– Adevărul: Cum percepeţi mediul artistic românesc în raport cu cel occidental? Sunt actorii noştri mai talentaţi decât ceilalţi sau doar ni se pare?
– Oana Pellea: Nu-mi place să fac generalizări. Ceea ce pot să spun e că faima oricărui actor român din străinătate se datorează faptului că lumea ştie de existenţa şcolii noastre de teatru şi film care este bună şi serioasă.
– Ce vine din urmă?
– Un vânt rece… Glumesc! Pot să spun ce-mi doresc. Mi-aş dori foarte tare ca meseria pe care o fac să fie în continuare respectată. Există oameni talentaţi în orice fel de generaţie.
– Se mai poate naşte un Amza Pellea?
– Să dea bunul Dumnezeu. E destul de greu însă… Nu o spun eu, ci o spune toată lumea pentru că Amza era dăruit de Dumnezeu să apară pe pământ cu har.
N-ai de unde să ştii, însă poate şi mâine să se nască, dacă eşti optimist, crezi şi te rogi Lui Dumnezeu. Eu aş fi foarte bucuroasă să vină din spate actriţe şi actori puternici.
Ceea ce ştiu este că acum, din păcate, nu toţi dintre cei care intră la Institut vor să ajungă actori sau artişti. Adică foarte mulţi vor doar să treacă pe acolo şi să facă altceva. Televiziune sau altceva, pur şi simplu să treacă prin Institut. Sau să devină vedete. Coperţi.
E altfel faţă de cum era pe vremea mea. Atunci era o şcoală foarte serioasă şi pentru că era bazată pe nişte profesori extraordinari precum Cotescu, Amza, Sanda Manu, Olga Tudorache, Cojar, Moraru şi multi alţii.
– Aţi fost colegă de generaţie cu Radu Duda…
– Da, dar el era la doamna Olga Tudorache, iar eu, la doamna Sanda Manu.
– Aţi jucat împreună?
– Da, am jucat cu Radu când s-a înfiinţat teatrul româno-francez şi am făcut nişte turnee în străinătate.
– Aţi încercat să abordaţi într-un fel sau altul Casa Regală pentru a susţine anumite proiecte?
– Eu am o foarte mare admiraţie pentru Casa Regală şi ştiu că, prin ceea ce fac, încearcă să realizeze multe lucruri, pe foarte multe planuri, nu numai artistice, ci şi umanitare.
– Cum vi se par rezultatele ultimelor alegeri?
– Mă duceţi într-o zonă delicată. E ca şi când mă aruncaţi într-o mlaştină şi eu nu ştiu să înot. Mlaştina este ceva înspăimântător pentru mine…
– Clasa politică e o mlaştină?
– Da, mie aşa mi se pare. Eu îmi îngădui să fiu un simplu spectator şi mă dor multe lucruri. Ştiu că nu e bine să stau deoparte, dar a judeca ceea ce se întâmplă e peste puterile mele.
De mult am renunţat să mai caut a înţelege pentru că nu cred că mă pricep deloc la politică. Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă şi probabil că sunt eu „greşită”.
– De regulă, oamenii care au ceva de transmis în societate tac…
– Eu personal tac pentru că lucrurile sunt prea încurcate, chiar cred că iţele şi nodurile sunt atât de mari încât sunt pusă în imposibilitatea de a participa la o astfel de discuţie.
Lucrurile sunt atât de îmbârligate, cum spunea tata, încât e greu de dezbârligat… Cred, pe de altă parte, că intelectualii şi oamenii de bun-simţ îşi fac treaba foarte bine acolo unde sunt dăruiţi de Dumnezeu să şi-o facă.
Eu încerc să exist pe scenă şi pe ecran în poveşti în care cred şi care încearcă să dăruiască oamenilor ceva, un mesaj cât de cât de suflet.
