Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [III]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

*

Prima parte: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/20/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-vol-ii-i/. Paginile 7-307.

A doua parte: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/27/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-vol-ii-ii/. Paginile 308-617.

Din p. 618: Configurația religioasă la Dunărea de Jos în ajunul și după Cruciada a IV-a.

Tatos, Sesthlav[1], Satzas, Kegen, Tyrach[2], p. 622. Noviodunum = Isaccea[3], Dinogetia = Garvăn[4], Troesmis = Turcoaia[5], p. 625.

Ioan Tzimiskes, p. 626. E, de fapt, Ἰωάννης Α΄ Τζιμισκής (925 – 10 ianuarie 976)[6].

Despre creștinarea pecenegilor în p. 627, n. 28. O mărturie de la Sfântul Ioannis Mavropos.

În anul 1020, Episcopia de Drista era dependentă de Arhiepiscopia de Ohrida, cf. p. 628, n. 29.

Cei 5 Mitropoliți ai Vicinei:

Teodoros a participat la Sinodul antiunionist de la Constantinopol din 1285.

Lucas a mijlocit pe lângă Împăratul Andronicos al II-lea să îngăduie trecerea prin imperiu a 16.000 de alani.

Macarios a fost ales în 1337-1338, pe când Vicina era ocupată de tătari și a participat la unele Sinoade la Constantinopol.

Chirillos a semnat tomosul sinodal din 1347, prin care au fost condamnați Varlaam și Achindinos și Patriarhul Ioannis Calecas.

Sfântul Iachintos se mută cu reședința la Curtea de Argeș, capitala Țării Românești, p. 638-639.

Articolul se termină în p. 645, iar între 645-649 e un rezumat în franceză al articolului. Pentru ca între p. 650-672 să fie tot articolul în franceză.

Din p. 673: Completări și rectificări la Istoria Bisericii Moldovei și la relațiile [ei] cu Bizanțul în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Vechea Cronică de la Putna[7], p. 702, ne spune că Mitropolitul Damian și Protoiereul Constantin s-au întors cu bărbile tunse după ce au semnat „unirea” cu romano-catolicii, p. 702. Însă Damian a fost scos din pomelnicul Mitropoliei Moldovei, p. 702. Se termină în p. 706. Iar varianta în limba franceză a articolului este între p. 707-745. Și cu el se termină textul celui de al 2-lea volum. Urmează Indexul de persoane, p. 747-767, între p. 768-771: Tabel de corespondență editorială, p. 772 e pentru erata vol. I, între 773-795: Planșe, Cuprinsul: p. 796-798.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sestlav_(jupan).

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pecheneg_revolt.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Isaccea. Orașul Isaccea cuprinde și Tichileștiul, unde sunt bolnavii de lepră.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Garvăn,_Tulcea.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Turcoaia,_Tulcea.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_I_Tzimiskes.

[7] A se vedea: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Cronica_de_la_Putna.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [II]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

*

Prima parte: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/20/studii-de-istorie-si-de-spiritualitate-crestina-vol-ii-i/. Paginile 7-307.

*

Între p. 308-311 avem articolul: A fost reprezentat teritoriul românesc la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787) de către Episcopul Ursus? Pentru că Episcopul Ursos [Οὔρσος] a semnat pentru Biserica Avaritianos, p. 308, cf. Le Quien, Oriens Christianus, Parisiis, 1740, vol. I, col. 1211, 1217, 1222, apud Idem, p. 308, n. 1. Și autorul acceptă opinia lui Darrouzès că Episcopia lui Ursos nu e din părțile noastre, ci din vicariatul de Tessalonic, p. 310-311.

Din p. 312 începe articolul Aniversarea a 1200 [de] ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Iconoclasmul a început în 726, p. 317. Pentru că iconoclaștii considerau Sfintele Icoane o expresie a „idolatriei”, p. 319.

Sinodul al VII-lea Ecumenic începe pe 24 septembrie 787, la Nicea, în Biserica Sfânta Sofia, p. 323. Participă la el circa 350 de Episcopi și un mare număr de Monahi, p. 323. Până pe 6 octombrie 787 Sinodul are 7 ședințe, iar a 8-a, cea finală, are loc la Constantinopol[1], în palatul Magnavra [Μαγναύρα][2], Împăratul și Împărăteasa fiind de față și semnând hotărârile Sinodului, p. 323. Sfintelor Icoane li se dă sărutare și închinare, dar nu latrie, căci latria sau adorarea e numai pentru Dumnezeu, p. 327.

Pentru că noi nu cinstim materia, ci pe Creatorul materiei, p. 329. Sinoadele Ecumenice sunt pictate în pronaosurile Bisericilor, p. 331. Însă, la Cozia, Sinoadele sunt redate în naos, p. 331. Articolul se încheie în p. 333.

Între 334-346 avem articolul precedent în limba germană. Un rezumat, despre sec. al 8-lea, între p. 347-351.

