In memoriam Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu
Plecarea dintre noi a domnului Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, îndrumătorul nostru doctoral, ne-a luat cu totul prin surprindere. Cu nicio lună înainte de a trece la cele veşnice, când i-am dus ultima variantă a tezei doctorale şi ne-a felicitat pentru munca depusă, bucurându-se că teza noastră a ieşit de asemenea proporţii – peste 600 de pagini – domnia sa ne-a vorbit despre planurile scriitoriceşti la care lucra. Şi, când cineva îşi face planuri de o asemenea anvergură înseamnă că se simte în putere, că se simte prins de dorul de a crea.
Şi unul dintre ele era o carte despre Dimitrie Cantemir, despre care ne-a spus unele amănunte. Dar, totul a luat sfârşit, în plină putere creatoare, ca şi în cazul actorului Ştefan Iordache, deşi, cu puţin timp înainte scosese ultima carte, de proporţii considerabile, pe piaţă.
Va trebui aşadar ca alţii să îi continue munca. Dan Horia Mazilu a lăsat în urmă o contribuţie esenţială în domeniul vast şi încă destul de puţin investigat al literaturii române vechi. Şi ne-a lăsat un patrimoniu spiritual important pentru că era un pasionat al cărţilor româneşti medievale şi un slavist renumit. A iubit cartea veche şi pe scriitorii care au scris-o şi a dorit să scoată la lumină, spre delectarea contemporaneităţii, strălucirea civilizaţiei româneşti vechi, a acelei civilizaţii, despre care, începând cu sec. XIX şi până la noi, se tot repetă că stă…”în negura istoriei”.
Profesorul nostru a încercat însă să demitizeze această afirmaţie ineptă – care are ecou de vreo două veacuri încoace – cum că: civilizaţia şi cultura românească nu au avut geniul scrisului. Însă, cum altfel s-ar fi prezervat în limba română, termeni latini precum carte şi a scrie…dacă poporul acesta nu ar fi avut cărţi şi nu ar fi scris în limba lui în mod neîntrerupt?
Dan Horia Mazilu, în acest sens, ne-a învăţat dimpotrivă, cu multă tenacitate şi dăruire, că poporul român a scris şi şi-a mărturisit dintotdeauna crezul în limba lui şi ne-a rugat să fim atenţi la faptul important, definitoriu pentru noi, cum că, mirabilele catacombe ale literaturii române sunt pline de oase de Sfinţi.
Domnia sa a susţinut de-a lungul vieţii sale academice trei lucruri absolut capitale din perspectiva trecutului şi a viitorului nostru:
1. Literatura română începe în primele secole după Hristos, cu primii scriitori protoromâni: Sfântul Nichita/Niceta de Remesiana, Sfântul Laurenţiu de Novae, Sfântul Dionisie Exiguul, Sfântul Teotim I şi Teotim II ai Tomisului etc.
2. Literatura română cuprinde şi cărţile scrise de români în alte limbi, adică operele Sfântului Neagoe Basarab, ale lui Miron Costin, Petru Cercel, Nicolae Milescu, Gavriil Protul, Stavrinos etc.
3. Arta literară veche, religioasă şi istorică, nu este nici pe departe lipsită de frumuseţe şi strălucire stilistică, ci este caracterizată de o adâncă subtilitate şi de un mare rafinament al cugetării şi al frumuseţii lingvistice şi plastice.
De aceea, pe aceste considerente, cercetătorul român al literaturii române vechi, pe care noi îl evocăm astăzi cu durere şi lacrimi în inimă, este creatorul şi susţinătorul existenţei unui baroc românesc, echivalent cu o efervescenţă stilistică şi plastică a cuvântului scris, dezvoltată în paralel cu stilul arhitectonic românesc. Şi, barocul românesc, despre care domnia sa a scris şi a vorbit este unul armonizat în mod paradoxal cu sobrietatea gândirii religioase ortodoxe.
În ultima întâlnire pe care am avut-o cu domnia sa, de care aminteam la început, l-am perceput ca pe o minte vie, vivace ca întotdeauna. Scriind acum şi gândindu-ne înapoi, în timp, la discuţiile avute cu domnia sa pe când scriam la teza de licenţă, apoi la teza doctorală, îmi dau seama că a fost într-un mod adânc paradoxal în viaţa noastră. Mereu atent, mereu calm, mereu dându-ţi intuiţiile de care aveai nevoie, mereu cu discernământ asupra lucrurilor.
Ultimele cuvinte pe care ni le-a spus au fost acelea că Sfântul Antim Ivireanul a fost un om cu şira spinării neîndoită în faţa nimănui. E un mare adevăr, un adevăr care ne vorbeşte de peste veacuri!
De aceea, pentru profesorul nostru care a trecut la cele veşnice de acum, ne rugăm ca Domnul să îl odihnească în pace, pentru rugăciunile Sfinţilor Săi! Mai ales a acelora dintre Sfinţii români, canonizaţi sau nu încă, pe care domnia sa, în perimetrul literaturii vechi, i-a scos din anonimatul nedrept al istoriei moderne.
Ne luăm rămas bun de la profesorul nostru şi, trebuie să conştientizăm faptul, că cel mai bun omagiu adus domniei sale e să-i continuăm eforturile academice de evidenţiere, la parametrii reali, a istoriei poporului român şi a nestematelor manuscriptice ale literaturii române.
Psa. Drd. Gianina Maria-Cristina Picioruş