– Probabil că intelectualii nu mai resimt pericolul de dinainte de 1989, din moment ce au adoptat o astfel de pasivitate faţă de ce se întâmplă în societate…
– Nu cred. E un pericol foarte mare şi-l resimţim cu toţii. E un pericol de nesănătate. Cred că suntem bântuiţi de un foarte mare pericol de a ne îmbolnăvi. De fapt, cred că Românica a devenit, între timp, o ţară bolnavă. Îi spun Românica ţării mele de drag. Aşa o simt mai aproape de sufletul meu. Nu e un apelativ jignitor, ferească Dumnezeu! E Românica mea. Cu bune şi cu rele.
– Nu e doar începutul bolii?
– Eu sper să fie finalul, sper să ne trezim cu toţii. Din păcate, n-am soluţii.
– Ce vă deranjează cel mai mult în România, atunci când ajungeţi la Otopeni? Care e primul lucru care vă scoate din sărite?
– Noi venim din străinătate cu o anumită energie. Mă întreb de fiecare dată când revin în ţară cum e posibil să fie atâta murdărie pe stradă, atâta agresivitate – agresivitatea televizorului, a oamenilor care vorbesc la televizor, felul în care se vorbeşte, felul în care se priveşte încruntat, felul cum nu se spune „bună ziua” şi nu se zâmbeşte… agresivitatea murdăriei de pe stradă, agresivitatea extrema a oamenilor. Asta pe un glob care oricum e în criză.
– Care credeţi că este cauza acestei agresivităţi ieşite din comun?
– Vorbiţi cu un om care-şi iubeşte ţara foarte tare.
– De aceea vă şi întreb!
– Dacă iubeşti pe cineva, te doare atunci când e bolnav sau dacă vezi că drumul pe care merge nu e bun. Putem găsi foarte multe motive, sunt enorm de multe motive pentru care am ajuns la această agresivitate. Le poţi înţelege şi, dacă mai eşti creştin şi te ajută Dumnezeu, le poţi ierta până la un moment dat.
Probabil s-ar putea chiar depăşi, numai că procesul acesta ar trebui făcut de toată lumea. Sunt 50 de ani în spate pe care ştim foarte bine cum i-am parcurs, sunt lucruri care n-au fost clarificate în istorie. Fiecare popor are găuri negre, dar parcă în istoria noastră e un hău în care nu mai avem niciun sprijin.
E o pierdere de repere clară, care nu e numai în România, este peste tot. E o criză mondială, dar care ne prinde pe noi ca ţară pe un fundament foarte tânăr, care nu a prins rădăcini. Cred că această criză ne scutură foarte tare pentru că avem probleme mari, enorme, la baza societăţii: la educaţie, la igienă, la sănătate.
Aici ar trebui pompat enorm: cum creşti copilul de la grădiniţă şi cum vorbeşti cu el, cum faci educaţie părinţilor pentru a-şi creşte copilul… Sunt atât de multe, şi atunci, deseori, venim să ridicăm piatra, să aruncăm şi să spunem: „Poporul român e de vină şi nu face faţă!”. Sunt un om care iubeşte foarte tare ţara asta şi sper din tot sufletul să văd ziua în care se vor limpezi apele. Dar fiecare trebuie să punem umărul.
– Dar fără implicare din partea elitelor e de neimaginat să se schimbe ceva…
– Total de acord! Dar nu toată lumea are talent la politică şi nu toată lumea trebuie să intre în politică. Cred că mult mai important e ca fiecare să-şi facă treaba extraordinar de bine acolo unde îi e locul. Mai mult, cred că fiecare trebuie să încerce să facă în jurul său un pic curat, să impună un pic de respect.
Politica pentru mine e să înveţi să te comporţi civilizat, să fii politicos, să ştii să vorbeşti corect româneşte, să nu scuipi pe stradă, să nu mă înjuri când trec pe lângă maşina ta. De pildă, pe mine mă doare lipsa de respect faţă de tot ce e viu în România. Mă doare până la lacrimi lipsa de respect faţă de animale, faţă de copaci.
– Nu prea gândim „verde”…
– Dar acum devine o modă de a fi „bio”, a gândi „verde”. Nu, pentru mine e peste asta, în sensul că pentru mine ţine de bun-simţ. Nu mai avem educaţie. O să revină încet acest respect.
