Scurtă istorie a unei metafore

Într-un studiu recent despre Psaltirea în versuri, făceam observația că, la un moment dat, dezvoltând contextul unui psalm în imagini poetice inedite, Dosoftei creează o neașteptată metaforă, prin care asociază traversarea mării cu o călătorie printr-o pădure:

Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.

 (Ps. 105, 31-35)

Remarcam, de asemenea, că această comparație reapare în poezia modernist-tradiționalistă, la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm))[1].

Chiar dacă Dosoftei nu face, în mod strict, comparația între foșnetul valurilor mării și clătinarea frunzelor unduitoare, între cântecul mării și cântecul pădurii, considerăm că s-a gândit indubitabil la această asemănare.

Pentru că drum fără tină – ca să stabilească o comparație cu vadul uscat – putea să găsească oriunde, ca să spunem așa, nu în mod singular și neapărat într-o pădure.

Oricine încearcă să vizualizeze cărarea de mers printr-o pădure, va înțelege că reprezentarea comparației pe care a închipuit-o Dosoftei ținea cont de toate condițiile unui astfel de periplu.

Mai mult, dacă ne gândim la codrii întunecoși ai Moldovei de Nord, care constituiau cel mai probabil ideea lui Dosoftei de pădure, e cu atât mai mult sugestivă paralela între apele despărțite ale Mării Roșii și pădurea-codru indicată de Dosoftei ca termen de comparație.

În mod cert, Dosoftei nu era omul care să privească numai în jos, la cât de uscat e drumul, fără să fi avut în intenție o sugestie mult mai amplă, sinestezică (vizuală și auditivă).

Este una din imaginile poetice excepționale ale Psaltirii în versuri și care credem că a făcut istorie în poezia românească modernă.

I-am amintit pe Pillat și pe Maniu și am putea să-l adăugăm și pe Emil Botta, care, imaginând că în odaia lui crește un copac „cu frunze ca focuri gălbii” (Împresurarea, vol. Vineri, 1971), se închipuie și că s-ar putea…scălda „în apele-i dulci”.

Însă credem că această metaforă poetică nu a evoluat abrupt, de la Dosoftei la moderniști, ci a făcut escală și în romantism, acolo unde, la Heliade-Rădulescu și Eminescu, descoperim alte imagini tainice și greu decodabile, datorită aluvionării treptate a semnificațiilor.

În poemul Anatolida sau Omul și forțele, Heliade numește apele care se răspândesc pe pământ în surse lichide diverse, în a treia zi a creației: „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane,/ Lucide ca-adamantul”.

Episodul dedicat apelor de către Heliade este unul din cele mai reușite ale poemului său, fiind construit pur muzical, pe ideea de simfonie acvatică, racordându-i însă și teza unei muzici angelice.

Spuneam și altădată că e posibil ca Psaltirea în versuri, cu semnificativele și, uneori, chiar fascinantele ei descinderi poetice spre reprezentarea unor de tablouri acvatice – ilustrări alegorice, cel mai adesea – și cu indicarea terminologică a diversității formelor lichide, să-i fi oferit sugestii lui Heliade.

Iar cu altă ocazie am arătat că metafora lui Heliade n-a fost ignorată de Eminescu, care a prelucrat-o în alt context: „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori(Ștefan cel Tânăr)[2].

Însă, în afară de acest context, mai există un loc, în Memento mori, în care Eminescu a conexat sugestiile primite de la Dosoftei și Heliade:

Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

E o reproducere enigmatică a Babilonului, cetatea antică uriașă, ale cărei coordonate esențiale, pentru Eminescu, sunt: marea de palate și, respectiv, grădinile suspendate[3] „suite-n nori”.

Încât, atunci când marea de oameni „se frământă” printre marea de palate, undeva, la poalele grădinilor suspendate, regina Semiramida poate cugeta stând deasupra aceste mări urbane zgomotoase, adică „prin dumbrăvile răcori”.

Dar dumbrăvile răcori reprezintă tocmai sinteza (tipic eminesciană, ca procedeu) imaginilor poetice aparținând lui Dosoftei și Heliade, pe care le-am evocat.

Adică marea ca o pădure/ codru de la Dosoftei și „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane”, heliadești, se contrag, în versul eminescian, în magnifica dar și cu totul  enigmatica metaforă (dacă nu se cunosc sursele) a dumbrăvilor răcori, a grădinilor-păduri ale Semiramidei.

