Cuvinte pentru mine

Am recitit de curând un interviu cu Dan Horia Mazilu…și parcă unele cuvinte le-a spus în mod providențial. Cuvinte pe care doresc să le evoc pentru că reprezintă și crezul meu:

„Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot!

De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata”.

Interviul a fost consemnat de Iolanda Malamen și a apărut aici.

Îl reproducem integral mai departe:

„In miez de vara, pe o canicula greu de suportat, m-am intalnit la ziua si ora convenita, in Gradina de Vara de la USR cu profesorul si scriitorul Dan Horia Mazilu. O intalnire al carei mobil a fost, bineinteles, dialogul ce urmeaza.

Timp de aproape doua ore, acest erudit iubitor de veacuri trecute, cunoscator profund de vieti, obiceiuri, sentimente, istorii culturale si morale, izbucniri pasionale, a povestit despre „vechii romani”, carora de multe decenii le-a dedicat toata truda sa intelectuala.

Pe langa cursurile pe care studentii de la Litere le asculta minunandu-se de „cei vechi”, gratie elocintei si imensei informatii pe care profesorul o revarsa cu bucurie, mai sunt cartile scrise de scriitorul Dan Horia Mazilu, minutios, cu rigoarea savantului, despre o lume pe care multi au crezut-o si inca o mai cred (din necunoastere), informa, precara si neconectata la Europa culturala a timpului.

Printre multe revelatii pe care le-ati trait studiind literatura romana veche a fost si aceea de-a fi reperat si detaliat „Barocul romanesc”. Ați fost fascinat sa (re)descoperiti literatura romana veche?

Este o iubire veche, pe care mi-a sadit-o cu multi ani in urma un profesor al meu pe care-l chema Coman – un excelent profesor al acelui liceu, pe atunci „Nicolae Balcescu”, din Pitesti. Acum se numeste din nou „Bratianu”, purtand numele celui care l-a zidit. Acest profesor m-a indemnat spre scrisul romanesc vechi si mi-a mai spus ceva: „Ca sa te poti descurca la literatura romana veche, tu trebuie sa faci slavistica”. L-am ascultat si m-am inscris la slavistica.

Care este principala specializare.

Da, dar ea nu m-a impiedicat, dimpotriva m-a ajutat de-a lungul primilor ani in activitatea de cercetare pe problemele literaturii romane vechi. In ’90, cu intamplarile de atunci era decan la Facultatea de Litere (acum si-a redobindit numele vechi), profesorul Cornea. Exista o singura facultate, inca nu se despartisera limbile straine de limba romana si m-a intrebat: „Nu vrei sa predai literatura romana veche?”. In urma pensionarii lui Ion Rotaru, postul ramasese vacant. Am acceptat cu bucurie.

V-ati ingrijit aceasta veche dragoste.

Da, am avut multa grija de ea. N-am pus-o intr-un colt, n-am parasit-o. Slavist fiind, m-au preocupat probleme de raporturi culturale romano-slave. Este bine ca un literat sa stie si ceva lingvistica. Incet, incet m-am apropiat de marile teme ale scrisului nostru vechi.

De atunci, participati la o mirabila aventura literara. Nu v-a fost usor, bineinteles, sa descifrati atatea nebulozitati, sa le limpeziti, si sa le dati un invelis logic.

Am gasit totul nu usor, fireste, ci treptat, deseori pe dibuite. Am ajuns la concluzia ca aceasta literatura n-a fost slujita, n-a fost servita doar de acei copisti care „transcriau in nestire” (cum se credea), in manastiri diverse „zbornice” pe care nu le intelegeau, ci dimpotriva, mersul ei a fost (pe cat s-a putut in imprejurarile acestea ale locului unde ne-a aruncat Dumnezeu), sincron. Sigur, cu abateri, cu decalaje, dar sincron cu ceea ce s-a petrecut macar in aceasta parte centrala a Europei si mai cu seama in partea ei de Sud-Est, cea de prelungire bizantina-lumea post-bizantina, acel „Bizant dupa Bizant”.

Cum l-a numit Iorga.

Da, foarte frumos. Gasirile acestea au venit cum spuneam, una dupa alta; multe din ele mi le-a prilejuit teza de doctorat, pe care am scris-o sub conducerea unui slavist remarcabil, consumat, bietul profesor Pantelie Olteanu (Dumnezeu sa-l odihneasca!), despre Udriste Nasturel. O figura ale carei dimensiuni nu mi s-au deslusit de la inceput, dar pe masura ce inaintam in cunoasterea lui, imi dadeam seama ca am sosit la intalnirea cu un om care a diriguit, mai din umbra, mai din primul plan, aproape tot ce s-a intamplat in cultura romaneasca, mai precis din Tara Romaneasca, in prima jumatate a veacului al XVII-lea, in timpul lui Matei Basarab.

A fost consilierul lui, logofat de taina, cumnat chiar, pentru ca Matei Basarab era insurat cu Doamna Irina, sora lui Udriste Nasturel. A fost o figura de prima marime, un om cu o pregatire carturareasca remarcabila. Incet, incet, „mi-a spus” ca nu a lucrat anapoda. Multe din elementele pe care el le-a pus la zidirea constructiilor sale, veneau dinspre Apus, dinspre Contrareforma, si mi-am dat seama ca acest om a iubit, a pretuit-o macar. Altfel nu am intelege de ce a tradus din latina in slavona faimoasa carte „De imitatione Christi”.

De ce nu a tradus-o in romaneste?

