Istorie II. 15

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

Boierii „adeveritori”[1] = care constatau faptele la fața locului, din ordinul domnului.

Sufixul românesc topic –adia[2], „archaism” [arhaism][3], raportul dintre ațipesc și adorm[4], Adormire = Uspenie (slav.) = Chimisis (gr.) = Dormitio (lat.)[5], adurmec și adulmec[6], „Părintele Bimbirică”[7], „afară de minte”[8], „cugetele hiclĭane [viclene]” în Omiliarul de la Govora, din 1642, p. 11[9].

Afedrona (de la neogr. afedronas) = anus sau latrină. Existent în Mt. 15, 17[10].

„O muiere bărbată”[11], boală mare = epilepsie (în Banat)[12], țigan scris cu majusculă[13], afumare pentru tămâiere[14], în macedo-română: nellu este afumat tu amalămă = inelul este suflat cu aur[15].

Afund, în limba veche, era sinonim cu cufund[16]. Afurisit = îndrăcit[17], anaftimă [anatemă][18], adverbul agale vine din neogrecescul agalia și a intrat în limba română în epoca fanariotă[19], agalmă = idol (de la gr. agalma)[20], agarenii = mahomedanii[21], pentru români agarenii fiind, cu precădere, tătarii[22].

Agariciu = ciupercă de copac[23], Aghiasmă = Aiasmă = Iasmă[24], Agneț[25], aia a mea = nevasta mea[26], haidamac = vagabond sau măciucă[27], aiul = usturoiul[28], cuvântul slavon post [постъ] a înlocuit în limba română pe latinescul ajun [adjunum, corelativ al lui jejunium], care însemna același lucru[29], Crăciun vine de la „latinul vulgar crastìnum[30], ajunare = post[31], vrăjitorie cu broasca cusută la gură și la spate[32], doinele care încep cu expresia „frunză verde alunică” „povestesc sau prevestesc maĭ tot-d’a-una o nenorocire[33].

Proiectul de dicționar al lui Hașdeu îmi place prin exemplificările sale din literatura trecutului dar și prin exemplificările din graiul curent și prin conexiunile pe care le face cu diverse limbi și dialecte. E un dicționar erudit și care citează sursele într-un mod corect.

*

Ziarul Adevărul din 4 septembrie 1888[34], o zi de „duminecă”, costa 5 bani în capitală și 10 bani în districte.

Anul I de apariție, nr. 18, 4 pagini. Pe de-a-ntregul alb-negru.

Pe ultima pagină fiind reclame iar numele ziarului fiind scris, pe prima pagină, cu litere imense. „Ziar cotidian” și care avea un moto din Vasile Alecsandri: „Să te feresci, Române, de cuiŭ strěin în casă!”.

Redacția și administrația își aveau sediul în str. Doamnei, nr. 15 bis, deasupra tipografiei Thiel & Weiss.

„Directorul politic” al ziarului: Alex. V. Beldimanu.

Abonamentul pe un an costa 30 de lei, pe 6 luni: 16 lei, pe 3 luni: 10 lei și 50 de lei pentru străinătate.

Toate datele acestea fiind tipărite pe prima pagină, sus.

Pe prima pagină: știri interne și externe. Cu precădere politice. Se aștepta campania electorală.

Din articolul O cerere de pământ aflăm că arătura la un pogon costa 30 de franci[35].

În articolul Acte oficiale (niciun articol nu e semnat), aflăm că în districtul/ județul Iași există localitatea Bivolari[36].

Tot în pagina a 2-a apare știrea că Hașdeu s-a întors pe 3 septembrie 1888 de la Mănăstirea Agapia.

Din pagina a 3-a aflăm numele prefectului județului Suceava: Al. Millo.

Iar „Lupu Antonescu și-a dat demisia sa din funcția de revizor școlar[37].

Pagina ultimă, a reclamelor, conține 11 reclame comerciale și o reclamă la o carte. Cartea: romanul Secretul nebunului, al lui Pierre Ninous, se vindea în fascicule/ extrase, și un fascicul costa 5 bani[38].

Fabrica de hârtie de țigări „Ancora” e publicitată aici. Era situată pe strada Gabroveni, la nr. 33-35. Cât și „marele deposit de piane” din Casa Török.

Iar din ultima reclamă comercială aflăm că Grand Hotel Union și Grand Hotel Royal erau ale lui John Stiefler și erau situate în colțul străzii Academiei și a străzii Regale din București.

Odaia, la cele două hoteluri, era de la 2 lei în sus iar bucătăria era franceză și germană[39]. Iar dacă îți beai cafeaua la Grand Café Union puteai să consulți 50 de ziare străine și toate ziarele românești. Plus că puteai să bei „bere de Viena și Münich”[40].

*

Ziarul Ciulinul din 4 septembrie 1883[41]. 3 pagini scrise și pe ultima fiind două desene umoristice.

„Proprietarul” și „directorul responsabil” al ziarului: Ioan Athanasiade[42].

Motoul publicației: Ridendo castigantur mores[43]…scris pe ghiveciul enormului ciulin.

Era un ziar care apărea duminica și al cărui abonament costa 10 lei pe an[44].

Despre „Ionică-Milion”[45].

În poemul Mitropolitului Papagalescu (aluzie la o presupusă retorică goală), semnat de Mița, este ironizat mitropolitul țării, considerat „grósnic [groaznic] de pocit”[46].

Iar în pagina a 3-a este ironizată frica unui preot ortodox de eventualul diagnostic primit de la un medic psihiatru.

Și tot în p. a 3-a este ironizată „neștiința” preoților: (fotografie text).

Numai că monolog din română are la bază un cuvânt grecesc compus [monologos] și nu un cuvânt franțuzesc. Din greacă a intrat în franceză ca monologue.

Cele două desene ironice au în prim-plan Dunărea[47].

*

În Constituția și Regulamentul general ale Fancmasoneriei universale, vol. 1[48], p. 127, se specifică faptul că gradul al 33-lea există în masonerie dar el, în fapt, e conferit „numai regelui Cahalului sau suveranului secret al suprastatului secret universal jidovesc”.

Iar gradul al 32-lea e „purtat în realitate numai de Șeful suprem al masoneriei universale (actualmente de Walter Bruggmann) care este și Vice-Regele Cahalului”[49].

Primele 3 grade ale „francmasoneriei albastre”: 1. discipol, 2. companion, 3. maestru[50].

Urmează „gradele capitulare”, adică gradele 4-18: 4. maestru secret, 5. maestru perfect, 6. secretar intim, 7. judecător, 8. intendent, 9. maestru ales din nouă, 10. maestru ales din 15, 11. sublimul cavaler ales (șeful celor 12 triburi), 12. mare maestru, mare arhitect; 13. royal-arch, 14. mare ales, perfect și sublim mason, 15. cavaler de Orient, 16. prinț de Ierusalim, 17. cavaler de Orient și Occident, 18. suveran prinț de Roza-Cruce[51].

Gradele 19-30 formează areopagurile și sunt grade „filosofice”: 19. marele pontif, sublim scoțian al Ierusalimului, 20. venerabil, mare maestru al tuturor lojilor (marele patriarh noachit), 21. noachit, cavaler prusian, 22. prinț de Liban, 23. cavalerul securii regale (șef de tabernaclu), 24. prinț de tabernaclu, 25. cavaler al Șarpelui de aramă, 26. Scoțian trinitar, 27. suveran, comandor al templului, 28. cavaler al soarelui, 29. mare scoțian al Sfântului Andrei, 30. mare ales, cavaler kadoș[52].

Gradele 31-33 sunt „supremele consilii” și ele „conduc francmasoneria pe tot globul”: 31. marele inspector, comandor inchizitor, 32. suveran, prinț regal secret, 33. suveran, mare inspector general[53].

Autorul neagă faptul că cele 33 de grade masonice indică vârsta umană a Mântuitorului Hristos când a fost răstignit[54]. Și el spune că cele 33 de grade au fost alcătuite „de rabini și de cabaliștii Cahalului în decurs de 87 de ani, de la anul 1717 până la anul 1904 când au fost definitivate”[55].

Tot în p. 130, autorul spune că acest Cahal jidovesc are un cod „cifrat”. Iar în pagina următoare că lojele masonice adoptă și cresc copii orfani cu vârstele între 7 și 15 ani, cărora le dau „o educație masonică specială”[56]. Adică îi îndoctrinează cu forța.

Și p. 132 e, surpriză!, despre „răsbotezare”: „În primul rând, copiii aceștia [adoptați pentru că le-au murit părinții…sau, de ce nu?, răpiți de la părinți n.n.] sunt răsbotezați de Lojă în spirit masonic cu un ritual special[57]. Adică cu unul care neagă/ batjocorește credința creștină.

Și după ritualul masonic al „răsbotezării” li se dă „un nume în plus – convențional și simbolic – de ex. „Devotament”. După aceea, sunt dați în stricta supraveghere a câte doi maeștri, cari le-au servit și de nași la botezul masonic, pentru a li se face educația masonică.

Până la vârsta de 18 ani când li se conferă, cu dispensă de vârstă, gradul de Discipol, copiii aceștia învață diferite limbi, geografie etc., și apoi sunt trimiși pentru desăvârșirea educației masonice la lojile din străinătate, unde, sub cea mai strictă supraveghere, învață până la 21 de ani arta complicată a spionajului, fac exerciții de tragere la tir, învață tot felul de jocuri de cărți, ca: pocker, chemin de fer, bridge, pickett, pasențe etc. etc.”[58].

În ce scop toate astea? Ne-o spune autorul nostru: „în scopul ca, la momentul oportun, masoneria să le încredințeze misiuni de spionaj, de furt de planuri militare și de documente diplomatice, de asasinate politice misterioase, cu otravă sau – in extremis – chiar cu pistolul”[59].

Văduva = jidovimea[60], planșe = adrese[61], cuvintele de trecere = parola secretă cu ajutorul căreia se recunosc masonii între ei[62], cele „două parole cu caracter universal sunt Șibbolet și Hagg sein agg[63], excluderea din ordin = pedeapsa cu moartea[64].

Masonii care trădează sunt omorâți prin otrăvire[65]. Și se folosește o otravă vegetală, numită Curara, extrasă dintr-o plantă din America de Sud. Cu ea își otrăveau vârfurile săgeților indienii[66].

