știu cum să-i mulțumească…și se trece la scena „cu baraca, cu bătaia”…Însă Ticu spune că Drăgan și Paveliu le-a venit în ajutor și că lor trebuie să le mulțumească.

Și, pe neașteptate…ca fond muzical, auzim cântându-se din cimpoi la reprimirea buletinelor. Privire de sus, tot prin ochii tinerei. Le primesc ca și când ar fi fost decorați și nu amnistiați.

Cadru schimbat: cei doi tineri ies din veceu proaspeți și fără griji, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat până atunci. Și, pentru că „maimuțele nu au buletin”, cei doi se tăvălesc până-n vale…

Ticu se frecționează pe picioare…furnicile își văd de viața lor, pe piatră…fiecare cu lumea lui și cu copilăriile sale…un sughiț…Paveliu sfredelește într-un brad…pădurea e în bătaia vântului.

Un accident la fotbal…salvarea…numai cadre TV…și aceeași slavare trece prin spatele Pescărușului. Sau despre cum se îmbină viața reala cu viața televizată.

Însă salvarea trece prin cârdul de gâște al bătrânei și lovește una sau două. De aici…și o altă ieșire din cadru a reconstituirii.

Țipetele bătrânei…în paralel cu fuga celor doi tineri…liberi. Se întâlnesc cu toții pe pod…fără sens…și Ticu îi trimite pe cei doi să îi prindă gâștele femeii.

Abuz de funcție…Drăgan primește gâsca de 8 kg iar bătrâna îi sărută mâna procurorului…

Apă…munți…ceață…Ticu fumând…că și așa era aerul prea bun…însă a vrut să rămână cu Drăgan pentru că se simte obosit de ceea ce face. Numai că aparatul nu rămâne să aprofundeze starea interioară a lui Ticu ci se îndreaptă spre trenul plin cu elevi…cântecul copiilor fiind o altă nucă în perete a filmului.

Îl trezesc pe militar…Paveliu scobește tămâia brazilor…tinerii, Vlad și Dumitrescu caută gâștele…Minute întregi de mergere prin pădure. Replici de teatru absurd între Vlad și Dumitrescu.

Și de la gâște…trec la căutatul lui Vuica. Frica milițianului pentru fuga lui Vuica e frica pentru propria-și piele. Țipetele lui…aduc gâștele înapoi…

„După mine! Hai, copii!”, spuse de milițian…e o altă ironizare a „eroismului” său nepereche în a găsi…gâște…și nu în a se lupta pe front.

Urcă costișa din greu…și pentru că Nicu nu știe unde e Vuica…milițianul îi ia actele în mod abuziv. Iar după ce primește actele…joacă teatrul apostofării făptașilor

Vlad coboară în fluierat clasic…și păsările pădurii știu să cânte…profesorul sfredelește copacul…în timp ce gâștele devin lebede spre vale.

Doar Nicu în mijlocul pădurii…și plânsul lui Pavelescu, tot în pădure.

Scena îmbătării lui Pavelescu, după ce tocmai plânsese, e un alt element forțat al filmului, un alt element ideologic. Intelectualul, prea sensibil, trebuia văzut la televizor ca bețivan…dar niciodată ca om care gândește și creează.  Și așa muncitorul de pe șantier nu avea puterea să înțeleagă aceste lucruri…

Bea 4 pahare de „cremă de mandarine”…adusă în mod „aranjat” de această dată…lui Toma fiindu-i frică să nu pățească ceva pentru că îi dă să bea pe gratis.

Vuica privește la exercițiile de pregătire ale pompierilor…comentându-le gesturile. Totul pare o joacă pentru el…și nu viața și munca unor oameni. Obosit, se întinde pe iarbă și fredonează în voie…

Tânăra înșiră bani pe linie…și nu se gândește la vreun pericol…milițianul cântă la frunză…gâștele se reîntorc în liniște…iar Nicu îl caută pe Vuica.

Batista udă de pe fața lui Ticu pare artă abstractă…sau mască mortuoară care respiră.

Însă Nicu, de atâta căutat, dă peste tânăra „mucoasă”, cu care are o relație amoroasă…nefinalizată vizual.

În fața „mucoasei”, Nicu îl vorbește de rău pe „singurul său prieten” deși acela „e băiat bun”. Tânăra îl ispitește. Conversația devine tot mai lipicioasă

Când i se aduce aminte de „pârnaie”…Nicu revine lângă tânără. La întrebarea ce vrea, spusă naiv…tânărul începe să îi dea de înțeles

Și pentru că o fată singură e un motiv de violență și de abuz pentru un tânăr în putere…hârjoneala se transformă în act sexual.

Durerea și zbaterea fetei…lasă loc unui sărut, care o liniștește (1. 05. 16 minute). Sărutul s-a transformat în act sexual…dar nu vedem decât tăcerea lor de după. Tăcere indiferentă din partea bărbatului…dar  care o face pe tânără să se țină scai de el.

Numai că tânăra joacă naivitatea…și după…deși, după cum va spune Vuica, se pare că nu era…la prima relație, de acest fel, cu un bărbat. Misoginism sau realitate?

După ce îi aruncă talismanul în apă…fata îi dă papucii. Începe ploaia…Trebuie să se filmeze scena finală.

Paveliu ironizează postura lui Ticu de regizor și îl întreabă dacă urmează să se arunce cu toții, în apă, „cu tot entuziasmul, cu tot avântul” de care sunt capabili.

Reconstituirea inutilității utopiei [4]

Partea întâi, a doua și a 3-a

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Vuica strigă…și fuge după „domnișoară”…după femeia ca o pradă…Tinerii sar gardul fugind după ea…și milițianul în urma lor. Gălăgie multă…și procurorul privește calm toată scena…

Privirea de sus…în zare

Vuica îi dă nume tinerei: Cristina, Natașa, Angelica, Carmela (ultimul nume fiind rostit de 8 ori de către el)…în timp ce tânăra urcase, din mers, într-un tren de marfă…

Reconstituirea e continuu amânată…pentru că protagoniștii își găsesc de lucru în mod instinctual.