Pentru ca trebuia sa-i asigure o circulatie cat mai intinsa in acest Rasarit European. Am inteles apoi ca, versurile la stema, versurile acelea heraldice cu care si-a impodobit cartile tiparite de Matei Basarab, aveau un model, si acest model venea prin ucraineni, prin ucrainenii pe care-i diriguia spiritual la ora aceea Petru Movila, conationalul nostru. Veneau din Polonia, iar in Polonia venisera din Apusul Europei, propulsate, aduse acolo de curentul „Baroc”. Iata, cateva modalitati prin care poate fi definita patrunderea acestor idei literare baroce in literatura romana.

Sigur, au fost imprumuturi baroce in literatura romana, sigur de asemenea ca ele au fost imprumuturi numai la inceput, devenind apoi niste cresteri organice, daca ne gandim la Miron Costin cu „Viata Lumii” si cu meditatia lui asupra „sortii nestatornice” si a vremurilor care trec de necontrolat pentru oameni, ajungand stiu eu? pana la Antim Ivireanul, care-si ingaduie intr-o cazanie, intr-o predica, o omilie, o didahie (cum le-a zis el), sa comenteze in chip hermeneutic mobilele de pe stema Tarii Romanesti: sa compare soarele si luna care stau in stanga si in dreapta corbului cruciat, cu cei doi Sfinti Apostoli, al caror post abia l-am sfarsit: Petru si Pavel. In omilia aceea a lui, a facut literatura si inca literatura baroca de cea mai buna calitate.

Sunteti deci ferm convins de aceste semne de literatura baroca in literatura romana.

Sunt convins de existenta acestor semne si, la intrebarea: „Baroc fara Renastere?” care se pune de obicei, as spune: „Nu, Baroc cu Renastere”, insa cu Renastere rasariteana, asa cum s-a intamplat la noi, in aceste locuri si, mai cu seama definita cu ochii la Bizant. Eu, cand ma izbesc de cate o dificultate, cand nu inteleg ceva sau nu stiu ceva, ma duc la Iorga.

Va da infinite raspunsuri?

In chip obligatoriu. Iorga a scris despre toate, chiar daca nu a zabovit mult asupra unui subiect sau altul, macar a fulgurat, a explodat, a stralucit putin si acest lucru e destul. Iorga a spus: din aceasta parte a lumii, unde ne aflam noi, Europa asta, spre care tindem de atata timp, se vede nemaipomenit de bine. Se vede bine prin partea ei de Sud-Est, de aici de la noi, din lumea bizantina si post-bizantina, pentru ca Europa de aici a crescut. Daca nu era Bizantul, nu era Renasterea in Italia, nu erau multe din evolutiile din Apusul Europei.

Mai ales in pictura si muzica.

Fara indoiala. Marturie sunt programele iconografice care au mers la Venetia si s-au intors de acolo usor transformate, occidentalizate, pentru a fi puse pe perete, de pilda, de Constantinos Nahorez si Parvu Mutu in ctitoriile cantacuzinilor. Dar trebuie aceasta rabdare pentru a citi scrisul nostru vechi.

Rabdare pe care nu v-ati pierdut-o de-a lungul anilor.

Am fost fascinat pentru ca acest scris este plin de comori. Din pacate suntem acuma la inceputul celui de-a-l treilea mileniu, si cartile de literatura veche care sunt editate ca lumea pot fi numarate pe degetele de la cele doua maini.

Va rog sa zaboviti mai mult asupra acestor lucruri. Ce puteti spune, Dan Horia Mazilu, despre „Scrisoarea lui Neacsu de Campulung”?

Mi-am dat seama, citind-o de atatea ori, ca am in fata un text al unui om abilitat sa scrie asemenea compuneri. „Scrisoarea” nu era prima epistola pe care Neacsu o scria si, prin urmare, scrisul romanesc, macar in corespondenta privata incepuse cu mult inainte de 1521. Neacsu, cum se stie nu si-a datat scrisoarea. I-a datat-o insa Iorga.
Uitandu-se la evenimentele despre care este vorba in text, a cazut asupra acestui an.

Este controversata data?

Nu, nu! E o datare acceptata, certa. Este anul in care se stingea Neagoe Basarab, care ne-a lasat la Curtea de Arges, in piatra, de departe cea mai formidabila lucrare a Renasterii romanesti, pe hartie scrisa in slavoneste, fiindca a fost aceasta limba de cultura a fost folosita la noi, cum se stie, multa vreme.

Este cel mai important text al Renasterii romanesti?

De departe. Avem acolo definita incercarea tentativa oamenilor de carte de a se desprinde de medievalitate, de a-l redescoperi pe om, sufletul lui, aratand ca acest suflet nu este imobil cum ne invatasera medievalii, ci, dimpotriva se poate misca, insa pe acele trepte fixate de isihasti, si sa duca spre „starea de gratie” in care oamenii pot vorbi cu Dumnezeu. Nu era misticism, era lectia acelui Bizant (pentru ca isihasmul s-a nascut in Bizant), care le-a aratat ziceam, europenilor calea prin care pot iesi dincolo de Evul Mediu si pot intra in timpul Modern. Prin urmare, romanii nu au fost straini de lucrurile acestea, dar ele trebuie cunoscute si apoi talcuite in duhul acestor locuri.

Ati inceput aceasta „investigatie” culturala dintr-un anume nationalism si patriotism? Sau v-ati trezit patimas descoperitor, de trecut, numai din iubire pentru el?

Nationalismul a fost departe de mine; el razbate totusi prin unele cuvinte din cartile pe care le-am scris. Nu puteam fi animat si dominat de acest duh, pentru ca, va spuneam, am inceput ca tanar ce studia limbile straine, adica in cunoasterea celuilalt. Sa te apropii de el, sa-i stii obiceiurile, la ce Dumnezeu se roaga si toate celelalte lucruri…

Trebuie sa te cunosti bine pe tine insuti.

