Etichetă: Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu

Am recitit de curând un interviu cu Dan Horia Mazilu…și parcă unele cuvinte le-a spus în mod providențial. Cuvinte pe care doresc să le evoc pentru că reprezintă și crezul meu:

„Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot!

De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata”.

Interviul a fost consemnat de Iolanda Malamen și a apărut aici.

Îl reproducem integral mai departe:

„In miez de vara, pe o canicula greu de suportat, m-am intalnit la ziua si ora convenita, in Gradina de Vara de la USR cu profesorul si scriitorul Dan Horia Mazilu. O intalnire al carei mobil a fost, bineinteles, dialogul ce urmeaza.

Timp de aproape doua ore, acest erudit iubitor de veacuri trecute, cunoscator profund de vieti, obiceiuri, sentimente, istorii culturale si morale, izbucniri pasionale, a povestit despre „vechii romani”, carora de multe decenii le-a dedicat toata truda sa intelectuala.

Pe langa cursurile pe care studentii de la Litere le asculta minunandu-se de „cei vechi”, gratie elocintei si imensei informatii pe care profesorul o revarsa cu bucurie, mai sunt cartile scrise de scriitorul Dan Horia Mazilu, minutios, cu rigoarea savantului, despre o lume pe care multi au crezut-o si inca o mai cred (din necunoastere), informa, precara si neconectata la Europa culturala a timpului.

Printre multe revelatii pe care le-ati trait studiind literatura romana veche a fost si aceea de-a fi reperat si detaliat „Barocul romanesc”. Ați fost fascinat sa (re)descoperiti literatura romana veche?

Este o iubire veche, pe care mi-a sadit-o cu multi ani in urma un profesor al meu pe care-l chema Coman – un excelent profesor al acelui liceu, pe atunci „Nicolae Balcescu”, din Pitesti. Acum se numeste din nou „Bratianu”, purtand numele celui care l-a zidit. Acest profesor m-a indemnat spre scrisul romanesc vechi si mi-a mai spus ceva: „Ca sa te poti descurca la literatura romana veche, tu trebuie sa faci slavistica”. L-am ascultat si m-am inscris la slavistica.

Care este principala specializare.

Da, dar ea nu m-a impiedicat, dimpotriva m-a ajutat de-a lungul primilor ani in activitatea de cercetare pe problemele literaturii romane vechi. In ’90, cu intamplarile de atunci era decan la Facultatea de Litere (acum si-a redobindit numele vechi), profesorul Cornea. Exista o singura facultate, inca nu se despartisera limbile straine de limba romana si m-a intrebat: „Nu vrei sa predai literatura romana veche?”. In urma pensionarii lui Ion Rotaru, postul ramasese vacant. Am acceptat cu bucurie.

V-ati ingrijit aceasta veche dragoste.

Da, am avut multa grija de ea. N-am pus-o intr-un colt, n-am parasit-o. Slavist fiind, m-au preocupat probleme de raporturi culturale romano-slave. Este bine ca un literat sa stie si ceva lingvistica. Incet, incet m-am apropiat de marile teme ale scrisului nostru vechi.

De atunci, participati la o mirabila aventura literara. Nu v-a fost usor, bineinteles, sa descifrati atatea nebulozitati, sa le limpeziti, si sa le dati un invelis logic.

Am gasit totul nu usor, fireste, ci treptat, deseori pe dibuite. Am ajuns la concluzia ca aceasta literatura n-a fost slujita, n-a fost servita doar de acei copisti care „transcriau in nestire” (cum se credea), in manastiri diverse „zbornice” pe care nu le intelegeau, ci dimpotriva, mersul ei a fost (pe cat s-a putut in imprejurarile acestea ale locului unde ne-a aruncat Dumnezeu), sincron. Sigur, cu abateri, cu decalaje, dar sincron cu ceea ce s-a petrecut macar in aceasta parte centrala a Europei si mai cu seama in partea ei de Sud-Est, cea de prelungire bizantina-lumea post-bizantina, acel „Bizant dupa Bizant”.

Cum l-a numit Iorga.