Milițianul îi aduce cu forța…pentru că vrea să-i învețe minte pe cei doi…pasaj vizual pe care îl vedem prin ochii Carmelei, urcată în trenul de marfă…

Alt fond muzical…când cei doi sunt escortați (23. 48 minute). Procurorul coboară…pe când cei doi sunt escortați la Pescăruș… și se intersectează cu cei trei…

Și urcarea lor pe colină estre filmată dintr-un tren de marfă, care se deplasează în sens invers…celui în care era Carmela, dacă nu cumva trenul nu era în manevră

Îi spunem Carmela…deși tânăra nu a fost numită de nimeni și prezența ei, de asemenea, nu are nicio explicație.

Drăgan pescuiește…Ticu ia loc lângă el, pe o piatră…și numai milițianul Dumitrescu lucrează, moralizându-i pe „băi, băieți!”.

Milițianul devine regizor de film. Vorbește și dă din mâini în fața tinerilor, instruindu-i ca la carte.

Reconstituirea trebuie să fie „egzact cum a fost”. Trebuie să spargă paharele, să cânte, să spargă sâfonul/ sifonul…

Banalul repetat până la refuz…și băgarea în seamă.

Dar filmul nu trebuie să imite incidentul ci trebuie să fie o retrăire a lui, le spune milițianul, adică să mai facă încă odată toate actele reprobabile de acum o săptămână.

Tinerii nu trebuie să urle „ca nebunii”, dar nici să fie „prea molatici”…adică să fie „egzact ca-n viață”. Filmul nerealist…e o stricare a peliculei pentru milițian…bineînțeles aceasta fiind o ironie a regizorului la adresa realismului ideologic comunist.

Pentru că ideologia vremii nu prezenta România ca atare…ci România în versiune comunistă, ca o utopie realistică.

Filmul reconstituirii este unul „educativ” și el are „un rost” social, mai precizează milițianul. El va fi văzut de popor, pentru ca poporul „să vază unde duce alcoolul”.

Însă realismul filmului trebuie să placă procurorului. El decide dacă filmul e destul de educativ pentru mase. Profesorul Paveliu pare-se că a venit degeaba…dacă nu are niciun rol în construirea reconstituirii.

Cântecul Dacă vrei să ai gagică nu iese deloc…pentru că actorii nu vor să reconstituie cântecul. Aparatul radio al fetei cântă din nou…

„Banii statului” vor să se transforme în film…dar bătăușul  nu are ureche muzicală. Se admite…și cântec fără ureche

Și auzim din gura milițianului primul nume celebru: Caruso[1], care nu se prea potrivește cu bagajul său de experiență.

La operă trebuie să ai ureche…dar la filmul comunist…merge și fără ureche…sau poți să cânți și fiind într-o ureche

Vuica începe cântecul…dar milițianul îl vrea pe Nicu. Tânăra privește scena având un ban între dinți. Domnișoara râde…și e apostrofată de milițian…căreia îi spune că aici nu e circ, nu e Iosefini (al doilea nume celebru).

Școala însă e „de vină”…că a râs tânăra…

Și, deodată, cei doi tineri încep să cânte, cu veselie, ca și când ar fi fost beți…și reconstituirea începe la minutul 27 al filmului.

După cântecul spus ca la grădiniță…urmează scena paharelor sparte și asta făcută cu ochii la aparat…și nu ca la nervi. Tinerii, cu siguranță, își bat joc de „banii statului”, pentru că realismul faptelor lor lasă mult de dorit.

Sifonul nu trebuie spart…Ce sugerează milițianul asta face și actorul Vuica. Scena se încheie…Milițianul, care până atunci stătuse în poziție de drepți în fața artei…deodată, într-un elan nefiresc, începe să alerge și să strige spre procuror…

Dumitrescu se declară pe jumătate mulțumit de filmare…și, cu un glas procurăresc, Ticu îi cere să îi pregătească timp de 15 minute, ca și când milițianul ar fi fost un mare cineast.

Bătaia de joc a comuniștilor netoți față de profesioniști se întrevede, la modul ironic, în substanța acestei scene. Când milițianul face film iar om politic e un semidoct, bineînțeles că țara merge „spre noi culmi de progres” dar și „de civilizație”.

Ticu stă cu batista pe față…în razele soarelui, Drăgan dă la pește…iar milițianul le face munca.

Imagini televizate…Toma (Ion Rădulescu), cârciumarul, se dă la tânără…tânăra se face că nu înțelege…acesta îi povestește spargerea capului…și tânăra îi găsește rana drept „foarte interesantă”. Însă bărbatul dorește să o pipăie…și să se lase pipăit de către ea…

Tânăra „înțelege” că aici e vorba de educație

„Lunganul” Nicu i-a spart capul…iar prietenul „plutonierul” începe să facă sus-jos cu Nicu…pentru că asta înțelesese el că e pregătire pentru film: faptul de a-i epuiza pe actori.

Paveliu  protestează vizavi de tratamentul aplicat tinerilor, spunând că nu așa se face educație…dar milițianul știe mai bine ce trebuie…pentru ca tinerii să tragă concluzia unde duce băutura.

Milițianul e enervat de intelectualismul lui Paveliu…și îi spune că și ei au mai citit unele cărți…Pentru că prostul consideră că intelectualitatea înseamnă doar citire…nu și înțelegere a textelor și putere de creație

Cum sunt oamenii ca Dumitrescu pentru Paveliu? „Stupizi”. O spune pentru el, cu durere, când acela pleacă cu Nicu în spatele casei, ca să îl epuizeze cu culcat-sculat fără logică.