Și, mai precizează autorul, că Constituția masonică a fost scrisă în 1723[67].


[1] B.[ogdan] Petriceĭcu-Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicționarul limbei istorice și poporane a românilor, lucrat după dorința și cu cheltuiéala M. S. Regelui Carol I, sub auspiciele Academiei Române, tomul I, A-Azuga, Stabilimentul grafic Socec & Teclu, 1886, Bucuresci, p. 335.

[2] Idem, p. 339.

[3] Idem, p. 353.

[4] Idem, p. 360.

[5] Idem, p. 364.

[6] Idem, p. 386.

[7] Idem, p. 394.

[8] Idem, p. 421.

[9] Idem, p. 423.

[10] Idem, p. 428.

[11] Idem, p. 429.

[12] Idem, p. 444.

[13] Idem, p. 451.

[14] Idem, p. 459.

[15] Idem, p. 461.

[16] Idem, p. 466.

[17] Idem, p. 477.

[18] Idem, p. 478.

[19] Idem, p. 484.

[20] Idem, p. 485.

[21] Idem, p. 486.

[22] Idem, p. 487.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 502.

[25] Idem, p. 520-521.

[26] Idem, p. 572.

[27] Idem, p. 576.

[28] Idem, p. 598.

[29] Idem, p. 612.

[30] Idem, p. 615.

[31] Idem, p. 616.

[32] Idem, p. 807.

[33] Idem, p. 956.

[34] Ziarul Adevărul, anul I, nr. 18, din 4 septembrie 1888 (zi de duminică), București, 4 pagini alb-negru.

[35] Idem, p. 2.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 3.

[38] Idem, p. 4.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ziarul Ciulinul, anul I, nr. 14, din 4 septembrie 1883 (zi de duminică), București, 4 pagini alb-negru.

[42] Idem, p. 1.

[43] În latină: Prin râs sunt pedepsite moravurile. În sensul că ironizând păcatele oamenilor îi face să se rușineze de ele.

[44] Ziarul Ciulinul, nr. cit., p. 1.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 2.

[47] Idem, p. 4.

[48] Ion Delastuparu, Constituția și Regulamentul general ale francmasoneriei universale. Cu un istoric al francmasoneriei ab origine mundi și cu explicațiile necesare, vol. 1, București, 1923, 139 p.

[49] Idem, p. 127.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 127-128.

[52] Idem, p. 128-129.

[53] Idem, p. 129.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 130.

[56] Idem, p. 131.

[57] Idem, p. 132.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 134.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 136.

[65] Idem, p. 137.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

Canonizarea Sfântului Ierarh Simion Ștefan [30 octombrie 2011]

„Trebuie să recunosc că, deşi s-au scos la Arhiepiscopia din Alba Iulia ediţiile critice ale celor două lucrări monumentale ce le datorăm mitropolitului Simion Ştefan – Noul Testament şi Psaltirea -, nu mi-a venit mie gândul de a iniţia procedura îndătinată de canonizare a vrednicului Vlădică.

Ea mi-a fost sugerată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest context, simpozionul anual care se desfăşoară în ajunul „Sfinţilor Ardeleni” la Alba Iulia a avut în atenţie personalitatea mitropolitului Simion Ştefan.

Nu ştiu dacă mitropolitul Simion Ştefan a citit Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, dar, din felul în care se raportează la textul Scripturilor, se vede că a gândit ca şi el. Considera, ca şi acela, că lecturarea Noului Testament pentru slujitorii Bisericii şi pentru credincioşi este o preocupare duhovnicească de primă importanţă.

Vlădicul Simion Ştefan îl atenţiona pe principele Gheorghe Rákoczi că trebuie „să poarte grijă de aceasta, cum să aibă oamenii de supt biruinţa lui mâncare şi băutură sufletească”, aducându-i aminte de cuvintele Mântuitorului de la Matei 4, 4, argumentându-i faptul „că omul creştin, din cuvântul lui Dumnezeu neputrezătoriu se naşte din nou”.

Şi, inspirându-se din râvna pentru Scripturi a înaintaşilor, s-a străduit „să mărească slava lui Dumnezeu şi să vestească cuvântul lui Dumnezeu în ţara lui în toate limbile”, chiar dacă acest lucru a fost cu cheltuială şi a fost nevoit să trimită „cărturari în ţări străine, să înveţe cu de-adinsul cuvântul lui Dumnezău din scriptură jidovească şi grecească”.

Chiar dacă aceste laude sunt de circumstanţă, ele ne pun la curent cu faptul că traducerea Noului Testament a presupus o preocupare foarte serioasă. De fapt, nu se poate presupune că mitropolitul Simion Ştefan a cultivat un servilism extrem, dimpotrivă. În predoslovia către „Măria sa, craiul Ardealului”, scrie: „Că n-au făcut Dumnezău oamenii pentru craiu, ce au ales Dumnezău şi au rânduit craii şi domnii pentru oameni, ca să-i socotească şi să-i păzească”.

Simion Ştefan, din iubire faţă de Hristos, le pune la îndemână românilor cuvântul Mântuitorului: „Iar noao creştinilor, evangheliia ni-e veaste bună care sau prorocii şi apostolii, despre descumpărarea neamului omenesc şi de întrămarea dereptăţii şi vieţiei de veac pren Hristos, au vestit lumii. Şi iaste a doao parte a învăţăturii cereşti, carea făgăduiaşte ertăciunea păcatelor pocăiţilor şi credincioşilor în Hristos” .

Om al rugăciunii

În predoslovia cărţii sunt exprimate câteva gânduri, poate inspirate din Sfântul Vasile cel Mare: „Cartea Psaltirii cuprinde toate lucrurile care-s de folos; lucrurile venitoare le proroceaşte, iar vieţile sfinţilor cele trecute le pomeaneşte; viilor le rânduiaşte leage şi le tocmeşte obiceaiu şi easte vistiarul a toate învăţăturile bune, varecarele-s de lipsa spăşeniei omului.

Că ranele ceale de demult ale inimilor le vindecă, şi celor noao încă le dă leac; beteagii vrăciuiaşte-i, pre cei sănătoşi ţine-i şi-i păzeşte; şi scârba o domoleaşte, slăbiciunea inimilor noastre o întăreaşte; şi gândurile noastre le îndreptează, ca să fie pre voia lui Dumnezău”.

Referitor la sfinţii noştri înaintaşi şi la viaţa lor duhovnicească, ne relatează Ioanichie Bălan că părintele Paisie Olaru făcea următoarea remarcă: „…părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost, şi o spuneau în şoaptă la muncă sau mergând pe cale. Puţini dintre credincioşii de azi mai ştiu doar psalmul 50.

Este păcat că noi nu cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva, o rosteau în ison sau o cântau imitând pe sfinţii îngeri”. Cred că Mitropolitul Simion Ştefan, tâlcuitorul şi tipăritorul Psaltirii, se încadra între aceşti părinţi iubitori ai rugăciunii.

Susţinătorul unităţii spiritualităţii româneşti printr-o limbă comună

Mitropolitul Simion Ştefan dorea ca prin traducerea Noului Testament să le pună la îndemână românilor ortodocşi, de pe toate plaiurile, cuvântul lui Dumnezeu, într-o limbă pe care să o înţeleagă toţi.

Dorea să creeze o limbă scripturistică unitară, care să-i adune pe români: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip…

Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi; noi drept aceaia ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iar de nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiesc toţi într-un chip” .

Mitropolitul Andrei Şaguna subliniază lucrarea de pionierat a lui Simion Ştefan, în ceea ce priveşte crearea unei limbi scripturistice pentru Poporul Român: „Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se poate face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul au primit limba aceia aşa-zicând în însăşi fiinţa sa; atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâiu al limbii de ar fi trăit până în veacurile lor.

Lauda cea netrecătoare a unui astfeliu de lucru se cuvine arhiepiscopului şi mitropolitului nostru din Bălgrad, Simion Ştefan care la anul 1648 au tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou. Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet nu numai al limbei, ci şi al simţirei şi peste tot al chipului cugetării poporului.

Cu tot dreptul dară se pot numi aceste ediţii cea dintâiu Biblie nu a românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâiu Biblie a poporului român întreg, cel dintâiu glas obştesc, cu care se roagă acesta Părintelui din ceriuri”.

Rămâne peste veacuri, mitropolitul nostru de la Bălgrad, modelul misionarului care luptă pentru cauza unităţii ortodoxe şi româneşti, folosindu-se de cartea duhovnicească.

 Slujitor devotat al Bisericii Ortodoxe şi al Neamului

 În vremurile grele, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici nobili din neamul nostru, îi aveam pe mitropoliţii de la Bălgrad. Ei ne-au fost şi păstori, şi îndrumători, şi învăţători, şi mângâietori. Ei nu ne-au părăsit niciodată. Ei s-au născut dintre noi, au crescut şi au trăit împreună cu noi, au gustat dimpreună cu noi bucuriile şi necazurile. Un asemenea mitropolit a fost Simion Ştefan.

A avut nevoie de mult tact şi diplomaţie pentru a eluda cele 15 condiţii draconice care, de la instalare, i le impuseseră stăpânii calvini pentru a-i calviniza pe români. Geleji, superintendentul calvin, îl avea de partea lui pe principele Gheorghe Rákoczi şi toată puterea seculară. Simion Ştefan îl avea de partea lui pe Bunul Dumnezeu şi pe poporul oropsit care mărturisea credinţa ortodoxă. Din nefericire, consemnări scrise legate de lupta şi zbuciumul său sunt puţine.

Părintele academician Mircea Păcurariu trage, referitor la viaţa lui Simion Ştefan, următoarea concluzie: „Cei 13 ani de păstorire a Mitropolitului Simion Ştefan (1643-1656) au fost ani de necontenite zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei strămoşeşti în faţa multor încercări de înstrăinare.

Deşi era conducătorul unei Biserici tolerate, încătuşat de atâtea condiţii, urmărit şi umilit în propria sa ţară, mitropolitul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia şi abilitatea lui, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor săi, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648″.

Noi credem că mitropolitul Simion Ştefan, chiar dacă relatările scrise sunt puţine, a dus o viaţă sfântă, mărturisindu-l pe Hristos şi conducându-şi turma spre mântuire.

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului”.