Da, foarte frumos. Gasirile acestea au venit cum spuneam, una dupa alta; multe din ele mi le-a prilejuit teza de doctorat, pe care am scris-o sub conducerea unui slavist remarcabil, consumat, bietul profesor Pantelie Olteanu (Dumnezeu sa-l odihneasca!), despre Udriste Nasturel. O figura ale carei dimensiuni nu mi s-au deslusit de la inceput, dar pe masura ce inaintam in cunoasterea lui, imi dadeam seama ca am sosit la intalnirea cu un om care a diriguit, mai din umbra, mai din primul plan, aproape tot ce s-a intamplat in cultura romaneasca, mai precis din Tara Romaneasca, in prima jumatate a veacului al XVII-lea, in timpul lui Matei Basarab.

A fost consilierul lui, logofat de taina, cumnat chiar, pentru ca Matei Basarab era insurat cu Doamna Irina, sora lui Udriste Nasturel. A fost o figura de prima marime, un om cu o pregatire carturareasca remarcabila. Incet, incet, „mi-a spus” ca nu a lucrat anapoda. Multe din elementele pe care el le-a pus la zidirea constructiilor sale, veneau dinspre Apus, dinspre Contrareforma, si mi-am dat seama ca acest om a iubit, a pretuit-o macar. Altfel nu am intelege de ce a tradus din latina in slavona faimoasa carte „De imitatione Christi”.

De ce nu a tradus-o in romaneste?

Pentru ca trebuia sa-i asigure o circulatie cat mai intinsa in acest Rasarit European. Am inteles apoi ca, versurile la stema, versurile acelea heraldice cu care si-a impodobit cartile tiparite de Matei Basarab, aveau un model, si acest model venea prin ucraineni, prin ucrainenii pe care-i diriguia spiritual la ora aceea Petru Movila, conationalul nostru. Veneau din Polonia, iar in Polonia venisera din Apusul Europei, propulsate, aduse acolo de curentul „Baroc”. Iata, cateva modalitati prin care poate fi definita patrunderea acestor idei literare baroce in literatura romana.

Sigur, au fost imprumuturi baroce in literatura romana, sigur de asemenea ca ele au fost imprumuturi numai la inceput, devenind apoi niste cresteri organice, daca ne gandim la Miron Costin cu „Viata Lumii” si cu meditatia lui asupra „sortii nestatornice” si a vremurilor care trec de necontrolat pentru oameni, ajungand stiu eu? pana la Antim Ivireanul, care-si ingaduie intr-o cazanie, intr-o predica, o omilie, o didahie (cum le-a zis el), sa comenteze in chip hermeneutic mobilele de pe stema Tarii Romanesti: sa compare soarele si luna care stau in stanga si in dreapta corbului cruciat, cu cei doi Sfinti Apostoli, al caror post abia l-am sfarsit: Petru si Pavel. In omilia aceea a lui, a facut literatura si inca literatura baroca de cea mai buna calitate.

Sunteti deci ferm convins de aceste semne de literatura baroca in literatura romana.

Sunt convins de existenta acestor semne si, la intrebarea: „Baroc fara Renastere?” care se pune de obicei, as spune: „Nu, Baroc cu Renastere”, insa cu Renastere rasariteana, asa cum s-a intamplat la noi, in aceste locuri si, mai cu seama definita cu ochii la Bizant. Eu, cand ma izbesc de cate o dificultate, cand nu inteleg ceva sau nu stiu ceva, ma duc la Iorga.

Va da infinite raspunsuri?

In chip obligatoriu. Iorga a scris despre toate, chiar daca nu a zabovit mult asupra unui subiect sau altul, macar a fulgurat, a explodat, a stralucit putin si acest lucru e destul. Iorga a spus: din aceasta parte a lumii, unde ne aflam noi, Europa asta, spre care tindem de atata timp, se vede nemaipomenit de bine. Se vede bine prin partea ei de Sud-Est, de aici de la noi, din lumea bizantina si post-bizantina, pentru ca Europa de aici a crescut. Daca nu era Bizantul, nu era Renasterea in Italia, nu erau multe din evolutiile din Apusul Europei.

Mai ales in pictura si muzica.

Fara indoiala. Marturie sunt programele iconografice care au mers la Venetia si s-au intors de acolo usor transformate, occidentalizate, pentru a fi puse pe perete, de pilda, de Constantinos Nahorez si Parvu Mutu in ctitoriile cantacuzinilor. Dar trebuie aceasta rabdare pentru a citi scrisul nostru vechi.

Rabdare pe care nu v-ati pierdut-o de-a lungul anilor.

Am fost fascinat pentru ca acest scris este plin de comori. Din pacate suntem acuma la inceputul celui de-a-l treilea mileniu, si cartile de literatura veche care sunt editate ca lumea pot fi numarate pe degetele de la cele doua maini.