Paveliu protestează și în fața lui Ticu față de acest tratament inuman aplicat tânărului. Decența și cererea argumentată a intelectualului Paveliu vs bădărănia, stupizenia lui Dumitrescu. Numai că Ticu nu e nici el vocea rațiunii…ci vocea parvenirii.

Îi dă de înțeles, prin gesturi, că va veni pe platoul de filmări.

Aproape două minute de culcat-sculat pentru Nicu…până l-a determinat și pe Vuica să vrea să sufere același tratament…însă suferindu-l cu entuziasmul tânărului necopt la minte, care crede că umilirea asta e o joacă.

Și pentru tânără umilința lor pare ceva comic. Însă pe milițian gestul lui Vuica îl scoate din minți…pentru că, de nervi, nici nu mai știe ce să spună.

Și după ce a stors energia din ei…ca și când nu ar fi făcut ceva de un prost gust indescriptibil, milițianul le dă câte o țigare la fiecare…și devine, deodată, „familiar”.

Tânăra nu înțelege gestul de „familiaritate” al milițianului…strâmbă din nas…și închide ușa…

Își aprind țigările…se pun jos să fumeze și să asculte pălăvrăgelile lui Dumitrescu…și tactica milițianului e aceea de a-i prelucra pentru filmat.

„Pușlamalele” trebuie să-și bage mințile în cap…și să facă „ce li se spune”. Ei trebuie să se reeduce în „lumina” oarbă, smintită, a oamenilor partidului. Pentru că procurorul e un om „pâinea lui Dumnezeu”, adică omenos…și dacă ei fac ceea ce li se cere…e spre binele lor.

Și Vuica, din senin, îl întreabă pe „dom’ major” dacă a fost pe munte…dar nici el nu a fost

Milițianul află de la Vuica că nu are tată, că îl disprețuiește, pentru că ăla îl bătea când era mic.

Procurorul revine în prim plan…se uită la televizor și la tânără…privește, surâzând, pe tineri și milițian…și Paveliu și el privesc la ei…care, după ceartă…vorbesc prietenește.

Scena spargerii capului ospătarului…e ordonată de procuror…care revine la regie.

Fata se urcă pe un panou și privește de sus…Ticu și Paveliu privesc la ea cu interes ambiguu (tot în sutien…și slip…și expunându-și picioarele cu nonșalanță)…pe când scena spargerii capului pare o îmbrățișare sau o horă mică a atacatorului cu partea vătămată și nu o reconstituire a violenței.

Se filmează…dar glasuri bădărane, din afara platoului, strică momentul…Îmbrățișarea se repetă. Și cât se schimbă filmul…cei doi îmbrățișați se împacă reciproc…la reconstituire.  Adică cât de simplu ar fi să ne cerem iertare și să fim umani, dacă am vrea!

Paveliu îi cere lui Ticu să le spună că sunt liberi. Reconstituirea e „o simplă formalitate”…dar ea se face „într-o atmosferă viciată de teamă”.


Reconstituirea inutilității utopiei [3]

Partea întâi și a doua

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Privirea chipului însingurat, îndurerat al lui Botta (13. 37 minute) se îndreaptă de la cameraman spre tinerii gură cască. Vuica privește spre Nicu (fără ca acela să-i răspundă la privire) cu expresia că acel om e „foarte deștept” în comparație cu ei, care nu știu să pună filmul în cameră.

Tinerii obosesc de atâta concentrare…Privesc unul spre altul. Aparatul e gata! Și imaginea rămâne pe aparat…spre care privește și procurorul. După care privește împrejur…

Imaginea ne duce, pe traiectoria privirii procurorului, până la profesorul Paveliu. Acesta contemplă…Privește apoi spre procuror…

Gesturi calme, tihnite, de parcă nu ar fi nicio grabă

Se merge pe aceeași traiectorie cu camera de filmat, de la privirea lui Paveliu spre procuror.

Se privesc…și vorbesc prin priviri…

Procurorul îi trimite pe cei doi tineri „ceva mai încolo” și…să aștepte…Delimitarea infractorilor, cu alte cuvinte, de cupletul de judecată.

Cei doi tineri…îl privesc…de parcă nu au auzit ce li s-a spus. Se întorc cu mare lentoare și pornesc spre vale, uitându-se și în urmă…

Rumoare pe stadion…Tânăra e tot în apă. Cei doi trec pe lângă soldatul care arunca cu pietre în apă. Și el fără ocupație

Merg cu mâinile în buzunare. Când tinerii ajung în dreptul gâștelor…camera se comută la milițianul care stă lângă Paveliu. Prostul și deșteptul sunt la un loc…pentru că așa e în viață: suntem amestecați unii cu alții!

Paveliu, cu ochi mari, îl privește în față pe milițian. E la o distanță de un cot de el…și îl întreabă de ce nu îi urmărește…pentru că altfel pot să fugă. E pentru prima dată în acest film, când milițianului i se cere să fie milițian.

Cei doi ajung la ștrand…iar procurorul se balansează în continuare pe scaun…fiecare fiind pierdut în lumea lui.

Dar procurorul îl cheamă pe Dumitrescu și îl întreabă dacă a primit vreun ordin din partea lui. Și aceasta, pentru că se simțise lezat de imixtiunea lui Paveliu, deși doar retorică, în relația cu tinerii.

Ordinul procurorului? Dumitrescu trebuie să își reia activitatea…adică să stea degeaba.

O discuție învăluită/ acoperită între cel cu pălărie de soare și procuror. Procurorul îl cheamă pe Vlad, adică pe cameraman, interpretat de Niky Volcz.

Tovarășul Vlad e gata de filmare.

Însă procurorul, cu lehamite obosită, îi aruncă în spinare, lui, singurului care făcuse ceva până atunci (asamblase camera), povara întregii zile…spunându-i că din cauza lui o să îi apuce noaptea pe-aici.

Și soarele îl enervează pe procuror.