Evident, cunoscandu-te pe tine nu poti fi decat la o distanta prudenta de sentimentele acelea exacerbate care fac dintr-o comunitate sau dintr-un individ, un soi de „buric al pamantului”, inalienabil. Nu, incet insa, in mintea mea, un soi de mandrie s-a nascut pentru cei vechi ai nostri, mai ales cand le-am cunoscut performantele. Cand am inceput sa simt ca pot percepe aceste performante care nu sunt de ici de colo, nu sunt oarecare, am devenit mandru.

Sa ne gandim numai la Dimitrie Cantemir…

Tocmai. Nici nu poate avea literatura baroca europeana, un alt varf mai splendid ca el! Am ajuns la concluzia ca textele noastre vechi trebuie recitite. „Recitind literatura romana veche”, se cheama o carte a mea, la care tin foarte mult. Ea a aparut din pacate in trei volume (este o lucrare masiva) si vreau sa o retiparesc acum intr-un singur volum, daca se va putea si daca voi gasi intelegerea unei edituri. A aparut la editura Universitatii, fiindca a crescut din cursurile tinute studentilor, iar editura este in afara retelelor de difuzare, cartile vanzandu-se doar in holul Facultatii de Istorie, la stand. Cine le vede acolo si le cumpara, bine. Cine nu, asta e.

Ideea recitirii textelor vechi mi se pare obligatorie si asta nu numai pentru scrisul vechi. Trebuie recitit tot! De altfel, am convingerea ca este o datorie a tuturor generatiilor: a mea, a celor care vin, pentru ca ochii fiecarei generatii sunt altfel, mai curati pe masura ce ne indreptam catre cei tineri. Mai ales ca cercetarea le este mult usurata.

La indemana lor sunt alte instrumente cu care pot intra in text. Ei au acum pe mentalisti (istoricii mentalitatilor), care le indica alte cai de patrundere. Pe imagologi , pe multi, multi altii care au nascocit aceste discipline. Ei au ambitia sa le spuna chiar stiinte. Poate sunt. Ele ii ajuta pe cercetatori sa desfoaie altfel textul si sa-l infatiseze altfel cititorului. Din acest punct de vedere, privite, ele sunt veritabile tezaure.

Sunteti printre cei care sustin ca cei vechi stiau multa carte.

Nu poti ajunge la alta incheiere, daca citesti un rand de Miron Costin: „…dat-a Bunul Dumnezeu iscusita oglinda mintii omenesti, scrisoarea”… E in latineste ce spunea Miron Costin aici, dar e pus in romaneste, pastrand absolut toate elementele… acelui. Asta inseamna ani lungi de studiu, ani multi de carte. Costin a invatat intr-un colegiu iezuit, din Bar, unde a facut probabil primele trei clase.

Atunci, clasa nu insemna un an. Clasa de retorica avea trei ani. Primul an se numea infima, al doilea media, al treilea suprema sau sintactica. La sfarsitul acestor trei ani de gramatica, „spudeul”, cum se numea elevul, studentul unui asemenea colegiu, trebuia sa scrie curent in limba latina. Abia apoi trecea in clasa de retorica ce putea sa tina si ea un an sau doi. La urma, pe cei inscrisi la Bar ii astepta clasa de dialectica ce se numea pe vremea veche, logica. Era o introducere in filozofie, in stiinta aceasta a gandirii coerente.

Altfel il privim pe un absolvent al unei asemenea scoli. De curand, examenul de definitivat (vorbesc numai de limba romana), a aratat ca profesorii s-au umplut de note catastrofale, nereusind decat cu mici exceptii sa-l treaca. Mai putem vorbi de latina, de greaca, de logica, de retorica? Fenomenul se repeta. Anul trecut s-a intamplat la fel. Profesorii n-au izbutit sa treaca de examenul de titularizare. Profesori care sunt fostii studenti de la Litere. Profesori care sunt de altfel, absolventii nostri. Da, din nefericire sunt studentii cu care noi am lucrat in facultati.

Ceea ce faceti, Dan Horia Mazilu, cercetarea minutioasa, acribia cu care studiati, nu v-au dat cateodata sentimentul ca vorbiti si scrieti intr-un anume gol?

N-am fost departe uneori, de acest sentiment al zadarniciei. Am incercat insa, sa aflu, sa gasesc solutii spre a ma indeparta de el si solutiile acestea au stat tot in niste vorbe care aveau la inceputuri prefixul „re”: recitire, reinterpretare, refolosire. In timpul asta ati publicat cateva carti importante.

Pentru cativa ani (nu stiu cat va dura perioada asta), m-am indepartat oarecum de telurile mele prime si am scris niste carti care pot fi asezate si pe alte rafturi ale exegeticii romanesti. Pe cel al istoriei mentalitatilor, pe cel al istoriei vietii private, al imagologiei, pe cel al istoriei femeilor, daca ma gandesc la cartea la care lucrez acum. Gaura in cer nu am facut, mi-am luat tot fisele mele de literatura veche, le-am intors putin pe partea cealalta. Am incercat sa scriu niste carti care (n-as spune spre surpriza mea), ci spre placerea mea, s-au vandut. „Istoria blestemului” este una din ele.

Am scris-o mai mult din suparare. Imi trebuia in momentele acelea ceva despre negativ. M-am invartit printre cartile invatatilor nostri si n-am gasit asa ceva. M-am hotarat s-o scriu eu. Acuma, fireste as fi scris-o altfel. Pentru o vreme (nu prea lunga), cartea m-a facut cunoscut. Cand ma intalneam cu cineva in vreun cerc, imediat se spunea: „A, Mazilu, cel cu „Blestemul”. „Dar, am scris si lucruri mai interesante”, replicam. „Nu, asta mi-a placut mie”, mi se raspundea.