***

Eveniment istoric la Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei

„La Alba Iulia va avea loc, mâine, 30 octombrie 2011, proclamarea solemnă a Canonizării Sfântului Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, după cum informează site-ul reintregirea.ro.

Momentele de sărbătoare vor începe încă de astăzi, când, după ora 17.00, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, va fi întâmpinat la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia. Acesta este şi momentul în care va sosi la Alba Iulia Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Racla cu sfintele moaşte va fi aşezată pentru închinare şi cinstire în galeria sudică din incinta complexului Catedralei Arhiepiscopale, unde va rămâne până luni în jurul amiezii. Împreună cu Patriarhul României va sosi la Alba Iulia și delegația Bisericii Alexandriei, condusă de Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Patriarhul Alexandriei.

În dimineaţa zilei de duminică, la ora 9.30, în Catedrala Arhiepiscopală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Preafericitul Parinte Patriarh Teodoros al II-lea al Alexandriei, înconjurati de un sobor impresionant de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, vor săvârşi Sfânta Liturghie, după care, pe podiumul special amenajat în faţa catedralei, va avea loc proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Simion Ştefan, prin citirea Tomosului Sinodal de canonizare.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în şedinţa din 21 iulie 2011 canonizarea Sfântului Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei cu dată de pomenire la 24 aprilie.

De numele mitropolitului Simion Ştefan se leagă primele traduceri integral în Limba română, la Alba Iulia, ale Noului Testament în 1648 cunoscut sub numele de “Noul Testament de la Bălgrad” şi a Psaltirii în anul 1651.

Toate aceste momente de sărbătoare vor fi transmise în direct de Radio Reîntregirea Alba Iulia, Radio Renaşterea Cluj Napoca precum, de Radio şi Televiziunea Trinitas si de Televiziunea Română, iar credincioşii sosiţi la Alba Iulia vor putea urmări Sfânta Liturghie şi pe cele două mari ecrane amplasate în curtea catedralei.

Luni, 31 octombrie, în cursul dimineţii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu delegația Patriarhiei Alexandriei vor vizita şantierul din zona Schit, unde se ridică noul complex al Seminarului Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia”.

*

Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României a ajuns în seara zilei de 29 octombrie 2011 la Catedrala Reintregirii din Alba Iulia.

 Sfintele moaşte au fost însoţite de Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi de Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patras.

Cu acest prilej, în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, a fost oficiată o slujbă de Te Deum de către Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, la care au fost prezenţi cei doi Patriarhi, Mitropolitul de Patras, delegaţia alexandrină şi cea greacă, precum şi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, la acest eveniment au participat numeroşi credincioşi din Alba Iulia şi din împrejurimi.

Slujba a început în jurul orei 19:15 şi s-a încheiat în jurul orei 20:00.

La final IPS Irineu, Arhiepiscopul de Alba Iulia a adresat un cuvânt de bun venit celor prezenţi.

În cuvântul său, IPS Hrisostom, referindu-se la sfintele moaşte aduse de la Patras, a arătat că a adus în România cea mai de preţ comoară pe care o au clerul şi credincioşii din oraşul Patras, comoară pe care o preţuiesc şi îngerii din ceruri.

Patriarhul Alexandriei, Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, a rememorat bucuria venirii la Alba Iulia acum 17 ani: „Bucuria mea este dublă în această seară întrucât […] în urmă cu 17 ani poposeam în această catedrală, atunci în calitate de Episcop de Cirene, însoţindu-l pe vrednicul de pomenire Patriarh Partenie şi pe vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al României”.

De asemenea, Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea a vorbit despre Sfântul Kiril Lucaris făcând referire la proclamarea canonizării Sfântului Simeon Ştefan, eveniment ce va avea loc mâine la Alba Iulia.

„Trăiesc în aceste zile, împreună cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit care mă însoţeşte şi cu ceilalţi ierarhi, aceiaşi bucurie pe care am trăit-o împreună cu ierarhii de Alexandria când am proclamat canonizarea Sfântului Patriarh Kiril Lucaris […].

Precum odinioară Sfântul Patriarh Kiril Lucaris a ajuns în principatele române dunărene şi aici a încurajat pe credincioşi români să rămână statornici în dreapta credinţă, tot astfel mă învredniceşte Dumnezeu să păşesc pe aceste locuri pe unde a păşit şi el”, a spus Patriarhul Alexandriei.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat, în cuvântul său, faptul că proclamarea canonizării sfinţilor este un act solemn care ridică deodată demnitatea unei Biserici locale, dar întăreşte şi comuniunea pan-ortodoxă.

Totodată Patriarhul României s-a arătat recunoscător Patriarhului Alexandriei şi Mitropolitului de Patras pentru bucuria pe care au adus-o în aceste zile românilor: „Aţi venit Preafericirea Voastră şi Înaltpreasfinţia Voastră să împliniţi cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură.

Când participăm la bucuria cuiva, bucuria acelor oameni sporeşte, iar când participăm la durerea cuiva ea se diminuează. Aţi sporit bucuria tuturor românilor în aceste zile şi noi suntem recunoscători şi rugăm pe Hristos Domnul, pe Sfinţii Apostoli Andrei şi Marcu şi pe toţi sfinţii Egiptului să vă dăruiască bucurie în toată lucrarea pe care o săvârşiţi”, a mai spus Patriarhul României.

La finalul Slujbei de Te Deum sfintele moaşte au fost aşezate spre închinare, în incinta Complexului Arhiepiscopal de la Alba Iulia, în partea sudică. La această oră un număr impresionant de credincioşi se află la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia pentru a aduce cinstire sfintelor moaşte.

Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei a fost adus din Grecia în România cu ocazia sărbătorii Sfântului Dimtrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras.

Apoi, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, a fost dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu, unde a rămas până astăzi. La Alba Iulia sfintele moaşte au fost aduse cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, care va avea loc mâine, 30 octombrie 2011”.

*

„Ziua de 30 octombrie 2011 va rămâne în istorie pentru credincioşii din Alba Iulia. Astăzi a avut loc proclamarea canonizării Sfântului Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei.

Cu această ocazie, în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, la această oră, Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi şi de Preafericitul Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareii Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Alături de cei doi patriarhi s-au aflat Înaltpreasfinţitul Georgios, Mitropolit de Accra, Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patras, dar şi următorii ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfintitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului,

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradei, Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil, Episcop-locţiitor al Episcopiei Daciei Felix,

Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfinţitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar Patriarhal,

Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar Arhiepiscopiei Timişoarei, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

După rostirea pericopei evanghelice de la Sfântul Evanghelist Luca (cap. XVI, vs. 19-31) în care se prezintă pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învăţătură în care a prezentat învăţăturile duhovniceşti desprinse din Sfânta Evanghelie.

Numeroase oficialităţi, printre care Adrian Lemeni, Secretar de stat pentru Culte, Mircea Hava, Primarul Alba Iuliei, Cornel Ştefan Bardan, Prefectul Alba Iuliei, au fost prezente la Alba Iulia, dar şi sute de credincioşi care au venit să participe la aceste evenimente istorice şi să se închine cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei”.

*

„Simion Ştefan a fost unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în cursul secolului al XVII-lea el fiind mitropolit al Ardealului între anii 1643-1656.

Despre viaţa acestuia însă se cunosc foarte puţine informaţii.

Se ştie totuşi că, mai înainte de a fi ales mitropolit, Simion Ştefan a slujit ca ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba lulia.

În anul 1643, Ştefan este numit Arhiepiscop şi Mitropolit al Bălgradului, al Vadului şi al Maramureşului, precum şi peste toată ţara Ardealului.

Noul mitropolit a urmat la slujire Sfântului ierarh Ilie Lorest, înlăturat din scaun şi întemniţat, pentru apărarea credinţei în faţa calvinilor.

Numit mitropolit, Simion Ştefan a primit jurisdicţia numai asupra a 3 protopopiate, din toate cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei.

Celelalte, asupra cărora el nu avea nici un drept legal, canonic ori pastoral, au fost luate, prin sprijinul principelui Gheorghe Rakoczy, de către calvinul Geleji Katona Istvan.

Noul mitropolit a fost supus unor noi obligaţii calvine cum ar fi: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învăţământul teologic să fie făcut după Catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă la pâine şi vin (simbolic), cultul icoanelor şi al crucii să fie înlăturat.

În aceste condiţii, mitropolitul Simion Ştefan a reuşit să păstreze credinţa ortodoxă, precum şi cultura românească naţională.

Astfel, în vremea sa, au fost editate două lucrări de seamă ale vieţii bisericeşti: “Noul Testament” (1648) şi “Psaltirea” (1651).

Deşi singurul text semnat de Simion Ştefan este “Predoslovie cătră Măria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rakoczy), tot lui îi sunt atribuite însă şi cuvintele “Către cititor” (introducerile), de la cele două opere.

Prin contribuţia semnificativă a mitropolitului Simion Ştefan, în anul 1648, în Alba lulia se tipăreşte, pentru prima dată în limba română, Noul Testament. Pe lângă prefaţa mitropolitului, acesta mai conţine şi alte câteva părţi originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor.

De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un “Lexicon”, care oferă sinonime şi explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme.

Astfel, renumita operă “Noul Testament de la Bălgrad”, îl face pe Simion Ştefan un om de seamă al istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.

Acţiunea temerară de traducere din limba greacă, latină şi slavonă în limba română, a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a scos în evidenţă dimensiunea teologică a ierarhului”.

*

„Yesterday, 29 Octomber 2011, the Holy Head of Saint Andrew the Apostle, Protector of Romania, arrived in the Reintegration Cathedral of Alba Iulia.

The holy relics were accompanied by His Beatitude Theodoros II, Pope and Patriarch of Alexandria, His Beatitude Daniel, Patriarch of the Romanian Orthodox Church, and by His Eminence Chrisostom, Metropolitan of Patras.

On this occasion, a Te Deum service was celebrated, at the Archiepiscopal Cathedral of Alba Iulia, by His Eminence Irineu, Archbishop of Alba Iulia, in the presence of the two Patriarchs, Metropolitan of Patras, the Alexandrine delegation and the Greek one, as well as of the hierarchs, members of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church.

The religious service began around 19.15 hours, and ended around 20.00 hours.

Many faithful of Alba Iulia and neighbourhood attended the event.