Între p. 352-365: Icoana în tratatele de bizantinologie. Georgy Alexandrovich Ostrogorsky[3] a studiat problema Sfintelor Icoane în teza sa doctorală, susținută la Breslau[4], p. 359. La Breslau în 1929, cf. Idem, p. 359, n. 13. Denis A. Zakythinos, p. 364. Între p. 365-368 este rezumatul în franceză al articolului precedent.

Începând cu p. 369: Știri noi despre istoria Dobrogei în secolul al XI-lea: Episcopia de Axiopolis.

Axiupolis [Ἀξιούπολις][5] era la circa 3 km sud de Cernavodă, p. 371. Sfântul Grigorios Teologul a fost doi ani Patriarh de Constantinopol, p. 374.

Nilos Doxopatris [Νεῖλος ὁ Δοξοπάτρης][6] a scris o Notitia episcopatuum în sec. al 12-lea, p. 389. Limba slavonă a fost impusă românilor în sec. al 10-lea de către țarii bulgari, p. 394, n. 73. Iorga însă consideră că slavona a intrat în spațiul românesc în sec. al 14-lea, pe când Cantemir în sec. al 15-lea, p. 394, n. 73. Articolul se termină în p. 397. Iar între p. 398-427 avem traducerea în limba engleză a textului despre Axiupolis.

Din p. 428: I-a atribuit în mod corect Patriarhul Nicolae al III-lea (1084-1111) Împăratului Marcian legea din Codex Just. I, 3, 35 (36)? În n. *, p. 428 ni se spune că textul românesc de față al autorului e o traducere din limba germană, din Kliromania, făcută de Vasile Adrian Carabă[7].

Insula Lesbos era sub jurisdicția Episcopului de Mitilene, p. 438. Theodoros Vestes, p. 449. Articolul se termină în p. 451. Varianta în limba germană e între p. 452-476.

Din p. 477 începe: Câteva considerații cu privire la rolul Episcopilor din Dobrogea (Scythia Minor) și viața creștină a Moldovei în secolele IV-XIV. În n. 1, p. 477, autorul vorbește de un studiu al său publicat în anul…1900. Este evident o greșeală.

Autorul consideră că la Vicina, în sec. al 13-lea, exista Mitropolitul Luca, p. 484.  Articolul început în 477 se termină în p. 484.

Din 485 începe: Imaginea vieții de dincolo într-o provincie de margine a Imperiului Bizantin timpuriu (sec. IV-VI): Scythia Minor (Dobrogea). S-a găsit un vas în Dobrogea, într-un mormânt, pe care este scris „bucurie” în limba greacă, p. 492. Pe o Cruce de calcar, găsită la Mangalia, sunt scrise cuvintele Lumină și Viață în limba greacă, p. 499. Ideea că mormântul e un locaș veșnic sau un locaș de veci, p. 500.

ἐνθάδε κεῖται = hic jacet = aici odihnește, p. 500.

Cel din 485 se termină în p. 504. Varianta în limba franceză: p. 505-520.

Din 521: Despre starea materială a Bisericilor din Scythia Minor (Dobrogea) în epoca proto-bizantină (sec. IV-VI). Sfântul Dionisius Exiguu spunea că Dobrogea lui natală „este înfricoșătoare prin gerurile ei”, p. 521. Basilica de marmură de la Tropaeum Traiani[8], p. 523. Discul Episcopului Paternus de Tomis[9] are 6, 22 kg de aur și argint, p. 524. La Izvoarele, în jud. Constanța, s-au descoperit 17 obiecte liturgice, printre care există șase lingurițe liturgice, șase potire și o cutie relicvar, p. 524. Și pe obiectele găsite, pe lângă nume de creștini, ca Victor, Isihios, Constantinos, există și forme creștine: Crucea, doi porumbei care beau dintr-un vas, doi păuni, hrisma, peștele, p. 524.

Sozomenos, istoricul bisericesc, în sec. al 5-lea, spunea că Tomis e capitala provinciei și că e un oraș mare și bogat pe țărmul mării, p. 529. Se termină în p. 532. Între p. 533-542 e varianta în limba franceză.

Din p. 534: Creștinismul pe teritoriul României în timpul încreștinării rușilor. Botezul oficial al rușilor: 988, p. 543. Engolpionul de aur de la Dinogetia, descoperit în 1950, p. 560.  În p. 562 ni se spune că, de fapt, engolpionul e o Cruce relicvar de sec. 11. Care are pe ea chipul Domnului răstignit pe Cruce.

Articolul început în 534 se termină în p. 565. Varianta franțuzească: p. 566-587.

Din p. 588: Câteva date privind relațiile dintre Biserica Dobrogei și a Moldovei cu Biserica Rusă în secolele XII-XIV. Sigiliul de plumb de la Dinogetia, descoperit în 1954, p. 589. Pe el găsim chipul Maicii Domnului, purtând pe cap sfântul ei acoperământ, dar și chipul Mântuitorului Hristos, p. 590. Deasupra capului ei este scris Maica lui Dumnezeu, în mod prescurtat, și sigiliul este al lui Mihail, Arhipăstorul Rosiei/ Rusiei, scrisul fiind în limba greacă, p. 590. E vorba de Mihail al Kievului, care a păstorit între 1130-1145, p. 590.