Va rog sa zaboviti mai mult asupra acestor lucruri. Ce puteti spune, Dan Horia Mazilu, despre „Scrisoarea lui Neacsu de Campulung”?

Mi-am dat seama, citind-o de atatea ori, ca am in fata un text al unui om abilitat sa scrie asemenea compuneri. „Scrisoarea” nu era prima epistola pe care Neacsu o scria si, prin urmare, scrisul romanesc, macar in corespondenta privata incepuse cu mult inainte de 1521. Neacsu, cum se stie nu si-a datat scrisoarea. I-a datat-o insa Iorga.
Uitandu-se la evenimentele despre care este vorba in text, a cazut asupra acestui an.

Este controversata data?

Nu, nu! E o datare acceptata, certa. Este anul in care se stingea Neagoe Basarab, care ne-a lasat la Curtea de Arges, in piatra, de departe cea mai formidabila lucrare a Renasterii romanesti, pe hartie scrisa in slavoneste, fiindca a fost aceasta limba de cultura a fost folosita la noi, cum se stie, multa vreme.

Este cel mai important text al Renasterii romanesti?

De departe. Avem acolo definita incercarea tentativa oamenilor de carte de a se desprinde de medievalitate, de a-l redescoperi pe om, sufletul lui, aratand ca acest suflet nu este imobil cum ne invatasera medievalii, ci, dimpotriva se poate misca, insa pe acele trepte fixate de isihasti, si sa duca spre „starea de gratie” in care oamenii pot vorbi cu Dumnezeu. Nu era misticism, era lectia acelui Bizant (pentru ca isihasmul s-a nascut in Bizant), care le-a aratat ziceam, europenilor calea prin care pot iesi dincolo de Evul Mediu si pot intra in timpul Modern. Prin urmare, romanii nu au fost straini de lucrurile acestea, dar ele trebuie cunoscute si apoi talcuite in duhul acestor locuri.

Ati inceput aceasta „investigatie” culturala dintr-un anume nationalism si patriotism? Sau v-ati trezit patimas descoperitor, de trecut, numai din iubire pentru el?

Nationalismul a fost departe de mine; el razbate totusi prin unele cuvinte din cartile pe care le-am scris. Nu puteam fi animat si dominat de acest duh, pentru ca, va spuneam, am inceput ca tanar ce studia limbile straine, adica in cunoasterea celuilalt. Sa te apropii de el, sa-i stii obiceiurile, la ce Dumnezeu se roaga si toate celelalte lucruri…

Trebuie sa te cunosti bine pe tine insuti.

Evident, cunoscandu-te pe tine nu poti fi decat la o distanta prudenta de sentimentele acelea exacerbate care fac dintr-o comunitate sau dintr-un individ, un soi de „buric al pamantului”, inalienabil. Nu, incet insa, in mintea mea, un soi de mandrie s-a nascut pentru cei vechi ai nostri, mai ales cand le-am cunoscut performantele. Cand am inceput sa simt ca pot percepe aceste performante care nu sunt de ici de colo, nu sunt oarecare, am devenit mandru.

Sa ne gandim numai la Dimitrie Cantemir…

Tocmai. Nici nu poate avea literatura baroca europeana, un alt varf mai splendid ca el! Am ajuns la concluzia ca textele noastre vechi trebuie recitite. „Recitind literatura romana veche”, se cheama o carte a mea, la care tin foarte mult. Ea a aparut din pacate in trei volume (este o lucrare masiva) si vreau sa o retiparesc acum intr-un singur volum, daca se va putea si daca voi gasi intelegerea unei edituri. A aparut la editura Universitatii, fiindca a crescut din cursurile tinute studentilor, iar editura este in afara retelelor de difuzare, cartile vanzandu-se doar in holul Facultatii de Istorie, la stand. Cine le vede acolo si le cumpara, bine. Cine nu, asta e.

Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot! De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata.

La indemana lor sunt alte instrumente cu care pot intra in text. Ei au acum pe mentalisti (istoricii mentalitatilor), care le indica alte cai de patrundere. Pe imagologi , pe multi, multi altii care au nascocit aceste discipline. Ei au ambitia sa le spuna chiar stiinte. Poate sunt. Ele ii ajuta pe cercetatori sa desfoaie altfel textul si sa-l infatiseze altfel cititorului. Din acest punct de vedere, privite, ele sunt veritabile tezaure.