To end with the Te Deum, the holy relics were laid in the Southern part of the Archiepiscopal Complex of Alba Iulia. At present, a large number of faithful are in the Archiepiscopal Cathedral of Alba Iulia to worship the holy relics.

The Holy Head of Saint Andrew the Apostle was brought from Greece to Romania on the occasion of the celebration of Saint Dimitrios the New, Protector of Bucharest, by a delegation of the Orthodox Church of Greece, led by His Eminence Metropolitan Chrisostom of Patras.

Then, on the occasion of the proclamation of the canonisation of Saint Hierarch Andrei Saguna, Metropolitan of Transylvania, on 28 October 2011, in the afternoon, it was brought in procession to the metropolitan cathedral of Sibiu, where it remained till today.

In Alba Iulia, the holy relics were brought on the occasion of the proclamation of the canonisation of Saint Hierarch Simeon Stefan, Metropolitan of Transylvania, which was take place today, 30 October 2011”.

O presă românească, care trebuie să-şi reînveţe statutul

momentul marilor decizii

Mă bucur să aud acest adevăr despre presă, de la un om al breslei:

„Exploatarea morţii, inducerea panicii sau cultivarea goliciunii sunt tot atâtea semne ale îndepărtării presei de la îndatoririle, pe care singură şi le-a asumat în zorii capitalismului.

Acele manifeste generoase au transformat-o într-unul dintre stâlpii sistemelor democratice şi au creat, în decursul unui secol şi jumătate, instituţii în faţa cărora nu poţi, decât să te pleci cu respect.

Între timp, goana după audienţă şi bani a ros temeinic la soclul ridicat de clasicii presei. Nu se poate imagina, evident, o presă puternică şi cu adevărat liberă, fără o construcţie financiară solidă în spatele ei.

Problemele apar, când această construcţie ajunge să fie pusă înaintea jurnalismului şi nu în slujba lui. Este aici ceva din acea lăcomie, care a dat lovituri năucitoare însuşi capitalismului zilelor noastre”.

Scriitorul şi cititorii. Un pic de atenţie…

barca unor tarmuri trecute

„Şi, mai presus de toate, am văzut momentul când Neagu Djuvara s-a prăbuşit cu scaun cu tot, după ce prezentase cartea lui Bedros Horasangian.

Instantaneu, douăzeci de siluete din public s-au repezit să-l ajute cumva pe venerabilul istoric. N-a fost nevoie, căci între timp îl ridicase Ana Blandiana.

La 93 de ani, Neagu Djuvara a aflat cât de mult îl admiră cititorii. „Of”-ul acela de spaimă – care a fost al lor, nu al lui – e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste. Faţă de Neagu Djuvara, faţă de erudiţie, faţă de carte”.

Lumea zâmbetului interzis

de unde curge izvorul

În articolul de aici, a apărut sintagma din acest articol. Ea va fi subliniată în citat:

„Există puţine lumini în romanul lui Andrés Barba. Nici n-ar putea fi altfel, câtă vreme Katia, sora, mama şi bunica ei se mişcă într-o lume care interzice zâmbetul„.

O contribuţie a Drd. Alin Suciu la înţelegerea „Evangheliei lui Iuda”

bucurie-de-vara

În urma unui comentariu făcut aseară, de d-l Alin Suciu, la articolul d-lui Părăuşeanu, ne-am exprimat dorinţa de a se implica constructiv în această dezbatere şi am primit de la d-l Suciu o scrisoare de mare conştiinţă, în care ne-a indicat şi o contribuţie a sa, publicată în Adevărul, în data de 20 mai 2006, pe această problemă.

Un fragment din scrisoare:

Dragă Părinte Picioruş,

Un articol împotriva vulgarizării Evangheliei lui Iuda, pe atunci proaspăt descoperită, am publicat în suplimentul literar al Adevarului.

Fiind vorba despre un ziar de mare tiraj, nu este vorba despre un studiu amănunţit ci, mai degrabă, de un articol informativ, care încearca să schimbe aerul senzaţionalist, care a fost dat acestei descoperiri.

Studiile ulterioare întreprinse asupra acestui text au indicat limpede că editorii tocmiţi de National Geographic Society au corupt sensul Evangheliei dupa Iuda, dorind să obţină, cu orice preţ, un Iuda conotat pozitiv.

Totuşi, textul ni-l prezintă pe acesta într-o lumină negativă, în concordanţă cu evangheliile canonice. Reabilitarea lui Iuda se bazează pe traducerea tendenţioasă şi invalidă din punct de vedere lingvistic a câtorva pasaje-cheie.

***

Alin Suciu s-a născut în 1978 la Oradea; domeniile sale de competenţă sunt filosofia antică şi istoria religiilor; doctorand la Facultatea de Teologie şi ştiinţe Religioase a Universităţii Laval din Quebec City, cu o teză despre creştinismul timpuriu şi gnosticism; membru al echipei reunite sub denumirea „Biblioteque copte de Nag Hammadi”, care propune prima traducere completă în limba franceză a textelor gnostice descoperite în 1945 în nordul Egiptului.

Membru al grupului de cercetare GRECAT (Groupe de Recherche sur le christianisme et l’Antiquite tardive) din cadrul aceleiaşi facultăţi. Este, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei Române de Studii Religioase.

***

Articolul d-lui Alin Suciu la care face referire în scrisoarea către noi:

De mai bine de o jumătate de secol, mass-media internaţională a vădit o poftă nedisimulată nu doar pentru mediatizarea evangheliilor apocrife, ci şi pentru diverse teorii menite să schimbe percepţia omului contemporan asupra temeiurilor pe care se fundamentează tradiţia creştină.

Gustul extrem pentru senzaţional şi dorinţa de a ridica nivelul vânzărilor au dus adesea la aproprierea şi întreţinerea de către media a celor mai bizare teorii conspiraţioniste.

Marele public se vede plasat într-o poziţie dificilă din pricina invaziei cărţilor, peliculelor cinematografice sau ştirilor de presă ce emană un aer aparent de responsabilitate, având impresia că se confruntă cu idei ştiinţifice curente în lumea academică.

Bineînţeles că exagerările nu se pot pune în mod direct pe seama presei – dacă ea greşeşte, nu o face conştient şi nici dintr-o incapacitate genuină de înţelegere a fenomenului. Pur şi simplu, mass-media este animată de o preferinţă lesne de înţeles pentru idei ce par îndrăzneţe sau revoluţionare.

Interesul public pentru posibilităţile ieşite din comun ale descoperirilor arheologice datează din anii ’50 ai secolului trecut, când manuscrisele unei comunităţi eseniene au fost descoperite în grotele ce împrejmuiesc ţărmul Mării Moarte. Ele au dat naştere la interpretări din cele mai năstruşnice, asupra cărora nu avem însă timp să insistăm aici.

Anul 1945 a adus cu sine dezgroparea lângă oraşul egiptean Nag Hammadi a unui vas antic care conţinea douăsprezece codexuri (culegeri de papirusuri) şi resturi dintr-un al treisprezecelea. Aceste codexuri însumau o serie de scrieri în copta veche, limba vechilor egipteni scrisă în alfabetul grecesc, care s-au dovedit a fi în mare parte gnostice. În general, prin gnosticism se desemnează astăzi o serie de mişcări şi grupări religioase care au înflorit în lumea elenistico-romană la începuturile crestinătăţii.

Deşi majoritatea gnosticilor au făcut apel la principalele teme creştine, precum mesajul hristic, natura trupului Mântuitorului, a Crucii sau a raportului dintre noua revelaţie şi Vechiul Testament, ei au înţeles religia creştină într-o manieră cu totul originală.

Astfel, gnosticii credeau că omul este legat în mod indicibil de Dumnezeu-Tatăl, sursă a lumii desăvârşite din înalturi, însă nu are o legătură de esenţă cu lumea exterioară – creaţie a unui alt Dumnezeu, inferior şi înfumurat, în fapt o caricatură a Dumnezeului vetero-testamentar care se laudă în Cartea profetului Isaia, „Eu sunt Domnul Dumnezeu şi nu este altul în afară de mine”.

Acesta din urmă ţine deocamdată sufletele umane captive sub vraja materiei, însă nu pentru multă vreme, căci Hristos coboară direct din regatul desăvârşit al Tatălui suprem şi vesteşte omenirii gnoza ce le dă şansa să se lepede de ignoranţa în care îi cufundase Dumnezeul Vechiului Testament.

Mântuitorul le reaminteşte că sufletele sunt fărâme răsfirate de lumina, care aşteaptă să se reintegreze în Plenitudinea originară a divinităţii supreme. Modul straniu în care a înţeles gnosticul antichităţii târzii religia creştină, l-a transformat într-unul dintre personajele cele mai enigmatice ale istoriei.

Puţine dintre textele gnostice descoperite la Nag Hammadi au beneficiat de atenţia de care au avut parte manuscrisele esenienilor de la Marea Moartă. Abia Evanghelia după Toma a stârnit apetitul imaginativ al curioşilor de tot felul, ea bucurându-se de o largă circulaţie în multiple ediţii (şi inclusiv de câteva traduceri româneşti).

Tradusă pentru prima oară în limba engleză în 1959 într-o ediţie uşor accesibilă, ea s-a vândut în 40.000 de exemplare doar în Regatul Unit. Mass-media a tratat pe larg despre Evanghelia după Toma, prezentând-o ca pe „a cincea evanghelie” menită să completeze informaţiile noastre despre Iisus Hristos, iar unii autori au discutat serios posibilitatea de a o include într-un canon revăzut şi adăugit.

Savantul olandez Gilles Quispel, bunăoară, era încredinţat că, prin forma sa de culegere a dictonurilor lui Hristos, Evanghelia după Toma reprezintă însăşi mult-căutata sursă Q, prin care savanţii germani desemnau sursa orală din care s-ar fi inspirat evangheliştii atunci când şi-au redactat scrierile.

La rându-i, Franco Zeffirelli folosise anumite cuvinte din Evanghelia după Toma, atribuindu-le lui Iisus în filmul clasic din 1977. În urma cercetării minuţioase a textului, specialiştii ultimelor decenii au încercat să tempereze febra senzaţionalistă indicând că Evanghelia după Toma reprezintă un florilegiu de citate mai mult sau mai puţin exacte din evangheliile canonice şi din alte surse creştine, care s-a transmis şi îmbogăţit de-a lungul secolelor ajungând la noi în forma actuală.