Pe vremea lui tata, ţăranul ăla care avea foarte mult bun-simţ şi care între timp a fost terminat, umilit, trimis şi el la canal, omorât etc., avea respect şi faţă de animale, şi faţă de pământ. Pentru că viaţa lui depindea de pământ şi de animal. Am pierdut foarte multe pe drum, avem foarte multe de recuperat.
Proprietăţile fizice se vor recupera, pamântul, casele, până la urmă se va recupera, mult mai greu e să recuperăm valorile morale, bunul-simţ.
– Ce vă leagă cel mai mult de amintirea lui Amza Pellea?
– Faptul că a existat şi faptul că există în continuare în sângele, în sufletul meu şi în mintea mea. Dar şi faptul că lumea, după 25 de ani de când nu mai este printre noi, mă opreşte pe stradă să-mi vorbească cu dor despre el! Câţi dintre noi, după 25 de ani de când nu vom mai fi, vom mai rămâne în amintirea cuiva? E incredibil!
– A trebuit întotdeauna să recuperaţi, să trageţi foarte mult ca să vă separaţi de imaginea lui?
– Nu, niciodată. E o prostie, eu îi înţeleg pe oameni că aşa gândesc, dar vă rog să mă credeţi că e un mod foarte simplist de a vedea lucrurile. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi ideali!
Nu pot decât să-I mulţumesc până mor pentru asta. Simpla lor existenţă mă obligă să nu trec oricum pe acest pământ. Nu au făcut decât să-mi ridice ştacheta foarte sus. Ce poate fi mai minunat!
Oricum, nu cred că avem nimic de demonstrat în viaţa asta nimănui decât nouă înşine. De fapt, nu e nimic de demonstrat, ci să ne reamintim şi să ne bucurăm bucurând pe alţii.
– Se pare că românii n-au înţeles acest lucru şi vor să le demonstreze în permanenţă altora câte ceva…
– Pentru că avem o imagine pe care, din păcate, noi am ştiut să ne-o facem foarte proastă. Există un foarte mare complex. Eu nu cred că România este mai proastă sau mai needucată sau că are mai mulţi hoţi sau mai multe bile negre decât altă ţară de pe globul ăsta.
Dar aici e altceva: cred că suntem campioni în a ne vorbi de rău. În primul rând, noi pe noi. Nu spun că nu avem motive, avem „n” motive, dar poate că suntem un popor puţin prea critic.
Există însă foarte multe puncte bune, oameni absolut speciali în ţara asta, există excelenţe în toate domeniile, artişti, matematicieni, tineri care s-ar întoarce acasă dacă s-ar vorbi de ei prin ziare sau la televiziuni şi ar fi împinşi în faţă.
La noi e împins în faţă tot ce este negativ şi asta nu face decât să atragă negativul în continuare.
– E un paradox: românii au spirit critic în momentul în care se află în România şi vorbesc între ei, dar în momentul când ies „afară”, acest spirit critic se diluează.
– Asta este adevărat, dar mai e ceva. Am auzit români în aeroporturi din lumea asta largă vorbind altă limbă decât româna pentru a nu fi recunoscuţi ca români… asta doare! Enorm!
Asta e foarte dureros. Avem multe de recuperat, nu numai proprietăţi. Sunt lucruri care ţin de educaţie, de încredere în sine. Ne trebuie cineva care să ne spună că am făcut şi lucruri bune.
– Are cineva interesul să ne spună că am făcut şi lucruri bune?
– Noi ar trebui să ne promovăm. Să-ţi spun; „Uite, ai făcut o chestie foarte mişto!”, în loc să-ţi dau în cap şi să-ţi spun că acolo ai greşit. Ni se tot dă în cap, ni se tot spune că nu se poate.
Noi suntem primii care ne înjurăm între noi cu mare graţie… Nu ar trebui să tot aşteptăm ajutor. De la cine să aşteptăm ajutor? Nimeni nu ne va ajuta niciodată! Nici nu trebuie. Singurul ajutor nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi!