Am scris imagologie, incercand sa-i vad pe cei vechi in raport cu cei aflati in apropierea lor: „Noi, despre ceilalti” sau cealalta carte: „Noi, printre ceilalti”, lucrari in care vechile texte incercau sa fie valorificate din alte unghiuri de vedere. Am scris o carte despre viata privata a celor din elitele sociale: „Voievodul dincolo de Sala Tronului”, in care am incercat sa vad ce facea Voda cand nu sedea in Sala Divanului si nu conducea tara, ci se afla la bucatarie, la toaleta chiar, in dormitor, in drum spre cimitir sau in alte parti si imprejurari. Am ajuns si la „Lege si faradelege in lumea romaneasca veche”. Vorbesc imediat despre ea.

Lucrez acum la un fel de adunare de istorii despre vaduve. Mi s-a parut ca acest grup mahnit, indurerat, grup in negru al femeilor, a fost usor nedreptatit in lucrarile de istorie a femeilor si am vrut sa indrept aceasta lipsa de atentie.

Dan Horia Mazilu, citim cu mare interes traduceri ale unor carti care seamana mult cu recuperarile fascinante si avizate pe care le faceti. Sunt carti care aduc la lumina veacuri indepartate, carti de initiere intr-un timp de cele mai multe ori greu de descifrat. Credeti ca, odata traduse in alte limbi, cartile pe care le scrieti, n-ar interesa? Nu este necunoasterea lor o pierdere culturala?

Poate ar trebui facut mai mult in aceasta privinta. Cred ca si noi suntem de vina. La un moment dat, cei de la „Polirom” mi-au spus ca apusenii erau interesati de traducerea „Istoriei blestemului”. A murit ideea. Nu am mai auzit nicio consoana spusa despre asta. N-am dezertat, am continuat sa-mi indrum condeiul spre asemenea lucrari, si am ajuns la „Lege si faradelege…”, cartea de care ati amintit. Aproape in chip natural am ajuns la ea.

O lectura fascinanta, pasionanta. E o carte care ne arata iarasi, la fel ca „Ceilalti din jurul nostru”, pe romanii din veacul de mijloc, condusi cam de aceleasi idei guvernante, avand cam aceleasi deprinderi ca si contemporanii lor de prin alte parti ale continentului. Este o carte despre violenta. Pe scurt, am incercat o carte despre violenta. Nu este ea mereu declarata, dar e imprastiata prin carte. O violenta de care omul nu scapa nici azi si n-a scapat nici atunci. Doar formele sunt altele. Ea ne inconjoara, ne apasa; sa ne gandim numai la ceea ce se intampla acum in toata lumea! E destul, ca sa nu ma indoiesc de dreptatea spuselor mele. Conta viata mai putin atunci, ca astazi?

S-ar putea, sa fie un unghi de analiza profitabil. Cred insa, ca maniera in care erau facute rafuielile, inimicitiile sau problemele conflictuale, era mult mai directa. Se ajungea atunci la rezolvarile pe care le stim. Nu pentru a edulcora, ci pentru a incerca o comunicare cu codul ideologic dominant, am asezat sectiunile din acea carte sub niste titluri luate din cele „Zece porunci”, care l-au indrumat sau au incercat sa-l indrume pe om catre o viata morala, vreme indelungata. O sectiune importanta se cheama: „Sa nu furi!”, a doua „Sa nu ucizi!”, iar a treia „Sa nu fii desfranat!”.

Trei sectiuni asezate intre niste pagini despre tentativele de a instaura legea: legea bisericii intai, apoi legea statului, tentative de-a instaura ordinea, niciodata reusite. Acea ordine dupa care umblau si care a insemnat mult pentru medievalitate, dar care nu au fost niciodata castigata, atinsa. In toate cele trei sectiuni de care spuneam, e vorba de fapt despre violenta. Suprimarea vietilor intra intr-o practica cotidiana.

Cititorul va vedea ca acord destul spatiu intre cei aflati in fruntea statului, adica dintre voievozi si supusii lor, mai cu seama dintre voievozi si boieri. Desfranarea, sexualitatea exacerbata aveau de foarte multe ori la temelie aceeasi violenta. Nu ma refer numai la viol, ci si la alte forme de calcare a regulilor de convietuire.

Vorbiti adesea despre eforturile Bisericii de-a opri aceasta continua violenta.

M-am aplecat e adevarat, de multe ori in paginile acestei carti asupra eforturilor Bisericii, de a stavili cumva, de a frana, de a calma pe cat se poate climatul, dar am fost nevoit sa constat ineficienta acestor eforturi. Aproape niciodata, poruncile institutiei care ideologic indruma si domina catre cai guvernate de morala, n-au fost incununate de succes. Oamenii atunci, ca si acum, gaseau modalitati de-a eluda poruncile, gaseau mijloace de-a se impaca cu sine si cu Cel pe care-L recunosteau drept stapan absolut, zidind o biserica, facand o donatie, infiind un prunc fara parinti s.a.m.d.

Toate lucrurile acestea sunt niste portite care pot fi folosite, prin care se poate patrunde in mental. In mentalitatea romaneasca medievala, care este o mentalitate europeana. Se poate patrunde spre acel palier adanc, unde zac marile deprinderi, cele care ne guverneaza existenta si care se schimba foarte greu.