Mai recent, autorul american Dan Brown, în best-sellerul Codul lui Da Vinci, a făcut apel, printre altele, la un text gnostic de la Nag Hammadi, Evanghelia după Filip, pentru a susţine o seamă de teorii conspiraţioniste.

Conform lui Brown, creştinismul devenit instituţional a ascuns faptul că Iisus a fost căsătorit cu prostituata Maria Magdalena, de vreme ce în Evanghelia după Filip ea este înfăţisată sărutându-l pe gură pe Hristos.

Sărutul ritualic era însă un loc comun în primele comunităţi creştine şi departe de a fi încărcat cu conotaţii sexuale, el funcţiona ca modalitate de transmitere a energiilor spirituale de la un suflet la altul, mai cu seamă în timpul ceremoniei baptismale.

Pentru a îndepărta dubiul, voi cita dintr-un text creştin asemănător, o omilie păstrată în dialectul sahidic al limbii copte, atribuită eronat lui Evodius al Romei şi intitulată Despre adormirea Fecioarei. De această dată, Fecioara Maria este cea care îşi săruta Fiul pe gură, iar fraza care ne interesează sună în felul următor: „Însă Maria, mama sa, a sosit grăbită, a mers spre Iisus şi l-a sărutat, gură pe gură”.

Evanghelia după Iuda şi reformularea învăţăturilor creştine în gnosticism

Recent, mass-media internaţională a mediatizat descoperirea şi publicarea iminentă a Evangheliei după Iuda, (numită astăzi şi Codexul Tchacos) care îl prezintă pe discipolul-trădător drept cel mai luminat dintre apostoli, gestul lui, blamat de o întreagă tradiţie creştină, fiind sugerat de Hristos însuşi.

Începând cu 6 aprilie 2006, National Geographic, care deţine în exclusivitate drepturile asupra manuscrisului, a lansat două site-uri şi a dat publicităţii o serie de comunicate având ca subiect noua evanghelie.

O traducere integrală în limba engleză, adresată publicului larg şi textul copt destinat specialiştilor, au fost postate la adresa web de aici. Este de prisos să mai reiau aici ceea ce se ştie deja despre contextul descoperirii Codexului Tchacos, aş spune însă că odiseea lui antică şi recentă este demnă de orice text căruia i se preconizează succesul la marele public.

Documentul acoperă 13 pagini de papirus şi ne-a parvenit în copta sahidică, cu unele infuzii dialectale din Egiptul Mijlociu. Date fiind anumite particularităţi frazeologice şi gramaticale, este evident că varianta coptă reprezintă doar o traducere, lipsită de acurateţe, după un original grecesc.

În urma mai multor analize ştiinţifice a fost stabilit că documentul datează din secolele III-IV, însă versiunea greacă trebuie să fie în mod logic mai veche. Iuda apare, de asemenea, într-o lumină pozitivă la alţi gnostici citaţi de scriitorii creştini, însă pasajele respective sunt prea puţin importante de vreme ce nu aduc elemente noi, fiind preluări mai mult sau mai puţin exacte ale textului din Irineu.

De fapt, deja în jurul anului 180, Irineu, episcop de Lyon, cunoştea o evanghelie atribuită lui Iuda, de vreme ce notează în masivul său tom de respingere a ereziilor:

„Alţii iarăşi spun că Cain a fost generat de Puterea Supremă şi că Esau, Core, cei din Sodoma şi mulţi alţii asemănători făceau parte din aceeaşi spiţă. Din această pricină, adaugă ei, aceştia au fost atacaţi de Demiurg, însă nici unul nu a fost vătămat.

Căci Sophia avea obiceiul să răpească din ei ceea ce-i aparţinea de fapt. Ei susţin că Iuda trădătorul a fost pe deplin înştiinţat de aceste lucruri şi că numai el, cunoscând adevărul ca nimeni altul, a îndeplinit taina trădării.

Prin mijlocirea lui, toate lucrurile, atât cele pământeşti, cât şi cele cereşti, au fost nimicite. În acest sens, ei trimit la o scriere fictivă pe care o denumesc Evanghelia după Iuda” (Irineu, Adversus Haereses I.31.1).

Citind fragmentul de mai sus, ne dăm seama că nu putem stabili cu exactitate dacă noua Evanghelie după Iuda este una şi aceeaşi cu cea menţionată de Irineu.

Informaţiile furnizate de episcopul Lyonului sunt lapidare, iar suprapunerea celor două scrieri ar fi o neglijenţă, chiar dacă editorii ne asigură că nu există nici un dubiu în această privinţă.

Se prea poate să avem de-a face cu două texte diferite purtând acelaşi titlu, lucru curent la începuturile creştinătăţii. Astfel, ereziologul creştin Epifaniu citează în Panarion un pasaj dintr-o Evanghelie a lui Filip care nu are nimic în comun în afară de titlu cu textul omonim descoperit în 1945 la Nag Hammadi; anumiţi scriitori patristici vorbesc despre o Evanghelie a egiptenilor care în mod sigur nu e cea care ne-a parvenit în două copii, în codexurile III şi IV de la Nag Hammadi; informaţiile despre acea Evanghelie a lui Toma pe care par să o fi cunoscut Origen şi Hipolit nu se potrivesc cu mult mai celebra scriere păstrată în coptă şi exemplele ar putea continua.

Mai mult, chiar dacă Evanghelia după Iuda din Codexul Tchacos este identică cu cea cunoscută de Irineu, nu putem fi siguri de forma pe care o avea textul în momentul în care îl citează ereziologul.

Între anul 180 (Irineu) şi secolele III-IV (Codexul Tchacos), evanghelia poate să fi suferit revizuiri esenţiale, destin pe care l-au trăit de altfel o mulţime de apocrife – fără a cădea sub incidenţa unui canon, acestea au putut fi expandate sau, dimpotrivă, scurtate după bunul plac al diverselor comunităţi care le-au folosit.

Un exemplu elocvent pentru o atare revizuire este Apocriful lui Ioan, păstrat în patru versiuni copte care diferă atât ca doctrină, cât şi ca lungime. Prin urmare, faptul că Evanghelia după Iuda din Codexul Tchacos coboară în timp anterior anului 180, când o citează Irineu, rămâne o posibilitate însă nu o evidenţă. Trebuie să fim mereu conştienţi că ceea ce avem în faţa ochilor este o copie care datează din secolele III-IV şi orice studiu onest va porni de la această supoziţie.

În forma în care ne-a parvenit, evanghelia respectivă este un dialog-revelaţie în care Iisus conversează cu discipolii, furnizându-i în particular lui Iuda o cunoaştere secretă. Dintru început merită spus că forma de dialog este proprie scripturilor elaborate în cercurile gnostice.

Cercetătorul german Kurt Rudolph a lansat în urmă cu mai multă vreme ipoteza că în gnosticism dialogul-revelaţie joacă rolul pe care l-a avut modelul evanghelic în comunităţile creştine, acesta din urmă conţinând pe lângă forma dialogală şi naraţiuni legate de pelerinajul terestru al lui Hristos.

Evanghelia după Iuda se distinge printr-o atitudine polemică, specific gnostică, la adresa creştinismului apostolic. Ucenicii lui Iisus sunt consideraţi, cu excepţia lui Iuda, ignoranţi în privinţa adevărurilor fundamentale legate de mântuirea sufletului. Ei sunt invidioşi şi relaţia lor cu Hristos e radical diferită de cea descrisă în Noul Testament.

De exemplu, nu se sfiesc să se „aprindă de mânie şi să-l blesteme în gând” în momentul în care Iisus râde pe seama sacramentelor (34,18-22).

Râsul Mântuitorului provine dintr-o atitudine antinomistă: apostolii nu conştientizează inutilitatea ritualurilor sacramentale pe care le practică. Conform unei teme asumate de mulţi dintre gnostici, adevăratul Dumnezeu nu se descoperă decât la capătul unui voiaj în abisurile sufletului uman; sacramentele sunt instaurate de Dumnezeul-Creator al Vechiului Testament pentru a-i face pe oameni să i se închine.

Acest lucru este evident în Evanghelia după Iuda: după ce le ironizează ritualul de frângere a pâinii (eucharistia), Iisus le cere discipolilor să stea în faţa lui ca oameni iluminaţi, care au conştientizat şi actualizat deja prezenţa „omului interior” (35,2-5).

Nu este astfel de mirare că singurul care şi-a concretizat potenţele spirituale, în fapt modelul gnosticului, este Iuda, cel care „avea puterea să stea în faţa lui” (35,10-11) şi cunoştea identitatea reală a Mântuitorului gnostic: el vine din Pleroma şi a fost trimis de Dumnezeul suprem.

Este prin urmare imposibil de trasat traiectoria cosmetizării ucenicului tradător până în perioada redactării evangheliilor Noului Testament. Este de la sine înţeles că reabilitarea lui Iuda de către autorul evangheliei ce-i poartă numele nu a putut avea loc fără contra-modelul evanghelic.

Preferinţa pentru Iuda şi respingerea creştinismului apostolic fac parte din atitudinea revoluţionară a gnosticilor faţă de mesajul creştin. Scripturile sunt interpretate mereu în cheie inversă, în noua ordine plus devenind minus şi viceversa.

Bunăoară, începând din secolul al II-lea, gnosticii şi-au ales drept recipiente ale revelaţiei personaje pe care Biblia fie le menţionează doar în treacăt, fie le demonizează: Cain, Seth, sodomiţii, apostolii Toma, Filip, Iuda sau prostituata Maria Magdalena, care devine personaj central în Evanghelia Mariei (Magdalena).

Nu poate fi vorba, prin urmare, în nici un caz de revoluţionarea cunoaşterii noastre asupra comunităţii apostolice, ci doar de o atitudine revizionistă, de contracarare a creştinismului instituţional prin aducerea în prim-plan a altor personaje decât Moise, profeţii Vechiului Testament sau cei patru evanghelişti. În perspectiva gnostică, toţi aceştia sunt supuşii Dumnezeului ignorant, ei sunt cei care rătăcesc mulţimea de credincioşi, după cum se exprima chiar autorul Evangheliei după Iuda.

Atunci când au prezentat publicului larg manuscrisul, editorii au uitat să spună că gnosticismul reprezintă o amplă mişcare de reevaluare, revizuire şi rescriere a canonului creştin, şi că Evanghelia după Iuda e imposibil de evaluat în afara acestei prezumţii metodologice.