Bogorodnița = Născătoarea de Dumnezeu, p. 597. Haliciul[10] a devenit Episcopie în sec. al 12-lea, p. 601. Biserica din Moldova a devenit dependentă de Halici, pe când Dobrogea a rămas dependentă de Patriarhatul de Constantinopol, p. 602. În p. 602 se termină articolul, iar varianta în limba franceză e între p. 603-616, cu un apendice în română între p. 616-617. În acest apendice se spune: „Creștinismul în Scythia Minor are origine apostolică, el fiind propovăduit de sfinții apostoli Andrei și Filip”, p. 616. Tomisul, în sec. al 4-lea, a ajuns arhiepiscopie autocefală, iar în sec. al 5-lea era o mitropolie cu 14 episcopii sufragane, p. 617.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Second_Council_of_Nicaea.

[2] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Magnaura.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/George_Ostrogorsky.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Wrocław.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Axiopolis.

[6] Idem: https://fr.wikipedia.org/wiki/Nil_Doxopatrès.

[7] Idem: https://independent.academia.edu/VasileAdrianCaraba.

[8] Idem: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tropaeum-traiani-de-la-asezare-neolitica-la-spatiu-urban.

[9] Idem: http://www.ziarulnatiunea.ro/2016/11/27/discul-lui-paternus-episcopul-orasului-tomis-se-afla-la-muzeul-ermitaj/.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Halîci.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [I]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

În cuvântul său înainte, autorul a mărturisit că a păstrat studiile așa cum le-a publicat în trecut, pentru că nu mai poate face corecturi la vârsta pe care o are, p. 7. Pentru că „adevărul istoric se descoperă greu, în timp, doar rareori dintr-o dată”, p. 7.

În 1976 publica la București Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România. Abreviată IGLR, p. 9.

Studiile încep cu p. 11. Primul: Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, p. 11. Tomisul era o arhiepiscopie autocefală, cf. n. 31, p. 17. Pe când Împăratul Zinon spunea că Tomisul este cetatea mamă a neamului, cf. n. 37, p. 19.

O inscripție din sec. al 6-lea, descoperită la Mangalia în 1960, atestă faptul că existau și alți Episcopi în Dobrogea în afară de Arhiepiscopul de Tomis, p. 24. În sec. al 6-lea, orașul Callatis a avut Episcopi proprii, p. 24. La Tropaeum a fost recunoscută locuința unui Episcop, p. 26. Și la Histria „se poate admite existența…unui episcopat”, p. 27.

La Ibida[1] s-a descoperit în anul 1917 „singura basilică cu trei abside [aflată] în Dobrogea, dar nu [o formă] rară în restul Imperiului”, p. 28.

„prima mențiune despre existența mai multor episcopi în Dobrogea datează din anul 519, iar despre un mitropolit din 520, adică din vremea lui Iustin I”, p. 30. „Este probabil ca Paternus să fi fost primul mitropolit al Scythiei, întrucât înainte de Anastasius nu s-au putut instala mai mulți ierarhi”, p. 30.

În Notitia episcopatuum sunt enumerate 15 episcopate dobrogene: Tomis, Anaxiupoleos, Capedaos, Vipenos, Cupros, Nicomideos, Desos, Salsovias, Almiros, Tropeos, Zeldipas, Dionisupoleos, Calatos, Istrios, Constantianon, p. 30. Desos este Eghisos, iar Cupros este Carsium, Nicomideos este Noviodunum, p. 31. Primul articol, cel citat, se termină în p. 33.

Al doilea e traducerea primului în germană, p. 34-58. Al 3-lea: Ierarhia eclesiastică pe teritoriul României. Creșterea și structura ei până în secolul al VII-lea și începe în p. 59. E vorba de o comunicare, din august 1986, susținută la Washington, cf. n. *, p. 59.

Callatis = Mangalia, p. 59. Am fost evanghelizați de Sfântul Apostol Andrei, p. 61, și „originile creștinismului românesc sunt de tradiție apostolică”, p. 61. Din Viețile Sfinților Mucenici Epictet și Astion cunoaștem, p. 61, „numele primului preot [cunoscut cu numele] din Dobrogea, Bonosus, și al primului episcop, Evangelicus”, p. 61-62. Episcopul de Tomis a participat la Sinodul I Ecumenic, dar nu cunoaștem numele său, p. 62-63.

Episcopul Goddas, de neam got, era ortodox, p. 70. Ulfila a fost hirotonit la Constantinopol, p. 72. Filostorgius ne spune că „Ulfila, înainte de a deveni episcop, îndeplinise funcția de citeț”, p. 73. Articolul se termină în p. 79.

Același text, în franceză, e publicat între p. 80-105.