Eminescu a gândit să refacă imaginea Babilonului antic pe o antiteză: între marea vieții cotidiene zbuciumate și marea solitudinii grădinilor suspendate, în pacea cărora Semiramide putea „cugeta” ca Cezarul din Împărat și proletar, mai presus de interesele obscure ale celor care se preocupă doar de traiul zilnic.

Însă marea pădurii suspendate a Semiramidei are alt…foșnet decât marea de oameni animați de patimi, care „se frământă, pe când vânturi o răscoală”.

Tocmai de aceea Eminescu o numește dumbrăvi răcori, asociind-o cu angelitatea invocată de Heliade, dar și cu „pădurea fără tină” a lui Dosoftei. Care poate să însemne atât un un drum uscat (așternut cu frunze uscate) prin pădure, dar și o…pădure neîntinată, sfântă.

Pentru că marea care s-a despicat ca să treacă prin ea poporul lui Israel semnifica botezul viitor, curățirea de patimi și izbăvirea umanității de moarte.

Încât trecerea poporului prin mare, ca printr-o „pădure fără tină” ne apare ca având semnificații poetice cu mult mai profunde decât se poate înțelege la prima vedere.

Ne explicăm astfel și apetența poeților tradiționaliști-moderniști de a perpetua această metaforă…


[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, p. 184-185.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [10]

Adrian Maniu nu insistă pe o singură temă și nici se menține într-o anumită tonalitate poetică.

Un poem precum Fata pândarului este la limita dintre poezia narativă și proza lirică sau fantastică a unor Sadoveanu sau Vasile Voiculescu:

În bordeiul de buruieni năpădit,
Peste care și-au lăsat berzele cuib părăsit,
Copila pândarului veghea-și pierde,
Așteptând un cântec, din frunză verde.

Pe val putrezit au plecat, legănat,
Luntrile nebunilor, lopătari,
Meșteri să crape cu barda țeasta morunilor,
Iar la horă amăgitori de fete mari.

Luna s-a topit în apa cerului, solz străveziu,
Spre papură au fâlfâit grăbit lișițe; târziu,
Înnoptarea s-a oțelit albastru mohorât…
Au fost șoptite descântecele de urât:
„Să vie pe trestie-ncălecat”.

Tilinca unei capre a sunat șchiopătat,
Iar noaptea și-a întins maramele cu stele,
Cât părăsita cerea necuratului izbânda dragostei grele,
Și-ntunericu adâncea miez de zgură.
Atunci fioruri de aripi trecură

Își macină văzduhul vămile,
Duh nemernic a călcat grădinile,
Smulgând poame, sugrumând păsări, scheunând foame…
Apăsară, înghemuind pereții, mâini vrăjmașe.

– Să fie semn că te-ai înecat, luntrașe?
Dulăul s-a pitit sub pat, scâncește vântul.
În temelii deșelate se trezesc
Vise vechi, cât păstra pământul.
…………
Icoana s-a prăbușit vuind, de podina de lut,
Numai așa greierul vetrei a tăcut.
…………
În adiere,
Plăși de păianjen mai țiuie-n unghere,
Și-n clipă,
Bate rănită, nevăzută aripă.

Nu barza a clănțănit chemând pe mire.
S-au grămădit pași lipicioși din cimitire.
Însăși [însuși] cântecul a spart descântecul de strechi.
Se aud lighioane sfărâmând oase vechi.

…Necuratul se-arată pe tocmeală…

Ochi sfredelesc prin tencuială.
Iar luna plină, mușcată din mijloc
Intră-n tindă, trece peste cuptorul fără foc,
Joacă pe podele și se sparge-n fărâme.
– Cine vrea pervazul să dărâme?

De ochiul geamului și-a lipit rât un morun mustăcios,
Cu văz turbat, verde, cleios.
…………
Copila s-a ridicat dezbrăcată,
A căutat toporul, nu l-a găsit îndată,
A luat pușca, și tremurând a ochit omor,
Detunat, prin crucea ferestrei din pridvor,
Răpunând strigoiul urgisitului,
Cu plumb și pucioasă prin pieptu iubitului.

Versurile se pot include în genul poeziei fantastice de inspirație folclorică.

Însă acesta nu poate fi considerat un gen sau o direcție specifică poeziei lui Maniu, pentru că poetul abordează teme diferite (și genuri diferite) într-un mod aleatoriu, chiar dacă se poate spune, în general, că se înscrie într-un program gândirist/ tradiționalist mai larg.