Tânăra iese din apă în spatele celor doi tineri, Paveliu vine să vorbească cu ei, învățându-i ce să facă, procurorul îi privește de pe scaun…Paveliu se întoarce cu un mers de om foarte atent.

Și când Paveliu se întâlnește cu soldatul care arunca pietre în apă (imaginea fiind focalizată pe ei)…procurorul îi pronunță numele bărbatului cu pălărie de soare: Drăgan (Ștefan Moisescu).

Soldatul dă nebunește cu pietre în apă. Procurorul îl privește în tăcere…

Tren de marfă (18. 10 minute)…și procurorul i se confesează lui Drăgan că soția sa vrea să îl părăsească, plecând la Brașov.

Prima intimitate a filmului. Trenul de marfă…și mărfarul vieții conjugale care intră în triaj.

Tăcerea procurorului e tăcerea de după pierderea soției…pentru că înainte de a veni aici a fost la tribunal, pentru divorț.

Însă procurorul se consolează în mod fals…prin aceea că pune semnul de egalitate între divorț și moarte: „odată și-odată tot trebuia să se sfârșească”…

Îi dă dreptate că vrea să divorțeze…Motivul? Are „dreptate” femeia să nu mai vrea să fie căsătorită cu cineva, care, din cauza serviciului, stă doar 3 zile pe-acasă. Numai că ăsta nu e un motiv real de divorț…

Îi cere bani lui Drăgan…dar acela îl privește neputincios…Și procurorii erau prost plătiți, cu alte cuvinte…

Rumoarea stadionului…

Și Drăgan îi spune pe nume procurorului: Ticu…și îl întreabă despre faptele celor doi tineri.

Pe scurt: s-au îmbătat într-o seară, cu o săptămână în urmă, s-au luat la bătaie, iar chelnerul care a intervenit…a primit o lovitură în cap. Adică bărbatul cu chelie întins pe  jos, de la începutul  filmului.

Au mai dărâmat o baracă, bătaia s-a continuat, au ajuns pe malul râului și Vuica a căzut în apă. Și pe Vuica l-a scăpat un ceferist de la înec…

Procurorul încheie povestirea abrupt…pentru a privi prin aparatul de filmat (19. 47 minute). Curiozitatea lui e vie…și începe să îl filmeze pe Drăgan, care nu dorește să fie filmat.

Nu vrea nimeni să fie în fața ochilor altora…

Aparatul manevrat la întâmplare creează filme la întâmplare.  Și dacă acestea, filmele întâmplătoare, ajung pe mâna cui nu trebuie, nu devin ele, propriile noastre creații, făcute fără prea mult discernământ, cele care ne acuză?

Ședințele și șprițul: astea te formează!”, spune Ticu din spatele aparatului…în timp ce Drăgan se plimbă de colo-colo, pentru ca să nu fie filmat.

Însă în cuvintele lui Ticu e și ironie la adresa vorbelor partidului dar și realitate. Pentru că mentalitatea bărbatului comunist era aceea că șprițul cu alții e un moment de experiență.

Adevărul-adevărat însă era altul: îți venea să bei de nervi, de atâta stat la ședințe…și nu de bucurie. Băutura era supapa prin care se scotea afară enervarea. Beai pentru ca să uiți, măcar pentru o vreme, în ce țară ești

De la Drăgan…procurorul Ticu ne duce cu imaginea, din greșeală, spre un tren de călători în rulare. Suntem încă vii!

Și Drăgan îl socotește tot copil pe Ticu, semn că se cunosc de când erau mici.

„Huliganism declarat, plus distrugere de bunuri publice, plus…ceea ce este și mai grav, tentativă de omor”: acuzele la adresa tinerilor. Procurorul devine procuror.

Dacă i-ar fi dat pe mâna tribunalului, ar fi stat la închisoare până la 3 ani…și îi privește prin teleobiectiv. Râde, lovește aparatul cu gest de considerație pentru câte poate să facă…și „orașul mănâncă…” ceva, pe care nu-l mai spune…în legătură cu cei doi.

Gura lumii are o altă variantă decât investigatorii.

Și Ticu dă dovadă că e om bun, că fentează sistemul…pentru cei doi bătăuși.

„Orașul trebuie să-și vadă de treburile lui”, concluzionează procurorul, cu spatele la cameră, pentru că, dacă am fi să ne luăm după opinia orașului…„jumătate din noi am fi delincvenți”.

Chestiunea dintre cei doi tineri, îi spune Ticu lui Drăgan, „este o prostie, o tâmpenie, o întâmplare”…chiar dacă ei au venit să o reconstituie.

Orașul, pe de o parte…și ei, care au sarcina să facă un film…în care nu cred. Însă, deși nu crede în el, Ticu vrea să facă un film bun

Nu aflăm însă numele orașului, pe care procurorul îl disprețuiește. Aflăm, totuși, de la el, că e „un oraș mic”, care „se plictisește”…și că el trăiește cu nevasta lui Paveliu…deși fiica acestuia, de 19 ani, s-a aruncat în fața trenului și s-a făcut zob.

Paveliu pare a fi subalternul procurorului, pe care acesta îl încornorează…și care suferă și infidelitatea soției  cât și de pe urma sinuciderii fiicei sale.

Și filmul începe să conexeze nefericirea celor doi și a orașului acesta mic, cu a procurorului și a celor din jurul lui. Toți sunt nefericiți mai mult sau mai puțin…

Procurorul dorește să fie chemați cei doi tineri…însă Vlad își dă seama că procurorul a umblat la obiectiv. Ticu și Drăgan râd satisfăcuți de isprava de mai înainte…cu filmatul la întâmplare

Rumoarea de la fotbal…cei doi tineri stând jos, pe pământ…și Vuica vrea victorie…Nicu însă e îngrijorat de problema lor…și îl face tâmpit pe Vuica, pentru că se ocupă cu lucruri care nu îl privesc la modul foarte serios.