Un alt articol începe în p. 106: Dobrogea și teritoriile românești nord-dunărene în secolele IV-VI. Se termină în p. 118.

Articolele sale sunt mai degrabă descriptive decât reale cercetări pe o anumită temă. Lucru care nu mă satisface în materie de cunoaștere. Începe să se repete.

Altul, începe în p. 119: Din istoria Creștinismului pe teritoriul românesc în vremea Împăratului Constantin cel Mare. Izvoare uitate.

Basilica de la Roma, construită peste mormântul Sfântului Petros, a fost începută în 319. Sfântul Constantinus cel Mare a înzestrat-o cu un venit anual de 3.708 solidi, p. 122. Podul peste Dunăre a fost inaugurat în 328, p. 125.

Textul grecesc cu care vine în articol începe să fie discutat o dată cu p. 126. E din Socratis, istoricul bisericesc, p. 126. Socratis ne spune că Sfânta Elena a murit pe la 80 de ani în Țara Sfântă, în Ierusalim, și Sfintele ei Moaște au fost aduse la Constantinopol, p. 127. Însă în n. 19, p. 127, autorul ne spune că „Socrate s-a înșelat. În realitate, ea murit la Constantinopol, lângă fiul ei, și a fost dusă la mausoleul de la Roma, pe care și-l pregătise”. Se termină în p. 142. Și, deși a vorbit despre izvoare, a dat doar unul.

Din p. 143: Creștinismul în vremea Împăratului Constantin cel Mare pe teritoriul românesc la populația autohtonă și barbară.

De ce nu apar la toate anul în care au fost publicate? Poate că unele nu au fost publicate. Sau nu mai vrea să spună motivul pentru care le-a scris.

Sunt multe date fără citări. Adică „locuri comune” în scrisul său. Dar de unde sunt? Pentru că, dacă nu sunt citate, sunt plagieri. Se practică acest mod de plagiere la foarte mulți istorici. Dau date enorme și fac câteva citări, evident care nu acoperă informația prelucrată.

În acest articol, în p. 146, afirmă că Sfinții Andrei și Filip sunt Apostolii românilor, p. 146. Din citările de la n. 4, p. 146, articolul e de dată recentă. Pentru că citează o lucrare din 2010.

Se cunosc 171 de Sfinți Mucenici martirizați în Scythia Minor, p. 147. Sucidava = Celei, Porolissum = Moigrad, Apulum = Alba Iulia, p. 151.

Transmarisca = Turtucaia, p. 153.

„arătarea Sfintei Cruci deasupra Dunării a putut avea loc odată cu inaugurarea podului de către împăratul Constantin”, p. 155.

Articolul se termină în p. 163. Traducerea sa în franceză e între p. 164-185. Din p. 186 începe articolul Biserica Tomisului în vremea Mitropolitului Valentinian. Ambasa (apocrisiarul) de la Constantinopol. Nici acest articol nu este datat. Se termină în p. 196. Varianta în limba franceză e între p. 197-206.

Alt text: Despre Botezul primilor creștini de pe pământul românesc, p 207. E o prezentare nedatată,dar recentă, pentru că citează o carte apărută în 2009, cf. n. 1, p. 207. E concluzia sa personală faptul că Sfinții Apostoli Andrei și Filip „au fost ctitorii învățăturii creștine pentru strămoșii poporului român”, p. 208.

Consideră opera lui Nelu Zugravu drept „o maculatură fără valoare”, p. 208, n. 2, pentru că acesta neagă apostolicitatea Creștinismului românesc. Nota 2, p. 208-209 este una tăioasă și zeflemitoare la adresa Prof. Nelu Zugravu de la Iași[2].

Mărturia despre Sfântul Filippos a luat-o din Le martyrologe dAdon: Ses deux familles, ses trois recensions, texte et commentaire par. J. Dubois et Geneviève Renaud, Paris, 1984, p. 6[3], cf. n. 3, p. 210. Și textul e următorul: „După ce a convertit la credința lui Hristos aproape (întreaga) Sciție (cum paene Scythiam convertisset)…”, p. 210.

Rușii din Kiev, în 988, s-au botezat în Nipru, cf. p. 235-236, n. 33. În p. 236, autorul vorbește despre circa 180 de Sfinți Mucenici cunoscuți din Dobrogea. Care pot fi canonizați oricând. Se termină în p. 240.

Din p. 241: Considerații noi cu privire la amuleta cu inscripție grecească descoperită la Sucidava (Dobrogea). Pe o parte e scris: „Unul Dumnezeu [este] Cel care îți ajută ție, neofitule! Harul Domnului este ție [cu tine]”, iar pe partea cealaltă e scris: „Teopemptos!”, p. 242. Amuleta pare să fie de sec. 4-5, p. 2452.

Arhitrava, p. 245, = „parte inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelul coloanei”, cf. http://www.dex.ro/arhitravă.

În p. 246 avem o imagine a amuletei, partea a.