– Avem mentalitate de asistaţi social.
– Da, e adevărat.
– Cinic judecând, credeţi că odată cu schimbarea a două generaţii se va rezolva această problemă la nivelul mentalului colectiv?
– Eu nu sunt Brucan, n-am de unde să ştiu. El a fost drăguţ când a spus „20 de ani”, deşi am fost indignată atunci. Ce pot eu să fac este să sper şi să-mi doresc ca acest popor să aibă în lume, într-o zi, locul pe care îl merită cu adevărat.
Există un filon de geniu în poporul român! Trebuie doar să vrem să îl protejăm, să îl promovăm, să îl lăudăm, să îl apărăm.
– Vom mai apuca acea zi în care românii se vor comporta normal?
– Dacă ne ajută bunul Dumnezeu şi cercetările medicale să ajungem la 120 de ani… Eu sper că da, sper să apuc.
– Ce şcoală de teatru v-a impresionat cel mai mult?
– Dacă am putea împărţi atât de drastic lucrurile, în viaţă ar fi foarte simplu. Toate sunt valabile dacă sunt făcute cu talent. Există şcoala de teatru rusească, absolut senzaţională, şi chiar şi cea de film. Nu putem trece nici peste Tarkovski, nici peste Nikita nici peste şcoala rusă de film de azi.
Există şcoala japoneză, şcoala americană, şcoala engleză. Bine e să înveţi de la fiecare. Tata spunea foarte bine că pentru un artist, important e să aibă canalul sensibilităţii deschis ca o rană. Trebuie să preiei de la fiecare ce e bun, nu poţi să împarţi teatrul în şcoli.
– Totuşi, e o diferenţă ca de la cer la pământ între şcoala japoneză şi cea rusă…
– Ştiţi de ce nu pot să fac asemenea împărţiri? Pentru că miracolul acestei meserii care e actoria sau teatrul sau filmul constă în faptul că emoţia este percepută la fel oriunde în lume. Un moment de emoţie pe care îl trăieşti în Japonia într-o sală de teatru sau în faţa unui ecran la un moment dat se repetă identic la Londra sau Paris exact la aceeaşi replică.
Ţi se umplu ochii de lacrimi pentru că ai în faţă un artist, iar omul este un animal mimetic şi în clipa în care tu ca transmiţător eşti real, adevărat şi nu joci „teatru” prost, adevărul acela se transmite.
Emoţia este poate vectorul cel mai puternic care funcţionează şi atinge, după gând. Nu mai contează nici şcoala, nici că eşti asiatic sau european, ce culoare sau rasă ai. Emoţia, adevărul universal, e perceput peste tot în lume la fel.
– Cât contează dimensiunea religioasă în prestaţia unui actor de teatru?
– Depinde de actor. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu fără Dumnezeu nu pot trăi. Dumnezeu pentru mine este certitudinea absolută şi orice spectacol, de la un punct încoace al vieţii mele, are o sămânţă religioasă.
Cred că asta este una din datoriile mele pe pământ, să vorbesc de Dumnezeu. Mă face să râd foarte tare comentariul că nu e bine să vorbesc de Dumnezeu, pentru că e o chestiune prea personală, prea intimă.
– Aţi văzut ce pătimeşte Dan Puric…
– Atunci hai să nu mai vorbim de Dumnezeu şi să vorbim de „celălalt”, ca să nu-i pronunţăm numele. Despre ce să vorbesc? Silicoane, bijuterii, haine… Fiecare vorbeşte despre ce vrea! Eu am ales: despre Dumnezeu o să vorbesc până când o să mor!
– Se pare că nu suntem pregătiţi, totuşi, pentru o abordare intelectuală a fenomenului religios în România. Ne dăm după copac de fiecare dată când cineva aduce vorba de Dumnezeu.