De exemplu, Apocriful lui Ioan, un text gnostic pe care l-am menţionat anterior şi care pare a fi înrudit cu Evanghelia după Iuda, nu ezită să corecteze sau să respingă naraţiunea biblică atunci când informaţia furnizată de aceasta îi contrazice ideile teologice: „Nu este aşa cum a spus Moise (…)”, afirma în mai multe rânduri documentul.

Tocmai pentru că nu este aşa cum a spus Moise şi tocmai pentru că trădătorul devine iluminatul par excellence, dependenţa gnosticului de Biblie devine şi ea indubitabilă. Dar să vedem cum…Aceeaşi strategie hermeneutică funcţionează în interpretarea polemică a unor relatări din Noul Testament.

Dacă suferinţa, moartea şi reînvierea lui Hristos stau la baza mesajului creştin, lucrurile au fost percepute diferit de către gnostici. În reinterpretarea gnostică a figurii Mântuitorului, ideea conform căreia iluminatorul venit din lumea transcendentă a putut suferi ca o fiinţă materială este respinsă explicit.

Corpul său fizic este doar o aparenţă, Salvatorul fiind în ultimă instanţă divin şi impasibil la suferinţă. Aceasta este de fapt semnificaţia acelui pasaj din Evanghelia după Iuda în care Hristos îi spune apostolului ales „Tu îl vei sacrifica pe omul care mă înveşmântă” (56,19-20), Iuda făcând astfel posibilă evadarea Mântuitorului din trup pentru a se ridica în regatul hipercosmic din care a purces.

În gnosticism, sfârşitul lui Hristos nu este moarte sacrificială si răscumpărătoare, ci eliberare de lume. O dată în plus, docetismul gnostic din Evanghelia lui Iuda poartă semnele polemicii duse împotriva învăţăturii proto-ortodoxe privind realitatea trupului şi a suferinţei lui Hristos. Ar fi imposibil de imaginat că cele două portrete atât de diferite ale lui Iuda stau pe acelaşi palier cronologic.

Apocriful gnostic este tardiv în raport cu evangheliile canonice, dependent de ele şi este străbătut de la un capăt la altul de tendinţa de a le „ajusta” mesajul pe potriva credinţelor religioase ale autorului său.

Importanţa Evangheliei după Iuda nu rezidă prin urmare în capacitatea de a ne oferi informaţii care au scăpat dintr-un motiv sau altul primilor evanghelişti. Ea stă însă drept mărturie pentru diversitatea ideatică ce domină creştinismul post-apostolic şi, chiar dacă nu furnizează amănunte legate de personajele istorice implicate, textul este un indice că tradiţia creştină a fost supusă dezbaterilor ideologice încă din primele ei secole de existenţă.

Un conflict ideologic cu învingători şi perdanţi. Descriindu-şi însă textul ca o revelaţie secretă destinată celor puţini, autorul gnostic s-a plasat încă de la început în postura de învins.

Despre sufletul Oanei Pellea. Un interviu de George Rădulescu

oana-pellea

Adevărul: Cum percepeţi mediul artistic românesc în raport cu cel occidental? Sunt actorii noştri mai talentaţi decât ceilalţi sau doar ni se pare?

Oana Pellea: Nu-mi place să fac generalizări. Ceea ce pot să spun e că faima oricărui  actor român din străinătate se datorează faptului că lumea ştie de existenţa şcolii noastre de teatru şi film care este bună şi serioasă.

Ce vine din urmă?

– Un vânt rece… Glumesc! Pot să spun ce-mi doresc. Mi-aş dori foarte tare ca meseria pe care o fac să fie în continuare respectată. Există oameni talentaţi în orice fel de generaţie.

– Se mai poate naşte un Amza Pellea?

– Să dea bunul Dumnezeu. E destul de greu însă… Nu o spun eu, ci o spune toată lumea pentru că Amza era dăruit de Dumnezeu să apară pe pământ cu har.

N-ai de unde să ştii, însă poate şi mâine să se nască, dacă eşti optimist, crezi şi te rogi Lui Dumnezeu. Eu aş fi foarte bucuroasă să vină din spate actriţe şi actori puternici.

Ceea ce ştiu este că acum, din păcate, nu toţi dintre cei care intră la Institut vor să ajungă actori sau artişti. Adică foarte mulţi vor doar să treacă pe acolo şi să facă altceva. Televiziune sau altceva, pur şi simplu să treacă prin Institut. Sau să devină vedete. Coperţi.

E altfel faţă de cum era pe vremea mea. Atunci era o şcoală foarte serioasă şi pentru că era bazată pe nişte profesori extraordinari precum Cotescu, Amza, Sanda Manu, Olga Tudorache, Cojar, Moraru şi multi alţii.

– Aţi fost colegă de generaţie cu Radu Duda…

– Da, dar el era la doamna Olga Tudorache, iar eu, la doamna Sanda Manu.

– Aţi jucat împreună?

– Da, am jucat cu Radu când s-a înfiinţat teatrul româno-francez şi am făcut nişte turnee în străinătate.

– Aţi încercat să abordaţi într-un fel sau altul Casa Regală pentru a susţine anumite proiecte?

– Eu am o foarte mare admiraţie pentru Casa Regală şi ştiu că, prin ceea ce fac, încearcă să realizeze multe lucruri, pe foarte multe planuri, nu numai artistice, ci şi umanitare.

– Cum vi se par rezultatele ultimelor alegeri?

– Mă duceţi într-o zonă delicată. E ca şi când mă aruncaţi într-o mlaştină şi eu nu ştiu să înot. Mlaştina este ceva înspăimântător pentru mine…

– Clasa politică e o mlaştină?

– Da, mie aşa mi se pare. Eu îmi îngădui să fiu un simplu spectator şi mă dor multe lucruri. Ştiu că nu e bine să stau deoparte, dar a judeca ceea ce se întâmplă e peste puterile mele.

De mult am renunţat să mai caut a înţelege pentru că nu cred că mă pricep deloc la politică. Nu înţeleg nimic din ce se întâmplă şi probabil că sunt eu „greşită”.

– De regulă, oamenii care au ceva de transmis în societate tac…

– Eu personal tac pentru că lucrurile sunt prea încurcate, chiar cred că iţele şi nodurile sunt atât de mari încât sunt pusă în imposibilitatea de a participa la o astfel de discuţie.

Lucrurile sunt atât de îmbârligate, cum spunea tata, încât e greu de dezbârligat… Cred, pe de altă parte, că intelectualii şi oamenii de bun-simţ îşi fac treaba foarte bine acolo unde sunt dăruiţi de Dumnezeu să şi-o facă.

Eu încerc să exist pe scenă şi pe ecran în poveşti în care cred şi care încearcă să dăruiască oamenilor ceva, un mesaj cât de cât de suflet.

– Probabil că intelectualii nu mai resimt pericolul de dinainte de 1989, din moment ce au adoptat o astfel de pasivitate faţă de ce se întâmplă în societate…

– Nu cred. E un pericol foarte mare şi-l resimţim cu toţii. E un pericol de nesănătate. Cred că suntem bântuiţi de un foarte mare pericol de a ne îmbolnăvi. De fapt, cred că Românica a devenit, între timp, o ţară bolnavă. Îi spun Românica ţării mele de drag. Aşa o simt mai aproape de sufletul meu. Nu e un apelativ jignitor, ferească Dumnezeu! E Românica mea. Cu bune şi cu rele.

– Nu e doar începutul bolii?

– Eu sper să fie finalul, sper să ne trezim cu toţii. Din păcate, n-am soluţii.

– Ce vă deranjează cel mai mult în România, atunci când ajungeţi la Otopeni? Care e primul lucru care vă scoate din sărite?

– Noi venim din străinătate cu o anumită energie. Mă întreb de fiecare dată când revin în ţară  cum e posibil să fie atâta murdărie pe stradă, atâta agresivitate – agresivitatea televizorului, a oamenilor care vorbesc la televizor, felul în care se vorbeşte, felul în care se priveşte încruntat, felul cum nu se spune „bună ziua” şi nu se zâmbeşte… agresivitatea murdăriei de pe stradă, agresivitatea extrema a oamenilor. Asta pe un glob care oricum e în criză.

– Care credeţi că este cauza acestei agresivităţi ieşite din comun?

– Vorbiţi cu un om care-şi iubeşte ţara foarte tare.

– De aceea vă şi întreb!

– Dacă iubeşti pe cineva, te doare atunci când e bolnav sau dacă vezi că drumul pe care merge nu e bun. Putem găsi foarte multe motive, sunt enorm de multe motive pentru care am ajuns la această agresivitate. Le poţi înţelege şi, dacă mai eşti creştin şi te ajută Dumnezeu, le poţi ierta până la un moment dat.

Probabil s-ar putea chiar depăşi, numai că procesul acesta ar trebui făcut de toată lumea. Sunt 50 de ani în spate pe care ştim foarte bine cum i-am parcurs, sunt lucruri care n-au fost clarificate în istorie. Fiecare popor are găuri negre, dar parcă în istoria noastră e un hău în care nu mai avem niciun sprijin.

E o pierdere de repere clară, care nu e numai în România, este peste tot. E o criză mondială, dar care ne prinde pe noi ca ţară pe un fundament foarte tânăr, care nu a prins rădăcini. Cred că această criză ne scutură foarte tare pentru că avem probleme mari, enorme, la baza societăţii: la educaţie, la igienă, la sănătate.

Aici ar trebui pompat enorm: cum creşti copilul de la grădiniţă şi cum vorbeşti cu el, cum faci educaţie părinţilor pentru a-şi creşte copilul… Sunt atât de multe, şi atunci, deseori, venim să ridicăm piatra, să aruncăm şi să spunem: „Poporul român e de vină şi nu face faţă!”. Sunt un om care iubeşte foarte tare ţara asta şi sper din tot sufletul să văd ziua în care se vor limpezi apele. Dar fiecare trebuie să punem umărul.

– Dar fără implicare din partea elitelor e de neimaginat să se schimbe ceva…

– Total de acord! Dar nu toată lumea are talent la politică şi nu toată lumea trebuie să intre în politică. Cred că mult mai important e ca fiecare să-şi facă treaba extraordinar de bine acolo unde îi e locul. Mai mult, cred că fiecare trebuie să încerce să facă în jurul său un pic curat, să impună un pic de respect.

