Scurtă istorie a unei metafore
Într-un studiu recent despre Psaltirea în versuri, făceam observația că, la un moment dat, dezvoltând contextul unui psalm în imagini poetice inedite, Dosoftei creează o neașteptată metaforă, prin care asociază traversarea mării cu o călătorie printr-o pădure:
Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.
(Ps. 105, 31-35)
Remarcam, de asemenea, că această comparație reapare în poezia modernist-tradiționalistă, la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm))[1].
Chiar dacă Dosoftei nu face, în mod strict, comparația între foșnetul valurilor mării și clătinarea frunzelor unduitoare, între cântecul mării și cântecul pădurii, considerăm că s-a gândit indubitabil la această asemănare.
Pentru că drum fără tină – ca să stabilească o comparație cu vadul uscat – putea să găsească oriunde, ca să spunem așa, nu în mod singular și neapărat într-o pădure.
Oricine încearcă să vizualizeze cărarea de mers printr-o pădure, va înțelege că reprezentarea comparației pe care a închipuit-o Dosoftei ținea cont de toate condițiile unui astfel de periplu.
Mai mult, dacă ne gândim la codrii întunecoși ai Moldovei de Nord, care constituiau cel mai probabil ideea lui Dosoftei de pădure, e cu atât mai mult sugestivă paralela între apele despărțite ale Mării Roșii și pădurea-codru indicată de Dosoftei ca termen de comparație.
În mod cert, Dosoftei nu era omul care să privească numai în jos, la cât de uscat e drumul, fără să fi avut în intenție o sugestie mult mai amplă, sinestezică (vizuală și auditivă).
Este una din imaginile poetice excepționale ale Psaltirii în versuri și care credem că a făcut istorie în poezia românească modernă.
I-am amintit pe Pillat și pe Maniu și am putea să-l adăugăm și pe Emil Botta, care, imaginând că în odaia lui crește un copac „cu frunze ca focuri gălbii” (Împresurarea, vol. Vineri, 1971), se închipuie și că s-ar putea…scălda „în apele-i dulci”.
Însă credem că această metaforă poetică nu a evoluat abrupt, de la Dosoftei la moderniști, ci a făcut escală și în romantism, acolo unde, la Heliade-Rădulescu și Eminescu, descoperim alte imagini tainice și greu decodabile, datorită aluvionării treptate a semnificațiilor.
În poemul Anatolida sau Omul și forțele, Heliade numește apele care se răspândesc pe pământ în surse lichide diverse, în a treia zi a creației: „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane,/ Lucide ca-adamantul”.
Episodul dedicat apelor de către Heliade este unul din cele mai reușite ale poemului său, fiind construit pur muzical, pe ideea de simfonie acvatică, racordându-i însă și teza unei muzici angelice.
Spuneam și altădată că e posibil ca Psaltirea în versuri, cu semnificativele și, uneori, chiar fascinantele ei descinderi poetice spre reprezentarea unor de tablouri acvatice – ilustrări alegorice, cel mai adesea – și cu indicarea terminologică a diversității formelor lichide, să-i fi oferit sugestii lui Heliade.
Iar cu altă ocazie am arătat că metafora lui Heliade n-a fost ignorată de Eminescu, care a prelucrat-o în alt context: „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori” (Ștefan cel Tânăr)[2].
Însă, în afară de acest context, mai există un loc, în Memento mori, în care Eminescu a conexat sugestiile primite de la Dosoftei și Heliade:
Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.
E o reproducere enigmatică a Babilonului, cetatea antică uriașă, ale cărei coordonate esențiale, pentru Eminescu, sunt: marea de palate și, respectiv, grădinile suspendate[3] „suite-n nori”.
Încât, atunci când marea de oameni „se frământă” printre marea de palate, undeva, la poalele grădinilor suspendate, regina Semiramida poate cugeta stând deasupra aceste mări urbane zgomotoase, adică „prin dumbrăvile răcori”.
Dar dumbrăvile răcori reprezintă tocmai sinteza (tipic eminesciană, ca procedeu) imaginilor poetice aparținând lui Dosoftei și Heliade, pe care le-am evocat.
Adică marea ca o pădure/ codru de la Dosoftei și „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane”, heliadești, se contrag, în versul eminescian, în magnifica dar și cu totul enigmatica metaforă (dacă nu se cunosc sursele) a dumbrăvilor răcori, a grădinilor-păduri ale Semiramidei.
Eminescu a gândit să refacă imaginea Babilonului antic pe o antiteză: între marea vieții cotidiene zbuciumate și marea solitudinii grădinilor suspendate, în pacea cărora Semiramide putea „cugeta” ca Cezarul din Împărat și proletar, mai presus de interesele obscure ale celor care se preocupă doar de traiul zilnic.
Însă marea pădurii suspendate a Semiramidei are alt…foșnet decât marea de oameni animați de patimi, care „se frământă, pe când vânturi o răscoală”.
Tocmai de aceea Eminescu o numește dumbrăvi răcori, asociind-o cu angelitatea invocată de Heliade, dar și cu „pădurea fără tină” a lui Dosoftei. Care poate să însemne atât un un drum uscat (așternut cu frunze uscate) prin pădure, dar și o…pădure neîntinată, sfântă.
Pentru că marea care s-a despicat ca să treacă prin ea poporul lui Israel semnifica botezul viitor, curățirea de patimi și izbăvirea umanității de moarte.
Încât trecerea poporului prin mare, ca printr-o „pădure fără tină” ne apare ca având semnificații poetice cu mult mai profunde decât se poate înțelege la prima vedere.
Ne explicăm astfel și apetența poeților tradiționaliști-moderniști de a perpetua această metaforă…