– Şi după copac ne aşteaptă tot Dumnezeu! Noaptea, când stai în pat şi închizi ochii şi ai senzaţia că eşti singur, dacă ai conştientiza puţin, ai vedea că sub pleoapa ta mai există cineva…
– Dar nouă cam ne e ruşine de asta…
– Da, asta înţeleg, şi de aceea înţeleg şi atacul. Fiecare cu alegerea lui. Eu vorbesc de Dumnezeu pentru că mi-e drag. Lumea e liberă. Să mă judece, să dea cu piatra!
– Cum percepeţi fenomenul media în raport cu societatea românească – îi face rău, ameliorează lucrurile, e ceva firesc, e ceva trecător, va lăsa urme la nivel social?
– Cred că e firesc, nu zic că e bine ce se întâmplă. A fost robinetul informaţional oprit atâta timp, încât acum este o isterie a descoperirii şi a exprimării, a nevoii de agresiv şi spectaculos. Din păcate asist la acest fenomen deranjant, dar sper că va veni ziua în care lucrurile se vor calma, iar oamenii vor începe să vorbească normal.
Este absolut incredibil că eu, la mine în casă, în loc să stau liniştită şi să ascult Mozart sau orice altceva, apăs pe un buton şi dintr-o cutie începe o fătucă decoltată să urle la mine, să arunce găleţi de lături la mine în sufragerie dintr-o cutie numită televizor… Şi eu stau, mă uit şi am şi o voluptate la un moment dat.
Probabil că ai voluptatea că tu eşti mai deştept decât ei. E tot o nevoie de a judeca. Eu te judec pe tine… ce proastă eşti tu şi, deci, ce deşteaptă sunt eu… Uitatul la televizor ne dă sentimentul că noi suntem mai deştepţi decât ce se întâmplă acolo. Probabil… Sigur, exagerez. Slavă Domnului, mai sunt şi minunăţii la televizor!
– Aţi văzut scena dintre cei doi foşti parlamentari care şi-au aruncat în faţă paharele cu apă?
– Nu poţi separa bătăile din parlamentul din Thailanda, de pildă, de această scenă. N-aţi văzut… zboară cu pantofi în conducătorii lumii… Globul se învârte puţin anapoda şi lumea nu mai face faţă, nu mai are repere morale. Paharul cu apă azvârlit în faţă există şi pentru că există celelalte.
– Paharul există şi la alţii …
– Pe mine mă doare pentru că se întâmplă la noi.
– Din 1989 până astăzi, aţi sesizat o evoluţie sau o involuţie la nivel social?
– Sunt unele lucruri pe care le-am pierdut şi care trebuie redescoperite, dar am câştigat multe altele. Eu nu pot să uit că stăteam în frig, că nu aveam informaţie, cărţi, nu pot să uit că nu era de mâncare, nu pot să uit că nu aveai voie să vorbeşti, că nu aveai libertate.
Dacă am închide ochii şi am vedea cum arăta strada atunci şi cum arăta acum, am constata că e o diferenţa enormă. Din păcate, din cauza prafului şi a murdăriei, griul persistă. Parcă ne înghite praful…
– Dar înainte de `89 nu auzeai pe nimeni înjurându-l de mamă pe cel de lângă el, în intersecţie…
– Da, nu auzeai pentru că erai ridicat imediat. De unde să ştii cine e în maşina de lângă tine… Cine riscă? Acum auzi şi o să mai auzim un timp. Poporul român e un popor inteligent şi cred că se va prinde foarte repede de faptul că nu merită să-ţi cheltui viaţa judecându-l pe altul sau înjurându-l pe altul.
Propun un simplu exerciţiu pe care eu l-am făcut: calculaţi într-o zi cât timp cheltuim pe judecăţi de valoare faţă de alte persoane sau pe înjurături care, de fapt, nu au nicio legătură cu viaţa noastră. Vă veţi îngrozi. E o pierdere enormă de timp. Adică este o pierdere enormă de viaţă!
– Cum reacţionaţi la mitocănie, pentru că bănuiesc că aţi fost şi victimă?
– Da, cum să nu. Ohoo! Eu am învăţat dintr-o carte că orice formă de atac este de fapt o cerere, că acela care te atacă are nevoie de ajutor. E ceva aproape imposibil de realizat. Sigur că vine de la Iisus încoace, dar a o aplica în viaţă este aproape imposibil. Exerciţiul e fabulos.