Lui Nicu îi e frică de pârnaie…pe când Vuica vrea să îl facă să zâmbească. Mimează faptul că îl lovește peste față pe Nicu…el mai mult mângâindu-l…spunându-i că e prietenul lui

Și e pentru prima dată când se drăcuie, în mod explicit, în acest film. Nicu îl drăcuie pe Vuica.

Însă Vuica nu consideră drăcuitura un afront…se ridică de jos la fel de prieten…și îl întreabă pe Nicu dacă a fost pe muntele din fața lor. După o căpiță de paie e ascunsă tânăra ieșita din apă, care privește spre ei…

Și Vuica își exprimă dorința că vrea să urce în vârful muntelui, ca să vadă cum e.

Muntele…și din nou acorduri muzicale…Și dacă nu intră la pârnaie…Vuica ar vrea să meargă pe munte…Aceeași curiozitate conjuncturală ca și în cazul introducerii filmului în aparatul de filmat.

Reconstituirea inutilității utopiei [2]

Partea întâi

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Milițianul îi garantează procurorului că „s-a procedat conform” și că se poate începe. Procurorul se face că dă o mână de ajutor celor din mașina cu care venise dar îi lasă să coboare singuri.

Coboară un bărbat cu pălărie de soare. După care vedem coborând din mașină silueta, de neconfundat, a lui Emil Botta[1], care îl interpretează pe profesorul Paveliu.

Însăși chipul său interiorizat, contemplativ, suferind arată că reprezintă altă lume, care contrastează uluitor cu bădărănia existențială de până acum.

Gesturi delicate…dar, în același timp, e foarte obosit…Se șterge de sudoare…

Coboară cameramanul…și claxonul e tot în funcție! E blocat…Nu deranjează pe nimeni…

Cameramanul încearcă să își coboare uneltele de lucru…care se află într-o valiză neagră, mare, de lemn…dar, până la urmă…le cară soldatul și cu altcineva. Tot cei mai proști…fac treburile grele…treburi lăsate în seama celor mai sus decât ei.

După care coboară Nicu, care se lipește de mașină…și, ultimul, Vuica, cu buza spartă în incidentul ce trebuie reconstituit, care se pune lângă Nicu.

Cei doi tineri au fețe de o naivitate bătătoare la ochi, adică falsă. Sunt speriați, timorați, privesc în gol…privesc prostește.

Tinerii filmului sunt niște proști iar tânăra e simbolul femeii desconsiderate, care nu e luată în seamă niciodată la modul serios.

Poate că acest infantilism bătător la ochi a fost căutat în mod expres de către regizor.

Cum să nu îți vină să manipulezi un asemenea tineret, care pare să nu aibă nicio brumă de creier în cap? Și cum de a ajuns milițianul Dumitrescu așa de „deștept” și se pune bază pe el, dacă nu are instrucția necesară unui om responsabil?

Claxonul e viu…e foarte viu…și îți taie tot cheful de a mai privi filmul.

Însă el reprezintă urâtul ideologic de care nu poți scăpa, de care nu te poți feri, de care nu te poți ascunde, pentru că el e pretutindeni.

Și oare câte eforturi chinuitoare au făcut românii sensibili, profunzi, ca să scape de sunetul și de norul acesta oribil pe care l-a reprezentat comunismul?

La câte chinuri sunt supuși, cât de mult sunt chinuiți, în orice perioadă istorică, cei care nu suportă zgomotul tâmpit, indecența buhăită, impudoarea limbajului repetitiv, grosolănia șuncoasă a nesimțirii?

Câtă ură demonică și cât de mult zgomot ideologic suportăm!

Claxonul…claxonează în neștire…

Profesorul contemplă, stând pe lada cu unelte, nu știm ce. El e simbolul omului profund, care lucrează cu sufletul…și nu cu mâinile în primul rând.

Soldatul, procurorul și bărbatul cu pălărie de soare vor să rezolve sunetul (ei sunt oamenii muncii, buni la alergat pentru partid), pe când cei doi tineri sunt curioși să vadă ce fac cei trei bărbați la motor. Mai ales Vuica, cel care va și muri la sfârșit…

Claxonul ne-a năucit…

Soldatul îi spune tocmai acum procurorului că s-a blocat claxonul…deși acest lucru era mai mult decât evident, de când, cu toții, erau în mașină.

Procurorul îi spune soldatului să taie contactul. Vuica intervine, le spune ce să facă…dar procurorul îl ironizează, spunând că a devenit acum și inginer de mașini…și îl dă la o parte.

Tinerii, cu alte cuvinte, trebuie să tacă în fața celor mai în vârstă…pentru că ei nu au experiență…deși procurorul nu are habar ce să facă…și pasează, din nou, rezolvarea claxonului pe seama soldatului cu față de tâmpit.

Tânărul pleacă cu gesturi de arierat mintal…și îl vorbește de rău lui Nicu. Înțelegi acest lucru din gesturile și mimica feței sale.

Tinerii par indiferenți față de ceea ce se întâmplă. Așteaptă să nu mai audă claxonul…dar nu fac nimic pentru asta…

Tânăra e în apă, se scaldă. Privește scena care se desfășoară pe mal…și zâmbește a plictis…Se întoarce cu spatele…și la 10. 18 claxonul moare definitiv.

…până la 10. 18 minute! De la 7. 35…până la 10. 18 minute claxon continuu, pe aceeași tonalitate, ceva care te face să închizi filmul.

Tânăra privește spre mal…O, Doamne, doar clinchetul plăcut al apei curgătoare!…Zgomotul produs de om, în concluzie, e idiot ca și nesimțirea care îl provoacă și îl menține în funcțiune.

Trebuie să fii foarte lipsit de poezie și de muzicalitate pentru ca să nu te deranjeze zgomotele asurzitoare.

Tânăra se bucură de apa care o îmbrățișează. Sunet de păsărele…pentru prima dată…ca răsplată pentru cele 3 minute de claxon continuu.