Sunteti printre cei care sustin ca cei vechi stiau multa carte.

Nu poti ajunge la alta incheiere, daca citesti un rand de Miron Costin: „…dat-a Bunul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea”… E in latineste ce spunea Miron Costin aici, dar e pus in romaneste, pastrand absolut toate elementele… acelui. Asta inseamna ani lungi de studiu, ani multi de carte. Costin a invatat intr-un colegiu iezuit, din Bar, unde a facut probabil primele trei clase.

Atunci, clasa nu insemna un an. Clasa de retorica avea trei ani. Primul an se numea infima, al doilea media, al treilea suprema sau sintactica. La sfarsitul acestor trei ani de gramatica, „spudeul”, cum se numea elevul, studentul unui asemenea colegiu, trebuia sa scrie curent in limba latina. Abia apoi trecea in clasa de retorica ce putea sa tina si ea un an sau doi. La urma, pe cei inscrisi la Bar ii astepta clasa de dialectica ce se numea pe vremea veche, logica. Era o introducere in filozofie, in stiinta aceasta a gandirii coerente.

Altfel il privim pe un absolvent al unei asemenea scoli. De curand, examenul de definitivat (vorbesc numai de limba romana), a aratat ca profesorii s-au umplut de note catastrofale, nereusind decat cu mici exceptii sa-l treaca. Mai putem vorbi de latina, de greaca, de logica, de retorica? Fenomenul se repeta. Anul trecut s-a intamplat la fel. Profesorii n-au izbutit sa treaca de examenul de titularizare. Profesori care sunt fostii studenti de la Litere. Profesori care sunt de altfel, absolventii nostri. Da, din nefericire sunt studentii cu care noi am lucrat in facultati.

Ceea ce faceti, Dan Horia Mazilu, cercetarea minutioasa, acribia cu care studiati, nu v-au dat cateodata sentimentul ca vorbiti si scrieti intr-un anume gol?

N-am fost departe uneori, de acest sentiment al zadarniciei. Am incercat insa, sa aflu, sa gasesc solutii spre a ma indeparta de el si solutiile acestea au stat tot in niste vorbe care aveau la inceputuri prefixul „re”: recitire, reinterpretare, refolosire. In timpul asta ati publicat cateva carti importante.

Pentru cativa ani (nu stiu cat va dura perioada asta), m-am indepartat oarecum de telurile mele prime si am scris niste carti care pot fi asezate si pe alte rafturi ale exegeticii romanesti. Pe cel al istoriei mentalitatilor, pe cel al istoriei vietii private, al imagologiei, pe cel al istoriei femeilor, daca ma gandesc la cartea la care lucrez acum. Gaura in cer nu am facut, mi-am luat tot fisele mele de literatura veche, le-am intors putin pe partea cealalta. Am incercat sa scriu niste carti care (n-as spune spre surpriza mea), ci spre placerea mea, s-au vandut. „Istoria blestemului” este una din ele.

Am scris-o mai mult din suparare. Imi trebuia in momentele acelea ceva despre negativ. M-am invartit printre cartile invatatilor nostri si n-am gasit asa ceva. M-am hotarat s-o scriu eu. Acuma, fireste as fi scris-o altfel. Pentru o vreme (nu prea lunga), cartea m-a facut cunoscut. Cand ma intalneam cu cineva in vreun cerc, imediat se spunea: „A, Mazilu, cel cu „Blestemul”. „Dar, am scris si lucruri mai interesante”, replicam. „Nu, asta mi-a placut mie”, mi se raspundea.

Am scris imagologie, incercand sa-i vad pe cei vechi in raport cu cei aflati in apropierea lor: „Noi, despre ceilalti” sau cealalta carte: „Noi, printre ceilalti”, lucrari in care vechile texte incercau sa fie valorificate din alte unghiuri de vedere. Am scris o carte despre viata privata a celor din elitele sociale: „Voievodul dincolo de Sala Tronului”, in care am incercat sa vad ce facea Voda cand nu sedea in Sala Divanului si nu conducea tara, ci se afla la bucatarie, la toaleta chiar, in dormitor, in drum spre cimitir sau in alte parti si imprejurari. Am ajuns si la „Lege si faradelege in lumea romaneasca veche”. Vorbesc imediat despre ea.