Pentru mine, cat de cat informat in legatura cu lucrarile mentalistilor francezi, toate astea mi-au fost sugerate si insusite riguros, de regretatul Alexandru Dutu, prin cartile lui de dinainte de ’89, care sunt lucrari remarcabile. Stiind lucrurile acestea, clamarile de dupa ’90: „Schimbam mentalitatea!”, imi starneau zambete, pe care nu ma cazneam sa le explic, pentru ca nu era momentul. In profunzime, cum spuneam, schimbarile se produc foarte greu.

In care din veacurile trecute romanesti, v-ar fi placut sa traiti?

In vremea lui Brancoveanu, cu siguranta.

Inseamna ca v-ar fi durut foarte mult, cumplitul lui destin.

Fara discutie! Eu ma gandesc insa la un timp al lui Brancoveanu, aflat pana in ziua de Sfanta Marie a anului 1714, cand capul Slavitului si capetele copiiilor lui cad la Istanbul. Ma gandesc la timpul de pana atunci, la cei 26 de ani ai domniei, pe care Iorga, iarasi Iorga, i-a numit: „Monarhia culturala romaneasca”. Se ridicau palate si lacase de inchinaciune, a aparut prima noastra Cale Regala, de la Curtea Domneasca prin Mogosoaia, prin Targoviste si inapoi, a aparut prima noastra universitate in 1694, careia i-a facut Stolnicul programul de studii, si acest program, n-am nicio indoiala ca semana cu programul de la Padova, chiar daca era servit de profesori greci. Brancoveanu a adus toata floarea savanteriei din Levant.

L-a adus aici pe Sevastos Kiminitis cel din Trebizonda, pe Marco Porfiropoulus, Ioan Comnen, tot ce era mai glorios in materie de gand, de idee, in lumea post-bizantina. Erau adusi de Brancoveanu, pe bani grei. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, fiindca Stolnicul si-a inceput „Istoria Tarii Romanesti”. A inceput-o probabil, cand pe Tron era ambitiosul lui frate Serban, cel care se visa imparat al Bizantului.

Imaginati-va, ce inseamna ca, un Voievod de la Bucuresti, din coltul asta amarat de Europa, sa se doreasca pe Tronul Bazileilor din Constantinopole! Ambitiile lui erau pe de alta parte indreptatite: Cantacuzinii sustineau, si nu fara dreptate, ca sunt coboratori din Ioan al VI-lea Cantacuzin, imparatul bizantin din veacul al XIV-lea. Mi-ar fi placut sa traiesc atunci, pentru ca atunci au scris marii nostri cronicari munteni. Cel nenumit al Cantacuzinilor, pe care Iorga, uitandu-se cum avea el obiceiul prin epoca, dupa unul care stia carte si se putea potrivi cu situatia data, a ajuns la concluzia ca este Stoica Ludescu. El chiar spune in cronica: „Am fost sluga batrana in casa Cantacuzinilor”, facandu-ne sa-i dam dreptate lui Iorga.

Atunci a scris Radu Greceanu, cel care a indeplinit porunca Voievodului si in 1693 s-a apucat sa scrie istoria domniei maritului Principe, instituind pentru prima data la noi, un lucru pe care-l gasesti rar si in literatura europeana: instituirea unui timp interior. Uitati-va din curiozitate la Cronica si veti constata, ca Radu Greceanu nu numara anii de la Facere sau de la Nasterea Mantuitorului, cum era obiceiul pe-atunci, ci de la urcarea pe Tron al Lui Brancoveanu. „In primul an al domniei Tale”, „In al doilea an al domniei Tale”…s.a.m.d.

Un timp dinastic, un timp interior, un timp al acestui Voievod, neatent la curgerea vectoriala a timpului, era o vreme suficienta pentru ceea ce ea adapostea. Un timp in care a scris si anonimul Brancovenesc, poate cel mai talentat dintre cronicarii munteni. O vreme in care lucrau nu mai putin de sase tipografii in Tara Romaneasca, toate cu banii lui Voda.

O vreme in care Brancoveanu a construit intr-o aripa a Palatului Domnesc niste incaperi, in care dupa cum graieste o inscriptie de atunci, acolo trebuia sa fie „Biblioteca de suflet folositoare”. Vroia Brancoveanu sa infiinteze nici mai mult nici mai putin decat un depozit national; fiecare din tipografiile sale avea obligatia sa trimita doua exemplare din fiecare carte tiparita la Hurezi si sa constituie acest depozit al natiei.

E o vreme splendida, o vreme pe care nu o putem numi insa exceptionala, in sensul de exceptie, de aratare nemaipomenita, pentru ca, dincolo de Milcov il avem pe Cantemir. In 1711 Cantemir a fugit la rusi, si, pe Tronul de la Iasi , dupa infrangerea de la Stanilesti, a venit Nicolae Mavrocordat. In 1716, Stefan Cantacuzino si taica-sau, Marele Stolnic, au cazut rapusi la Constantinopol si pe Tronul Tarii Romanesti sa vina acelasi Nicolae Mavrocordat, caruia i-a fost dat sa inceapa domniile fanariote si in Moldova si in Tara Romaneasca si aceste domnii fanariote vor tine un veac si mai bine.

Negati aceasta perioada din istoria Romaniei?

Departe de mine gandul de-a le boscorodi. Nu sunt in tabara celor care cred, cum s-a spus la noi ca veacul fanariot a fost „un veac al intunericului”. Prostie mai mare, nu exista. A fost un veac in care pe acest pamant a venit multa carte, e adevarat in greceste, a venit multa stiinta, au venit ideile Luminilor pentru Tara Romaneasca si Moldova prin aceleasi carti grecesti ale fanariotilor, dar programele pe care le facusera „din cutite si pahara” printul Cantemir si printul Brancoveanu, se prabusisera. Romanitatea a trebuit sa o ia de la capat. Ganditi-va doar la ce inseamna pentru literatura noastra, „Istoria Ieroglifica”!