Trupa reconstituirii trece pe pod. Din nou rumoarea populară…Casa…și copacii de deasupra ei. Mica cârciumă se numește Pescăruș.

Fluierăturile mulțimii…despre care vom afla că nu demonstrează împotriva comunismului…ci e spectatoare la un meci de fotbal. Și, după cum și-a dat seama până și milițianul Dumitrescu, tocmai de aceea s-a ales să se facă reconstituirea acum, când mulțimea e ocupată cu fotbalul, pentru ca să nu își bage nasul în reconstituire.

Ajung pe esplanada reconstituirii…în timp ce tânăra prostuță îi privește din apă. Privește fără expresie, prostește…Nu înțelegi dacă e purtată de curiozitate sau, pur și simplu, se pierde în ceea ce vede.

Femeia cu gâscă în brațe (11. 14 minute), în vârstă, complet în negru, privește pierdut…Nu mai vede niciun viitor pentru ea…

Se începe asamblarea aparatelor.

Procurorul nu vrea să bea din berea pusă la rece.

Cârciumarul e servil…iar procurorul prea amabil, vorbindu-i cu dragă

Pentru procuror, aparatul de filmat e o drăcovenie care trebuie să își facă treaba repede…pentru că el se grăbește

Asamblarea durează un sfert de oră, după cuvintele cameramanului. O face fără ajutor…lângă masa de care e rezemat procurorul. Și asta pentru că doar specialistul știe să facă ce trebuie…Mai mulți băgători de seamă…l-ar încurca în munca lui.

Emil Botta, profesorul, cu sticla de bere în mână, rezemat de un postament de fier…privește la cei doi tineri…care stau cu gura căscată…ca să observe cum se bagă filmul în camera de luat vederi.

Iar cameramanul, simțindu-se privit, face din împletirea filmului în aparat o matematică superioară. Adică să nu dai atenție prostului, să nu îl faci să se simtă privit, că va considera că e președintele universului. De fapt, el doar asta așteaptă: o bucurie de-o clipă.

Și cameramanul are ceas la mâna dreaptă. Imaginea e centrată pe manualitatea cameramanului. Chiar și procurorul îl privește cu o oarecare solemnitate, el purtându-se anacronic de la un capăt la altul al filmului. Pentru că atât îmbrăcămintea cât și starea lui e de om care se plimbă prin oraș…și nu reconstituie bătăi între tineri.

Nimic grav până acum…pentru că nimeni nu vorbește profund despre viața de zi cu zi. Nici măcar nu au început să converseze despre ceva anume…

Procurorul se balansează cu scaunul privind la dexteritatea cameramanului…privește apoi spre cei doi tineri…care privesc atent la mâinile cameramanului…stând cu gura căscată…

Pentru doi tineri pasibili de pușcărie…cei doi sunt mult prea aerieni/ nepăsători…Viața le trece printre degete…e o realitate pe care nu o observă…și curiozitatea lor e una conjuncturală.  Se opresc să vadă te miri ce pentru că nu au un plan mai bun în viața lor. Sunt conduși de instinct și fac lucruri la întâmplare.

Din nou centrați pe imaginea camerei de luat vederi (13. 03 minute). Mâini care lucrează…și se aude, iarăși, glas de locomotivă.

Deodată, pe nepusă masă, același cântec românesc la modă: „toate au fost la timpul lor ceva exagerat…”.

Tehnologia se schimbă, vestimentația se schimbă, mentalitatea oamenilor se schimbă…Suntem însă capabili să ținem ritmul cu schimbarea?

Procurorul înjură, murmurat, pe cel care i-a dat drumul, adică pe cârciumar…și îi spune că aici nu facem „panoramă”, adică priveliște pentru toată lumea.

Muzica ia sfârșit…pe a treia concentrare la mâinile cameramanului…Timp pierdut…pentru că în lipsa camerei de luat vederi nimeni nu a făcut nimic.

Minutele, orele, zilele pierdute în gol…cu discuții tovărășești și alte ideologizări…alături de zilele copiilor și ale tinerilor pierdute în bucurii fără sens.

„Să pierdem timpul, tovarăși! Să nu facem ceva serios cu noi și cu viața noastră…”.

Reconstituirea inutilității utopiei [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

13. 2. Reconstituirea inutilității utopiei

[posterul filmului]

Filmul Reconstituirea (1968)[1], în regia lui Lucian Pintilie[2], care ecranizează nuvela, cu același titlu, a lui Horia Pătrașcu, e o mostră de reconstruire nu a unei bătăi banale, între doi tineri și un cârciumar, într-o localitate obscură de munte, ci a stării de spirit a unei epoci, în care românii erau închiși în țarcul comunist și lăsați să reziste.

Acesta a fost motivul pentru care am ales să discutăm acest film în secțiunea de față, pentru că el subliniază, pentru cei care au trăit sau nu au trăit în comunism, niște lucruri definitorii despre starea de spirit de atunci.

Și în intervalul temporal de 1. 39. 04 minute, în alb-negru, România acelor ani țâșnește din detaliile banale ale unei priviri de aproape a unui spațiu foarte redus ca întindere, filmul dând senzația că țara noastră e doar atât cât poate cuprinde un aparat de filmat care se rotește.

După tăcerea în care e prezentat studioul care a făcut filmul (Studioul Cinematografic București, scris fără majuscule), nu vom mai avea parte de o tăcere deplină decât la final, când imaginea se va opri pe fața celui de al doilea tânăr, a celui înalt, a lui Nicu (Vladimir Găitan[3]), care scapă de furia oamenilor.

Și între două tăceri depline avem parte numai de zgomote, insuportabile sau mai plăcute, care reprezintă aerul epocii.

La a patra secundă a filmului apare o imagine de culise (prima imagine a lui): cadrul 254, turnat A2.