Lucrez acum la un fel de adunare de istorii despre vaduve. Mi s-a parut ca acest grup mahnit, indurerat, grup in negru al femeilor, a fost usor nedreptatit in lucrarile de istorie a femeilor si am vrut sa indrept aceasta lipsa de atentie.

Dan Horia Mazilu, citim cu mare interes traduceri ale unor carti care seamana mult cu recuperarile fascinante si avizate pe care le faceti. Sunt carti care aduc la lumina veacuri indepartate, carti de initiere intr-un timp de cele mai multe ori greu de descifrat. Credeti ca, odata traduse in alte limbi, cartile pe care le scrieti, n-ar interesa? Nu este necunoasterea lor o pierdere culturala?

Poate ar trebui facut mai mult in aceasta privinta. Cred ca si noi suntem de vina. La un moment dat, cei de la „Polirom” mi-au spus ca apusenii erau interesati de traducerea „Istoriei blestemului”. A murit ideea. Nu am mai auzit nicio consoana spusa despre asta. N-am dezertat, am continuat sa-mi indrum condeiul spre asemenea lucrari, si am ajuns la „Lege si faradelege…”, cartea de care ati amintit. Aproape in chip natural am ajuns la ea.

O lectura fascinanta, pasionanta. E o carte care ne arata iarasi, la fel ca „Ceilalti din jurul nostru”, pe romanii din veacul de mijloc, condusi cam de aceleasi idei guvernante, avand cam aceleasi deprinderi ca si contemporanii lor de prin alte parti ale continentului. Este o carte despre violenta. Pe scurt, am incercat o carte despre violenta. Nu este ea mereu declarata, dar e imprastiata prin carte. O violenta de care omul nu scapa nici azi si n-a scapat nici atunci. Doar formele sunt altele. Ea ne inconjoara, ne apasa; sa ne gandim numai la ceea ce se intampla acum in toata lumea! E destul, ca sa nu ma indoiesc de dreptatea spuselor mele. Conta viata mai putin atunci, ca astazi?

S-ar putea, sa fie un unghi de analiza profitabil. Cred insa, ca maniera in care erau facute rafuielile, inimicitiile sau problemele conflictuale, era mult mai directa. Se ajungea atunci la rezolvarile pe care le stim. Nu pentru a edulcora, ci pentru a incerca o comunicare cu codul ideologic dominant, am asezat sectiunile din acea carte sub niste titluri luate din cele „Zece porunci”, care l-au indrumat sau au incercat sa-l indrume pe om catre o viata morala, vreme indelungata. O sectiune importanta se cheama: „Sa nu furi!”, a doua „Sa nu ucizi!”, iar a treia „Sa nu fii desfranat!”.

Trei sectiuni asezate intre niste pagini despre tentativele de a instaura legea: legea bisericii intai, apoi legea statului, tentative de-a instaura ordinea, niciodata reusite. Acea ordine dupa care umblau si care a insemnat mult pentru medievalitate, dar care nu au fost niciodata castigata, atinsa. In toate cele trei sectiuni de care spuneam, e vorba de fapt despre violenta. Suprimarea vietilor intra intr-o practica cotidiana.

Cititorul va vedea ca acord destul spatiu intre cei aflati in fruntea statului, adica dintre voievozi si supusii lor, mai cu seama dintre voievozi si boieri. Desfranarea, sexualitatea exacerbata aveau de foarte multe ori la temelie aceeasi violenta. Nu ma refer numai la viol, ci si la alte forme de calcare a regulilor de convietuire.

Vorbiti adesea despre eforturile Bisericii de-a opri aceasta continua violenta.

M-am aplecat e adevarat, de multe ori in paginile acestei carti asupra eforturilor Bisericii, de a stavili cumva, de a frana, de a calma pe cat se poate climatul, dar am fost nevoit sa constat ineficienta acestor eforturi. Aproape niciodata, poruncile institutiei care ideologic indruma si domina catre cai guvernate de morala, n-au fost incununate de succes. Oamenii atunci, ca si acum, gaseau modalitati de-a eluda poruncile, gaseau mijloace de-a se impaca cu sine si cu Cel pe care-L recunosteau drept stapan absolut, zidind o biserica, facand o donatie, infiind un prunc fara parinti s.a.m.d.

Toate lucrurile acestea sunt niste portite care pot fi folosite, prin care se poate patrunde in mental. In mentalitatea romaneasca medievala, care este o mentalitate europeana. Se poate patrunde spre acel palier adanc, unde zac marile deprinderi, cele care ne guverneaza existenta si care se schimba foarte greu.