Ei, „Istoria Ieroglifica „a stat ascunsa intr-o lada, pana tarziu. In ea, limbajul epic romanesc era construit. Construit, ma rog, in felul lui Cantemir, putin savant, putin latinizant, dar era. Romanii nu l-au stiut. La fel s-a intamplat peste un veac si ceva cu „Tiganiada” lui Budai-Deleanu. Si ea ascunsa mult timp. A stat in lazile armenilor de la Lvov, pana tarziu, cand Gheorghe Asachi a reusit sa o aduca cu bani multi in tara. In „Tiganiada, limbajul epic romanesc era a doua oara constituit si romanii iarasi nu l-au stiut. Au fost nevoiti sa-l astepte pe Eminescu, sa scrie ca el. Departe de mine gandul ca e un pacat sa scrii ca Eminescu, dar cat timp s-a pierdut!

Sunteti un autor de carti, ce seduc intens cititorul, ii starnesc curiozitatea intelectuala..
Nu vreau sa fiu invinuit de pacatul trufiei, care, dupa cum se stie, este unul grav. Cu el incepea „Septenarul”, cele sapte pacate capitale. Antim ii zice intr-un rand trufie, altundeva uita si-i spune mandrie, dar e acelasi lucru. Abia dupa trufie vin: iubirea de arginti si celelalte deraieri de la norma.

Incheiem dialogul cu trufia. Randul viitor vom vorbi despre iubirea de arginti. Acum, va rog, sa va trufiti!

Imi ingadui sa ma trufesc, pentru ca mica mea trufie sta pe multi ani, petrecuti aici, aproape de locul in care ne aflam (Dan Horia Mazilu, arata cu mana inspre Academia Romana), unul dintre cele mai pretioase documente ale mersului gandului romanesc prin timp, adica hrisoavele si manuscrisele de la Biblioteca Academiei. Cum spuneam si mai inainte, ele trebuie citite odata si inca odata, pentru ca sunt pline de surprize, de lucruri care nu ne pot decat imbogati, umplandu-ne sufletul de mandrie.

Erau buni cei vechi ai nostri! Performanti, invatati, scoliti. Au facut, cat au fost de grele vremurile, scoli, scolisoare, scolite, pe unde s-a putut: in pridvoare bisericesti, la umbra copacilor… Oriunde se putea adaposti dascalul cu cei cativa ucenici ai lui, se invata carte. O obsesie mea a fost sa-i scot de sub incidenta acelui calificativ nenorocit: „umili” sau „modesti”. Erau departe acei oameni de „a copia in prostie” niste carti neintelese; cartile pe care le copiau, sa ne gandim la Ioan Hrisostomul, la Vasile Cel Mare, erau carti grele de filozofie pe care nu le puteau copia mecanic”.

Cartea bună de furat

Dan-Horia-Mazilu-Lege-si-faradelege-in-lumea-romaneasca-veche

„Sunt semne că, în Ţările Române, furtul cărţilor a apărut în veacul al XVI-lea. Briganzii, străini sau autohtoni, includeau cărţile între celelalte obiecte ale raptului, evident insensibili la valoarea lor spirituală şi atenţi doar la preţul afişat de materialele scumpe pe care ele le încorporau.

N-avem de ce să-i bănuim de pasiuni bibliofile pe cazacii lui Timuş Hmelniţki, care au jefuit bisericile şi mănăstirile din Iaşi şi din împrejurimi, iar despre seimenii răsculaţi în timpul lui Constantin Şerban, cronicarul ne spune limpede că, devalizând lăcaşurile de rugăciune, vindea cărţile bisericii la târg [înseamnă că era cine să le cumpere! – n.n.].

Am putea afla însă, în această sustragere a cărţilor – a celor manuscrise întâi şi apoi a celor tipărite – o dovadă a interesului (care depăşea riscurile făgăduite de sacrilegiu, căci volumele, cele mai multe, erau depozitate în biserici [şi deci erau furate din biserici – n.n.]) pe care acest obiect cultural începea să-l stârnească în spaţiul românesc. Acest interes va spori pe măsură ce mijloacele de multiplicare vor evolua, iar volumele ce slujeau Biserici, edificării spirituale ori delectării vor deveni alcătuiri înconjurate de stimă.

Această consideraţie – care semnala, în fond, funcţia importantă a cărţii în societatea românească – nu slăbeşte (dimpotrivă!) atunci când limba în care erau scrise aceste cărţi devine vernaculară […].

Românul medieval era convins că scrisul putea eterniza, putea nemuri, era trainic, putea forţa veşnicia. Cei ce fac însemnări pe cărţi n-au nicio îndoială în această privinţă: Scris-am eu, Dimitrie Bumbacilă cu mâna de ţărână. Şi mâna va putrezi dară scrisoarea în veac să va pomeni sau Această scrisoare am scris eu, Nicolae Dobrovoi […] scris-am cu mâna de ţărână, mâna aceasta va putrezi iară cuvintele acestea n-or mai putrăzi…”

Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Ed. Polirom, 2006, p. 131-132.

Ultimul interviu al Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, în format PDF

Îl downloadaţi de aici:

Download this file

sau de aici.

E între p. 10-11, interviul a fost luat de Colon. Raduț Bîlbîie, în Observatorul militar,  anul XVII, nr. 35 (967) 3 – 9 septembrie 2008.