Politica pentru mine e să înveţi să te comporţi civilizat, să fii politicos, să ştii să vorbeşti corect româneşte, să nu scuipi pe stradă, să nu mă înjuri când trec pe lângă maşina ta. De pildă, pe mine mă doare lipsa de respect faţă de tot ce e viu în România. Mă doare până la lacrimi lipsa de respect faţă de animale, faţă de copaci.

– Nu prea gândim „verde”…

– Dar acum devine o modă de a fi „bio”, a gândi „verde”. Nu, pentru mine e peste asta, în sensul că pentru mine ţine de bun-simţ. Nu mai avem educaţie. O să revină încet acest respect.

Pe vremea lui tata, ţăranul ăla care avea foarte mult bun-simţ şi care între timp a fost terminat, umilit, trimis şi el la canal, omorât etc., avea respect şi faţă de animale, şi faţă de pământ. Pentru că viaţa lui depindea de pământ şi de animal. Am pierdut foarte multe pe drum, avem foarte multe de recuperat.

Proprietăţile fizice se vor recupera, pamântul, casele, până la urmă se va recupera, mult mai greu e să recuperăm valorile morale, bunul-simţ.

– Ce vă leagă cel mai mult de amintirea lui Amza Pellea?

– Faptul că a existat şi faptul că există în continuare în sângele, în sufletul meu şi în mintea mea. Dar şi faptul că lumea, după 25 de ani de când nu mai este printre noi, mă opreşte pe stradă să-mi vorbească cu dor despre el! Câţi dintre noi, după 25 de ani de când nu vom mai fi, vom mai rămâne în amintirea cuiva? E incredibil!

– A trebuit întotdeauna să recuperaţi, să trageţi foarte mult ca să vă separaţi de imaginea lui?

– Nu, niciodată. E o prostie, eu îi înţeleg pe oameni că aşa gândesc, dar vă rog să mă credeţi că e un mod foarte simplist de a vedea lucrurile. Dumnezeu m-a binecuvântat cu părinţi ideali!

Nu pot decât să-I mulţumesc până mor pentru asta. Simpla lor existenţă mă obligă să nu trec oricum pe acest pământ. Nu au făcut decât să-mi ridice ştacheta foarte sus. Ce poate fi mai minunat!

Oricum, nu cred că avem nimic de demonstrat în viaţa asta nimănui decât nouă înşine. De fapt, nu e nimic de demonstrat, ci să ne reamintim şi să ne bucurăm bucurând pe alţii.

– Se pare că românii n-au înţeles acest lucru şi vor să le demonstreze în permanenţă altora câte ceva…

– Pentru că avem o imagine pe care, din păcate, noi am ştiut să ne-o facem foarte proastă. Există un foarte mare complex. Eu nu cred că România este mai proastă sau mai needucată sau că are mai mulţi hoţi sau mai multe bile negre decât altă ţară de pe globul ăsta.

Dar aici e altceva: cred că suntem campioni în a ne vorbi de rău. În primul rând, noi pe noi. Nu spun că nu avem motive, avem „n” motive, dar poate că suntem un popor puţin prea critic.

Există însă foarte multe puncte bune, oameni absolut speciali în ţara asta, există excelenţe în toate domeniile, artişti, matematicieni, tineri care s-ar întoarce acasă dacă s-ar vorbi de ei prin ziare sau la televiziuni şi ar fi împinşi în faţă.

La noi e împins în faţă tot ce este negativ şi asta nu face decât să atragă negativul în continuare.

– E un paradox: românii au spirit critic în momentul în care se află în România şi vorbesc între ei, dar în momentul când ies „afară”, acest spirit critic se diluează.

– Asta este adevărat, dar mai e ceva. Am auzit români în aeroporturi din lumea asta largă vorbind altă limbă decât româna pentru a nu fi recunoscuţi ca români… asta doare! Enorm!

Asta e foarte dureros. Avem multe de recuperat, nu numai proprietăţi. Sunt lucruri care ţin de educaţie, de încredere în sine. Ne trebuie cineva care să ne spună că am făcut şi lucruri bune.

– Are cineva interesul să ne spună că am făcut şi lucruri bune?

– Noi ar trebui să ne promovăm. Să-ţi spun; „Uite, ai făcut o chestie foarte mişto!”, în loc să-ţi dau în cap şi să-ţi spun că acolo ai greşit. Ni se tot dă în cap, ni se tot spune că nu se poate.

Noi suntem primii care ne înjurăm între noi cu mare graţie… Nu ar trebui să tot aşteptăm ajutor. De la cine să aşteptăm ajutor? Nimeni nu ne va ajuta niciodată! Nici nu trebuie. Singurul ajutor nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi!

– Avem mentalitate de asistaţi social.

– Da, e adevărat.

– Cinic judecând, credeţi că odată cu schimbarea a două generaţii se va rezolva această problemă la nivelul mentalului colectiv?

– Eu nu sunt Brucan, n-am de unde să ştiu. El a fost drăguţ când a spus „20 de ani”, deşi am fost indignată atunci. Ce pot eu să fac este să sper şi să-mi doresc ca acest popor să aibă în lume, într-o zi, locul pe care îl merită cu adevărat.

Există un filon de geniu în poporul român! Trebuie doar să vrem să îl protejăm, să îl promovăm, să îl lăudăm, să îl apărăm.

– Vom mai apuca acea zi în care românii se vor comporta normal?

– Dacă ne ajută bunul Dumnezeu şi cercetările medicale să ajungem la 120 de ani… Eu sper că da, sper să apuc.

– Ce şcoală de teatru v-a impresionat cel mai mult?

– Dacă am putea împărţi atât de drastic lucrurile, în viaţă ar fi foarte simplu. Toate sunt valabile dacă sunt făcute cu talent. Există şcoala de teatru rusească, absolut senzaţională, şi chiar şi cea de film. Nu putem trece nici peste Tarkovski, nici peste Nikita nici peste şcoala rusă de film de azi.

Există şcoala japoneză, şcoala americană, şcoala engleză. Bine e să înveţi de la fiecare. Tata spunea foarte bine că pentru un artist, important e să aibă canalul sensibilităţii deschis ca o rană. Trebuie să preiei de la fiecare ce e bun, nu poţi să împarţi teatrul în şcoli.

– Totuşi, e o diferenţă ca de la cer la pământ între şcoala japoneză şi cea rusă…

– Ştiţi de ce nu pot să fac asemenea împărţiri? Pentru că miracolul acestei meserii care e actoria sau teatrul sau filmul constă în faptul că emoţia este percepută la fel oriunde în lume. Un moment de emoţie pe care îl trăieşti în Japonia într-o sală de teatru sau în faţa unui ecran la un moment dat se repetă identic la Londra sau Paris exact la aceeaşi replică.

Ţi se umplu ochii de lacrimi pentru că ai în faţă un artist, iar omul este un animal mimetic şi în clipa în care tu ca transmiţător eşti real, adevărat şi nu joci „teatru” prost, adevărul acela se transmite.

Emoţia este poate vectorul cel mai puternic care funcţionează şi atinge, după gând. Nu mai contează nici şcoala, nici că eşti asiatic sau european, ce culoare sau rasă ai. Emoţia, adevărul universal, e perceput peste tot în lume la fel.

– Cât contează dimensiunea religioasă în prestaţia unui actor de teatru?

– Depinde de actor. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu fără Dumnezeu nu pot trăi. Dumnezeu pentru mine este certitudinea absolută şi orice spectacol, de la un punct încoace al vieţii mele, are o sămânţă religioasă.

Cred că asta este una din datoriile mele pe pământ, să vorbesc de Dumnezeu. Mă face să râd foarte tare comentariul că nu e bine să vorbesc de Dumnezeu, pentru că e o chestiune prea personală, prea intimă.

– Aţi văzut ce pătimeşte Dan Puric…

– Atunci hai să nu mai vorbim de Dumnezeu şi să vorbim de „celălalt”, ca să nu-i pronunţăm numele. Despre ce să vorbesc? Silicoane, bijuterii, haine… Fiecare vorbeşte despre ce vrea! Eu am ales: despre Dumnezeu o să vorbesc până când o să mor!

– Se pare că nu suntem pregătiţi, totuşi, pentru o abordare intelectuală a fenomenului religios în România. Ne dăm după copac de fiecare dată când cineva aduce vorba de Dumnezeu.

– Şi după copac ne aşteaptă tot Dumnezeu! Noaptea, când stai în pat şi închizi ochii şi ai senzaţia că eşti singur, dacă ai conştientiza puţin, ai vedea că sub pleoapa ta mai există cineva…

– Dar nouă cam ne e ruşine de asta…

– Da, asta înţeleg, şi de aceea înţeleg şi atacul. Fiecare cu alegerea lui. Eu vorbesc de Dumnezeu pentru că mi-e drag. Lumea e liberă. Să mă judece, să dea cu piatra!

– Cum percepeţi fenomenul media în raport cu societatea românească – îi face rău, ameliorează lucrurile, e ceva firesc, e ceva trecător, va lăsa urme la nivel social?

– Cred că e firesc, nu zic că e bine ce se întâmplă. A fost robinetul informaţional oprit atâta timp, încât acum este o isterie a descoperirii şi a exprimării, a nevoii de agresiv şi spectaculos. Din păcate asist la acest fenomen deranjant, dar sper că va veni ziua în care lucrurile se vor calma, iar oamenii vor începe să vorbească normal.

Este absolut incredibil că eu, la mine în casă, în loc să stau liniştită şi să ascult Mozart sau orice altceva, apăs pe un buton şi dintr-o cutie începe o fătucă decoltată să urle la mine, să arunce găleţi de lături la mine în sufragerie dintr-o cutie numită televizor… Şi eu stau, mă uit şi am şi o voluptate la un moment dat.

Probabil că ai voluptatea că tu eşti mai deştept decât ei. E tot o nevoie de a judeca. Eu te judec pe tine… ce proastă eşti tu şi, deci, ce deşteaptă sunt eu… Uitatul la televizor ne dă sentimentul că noi suntem mai deştepţi decât ce se întâmplă acolo. Probabil… Sigur, exagerez. Slavă Domnului, mai sunt şi minunăţii la televizor!