Astfel, există mai multe poeme cu subiect macabru (pe linia lui Bolintineanu), ca acesta, presărate în volume…

Însă ceea ce nemulțumește la Maniu este tocmai dificultatea de a-i putea fi determinată o anumită specificitate poetică, fapt care face din el un poet nereperabil, căruia aproape că nu i se poate atribui o voce distinctă/ remarcabilă/ particulară în lirica vremii.

Sau, într-un mod paradoxal, particularitatea lui constă în melanjul de tipologii poetice, în indistincția unei granițe între viziuni (modernistă și tradiționalistă) și curente (simbolist, expresionist, tradiționalist).

Poetul traversează cu multă nonșalanță frontierele acestea doctrinare, dar nu pentru că are o viziune anume, ci pentru că este, mai degrabă, indecis.

Pe de altă parte însă, tocmai indecizia lui ne poate scoate în evidență fragilitatea delimitărilor între curente și ideologii literare, care devin tot mai inconsistente cu cât ne îndepărtăm în timp de acea perioadă și putem contempla fenomenul literar din afara tumultului ce caracteriza acei ani.

Sau, în orice caz, consistența lor nu mai presupune același tip de accentuări

Surprinzător la el este felul în care coarda lirică ce o apasă fie zbârnâie foarte banal, fie sună foarte modern, încât ești derutat încercând să-l situezi undeva între nesemnificativ și metafizic.

Și această pendulare se se întâmplă fie de la un poem la altul, fie în cadrul unui poem.

Modernitatea lui stă în…colaje, într-un neașteptat tipar anticipativ postmodernist.

O poezie precum Greierul și santinela pledează în favoarea dorinței poetului de a revalorifica inclusiv fabulele lui Grigore Alexandrescu…tema poemului nefiind însă fabulistică (neurmărind o morală după tiparul clasic), ci una filosofică: timpul ireparabil și zădărnicia celor efemere. Într-o atmosferă poetică mohorât-simbolistă:

Pe stânca muntelui pustiu,
când tunetele încetează,
Un greier cântă ca o rază.
Și eu sunt viu, și el e viu.

De peste tot miros de mort,
e poate doar un stârv de cal…
Un plumb s-a descărcat în mal,
și ploaia râpăie pe cort.
/…/
Și greierul, ca și o pilă,
Ascute tremuratul glas.
De-o veșnicie, sau de-un ceas.
Eu îl ascult și îmi e silă.

Că știu că mâine o să piară,
Când oi pleca și n-o mai fi,
Vatră cu flăcări aurii,
Că nu mai e de trei luni vară.

Sunt singur, bat cu pumnul în pământ.
De ce-ai tăcut? mai singur-singur sunt.

Motivele morale ale unor tablouri sumbre (în spirit simbolist) de natură sunt expuse de el deschis:

Păcatul se-nnoiește, nesfârșit.
Iubirea, nu se-mplinește sfântă.
Dorul dreptății s-a zădărnicit.
Numai minciuna cântă.

Când-atunci, acum și totdeauna,
Însăși [înseși] suferințele se-adeveresc zadar,
Mângâie-te [alină-te], privind cum luna
Suie câmpul de argint, al pelinului amar.
(Priveliște de sfârșit)

Am remarcat prezența oximoronului moral/ spiritual și la Bacovia și Voronca…

Poemul Târziu de tot pare o largă parafrază a unei cântări (a Sfântului Ioan Damaschin) din slujba înmormântării: „Adusu-mi-am aminte de proorocul [Avraam] ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare, cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?”[1].

Ideea este a indistincției pe care o face moartea între oameni și pe care o lasă în urmă, în rămășițele pământești. Moartea care strică ierarhiile umane…În literatura română medievală este o temă de largă răspândire.

În poemul lui Maniu:

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…


[1] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [9]

Volumul Cântece de dragoste și moarte (1935) e dedicat iubirii și, respectiv, regretelor pentru pierderea ei: „în mine zâmbetul tău trebuia să înflorească, / amurg îngenunchiasem albei dimineți. // Mâinile până-n inimă au mângâiat. / Privirea în privirea ta oglindea dorul. / Îmi erai liniștea și îți trăiam fiorul, / miruind fruntea într-un gând curat” (Cântec de dragoste moartă).

Ca și Voronca, Maniu evidențiază oximoronic iubirea, proiectându-o într-un fundal…antiromantic, confruntând-o cu dezabuzarea provocată de ruinele spirituale ale orașului, de peisajul urban afazic și despiritualizat:

Mână-n mână. Alături. Îndreptare peste viață.
După sfârșitul sărac al orașului
Fabrici fumegau plânsul sirenelor.
Cazărmi sfâșiaseră ceasul stingerii.