Din 247 începe studiul Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: Tomisul – Arhiepiscopie autocefală. Cf. n. *, p. 247, textul a fost revăzut de autor și a fost publicat inițial în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 327-353. Deci există și texte revăzute de autor în carte, probabil și unele care nu au fost publicate sau au fost prezentate ca diverse conferințe.

Pe 25 aprilie 1885, Biserica Ortodoxă Română a obținut autocefalia din partea Patriarhiei Ecumenice, p. 247. Jean Darrouzès, Notitiae episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, Tome I, texte critique, introduction et notes, L’Institut français d’études byzantines, Paris, 1981, 521 p.[4].

Expunerea [Sfântului] Epifanios, Arhiepiscopul Ciprului, despre întâietățile Patriarhilor și Mitropoliților, p. 253, publicată în PG 112, col. 1424, cf. n. 21, p. 253.  Și aici e citată eparhia Scitias [ἐπαρχία Σκυθίας] și se specifică faptul că la Tomis exista o Arhiepiscopie, p. 254. În 1967, autorul a făcut o călătorie de studii în Germania, cf. n. 22, p. 254. Și a văzut manuscrisul de la Universitatea din Leipzig al textului Sfântului Epifanios despre succesiunea apostolică, cf. Ibidem.

Manuscrisul e din sec. 10-11 și Împăratul Constantinos al 7-lea Porfirogenetul l-a inclus în lucrarea sa De ceremoniis aulae byzantinae (Despre ceremoniile de la curtea bizantină), p. 254. Dar în manuscrisul de la Leipzig e doar un fragment din textul Sfântului Epifanios, pentru că, în 1901, s-a descoperit textul integral al listei în Biblioteca metohului Sfântului Mormânt din Constantinopol, p. 258.

Studiul de față e unul muncit și exprimă excelența Prof. Emilian Popescu.

Din n. 50, p. 263, aflăm titlul tezei doctorale a autorului: Emilian Popescu, Contribuții la geografia istorică a sud-estului european în secolele V-VII, teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie a Universității din București, 1970, în manuscris. Un rezumat al tezei, în 100 de exemplare, a fost trimis la 100 de specialiști, înainte ca să susțină teza în 10 iunie 1970.

Episcopul Timoteos al Scitiei a participat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, p. 273. Și a semnat ca al 173-lea din 197 de semnatari, p. 273. Alexandros, Episcopul de Tomis, a semnat actele ședinței a 3-a, din 13 octombrie, ale Sinodului al IV-lea Ecumenic, p. 273-274.

Primul Mitropolit al Scitiei a fost Paternus, care semna uneori ca Episcopus Metropolitanus, p. 275. Limesul dunărean a fost sfărâmat de avari și de slavi în 602, p. 275. Episcopul de Axiopolis a fost atestat în sec. al 6-lea, p. 275. Studiul se termină în p. 277, iar varianta lui în limba engleză e între p. 278-307.


[1] A se vedea: http://www.arheologie-ibida.eu/istoric.

[2] A se vedea: http://cscc.uaic.ro/?page_id=9 și https://uiaic.academia.edu/NeluZugravu.

[3] A se vedea: https://www.amazon.fr/Martyrologe-dAdon-familles-recensions-commentaire/dp/2222031885.

[4] Cf. http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=D08835C70955EFC53B4B8DA95583E256.

Botezul primilor creştini pe pământul românesc

Emilian Popescu, Câteva gânduri despre botezul primilor creştini pe pământul românesc [Quelques réflexions sur le baptême des premiers chrétiens dans l’espace roumain], în rev. Pontica, XLV, 2012, Constanța, p. 549-576.

***

Rezumatul în franceză al studiului, p. 549-551, iar în română, p. 551-552.

Conform studiilor sale din ultimii 30 de ani, autorul a ajuns la concluzia că „Apostolii Andrei și Filip au fost ctitorii învățăturii creștine pentru strămoșii poporului român”, p. 553.

Nota a 2-a a studiului, p. 553-554, e una polemică. Cel luat în discuție: Nelu Zugravu. Despre a cărui operă, Popescu spune că este „o maculatură fără valoare”, p. 553, pentru că scriitura lui Zugravu pornește „dintr-o logică bolnavă”, p. 553.

De ce ripostează împotriva lui Nelu Zugravu? Pentru că acesta i-a făcut un profil dezagreabil: „slugarnic față de Biserică, operă minusculă, ingrat față de profesorul meu D. M. Pippidi”, p. 553.

Emilian Popescu spune despre Nelu Zugravu că nu cunoaște limbile greacă și latină și de aceea nu poate cerceta izvoarele de bază ale primelor veacuri creștine, p. 553, dar este și un agnostic, pentru care Creștinismul e un fenomen oarecare, p. 554.

Redacția revistei însă, în n*, p. 554, „se delimitează de conținutul acestei note” a Prof. Popescu, pentru că vrea să fie „echidistantă”.