Ea este, de fapt, una dintre variantele filmice ale minutului 1. 23. 48, când Vuica (George Mihăiță[4]) se rostogolește și cade (cădere care îi va provoca moartea) cu fața în nămol.

Și reconstituirea începe cu repetarea unui cadru de 4 ori, timp în care se prezintă titlul, actorii și oamenii care au făcut filmul…pentru că repetițiile inutile, sloganurile hiperbolizante și manifestările politice de masă, în care nu credea ideologic aproape nimeni, erau dinamismul epocii.

Întâlnirea cu mâzga, cu repetiția și cu oamenii căzuți la pământ este cel mai nimerit început de discuție despre comunism, pentru că aceasta era situația ideologică a epocii: oamenii trebuiau să privească doar pământul…și să se supună orbește regizorului politic.

Vuica e manevrat regizoral, regizorul, bineînțeles, nu apare în cadru (auzim doar vocea lui), însă cadrul filmic se formează după indicațiile sale.

Al cincilea cadru însă (1. 59 minute) e cu lumină difuză, Vuica înălțându-și mâinile către cei 4 de pe marginea râpei. Nu vom înțelege, decât spre final, că această imagine difuză este expresia privirii sale tulburi, datorită loviturii puternice suferite în zona capului.

Dar, totodată, acest clarobscur al imaginii era expresia ideologică a vremii, pentru că ideologia atee comunistă propunea lucruri cu care oamenii nu erau de acord, pe care nu le doreau.

O discuție despre lucruri vagi, confuze…Și Vuica urcă râpa, în aceeași lumină clarobscură, în care oamenii păreau a fi niște umbre fără chip, și își privește în față prietenul, și asasinul în același timp, într-o tăcere fără explicații, chipul lui Nicu fiind văzut în mod aproximativ, cu ochii unui om bolnav.

Și de la silueta înaltă dar vagă a lui Nicu, luminată din partea dreaptă de lampa milițianului Dumitrescu (Ernest Maftei[5]), aflat într-o ipostază care nu are nimic de-a face cu meseria lui, trecem din viitor în prezent, pironindu-ne privirea pe chelia unui bărbat, care are o rană mare, cicatrizată.

Un sunet scurt…și patru uși care se deschid deodată datorită vântului. Apoi o casă (2. 44 minute) cu trei coșuri, o apă pe lângă ea, un pod…un sunet de locomotivă…după care apar multe linii, care insinuează existența unei gări în apropiere…un cârd de gâște, care stau liniștite…iarăși sunet de locomotivă, o gâscă reacționează…și camera de luat vederi  ne întoarce la chelia inițială (3. 08 minute).

Bărbatul stă cu fața la pământ, are ceas și verighetă, e tuns scurt și în maieu/ maiou…adică e unul de-al nostru, un comunist serios.

Însă, în primă fază, nu intuim că face plajă…ci considerăm că e rănit sau mort.

De la chelia bărbatului la…televizorul deschis (3. 13 minute). O melodie românească la modă…care ne lovește auzul fără să ne așteptăm.

Ea reprezintă primul zgomot frumos produs de om.

Melodia vorbește despre tinerii epocii și despre zgomotul pe care îl produc, tocmai pentru că sunt niște tineri cu moravuri relaxate. Iar televizorul lăsat deschis, care funcționează fără auditoriu, este integrat în film în mod natural, pentru că obiectivul de filmare se poate îndrepta spre orice punct vizibil din apropiere.

Putem să filmăm ce vrem, cu alte cuvinte. Însă, în același timp, imaginea televizorului care funcționează degeaba e și o trimitere la rolul formator pe care trebuie să îl joace televizorul în viața oamenilor.

Un televizor deschis are nevoie de un public. Dacă îl deschizi…trebuie să stai în fața lui. Numai că propaganda comunistă a devenit atât de grețoasă în cele din urmă, încât oamenii nu mai puteau să suporte pe cei care vorbesc degeaba.

Televizorul lăsat de unul singur era un simbol al modului în care poți să spui nu cenzurii comuniste. „Dacă vreți să ne dați doar ce vreți voi, noi vă răspundem prin indiferența noastră”.

Și indiferența față de ideologie însemna orice lucru prin care nu pactizai cu modul în care ei doreau ca tu să trăiești.

Dar, pentru că apare clipul unei melodii la modă, putem înțelege și faptul că televizorul era acceptat ca mediu de ideologizare, pentru că aerul epocii ajungea, prin intermediul lui, pretutindeni în țară.

Pe același fond muzical…pătrundem în pădure, narațiunea vizuală oferindu-ne o privire, pas cu pas, a proximității locului unde se va filma, unde se va reconstitui banalul scandal.

Vedem vântul printre vegetația pădurii…pentru ca imaginea să se comute, la fel de brusc, asupra tinerei în sutien și slip (Ileana Popovici), pregătită pentru baie. Ea ascultă muzică la radio…dar nu oricum…ci cu aparatul la ureche, băgat în ureche…deși melodia umplea toată zona.

E interesant însă de subliniat faptul că melodia de la televizor era prezentă, în același timp, și la radio. Dacă la televizor nu o vedea nimeni…la radio, tânăra (fără nume) o asculta până la surzenie…și încerca să o fredoneze.

 [imaginea cu tânăra ascultând la radio]

Naivă, indiferentă la ce se petrece în jurul ei, abstrasă din peisaj dar curioasă față de ceea ce e nou: aceasta e prima impresie pe care ne-o formăm despre ea.

Gesturile și naivitatea tinerei însă nu par reale. Pentru că încearcă să fie foarte naivă…și să se miște nefiresc.

Numai că la radio, în cântec, se vorbește despre mode trecătoare și despre uitare. Despre faptul că se va uita…ceea ce se petrece acum.

De la tânăra de lângă apă…imaginea se comută deasupra celui întins la soare, moment în care ne lovim de fața lui Dumitrescu, a milițianului, care are țigara aprinsă în colțul gurii.