In memoriam: Acad. Prof. Univ. Dr. Dan Horia Mazilu

Domnul Profesor Dan Horia Mazilu lasă o impresionantă dimensiune a Timpului vechi românesc concretizată prin 21 de monografii reprezentative pentru spaţiul medievalităţii româneşti, prin cele peste 12 ediţii de repunere în circulaţie a textelor româneşti vechi şi prin cele peste o sută de studii şi articole publicate în reviste de prestigiu din ţară şi străinătate.

Scrisul domnului Profesor Dan Horia Mazilu a produs un reviriment al literaturii române vechi. „Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea”, „Cronicarii munteni”, „Varlaam şi Ioasaf. Istoria unei cărţi”, „Proza oratorică în literatura română veche” I-II, „Recitind literatura română veche” I-III, „Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie”, „O istorie a blestemului”, „Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată”, „Lege şi fărădelege…” şi multe altele sunt cărţi intrate în conştiinţa lectorului contemporan.

Schimbarea unghiului de lectură a dezvăluit faţete distincte ale Timpului Vechi românesc şi a validat norma artistică a literaturii române vechi. Au existat etape proprii cercetării şi scrisului impuse de o normă a actului critic racordat la premisele interne ale fenomenului literar în specificitatea lui românească dar şi la sistemul general impus de cercetarea în spaţiul european.

„Cred că scrisul meu a urmat o cronologie proprie. În care necesarul şi întâmplătorul se află deopotrivă, având forţă de presiune şi cedându-şi locul prim unul celuilalt. Mi-a plăcut să scriu despre ce-mi trăznea prin cap sau despre ce socoteam eu că este însemnat pentru mine într-un anumit moment.

Aşa se face că lucrările consacrate unor figuri însemnate ale literaturii noastre vechi (cum este cartea mea despre Udrişte Năsturel, teza mea de doctorat) sau despre texte fundamentale (Cronicarii munteni, de pildă, un joc al meu cu retorica postbizantină) au lăsat locul sau au făcut loc unor priviri aruncate către epoci întregi (Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea ori Literatura română în epoca Renaşterii) cu ambiţii de sistematizare şi racordare a scrisului românesc la desfăşurările europene.

Câteodată m-am întors la teme mai vechi. Atunci când mi s-a părut că n-am spus tot ce era semnificativ ori când am crezut că textele investigate pot furniza – citite mereu dintr-un unghi „al meu” (care nu era „al meu” ci al acestui timp) – alte informaţii utile. Am revenit, astfel, la prezenţele baroce din literatura română veche, căutând să scot mai bine în evidenţă relaţiile pe care ele le aveau cu starea de sensibilitate dintr-o Europă apropiată nouă. Căci Barocul românesc rămâne pentru mine unul est-european, după cum fundamental răsăriteană – prin temelii şi evoluţii – este şi Renaşterea”.

Fondator al tezei barocului în spaţiul literaturii române vechi, domnul Profesor Dan Horia Mazilu a impus în mod decisiv teoria conştiinţei artistice a scriitorului medieval recuperând direcţiile constituirii unui sistem radicular de genuri şi specii literare pe filiere distincte.

Domnul Profesor Dan Horia Mazilu a adunat în cărţile Domniei-sale mai tot ce este cuprins între marginile Timpului Vechi românesc. In „Noi despre ceilalţi”, realizând o incursiune în textele fundamentale ale literaturii române vechi, a identificat scheme, stereotipii imagologice în literatura românã veche. Cartea selecteazã „opiniile vechilor noştri cãrturari despre strãini” cu intenţia de a le aduna „într-un proces care înseamnã acceptarea şi cunoasterea alteritãţii.

„Voievodul dincolo de sala tronului” abordează viaţa privată a „stăpânitorului de ţară”, adică a acelui „personaj” ale cărui acte ar fi de neîmpăcat cu privatul, fiindcă acela se afla mereu sub conul de lumina al existentei publice.

În „O istorie a blestemului” găsim prezentată mentalitatea românilor pe palierul negativului augmentat de retorica obsesiilor şi a blestemului.

În „Lege si fărădelege în lumea românească veche”, receptată drept cea mai sintetizată cronică a istoriei nocturne româneşti focalizată pe medieval, dar care respiră în actualitate, a dezvăluit paradigma însângerată ce însoţeşte primele timpuri de istorie statală a Ţării Româneşti şi Moldovei, tensiunea şi relaţiile conflictuale caracterizând în egală măsură centrul, ca şi periferia, violenţa fiind atât a voievozilor, cât şi a marginalilor.

În „Studii de literatură română veche” a evidenţiat extrem de convingător prezenţa unor „vârfuri” – în înţelesul de performanţe culturale şi literare – în vechea noastră literatură, precum şi liniile principale pe care aceasta a evoluat şi s-a individualizat, desprinzându-se din materia comună a literaturii creştine europene, de nuanţă răsăriteană, din primul mileniu şi din primele secole ale celui de-al doilea, până la a deveni română şi a intra în contact şi dialog cu alte literaturi europene.

Ultima carte apărută de curând, despre văduve, apare (cumva în „adâncirea” celei despre viaţa privată a capetelor încoronate) despre marile văduve ale istoriei noastre, care au apucat puterea în mâinile lor gingaşe de femeie.

După mărturisirile Domnului Profesor urmau alte proiecte dintre care unul avea în vedere Spaţiul, spaţiul sacralizat prin prezenţa celui ce urmează viaţa lui Hristos. Provizoriu, acest proiect se numea Pustia şi încerca să delimiteze şi să definească ipostazele româneşti ale „deşertului” încercărilor.