În maidane, maghernițe cu mușcate răsăriseră.
/…/
Copii zdrențuroși se-njurau fără vină,
cerșetori cu glas de tâlhari, binecuvântau.

Corbi au zburat răscrucile crescute-n gunoaie,
unde moșnegi scormonesc comori putrezite.
/…/
Înserarea poleia cu jale pustietatea,
toată priveliștea își trăgea sufletul în murdărie,
numai tu, îngere, pluteai fără atingere,
deasupra păcătoaselor traiuri, lipsite de vis.
(Seară de aur)

Se insinuează, de fapt, ca și la Voronca, ideea că orașul este de vină pentru neîmplinirea unei iubiri curate și sfinte, pe care susține că o dorea.

Pentru că orașul este murdar, este asfixiant, e un mediu impropice pentru sentimente înalte și idealuri.

Tablourile urbane sunt dezolante…pauperitatea și nefericirea nu îngăduie oamenilor nici răgazul reflecției și nici pe cel al emoției curate.

Nevinovăția invocată de poet provine din lipsa responsabilității directe (a copiilor săraci, moșnegilor scormonitori în gunoaie, cerșetorilor…) pentru acest mod de existență.

În arealul său, al orașului, ființa umană nu poate fi decât deprimată.

Sigur că o astfel de critică (chiar și sub formă poetică) adusă industrializării și civilizației urbane (care nasc maidane și maghernițe) n-a putut să fie receptată (și cu atât mai puțin bine primită) în perioada comunistă.

Este un alt factor pentru care tradiționaliștii au rămas în umbră…niște decenii.

Doar Bacovia – deși este cel mai deprimat de oraș – a putut fi salvat, pentru că limbajul său poetic este mult mai denudat de referințe concrete, mult mai abstract/ chintesențiat/ geometrizat.

Ecouri deopotrivă din Blaga și Ion Vinea se deslușesc în Cântec de noapte la mare (deși primul vers e inspirat din Eminescu – din Egipetul sau Memento mori – de unde și-a extras și Ion Barbu resursele poetice pentru ultimele două versuri din Joc secund: Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea, / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”):

Toate clopotele bat din fund de mare,
Toate luminile înnoptează-n depărtare,
Întunecimea aripează alb, valuri amare.

Desprins, dorul simte inima aproape,
Gândul înflorit, leagănă iubire sub pleoape,
Cântă deasupra cuvintelor, suflet și ape.

Nu ocolește versurile melodramatic-simboliste: „Apoi, ținând ochii deschiși, visează, / În toamna asta cu miros de ceară, / La gându-n care dragostea-nviază, / Pe când îndrăgostiții se omoară” (Cel din urmă dar).

Sunt de remarcat, la Maniu, construcțiile poetice îndrăznețe, care fac ca tiparul reflexiv tradiționalist să fie turnat în forme literare moderniste.

Uneori, modernitatea întâlnește izolat și incidental tradiția (și narativul…poeticul):

Am venit să ne sărutăm,
În această biserică părăginită,
și dăm
de credința odinioară trăită.
/…/
Între icoanele din negurata zugrăveală,
ești albă auriu…
/…/
Aici au fost odată cântece de slavă,
Veneau Voievozi, cum îi vezi pe zid pomeniți…
/…/
Am căutat adăpost, nu ne putem destăinui,
Sub bolțile de răsunet mute,
Unde păgânii au spart ochii sfinților, spre a orbi
cele nevăzute.
/…/
Prin acum, trecem mai departe.
(Pângărire)

Versul „păgânii au spart ochii sfinților” face aluzie la o tehnică de tortură reală, practicată în trecut, dar și la un obicei curent, al „păgânilor” contemporani, moderni, care răzuiesc ochii sfinților din zugrăveli, o practică fără noimă: „spre a orbi cele nevăzute”.

Maniu este totuși unul dintre rarii poeți tradiționaliști ai epocii moderne care rememorează istoria și gloria medievală și care implicit asociază Ortodoxia cu Evul Mediu…detaliu de care mulți au uitat, cel puțin în poezie.

Sau care este doar sugerat metaforic, în alte cazuri, prin aluzii îndepărtate și cam greu de înțeles astăzi…

Pentru că ceea ce n-au înțeles unii dintre ortodoxiști este tocmai faptul că programul recuperării tradiției trebuia să îi trimită, mai întâi de toate, la două mari surse: Sfinții Părinți și cartea veche (în mare parte religioasă) în română.