Mărturia despre prezența Sfântului Apostol Filip în Sciția a preluat-o din Le martyrologe d’Adon, p. 6, ed. Paris, 1984, cf. n. 3, p. 554. Manuscrisul cărții citate fiind aici.

„Primii beneficiari ai harului Duhului Sfânt au fost apostolii, și de la ei s-a transmis episcopilor și preoților”, p. 556.

Cf. n. 5, p. 558, în Dictionary of the Christian Church, ed. by F. L. Cross and E. A. Livingstone, Oxford Univ. Press, 1997, p. 478‐479, „Didahia [Sfinților Apostoli] este considerată o lucrare veche din secolul I, alcătuită către anul 60, probabil în Siria, înscriindu‐se printre cele mai vechi reflectări ale orânduirii Bisericii. Clement Alexandrinul o consideră Scriptură, iar Eusebiu de Cezareea şi Athanasie o menționează şi ei”.

Prof. Popescu consideră Traditio apostolica ca fiind scrisă „la începutul secolului al III‐lea”, p. 558. Citează din Epistola a II-a către Corinteni a Sfântului Clement Romanul în p. 559 și, tot în aceeași pagină, consideră că Epistola lui Barnaba a fost scrisă „către sfârșitul secolului I”.

Saxer consideră că De Baptismo a fost scrisă de Tertullian între 198-200 d. Hr., pe când el era ortodox, cf. p. 559, n. 11. Unde citează: Victor Saxer, La Didachè, în Histoire du christianisme, I. Le nouveau peuple (dès origines à 250), sous la responsabilité de Luce Piétri, Desclée, 2000, p. 457.

În p. 560, fără să ne indice vreo sursă, Acad. Emilian Popescu afirmă că „Tertulian este printre primii scriitori creştini care vorbeşte de păcatul originar, fără să‐i arate însă toate consecințele”. Însă, pentru că afirmă acest lucru în contextul discuției  despre tratatul Despre Botez al lui Tertullian, poate că se referă la acest tratat.

Din p. 560, autorul se ocupă cu Sfânta Liturghie baptismală. Și afirmă că „De baptismo, precum şi alte mențiuni din lucrările lui Tertulian, ne ajută să reconstituim ritualul următor: în zori, după cântatul cocoşului, comunitatea se adună în jurul bazinului de botez. Episcopul binecuvintează apele în prezența preoților şi diaconilor. Binecuvântarea cuprinde o epicleză a Sfântului Duh, după care candidatul se dezbracă şi pronunță lepădările de diavol, de însoțitorii şi demonii lui, în care se cuprind toate formele de idolatrie (De corona, 3, 2)”, p. 560-561.

Întreita cufundare în apă, p. 561.

După Botez, cel nou-botezat era uns cu ulei sfințit pe tot trupul și nu făcea baie timp de 8 zile, p. 561. Și tot când ieșea din apa Botezului, nou-botezatul primea „o gustare dintr‐un amestec de lapte şi miere, care simbolizează primirea neofitului în Țara Făgăduinței”, p. 561.

În p. 562, autorul consideră că Η αποστολικη παραδοσις îi aparține Sfântului Ipolit al Romei, dar consideră că tratatul Constituțiile apostolice este alcătuit în sec. al 4-lea, p. 564.

Pruncii au fost botezați dintotdeauna în Biserică, p. 566. Mărturii de la Origen despre botezarea copiilor, p. 566. Și o altă mărturie a lui Origen despre Botezul sângelui, p. 567, adică despre martiriu.

Tot în p. 567 citează din Sfântul Ciprian al Carthaginei, care spunea: „Botezul cu apă ne dă iertarea păcatelor, cel al sângelui coroana virtuților (corona virtutuum)”. Unde a citat, cf. n. 24, p. 567: Cyprianus, Ad Fortunatum, Praefatio, 4, apud Benoit, Munier 1994, p. 213.

În p. 568: „Cel mai vechi baptisteriu a fost descoperit la Doura Europos (Mesopotamia) şi datează de dinainte de anul 256”.

Însă „și la noi s‐au descoperit baptisterii la Callatis (Mangalia), Histria, Axiopolis (lângă Cernavodă), Tropaeum Traiani (Adamclisi) – (vezi fig. 1, a, b; 2; 3, a, b) –, Argamum (Capul Dolojman, com. Jurilovca), Ibida (Slava Rusă) –, dar predominant atestate în secolele V‐VI. Cel mai reprezentativ baptisteriu, cu începuturi chiar în secolul al IV‐lea, a fost descoperit la Tropaeum Traiani. Este o clădire cu ziduri solide de piatră, separată, şi lângă „basilica de marmură”, descoperită de V.[asile] Pârvan; are trei încăperi destinate celor trei momente principale ale botezului: I. pregătirea prebaptismală; II. botezul propriu‐zis; III. acțiunile postbaptismale”, p. 568-569.