Pentru mine, cat de cat informat in legatura cu lucrarile mentalistilor francezi, toate astea mi-au fost sugerate si insusite riguros, de regretatul Alexandru Dutu, prin cartile lui de dinainte de ’89, care sunt lucrari remarcabile. Stiind lucrurile acestea, clamarile de dupa ’90: „Schimbam mentalitatea!”, imi starneau zambete, pe care nu ma cazneam sa le explic, pentru ca nu era momentul. In profunzime, cum spuneam, schimbarile se produc foarte greu.

In care din veacurile trecute romanesti, v-ar fi placut sa traiti?

In vremea lui Brancoveanu, cu siguranta.

Inseamna ca v-ar fi durut foarte mult, cumplitul lui destin.

Fara discutie! Eu ma gandesc insa la un timp al lui Brancoveanu, aflat pana in ziua de Sfanta Marie a anului 1714, cand capul Slavitului si capetele copiiilor lui cad la Istanbul. Ma gandesc la timpul de pana atunci, la cei 26 de ani ai domniei, pe care Iorga, iarasi Iorga, i-a numit: „Monarhia culturala romaneasca”. Se ridicau palate si lacase de inchinaciune, a aparut prima noastra Cale Regala, de la Curtea Domneasca prin Mogosoaia, prin Targoviste si inapoi, a aparut prima noastra universitate in 1694, careia i-a facut Stolnicul programul de studii, si acest program, n-am nicio indoiala ca semana cu programul de la Padova, chiar daca era servit de profesori greci. Brancoveanu a adus toata floarea savanteriei din Levant.

L-a adus aici pe Sevastos Kiminitis cel din Trebizonda, pe Marco Porfiropoulus, Ioan Comnen, tot ce era mai glorios in materie de gand, de idee, in lumea post-bizantina. Erau adusi de Brancoveanu, pe bani grei. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, fiindca Stolnicul si-a inceput „Istoria Tarii Romanesti”. A inceput-o probabil, cand pe Tron era ambitiosul lui frate Serban, cel care se visa imparat al Bizantului.

Imaginati-va, ce inseamna ca, un Voievod de la Bucuresti, din coltul asta amarat de Europa, sa se doreasca pe Tronul Bazileilor din Constantinopole! Ambitiile lui erau pe de alta parte indreptatite: Cantacuzinii sustineau, si nu fara dreptate, ca sunt coboratori din Ioan al VI-lea Cantacuzin, imparatul bizantin din veacul al XIV-lea. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, pentru ca atunci au scris marii nostri cronicari munteni. Cel nenumit al Cantacuzinilor, pe care Iorga, uitandu-se cum avea el obiceiul prin epoca, dupa unul care stia carte si se putea potrivi cu situatia data, a ajuns la concluzia ca este Stoica Ludescu. El chiar spune in cronica: „Am fost sluga batrana in casa Cantacuzinilor”, facandu-ne sa-i dam dreptate lui Iorga.

Atunci a scris Radu Greceanu, cel care a indeplinit porunca Voievodului si in 1693 s-a apucat sa scrie istoria domniei maritului Principe, instituind pentru prima data la noi, un lucru pe care-l gasesti rar si in literatura europeana: instituirea unui timp interior. Uitati-va din curiozitate la Cronica si veti constata, ca Radu Greceanu nu numara anii de la Facere sau de la Nasterea Mantuitorului, cum era obiceiul pe-atunci, ci de la urcarea pe Tron al Lui Brancoveanu. „In primul an al domniei Tale”, „In al doilea an al domniei Tale”…s.a.m.d.

Un timp dinastic, un timp interior, un timp al acestui Voievod, neatent la curgerea vectoriala a timpului, era o vreme suficienta pentru ceea ce ea adapostea. Un timp in care a scris si anonimul Brancovenesc, poate cel mai talentat dintre cronicarii munteni. O vreme in care lucrau nu mai putin de sase tipografii in Tara Romaneasca, toate cu banii lui Voda.

O vreme in care Brancoveanu a construit intr-o aripa a Palatului Domnesc niste incaperi, in care dupa cum graieste o inscriptie de atunci, acolo trebuia sa fie „Biblioteca de suflet folositoare”. Vroia Brancoveanu sa infiinteze nici mai mult nici mai putin decat un depozit national; fiecare din tipografiile sale avea obligatia sa trimita doua exemplare din fiecare carte tiparita la Hurezi si sa constituie acest depozit al natiei.