– Uneori trebuie pus creştinismul între paranteze…
– În clipa în care vine mârlanul la tine şi te agresează, tu să ai puterea reală să-l ierţi pentru că el are mare nevoie de ajutor. E fabulos! O dată am putut… hai, de două ori…, e o performanţă, iar exemplul acela că o dată am putut îmi dă convingerea în secunda aia când sunt atacată că se poate. Asta înseamnă autodepăşire.
– Cum vedeţi implicarea Bisericii Ortodoxe Române în viaţa comunităţii?
– Eu am respect faţă de mine şi nu vorbesc niciodată colegii de rău, dar mă amuză foarte tare prietenii care se aventurează să-ţi răspundă la o întrebare ca asta.
Eu nu pot să judec o instituţie, eu pot să-ţi vorbesc că am avut norocul de la Dumnezeu să am un preot ca sfătuitor, un tânăr care a devenit mai mult decât un preot pentru mine, un prieten adevărat. Părintele Cătălin Mihai de la Biserica Cuţitul de Argint. Ăsta e un Privilegiu! În cadrul acestei instituţii numită Biserica există şi oameni de această calitate.
– Acesta este blestemul Ortodoxiei, să nu funcţioneze la nivel instituţional, dar să funcţioneze la nivel individual, să strălucească prin individualităţi?
– Dacă tot vorbim de creştinism, ştiţi că una din calităţile cele mai mari este modestia. Eu încerc să fiu un om creştin, deci implicit modest. Mă băgaţi într-o discuţie în care nu fac faţă. Eu întotdeauna răspund la nivelul uman. Nu ştiu pentru că iarăşi ar trebui să ridic piatra şi să arunc şi nu îmi îngădui faţă de mine.
Nu e o eschivare. De ce îmi pare rău, şi asta se resimte în întreaga lume, este că bisericile sunt din ce în ce mai goale. Asta am văzut peste tot în lume. Se intră în biserică vara pentru că e răcoare şi iarna că e cald sau se stă la umbra turlei bisericii să te aperi de soare, dar să intri să te rogi, nu. Asta e din ce în ce mai rar. Şi e mare păcat. Încă în România e bine. Lumea vine la biserică!
– Se mai roagă oamenii, dar în general cei care au probleme, bătrânii, bolnavii.
– Întotdeauna când avem probleme, ne aducem aminte. Când eşti bolnav sau când sunt cumpene mari în viaţa ta, imediat te întorci. Altfel ne e ruşine. N-am înţeles niciodată cum să-ţi fie ruşine de Domnul sau să-L poţi uita…
– S-a desacralizat mult societatea românească faţă de anii ’90? Atunci încă îi aveam pe profesorul Constantin Galeriu, pe Dumitru Stăniloaie, erau nişte repere.
– Cum dumneavoastră nu îl cunoaşteţi pe preotul meu, sunt absolut convinsă că nici eu nu cunosc foarte mulţi alţi preoţi de valoare care se roagă pe pământ şi care îşi fac treaba la locul lor. Nu e musai să-i cunoaştem, musai ar fi să credem că ei există. Fără să-i vedem. Dacă vrei să-i întâlneşti, până la urmă îi întâlneşti.
– Soluţia ar fi să ne facem fiecare treaba la locul nostru?
– Da, şi când nu ştii ceva, să nu te bagi pentru că iei locul cuiva care ar putea să facă treabă mult mai bună decât tine.
– V-aţi simţit vreodată în inferioritate ca româncă?
– În inferioritate, nu. Pusă în situaţii delicate, da. Când am fost la Viena şi am jucat „Ioana d’Arc”, în 2002. Ne-am dus la restaurant – era perioada cu „mâncatul lebedelor” – şi ţin minte că ospătarul mi-a trântit farfuria auzind româneşte şi s-a uitat cu o privire pe care nu o voi uita niciodată.