Melodia nu s-a terminat…

Dumitrescu nu spune nimic în primul cadru. Imaginea coboară spre chelia aflată jos. Bărbatul rănit la cap pare la fel de mort. Auzim primul zgomot al filmului produs de o mulțime de oameni. Nu vedem mulțimea…ci chipul milițianului.

O mașină, un munte, milițianul privește spre mașina dubă, albă, din zare…apoi spre cel de jos…și primul cuvânt al milițianului e: tovarășu (4. 31 minute), spus în cadrul funcțiunii și fără vreun acord firesc cu situația, pentru că bărbatul rănit la cap, care făcea plajă, îi era un apropiat, după cum avem să aflăm mai departe.

Milițianul îl atenționează pe bărbat că o să facă insolație. Bărbatul tace…Nu se uită spre el. Nu se clintește niciun centimetru.

Melodia nu s-a întrerupt de când a început…e subversivă…și nu are nimic de-a face cu ceea ce se petrece aici.

Milițianul nu se lasă: îi spune lu’ tovarășu’, cu o alură fals meditativă, „filosofică”, faptul că e „ca un rac pe spinare” și că are să facă „bășici sub piele”.

Melodia continuă

Din nou rumoarea mulțimii.

Ca și când nu ar fi avut decât acest lucru de făcut…milițianul insistă ca bărbatul să se ridice…pentru că e persoană inteligentă…El trebuie să asculte ce spune milițianul, pentru că altfel „dă de dracu’”, adică se îmbolnăvește.

Pentru că, milițianul (spus în subsidiar), știe mai bine ce îi trebuie unei persoane inteligente decât persoana în cauză.

Bărbatul tace. Milițianul nu se simte ca musca-n lapte.

Bărbatul vorbește…și îi spune că „e chestie de obișnuință” statul lui la soare și că poate sta oricât la soare pentru că are „pigmenții” buni.

Milițianul nu înțelege ce sunt…pigmenții (pielii). Așteaptă detalii ca la interogatoriile sale…însă nu le primește. Văzând că nu le primește…conchide faptul că e bine ca bărbatul să stea la soare.

Statul la soare cu pigmenți buni e ceva care „așa se poate”, dacă știu și organele statului despre particularitățile tale anatomice.

Scoate fumul pe nări…

Un clipocit de apă…și tânăra traversează înot, având hainele și radioul în mâna stângă.

O bătrână, cu o gâscă în poală și cu altele pe lângă ea. Mângâie gâsca pe gât și pene…Un glas de gâscă…vântul…și din nou milițianul Dumitrescu, care până acum a fost punctul central al narațiunii vizuale.

Țigara nu i s-a terminat nici acum…după cum nici cântecul…însă cântecul are și unele întreruperi.

Dumitrescu privește în zare pentru prima dată (6. 01 minute). Imensitatea muntelui…în aceeași zare.Vedem ce vede el.

Și când tânăra face baie la dușul în aer liber și se joacă în apă, muzica atinge din nou cote insuportabile. Aceeași impresie: prea naivă, pusă pe jocuri, pe pierdut timpul…Iar Dumitrescu: un milițian semidoct cu aere de filosof, care nu face nimic din fișa postului ci se bagă mereu în seamă.

Peste muzica dată la maximum…auzim și claxonul locomotivei…Fata face cu mâna călătorilor…Auzul ne este stresat în mod viguros…dar acesta e numai începutul. Când  ți se pare că e prea mult…urmează și mai mult zgomot, insuportabilul la el acasă.

Tânăra se bucură, ca un copil, de dușul de care are parte. Mult prea naivă…

Revine chelia bărbatului…care nu s-a mișcat de jos. Melodia continuă…Tânăra de la duș, într-o fugă prostească, trece prin gâștele femeii, produce zgomot și se aruncă din nou în apa râului.

Facem cunoștință cu o imagine de jos…și nu de sus în jos ca până acum…a spatelui bărbatului cu rană la cap. În sfârșit, își ridică capul, pe muzică, se lovește de patru ori peste ceafă (din nou cifra 4…) și se ridică…

Însă, când se ridică, bărbatul întreabă de cineva (despre procurorul care va veni, și care este interpretat de George Constantin[6]) și schimbă relația dintre el și milițian, milițianul devenind un fel de subaltern al bărbatului cu pigmenții buni.

Bărbatul vorbește părut în dodii, spunându-i milițianului că „aveți noroc cu lumea”, cu „lumea asta dupe-aici”. Doar fetița vine pe aici, spune bărbatul…și lui nu îi mai place meseria de cârciumar…

Milițianul nu prea e bucuros de ce aude…Aruncă restul de țigare. Din nou rumoarea mulțimii…și duba albă

Cârciumarul are bere la rece. Milițianul spune că ziua asta a fost special aleasă (pentru reconstituire)…pentru că „lumea e curioasă, tovarășe, vrea să știe…și dădea buzna” să vadă.

Și când să bea și milițianul o bere…se vede în fundal o mașină, care vine claxonând, produce mult praf pe drumul de țară…dar, mai ales, zgomot.

Un claxon continuu…

Și de la 7. 35 minute…până la…

Mașina are număr de Prahova [PH]…oprește într-o rână, coboară un soldat, vrea să deschidă ușa laterală…nu prea poate…claxonul e neîntrerupt!

Soldatul rămâne în mână cu clanța ușii, de care trăsese în disperare…iar bărbatul în alb, îmbrăcat elegant, procurorul…înțelege tâmpenia soldatului…și coboară, cu mare greutate, pe ușa șoferului, ajutat și salutat de milițian.

Milițianul și soldatul au în cap șapcă militară…iar procurorul pălărie de oraș…se șterge de sudoare cu batista…și îi pronunță, pentru prima dată în film, numele milițianului: „Bine, Dumitrescule, bine!”…

1 2 3 11