Proiectul vizând o nouă grilă de lectură a lui Cantemir ar fi conferit, prin apropierea de simbolistica premasonică, o altă dimensiune a personalităţii creatoare a Principelui…

Neîmplinirea acestor proiecte nu ne face decât să conştientizăm pierderea pe care cultura noastră o va resimţi…

Asumându-şi misiunea de a reciti literatura noastră veche, dintr-o perspectivă contemporană şi cu ajutorul disciplinelor auxiliare (mentalistica, imagologia, istoria artelor), domnul Profesor Dan Horia Mazilu prin opera sa a modificat radical perspectiva asupra Timpului Vechi românesc, nu numai la nivel literar si cultural în sens larg, dar şi ca perspectivă istoriografică. Cu o formaţie enciclopedică puţin obişnuită, Domnia-sa a fundamentat un sistem de receptare a spaţiului vechi românesc pe care l-a îmbogăţit şi nuanţat continuu.

O impresionantă putere de cuprindere a Timpului Vechi şi o concepţie umanistă profund originală a caracterizat gândirea sintetizatoare a celui care a reuşit să formeze generaţii de specialişti în literatura veche.

De altfel, prin disponibilitatea deosebită şi talentul didactic cu totul aparte, domnul Profesor a sprijinit proiectele de devenire personală şi profesională ale studenţilor, doctoranzilor şi asistenţilor Domniei sale, cu tact şi modestie, oferind prin aceasta, încă o dată, modelul ideal al dascălului autentic.

A ştiut să desfacă aripile tinerilor si să le arate că drumul spre cartea veche nu este presărat de trădări şi amânări:

„Cred că literatura veche – nu numai în spaţiul românesc – adăposteşte textele caracterizate printr-o maximă fidelitate. Ele nu trădează, nu-l trădează pe cel care le cultivă, fiindcă – am mai spus-o – cei vechi priveau cuvântul scris cu maximă seriozitate. Cartea – şi nu doar Cartea Bisericii – era un obiect sacru şi de aceea trebuia să aibă toate atributele gravităţii”.

Cei care am avut privilegiul de a-l avea Profesor am avut astfel şansa de a avea la baza formării noastre principii solide…A rămas să valorificăm fiecare această şansă, aşa cum rămâne să vrem să înţelegem, fiecare dintre noi, ceea ce cărţile Domnului Profesor ne spun….RECITINDU-LE…

Laura Bădescu

Gânduri despre moarte şi despre viaţa dedicată

Gândul la moarte ne-a însoţit în ultimele zile, vrând-nevrând. Căci s-au mutat la cele veşnice, pe rând, Ştefan Iordache şi Dan Horia Mazilu.

Personal, reculegându-ne la Academie, am trăit într-o atmosferă de linişte şi pace. Ca şi în cazul profesorului Dan Sluşanschi, adormirea acestor ortodocşi academici ne-a transmis nu o stare de zbucium, ci un sentiment de tihnă şi serenitate. Adevărată odihnă lângă cei care au trudit pentru semenii şi poporul lor, fără să primească vreodată recompense ori satisfacţii materiale deosebite.

Astăzi tinerele generaţii şi mulţi dintre români suferă enorm din lipsă de idealism şi de generozitate. Carenţa lor esenţială este dispariţia perspectivei adânci asupra muncii care te împlineşte interior, fără de care eşti un robot care execută nişte acţiuni mecanic, numai pentru bani.

Cei mai răi, pentru noi, sunt intelectualii care sunt intelectuali doar pentru că le-o cere interesul. Intelectualii titraţi, care au terminat o facultate doar ca să poată deţine o poziţie favorabilă în ierarhia socială şi salarială.

Un lucru ce n-are nimic de-a face cu mintea, cu gândirea, cu intelectul, cu munca intelectuală. Doar că efortul de a strânge cartofii de pe un câmp, spre exemplu, e transpus în plan mental şi transformat în recoltă bogată în hambarele memoriei. Fără a avea nici un ecou semnificativ în sufletul celui care lucrează cu capul, dar refuză să-şi implice inima, iubirea inimii.

Însă acolo, la Biblioteca Academiei Române, lângă catafalcul Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu, am mai simţit ceva esenţial, chiar dacă nu pentru prima dată, anume că mai fericit este cel ce moare decât cel ce se naşte, mai ales când moare în dreapta credinţă şi a lăsat în urmă semnele trecerii lui ca o moştenire importantă pentru cei ce vor urma.

De obicei, lumea se bucură când cineva se naşte şi se întristează când un om moare. Şi asta pentru că înţelegem din ce în ce mai puţin că naşterea în această lume e începutul durerilor, iar moartea e sfârşitul lor şi începutul odihnei. Mulţi iubesc viaţa atât de mult, încât nu vor să ştie niciodată de dureri şi de părăsirea ei.

Pentru că omul zilelor noastre şi, din ce în ce mai puţin chiar şi românul nostru ortodox, nu mai caută odihna în munca pe care să o iubească, în oamenii faţă de a căror dragoste să fie fidel, în răsplătirea viitoare, ci se urcă în caruselul tuturor vârtejelor vieţii, în căutarea unei prosperităţi financiare care nu-i aduce nicio linişte şi nicio împlinire, nicio bucurie stabilă.

Moartea însă e un fenomen care ne va traversa precum ciclonul coastele Americii. Nu vom mai avea atunci prea mult timp să ne pregătim, în faţa ei, ci cum ne va găsi aşa ne va lua. Şi dacă nu am făcut mai mult pentru alţii decât pentru noi înşine, nu ne va acoperi mila lui Dumnezeu greşelile.

Psa. Gianina Picioruş

De la catafalcul Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu

În după amiaza zilei de 18 septembrie 2008, Biblioteca Academiei Române.

[viddler id=a899ff8b&w=437&h=370]

Psa. Gianina