Am iertat-o, dar nu o pot uita. M-am ridicat încet de la masă şi am plecat plângând pe străzile Vienei. M-am gândit foarte serios, m-am gândit ce a însemnat pentru evrei numărul acela pe mână… pentru că fiecare dintre noi a simţit, la un moment dat, că aici pe frunte scrie „România”. Şi am simţit-o fără nicio vină, ca un stigmat…
De ce spun că e important ca fiecare să-şi facă treaba acolo unde e? Pentru că noi seara am jucat şi am ridicat sala în picioare. S-a aplaudat 10 minute în picioare. Numai aşa poţi să răspunzi. Numai aşa poţi demonstra că România are de ce şi trebuie să fie respectată! Suntem judecaţi şi pentru că noi nu ştim să ne facem imagine, noi suntem primii care ne înjurăm şi poporul, şi ţara.
Cred că e timpul să terminăm cu asta. Cred că e timpul să încetăm a ne înjura între noi. Trebuie să ne ajutăm între noi pentru a construi ceva. Dacă ne înjurăm ţara, nu înseamnă oare că ne înjurăm fiecare de mamă? Să mă ierte Dumnezeu. Dar cum îţi poţi înjura ţara? Nu voi înţelege niciodată o astfel de aberaţie!
– Ne-am cam stâlcit şi limba …
– Am senzaţia că limba română e cu masca de oxigen pe faţă şi asta mă doare foarte tare. Văd studenţii la actorie… Ei vorbesc şi eu nu ştiu ce vorbesc. Or, eu am plătit un bilet să mă duc la teatru şi să înţeleg, în primul rând, ce spun.
E un model prost preluat şi de la televiziune, şi film. Şi eu sunt pentru naturaleţe, dar de la a fi natural la a nu înţelege ce spui e drum lung… Mi-ar plăcea să existe un program TV să facă un sondaj. Să vedem câţi oameni din 10 fac acordul corect. M-am dus la Facultatea de Litere într-un amfiteatru întreg cu studenţi şi întrebarea lor era de ce nu vorbesc public, de ce nu sunt chemată să vorbesc.
La televiziuni… aşa cum vorbesc cu dumneavoastră aici, acum… Sunt un om care încerc să-mi fac treaba cinstit acolo unde sunt chemată. Niciunde în lume la televiziune nu sunt doar emisiuni de calitate sau profunde. Primele care apar la TV sunt silicoanele, vulgarităţile, divertismentul. Cine vrea repere e datoria lui să le caute.
– La teatru vin oameni care vor să vadă o piesă de teatru sau oameni care vor să fie văzuţi acolo?
– Sincer, puţin mă interesează cine vine la teatru. Pe mine mă interesează doar să vină lume la teatru. Ceea ce mă interesează este cum pleacă spectatorul de la teatru. Deci poate să vină oricine la teatru, dacă el s-a aşezat şi, din clipa în care s-a făcut beznă, eu pot să-l scutur pe snob sau pe cerşetor şi să-i dăruiesc ceva…
Eu vorbesc din partea cealaltă a scenei, datoria mea e asta şi atunci poate să vină oricine la teatru. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Important e cum pleci dintr-o sală de teatru, nu cum vii. Nu? Important e cum şi cu ce pleci din această lume, nu cum vii.
– Vin din ce în ce mai puţini oameni de calitate la teatru…
– Credeţi? Eu de pe scenă văd publicul extraordinar. Aici e un paradox. De pe scenă publicul e ideal, mi se pare că răspunde la emoţii senzaţional. Ce mă doare pe mine este când sunt spectator, când stau în sală şi văd că lumea se plictiseşte, iar la final totuşi aplaudă.
Oameni buni: veniţi la teatru, dar dacă nu vă place, nu aplaudaţi! E o chestiune de opţiune, în fond. Lumea aplaudă la final şi în timpul spectacolului se uită la ceas. Aveţi libertatea ca spectatori de a nu aplauda. „Iar de v-a plăcut Bufonul… mai poftiţi şi mâine seară…!” Parcă monsieur Shakespeare zice asta…
Cf. sursa.