– Aţi văzut scena dintre cei doi foşti parlamentari care şi-au aruncat în faţă paharele cu apă?

– Nu poţi separa bătăile din parlamentul din Thailanda, de pildă, de această scenă. N-aţi văzut… zboară cu pantofi în conducătorii lumii… Globul se învârte puţin anapoda şi lumea nu mai face faţă, nu mai are repere morale. Paharul cu apă azvârlit în faţă există şi pentru că există celelalte.

– Paharul există şi la alţii …

– Pe mine mă doare  pentru că se întâmplă la noi.

– Din 1989 până astăzi, aţi sesizat o evoluţie sau o involuţie la nivel social?

– Sunt unele lucruri pe care le-am pierdut şi care trebuie redescoperite, dar am câştigat multe altele. Eu nu pot să uit că stăteam în frig, că nu aveam informaţie, cărţi, nu pot să uit că nu era de mâncare, nu pot să uit că nu aveai voie să vorbeşti, că nu aveai libertate.

Dacă am închide ochii şi am vedea cum arăta strada atunci şi cum arăta acum, am constata că e o diferenţa enormă. Din păcate, din cauza prafului şi a murdăriei, griul persistă. Parcă ne înghite praful…

– Dar înainte de `89 nu auzeai pe nimeni înjurându-l de mamă pe cel de lângă el, în intersecţie…

– Da, nu auzeai pentru că erai ridicat imediat. De unde să ştii cine e în maşina de lângă tine… Cine riscă? Acum auzi şi o să mai auzim un timp. Poporul român e un popor inteligent şi cred că se va prinde foarte repede de faptul că nu merită să-ţi cheltui viaţa judecându-l pe altul sau înjurându-l pe altul.

Propun un simplu exerciţiu pe care eu l-am făcut: calculaţi într-o zi cât timp cheltuim pe judecăţi de valoare faţă de alte persoane sau pe înjurături care, de fapt, nu au nicio legătură cu viaţa noastră. Vă veţi îngrozi. E o pierdere enormă de timp. Adică este o pierdere enormă de viaţă!

– Cum reacţionaţi la mitocănie, pentru că bănuiesc că aţi fost şi victimă?

– Da, cum să nu. Ohoo! Eu am învăţat dintr-o carte că orice formă de atac este de fapt o cerere, că acela care te atacă are nevoie de ajutor. E ceva aproape imposibil de realizat. Sigur că vine de la Iisus încoace, dar a o aplica în viaţă este aproape imposibil. Exerciţiul e fabulos.

– Uneori trebuie pus creştinismul între paranteze…

– În clipa în care vine mârlanul la tine şi te agresează, tu să ai puterea reală să-l ierţi pentru că el are mare nevoie de ajutor. E fabulos! O dată am putut… hai, de două ori…, e o performanţă, iar exemplul acela că o dată am putut îmi dă convingerea în secunda aia când sunt atacată că se poate. Asta înseamnă autodepăşire.

Cum vedeţi implicarea Bisericii Ortodoxe Române în viaţa comunităţii?

– Eu am respect faţă de mine şi nu vorbesc niciodată colegii de rău, dar mă amuză foarte tare prietenii care se aventurează să-ţi răspundă la o întrebare ca asta.

Eu nu pot să judec o instituţie, eu pot să-ţi vorbesc că am avut norocul de la Dumnezeu să am un preot ca sfătuitor, un tânăr care a devenit mai mult decât un preot pentru mine, un prieten adevărat. Părintele Cătălin Mihai de la Biserica Cuţitul de Argint. Ăsta e un Privilegiu! În cadrul acestei instituţii numită  Biserica există şi oameni de această calitate.

– Acesta este blestemul Ortodoxiei, să nu funcţioneze la nivel instituţional, dar să funcţioneze la nivel individual, să strălucească prin individualităţi?

– Dacă tot vorbim de creştinism, ştiţi că una din calităţile cele mai mari este modestia. Eu încerc să fiu un om creştin, deci implicit modest. Mă băgaţi într-o discuţie în care nu fac faţă. Eu întotdeauna răspund la nivelul uman. Nu ştiu pentru că iarăşi ar trebui să ridic piatra şi să arunc şi nu îmi îngădui faţă de mine.

Nu e o eschivare. De ce îmi pare rău, şi asta se resimte în întreaga lume, este că  bisericile sunt din ce în ce mai goale. Asta am văzut peste tot în lume. Se intră în biserică vara pentru că e răcoare şi iarna că e cald sau se stă la umbra turlei bisericii să te aperi de soare, dar să intri să te rogi, nu. Asta e din ce în ce mai rar. Şi e mare păcat. Încă în România e bine. Lumea vine la biserică!

– Se mai roagă oamenii, dar în general cei care au probleme, bătrânii, bolnavii.

– Întotdeauna când avem probleme, ne aducem aminte. Când eşti bolnav sau când sunt cumpene mari în viaţa ta, imediat te întorci. Altfel ne e ruşine. N-am înţeles niciodată cum să-ţi fie ruşine de Domnul sau să-L poţi uita…

– S-a desacralizat mult societatea românească faţă de anii ’90? Atunci încă îi aveam pe profesorul Constantin Galeriu, pe Dumitru Stăniloaie, erau nişte repere.

– Cum dumneavoastră nu îl cunoaşteţi pe preotul meu, sunt absolut convinsă că nici eu nu cunosc foarte mulţi alţi preoţi de valoare care se roagă pe pământ şi care îşi fac treaba la locul lor. Nu e musai să-i cunoaştem, musai ar fi să credem că ei există. Fără să-i vedem. Dacă vrei să-i întâlneşti, până la urmă îi întâlneşti.

– Soluţia ar fi să ne facem fiecare treaba la locul nostru?

– Da, şi când nu ştii ceva, să nu te bagi pentru că iei locul cuiva care ar putea să facă treabă mult mai bună decât tine.

– V-aţi simţit vreodată în inferioritate ca româncă?

– În inferioritate, nu. Pusă în situaţii delicate, da. Când am fost la Viena şi am jucat „Ioana d’Arc”, în 2002. Ne-am dus la restaurant – era perioada cu „mâncatul lebedelor” – şi ţin minte că ospătarul mi-a trântit farfuria auzind româneşte şi s-a uitat cu o privire pe care nu o voi uita niciodată.

Am iertat-o, dar nu o pot uita. M-am ridicat încet de la masă şi am plecat plângând pe străzile Vienei. M-am gândit foarte serios, m-am gândit ce a însemnat pentru evrei numărul acela pe mână… pentru că fiecare dintre noi a simţit, la un moment dat, că aici pe frunte scrie „România”. Şi am simţit-o fără nicio vină, ca un stigmat…

De ce spun că e important ca fiecare să-şi facă treaba acolo unde e? Pentru că noi seara am jucat şi am ridicat sala în picioare. S-a aplaudat 10 minute în picioare. Numai aşa poţi să răspunzi. Numai aşa poţi demonstra că România are de ce şi trebuie să fie respectată! Suntem judecaţi şi pentru că noi nu ştim să ne facem imagine, noi suntem primii care ne înjurăm şi poporul, şi ţara.

Cred că e timpul să terminăm cu asta. Cred că e timpul să încetăm a ne înjura între noi. Trebuie să ne ajutăm între noi pentru a construi ceva. Dacă ne înjurăm ţara, nu înseamnă oare că ne înjurăm fiecare de mamă? Să mă ierte Dumnezeu. Dar cum îţi poţi înjura ţara? Nu voi înţelege niciodată o astfel de aberaţie!

– Ne-am cam stâlcit şi limba …

– Am senzaţia că limba română e cu masca de oxigen pe faţă şi asta mă doare foarte tare. Văd studenţii la actorie… Ei vorbesc şi eu nu ştiu ce vorbesc. Or, eu am plătit un bilet să mă duc la teatru şi să înţeleg, în primul rând, ce spun.

E un model prost preluat şi de la televiziune, şi film. Şi eu sunt pentru naturaleţe, dar de la a fi natural la a nu înţelege ce spui e drum lung… Mi-ar plăcea să existe un program TV să facă un sondaj. Să vedem câţi oameni din 10 fac acordul corect. M-am dus la Facultatea de Litere într-un amfiteatru întreg cu studenţi şi întrebarea lor era de ce nu vorbesc public, de ce nu sunt chemată să vorbesc.

La televiziuni… aşa cum vorbesc cu dumneavoastră aici, acum… Sunt un om care încerc să-mi fac treaba cinstit acolo unde sunt chemată. Niciunde în lume la televiziune nu sunt doar emisiuni de calitate sau profunde. Primele care apar la TV sunt silicoanele, vulgarităţile, divertismentul. Cine vrea repere e datoria lui să le caute.

– La teatru vin oameni care vor să vadă o piesă de teatru sau oameni care vor să fie văzuţi acolo?

– Sincer, puţin mă interesează cine vine la teatru. Pe mine mă interesează doar să vină lume la teatru. Ceea ce mă interesează este cum pleacă spectatorul  de la teatru. Deci poate să vină oricine la teatru, dacă el s-a aşezat şi, din clipa în care s-a făcut beznă, eu pot să-l scutur pe snob sau pe cerşetor şi să-i dăruiesc ceva…

Eu vorbesc din partea cealaltă a scenei, datoria mea e asta şi atunci poate să vină oricine la teatru. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Important e cum pleci dintr-o sală de teatru, nu cum vii. Nu? Important e cum şi cu ce  pleci din această lume, nu cum vii.

– Vin din ce în ce mai puţini oameni de calitate la teatru…

– Credeţi? Eu de pe scenă văd publicul extraordinar. Aici e un paradox. De pe scenă publicul e ideal, mi se pare că răspunde la emoţii senzaţional. Ce mă doare pe mine este când sunt spectator, când stau în sală şi văd că lumea se plictiseşte, iar la final totuşi aplaudă.

Oameni buni: veniţi la teatru, dar dacă nu vă place, nu aplaudaţi! E o chestiune de opţiune, în fond.  Lumea aplaudă la final şi în timpul spectacolului se uită la ceas. Aveţi libertatea ca spectatori de a nu aplauda. „Iar de v-a plăcut Bufonul… mai poftiţi şi mâine seară…!” Parcă monsieur Shakespeare zice asta…

Cf. sursa.