„Este important de adăugat că botezul sângelui a fost primit de numeroşi locuitori ai pământului românesc. Numai din Dobrogea cunoaştem numele a cca. 180 de martiri, care şi‐au vărsat sângele pentru Hristos, şi aceasta este o cifră minimală”, p. 570.

În bibliografia finală găsim citate, printre altele, și:

Victor Heinrich Baumann, Sângele Martirilor, Constanța, 2004.

Nicolae Dănilă, Martyrologium Daco‐Romanum, Bucureşti, 2003.

Emilian Popescu, Christianitas Daco‐Romana. Florilegium studiorum, Bucureşti, 1994.

Între p. 573-576, autorul ne oferă 9 imagini auxiliare. Și anume ruinele Bazilicii și ale baptisteriului de la Tropaeum Traiani, p. 573-574, o reconstruire ipotetică a ei, p. 575 și vase ceramice folosite la botezul pruncilor, p. 576.

Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc

© Fotografie: Cidade de Deus.

E vorba de articolul Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu, Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei şi Tomisul editat în Studii Teologice nr. 1-3/ 1994.

*

Cei care au scris despre originile creştinismului la români şi au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menţionat de obicei şi pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) şi implicit la Tomis.

Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de ţara noastră şi de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche.

De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 şi 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt la Dunăre, Tesalia şi «acestea toate le-a umblat». (N. Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare”, p. 24).

Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlneşte şi după aceea, mai frecvent în secolele XIX şi XX.

Aşa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, Συναξαριστής των δώδεχα μηνών … t. IV, Constantinopol, 1842, ρ. 186.), Gh. Şincai (Gh. Şincai, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, Bucureşti, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu (G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr., I, Bucureşti, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creştinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem, Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuţii la studiul creştinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., Bucureşti, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida şi Exarhatul Plaiurilor, Bucureşti, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., III, t. XXVII, 1945) şi mulţi alţii, dintre care mai apropiaţi de noi menţionez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinţi şi martiri Ia Tomis-Constanţa, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 şi în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) şi profesorii N. Şerbănescu (N. Şerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului in Scythia Minor…) şi Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 63—64).

Alţi istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială faţă de ştirile care vorbesc despre prezenţa şi predica sfântului apostol Andrei pe pământul României.

Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat şi în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînţeles însă numai orăşenilor şi claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat oraşele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea şi el că nu dispunem de nici o informaţie sigură privind implantarea creştinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911/ p. 4. 75, 83).

Jacques Zeiller, istoricul creştinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea şi el că ştirile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue şi că în această situaţie pătrunderea creştinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30).

Mai categoric, în sens negativ, se pronunţă D. M. Pippidi, spunând că ştirile privind misiunea Sfântului Andrei în părţile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «şubrede şi izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 483-490.).

Cel mai tranşant, aş zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creştinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă şi imposibilă», ea nefiind susţinută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creştinismului în Dacia, în Studii, revistă de ştiinţă, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).

Din păcate această perspectivă negativă a influenţat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creştinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă.

Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creştinismului românesc, că ea se bazează pe ştiri «contradictorii», «încă îndoielnice» şi a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 378—379 ; idem, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano, 1977, p. 9—10).

Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe ştiri privind originea creştinismului românesc, inclusiv cea apostolică, şi că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înşelat.

De altfel, se poate face observaţia că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepţii analizate atent, mulţi istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele ştiri privind prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul ţării noastre?

Prima şi cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut la sorţi ţara părţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediţia critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiţii când s-a tras la sorţi pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii şi să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia.

Problema cheie care s-a pus şi se pune este în legătură cu această tradiţie, dacă ea este foarte veche şi credibilă şi dacă a fost înregistrată şi transmisă de Origen ori este mai târzie şi o datorăm lui Eusebiu însuşi.

S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părţi, dintre care numai ultima, care se referă la sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiţie mai recentă înregistrată de Eusebiu însuşi.

În felul acesta valoarea informaţiei ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, ρ. 109—110).

Totodată este de precizat ce se înţelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.

Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem şi alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul ţării noastre.

De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradiţiile şi legendele privitoare la viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură şi asupra Bizanţului şi spaţiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiţii şi legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, Càmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).

În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălţarea Domnului la cer s-a tras la sorţi, unui apostol căzându-i o ţară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei şi astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Sciţia, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio, H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această ştire că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat, a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menţionată de Eusebiu, şi Bitinia, Pontul, Thracia şi chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din acelaşi Sinaxar indică o arie de propovăduire şi mai mare, cuprinzând provincii şi regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre şi din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetăţile Chaloedon şi Bizanţ, Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) şi cetăţile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) şi Amastris (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei.

Acelaşi Sinaxar dă amănunte şi asupra activităţii sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor şi la neamurile alanilor şi abasgilor.

În ceea ce priveşte activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem).

Marele istoric al creştinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeaşi persoană eu cea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutaţi pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)

O altă veche tradiţie este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viaţa, faptele şi sfârşitul Sfântului şi lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-şi discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) şi după câteva zile le-a pus episcop pe Apion».