E o vreme splendida, o vreme pe care nu o putem numi insa exceptionala, in sensul de exceptie, de aratare nemaipomenita, pentru ca, dincolo de Milcov il avem pe Cantemir. In 1711 Cantemir a fugit la rusi, si, pe Tronul de la Iasi , dupa infrangerea de la Stanilesti, a venit Nicolae Mavrocordat. In 1716, Stefan Cantacuzino si taica-sau, Marele Stolnic, au cazut rapusi la Constantinopol si pe Tronul Tarii Romanesti sa vina acelasi Nicolae Mavrocordat, caruia i-a fost dat sa inceapa domniile fanariote si in Moldova si in Tara Romaneasca si aceste domnii fanariote vor tine un veac si mai bine.

Negati aceasta perioada din istoria Romaniei?

Departe de mine gandul de-a le boscorodi. Nu sunt in tabara celor care cred, cum s-a spus la noi ca veacul fanariot a fost „un veac al intunericului”. Prostie mai mare, nu exista. A fost un veac in care pe acest pamant a venit multa carte, e adevarat in greceste, a venit multa stiinta, au venit ideile Luminilor pentru Tara Romaneasca si Moldova prin aceleasi carti grecesti ale fanariotilor, dar programele pe care le facusera „din cutite si pahara” printul Cantemir si printul Brancoveanu, se prabusisera. Romanitatea a trebuit sa o ia de la capat. Ganditi-va doar la ce inseamna pentru literatura noastra, „Istoria Ieroglifica”!

Ei, „Istoria Ieroglifica „a stat ascunsa intr-o lada, pana tarziu. In ea, limbajul epic romanesc era construit. Construit, ma rog, in felul lui Cantemir, putin savant, putin latinizant, dar era. Romanii nu l-au stiut. La fel s-a intamplat peste un veac si ceva cu „Tiganiada” lui Budai-Deleanu. Si ea ascunsa mult timp. A stat in lazile armenilor de la Lvov, pana tarziu, cand Gheorghe Asachi a reusit sa o aduca cu bani multi in tara. In „Tiganiada, limbajul epic romanesc era a doua oara constituit si romanii iarasi nu l-au stiut. Au fost nevoiti sa-l astepte pe Eminescu, sa scrie ca el. Departe de mine gandul ca e un pacat sa scrii ca Eminescu, dar cat timp s-a pierdut!

Sunteti un autor de carti, ce seduc intens cititorul, ii starnesc curiozitatea intelectuala..
Nu vreau sa fiu invinuit de pacatul trufiei, care, dupa cum se stie, este unul grav. Cu el incepea „Septenarul”, cele sapte pacate capitale. Antim ii zice intr-un rand trufie, altundeva uita si-i spune mandrie, dar e acelasi lucru. Abia dupa trufie vin: iubirea de arginti si celelalte deraieri de la norma.

Incheiem dialogul cu trufia. Randul viitor vom vorbi despre iubirea de arginti. Acum, va rog, sa va trufiti!

Imi ingadui sa ma trufesc, pentru ca mica mea trufie sta pe multi ani, petrecuti aici, aproape de locul in care ne aflam (Dan Horia Mazilu, arata cu mana inspre Academia Romana), unul dintre cele mai pretioase documente ale mersului gandului romanesc prin timp, adica hrisoavele si manuscrisele de la Biblioteca Academiei. Cum spuneam si mai inainte, ele trebuie citite odata si inca odata, pentru ca sunt pline de surprize, de lucruri care nu ne pot decat imbogati, umplandu-ne sufletul de mandrie.

Erau buni cei vechi ai nostri! Performanti, invatati, scoliti. Au facut, cat au fost de grele vremurile, scoli, scolisoare, scolite, pe unde s-a putut: in pridvoare bisericesti, la umbra copacilor… Oriunde se putea adaposti dascalul cu cei cativa ucenici ai lui, se invata carte. O obsesie mea a fost sa-i scot de sub incidenta acelui calificativ nenorocit: „umili” sau „modesti”. Erau departe acei oameni de „a copia in prostie” niste carti neintelese; cartile pe care le copiau, sa ne gandim la Ioan Hrisostomul, la Vasile Cel Mare, erau carti grele de filozofie pe care nu le puteau copia mecanic”.