Nu să privească prin vecini, la ruși sau la greci (mai ales la ruși, pentru că ei exercitau o atracție literară mai mare), pentru că în felul acesta nu se deosebeau prea mult de Lovinescu..doar că propuneau alt tip de sincronizare

Numai că traducerile din Filocalie tocmai atunci le inițiază Părintele Dumitru Stăniloae, iar cartea veche românească nu interesa mai pe nimeni.

Cum nu interesează nici astăzi pe tradiționaliști…doar nu o să asude ei să facă studii ca să își cunoască tradiția ortodoxă și românească, nu doar pe câțiva Părinți ai ultimelor decenii…

Revenind la Maniu, ne atrage atenția încrederea lui în viitor, pe care i-o insuflă ruinele trecutului: „Prin acum, trecem mai departe”.

Maniu știe să fie și un fotograf al instanței, al momentului dureros, clătinant/ derutant:

Cu fruntea în mână, dorind de tine,
ascult povestea trecutului,
în toamna asta, în care au murit gherghine,
și a rămas mireasma lutului.
/…/
Afară e noapte neliniștită,
ca o dragoste în care înțelegi sfârșitul.
Poarta pustie se bate de vânt trântită.
Palidă luna își încovoaie cuțitul.
/…/
Singură teama știe să-nfrunte
visul născut să se sfarme?
Împiedicând mâna, în frunte
să dea liniștea de plumb, a unei arme.
(Cu fruntea în mână)

Panorama celestă ne poate oferi încă surprize, în materie de viziuni poetice:

„secera din ceruri tăia câte o stea” (Intrarea la schit);

„rece se înmormânta un leș de soare” (Furtună de toamnă).

Inspirat ni se pare și versul: „Miros de humă și de cremeni desfunda vechimi” (Furtună de toamnă).

Între contemplări clasice ale naturii sunt strecurate intenționat și imagini frapante (chiar dacă se păstrează în arealul mesajului tradiționalist), care schimbă tonurile și liniile cu care s-ar mulțumi un admirator de artă mimetică: „Frunza lâncezește, mireasmă amară. /…/  A înghețat pustiul în giulgi de brumă, / Pâlpâietoare candela brândușelor stingând” (Amurg de toamnă).

Alteori e și mai îndrăzneț: „Trupul gol, mireasmă de porumb și mere coapte, / Trupul tău m-a-ndurerat, încât / Simt că gândul o să se desprindă”… (Noapte nebună).

Dacă decontextualizăm din nou, două versuri din același poem sună a joc nichitian, reluând refrene antonpannești/ neoanacreontice: „Înainte de a fi a mea otravă, / Mă dureai în inima bolnavă”.

Și nu totdeauna inserția narativă e binevenită…

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [8]

Metaforele unei eclesii cosmice sunt prezente și la Adrian Maniu:

„Broaștele au tras clopotele lacului cernit” (În noapte);

„Toate luminile pâlpâie, ca într-o biserică, în necuprins” (Cântecul întâiului domnitor);

„Lopețile se ridică și recad împlinite, / Parc-ar înainta în mătănii plutirea” (Poveste tăinuită), etc.

Versurile „Mari sălcii străvezii își despleteau, / Închipuirea unor harfe îngerești” (Însemnări) urmează sugestiilor psalmului 136, 1-2 („La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre”) și, respectiv, ale unor versuri eminesciene: „În văi de vis, în codri plini de cânturi, / Atârnau arfe îngereşti pe vânturi” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!).

Maniu reînvie poezia ruinelor, care nu se mai practicase de la pașoptiști (Cârlova, Alexandrescu, Heliade, Bolintineanu), schimbând doar tonalitatea romantică, cu una simbolistă:

Între povârnișuri repezi de tărâm năruit,
Negre ziduri căzuseră-n ape de lună,
Tropotul calului deștepta drumul ce răsună,
Prin întunericul trist, nesfârșit.

Ierburi încenușate de pulberea secetelor
Ascundeau ghicite altare și morminte.
Blestema străbuna bufniță cuminte,
În singurătatea de sfârșit a[l] lumilor.

Apoi trecu o șoaptă deasupra spinilor,
Nici a frunzelor, nici a vieții…
Și undiri albe în giulgiul ceții,
S-au șters, printre urmele ruinelor.