După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbeşte de Amplias, călugărul Epifanie îl menţionează pe Apion. Despre Epiphanius, v. şi Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226).

Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează şi el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum şi pe ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud (Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl., II, 39 în P.G. 145, 860).

Mai există şi alte ştiri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea şi Nicomedia şi întreaga ţară a Bitiniei şi Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanţ şi întreaga ţară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci şi barbari», între care ar putea fi socotiţi şi sciţii (Doctrina syriacă – a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac. Documents, London, 1864, p. 32—34).

Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul şi Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, – regiunile dunărene, sudul Rusiei, ţărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt.

Informaţiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanţa lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile şi dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol.

Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spaţii întinse pentru vestirea Evangheliei. Şi alţi apostoli au procedat la fel, mai ales Petru şi Pavel.

Este, pe de altă parte, posibil ea informaţiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce priveşte zonele evanghelizate, cât şi denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-l conţin.

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menţionatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia şi regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informaţii ele nu pot depăşi pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric consacrat al Bisericii a cărui preţuire în lumea ştiinţifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei ştiri decurge din vechimea ei şi acest lucru este relevat şi de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

Pasajul în care este încadrată a atras atenţia unor savanţi, care l-au privit diferit în privinţa unităţii lui.

Lipsius şi Ed. Schwartz îl consideră unitar şi că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoieşte de acest lucru şi mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează şi încearcă să-l despartă în două.

Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinţii Apostoli Toma, Andrei şi Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuşi. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea şi moartea sfinţilor Petru şi Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen.

Eusebiu ar fi găsit undeva tradiţia nenumită privitoare la tragerea la sorţi pentru împărţirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei şi Ioan şi ar fi pus-o alături de informaţiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).

Admiţând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiţie mai nouă şi deci mai puţin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuşi, un autor cu mare reputaţie ştiinţifică şi pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.

Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informaţiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în acelaşi timp şi istoricitatea… Recunoaşterea că ştirea care ne interesează se întâlneşte pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipseşte numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâţia autori creştini din veacurile al II-lea şi al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze şi n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României…, p. 488).

D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa şi faptul că dacă am considera informaţia provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmaţie a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciţi, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).

În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înţeles şi altfel de istorici şi filologi şi el nu anihilează afirmaţia lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).

Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea ştirii lui Origen, anume din secolele II—III.

Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante şi chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 şi a fost contemporan cu Origen (185—254/255).

Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 şi s-ar putea ca ei să fi fost concetăţeni ai Alexandriei Egiptului.

Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin şi este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menţionate la nota precedentă ca aparţinând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbeşte de sciţi şi traci unii lângă alţii, şi pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiţia înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen.

Trăind în aceeaşi vreme Hippolyt şi Origen au putut cunoaşte aceeaşi tradiţie privitoare la activitatea misionară a sfinţilor Toma, Andrei şi Ioan şi au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria şi legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Aşa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate.

Această acţiune este atestată, în primul rând, de tradiţia veche înregistrată de Origen şi Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei şi de celelalte ştiri hagiografice mai târzii.

Dacă la Eusebiu şi Origen se vorbeşte numai de Scythia, Hippolyt adaugă şi Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică şi sudul Rusiei.

Veridicitatea informaţiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son, oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (Gàudentius Brix., Sermo 17, P.L. 20, col. 463) şi Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356).

Scythia menţionată de Origen şi Eusebiu este, desigur Dobrogea, aşa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer şi Zeiller.

Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menţionate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localităţi precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc.

Excepţie face doar Nichifor Kallistos, care vorbeşte de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele ţărmuri ale Mării Negre, de nord şi de sud».

Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnaţi de apropierea care se face des în izvoare între această provincie şi Thracia şi Moesia, de regiunile dună-rene, de Gothia etc., de oraşul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic şi urmaş pe Amplias (sau Apion ?).

Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înţeles şi zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul ţării noastre trebuie avut în vedere.

Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaştem sub denumirea de «Mica Sciţie» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârşitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche menţiune a Dobrogei ca Scythia se întâlneşte într-o inserţie greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, greceşti şi llatine, vol. I, Histria: împrejurimile, Bucureşti, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre şi Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.

Dacă deci prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este şi venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei şi Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată şi de ceilalţi apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi oraşe şi apoi la ţară.

Referindu-se la acest procedeu şi la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice: „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortăreţe oare trebuiau cucerite cu orice preţ, aici, în special, Biserica primară a venit faţă în faţă cu cultul imperial…aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în oraşul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni şi că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat şi a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuţi din izvoare încă de la sfârşitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României…, BOR, 1990, 1-2, p. 149-164).

La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său.

Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înţeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei.

Aseară, la „Biserica azi”, a fost invitat Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu, care a vorbit despre viaţa Sfintei Parascheva

Chiar acum, de la ora 14. 00, a început reluarea emisiunii pe Trinitas TV

Psa. Gianina