Galbenă, luna intra în pieptul dealului,
Ca o comoară ce-n pământ se-ascunde.
Cineva din întunecime, neștiut de unde,
Îmbia un ban cu chipul Cezarului.
(Drum pierdut)

Imaginea poetică a lunii ca o comoară pare a fi de asemena reformulată după Eminescu („Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, / Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, / Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, / Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară(Scrisoarea IV)).

Volumul Cartea țării (1934) se dorește o evocare elogioasă a țării (după cum îi spune și titlul), cu provinciile ei istorice și cu oamenii ei.

Intenția pare să urmeze celei a lui Alecu Russo, din Cântarea României, cu aceleași semnificații biblice, de pământ al făgăduinței, și o curgere a versurilor lăsând impresia de succesiune a versetelor:

Cine nu ți-a cunoscut răcoarea văilor aburite,
Unde, sub meri rotați, aromește fânul cosit,
Cuib de vulturi, nu ți-a cunoscut cerul rotit de pajuri…

Nu ți-a ascultat privighetorile, cutremurând cleștarul nopții,
Nu ți-a iubit izvoarele, prin care sar păstrăvi în zale de-argint,
Nu-ți înțelege rostul de frumusețe pe lume.
/…/
În pământ sfânt, frământat de nenoroc,
Dorm Voievozii vegheați de păsări de aur,
După ce arcurile au putrezit și rugina a mâncat ghioagele.

Te cheamă dorul Domnițelor pierite în surghiun,
Câte înlocuiră cu mărgăritare mari lacrimile,
Urzind în mătase patimile mântuirei.
/…/
Te-au împodobit zugravi necunoscuți, ca Dumnezeu,
Înălțând spre cer scări serafimilor dănțuind…
Varul văpsit arată asemuitor ție, adevăratele raiuri,

Cu țărani sărmani, săpând maluri sterpe,
Arhangheli închizând aripi de flutur pe pajiști de-azur
Și pustnici învesmântați numai în caieru’ bărbii.
/…/
Privește, scrisă în văpseli, căderea Bizanțului, plânsă de heruvi. [etc.]
(Bucovina)

Chilim cu crengi prin care lunecă sitari,
Mlădițele pletoase ocrotind, roibi și păpuși,
Izvoare șerpuind în solzi [Alecsandri], de unde își culeg zlătari mălaiul.
/…/
Fântânile au jgheaburi, tronuri strămoșești,
În undă umbra oglindită pomenindu-se lumină,
Iar seceta înmormântează-n bocet caloieni de humă.

Cinstești cu blid de lapte șarpele ocrotitor,
În bobul grâului arată chipul Dumnezeu moșneag,
Iar vracii tăi știu cum se-ntreiește soarele.

Ceteau în stele soarta, vremea-n zborul de prigorii,
Viața în flacăra de ceara lumânărilor la denii,
Argintul fermecat ferea de plumb, iar trestia purta dor.
/…/
Prin nopți ca pruna brumărie, vraja crește
Și amintirea, purtând semn de cruciadă,
Ridică-n mâini potire ctitorești…
(Oltenia)

Urmează alte poeme, în același stil, care poartă titlul: Ardealul, Dobrogea, Moldova, Banatul.

Tema va reveni la Ioan Alexandru. Numai că fiecare dintre acești poeți folosește un timbru, un limbaj poetic specific epocii.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [7]

Evocarea trecutului este mereu nostalgică:

Buciume înfioraseră tăcerile drumului pierdut…
Numai în răcoarea părăginirii sfinte,
măceșii morților, păstrau liniștea veacului trecut.

A fost, zice-se, schit mare, de maici, odinioară…
Acum, păreții de bârne, păreau corabia înecului străvechi.
(Elegie)

Peste pustietăți rămase fără nume, fără flori,
Talanca unei turme sună din trecut, domol.
(Măgura cea mare)

Nu sunt numai ruine și ecouri, trecutul mai este încă viu, însă vitalitatea lui mai există, din păcate (conform ideologiei) numai între oamenii simpli:

Între cimitirul vechi și sat,
Mai stă bordeiul jumătate dărâmat,
Coperit cu stuf, cu găuri de-un cot,
Dar înflorit cu rapiță galbenă de tot.
/…/
Moșul alb, mână oile satului la păscut,
Nu pe drumul sur, spre oraș pierdut,
Ci pe miriști țepoase…
/…/
Prin salcâmii verzi, doar bisericuța mică,
Țuguiată căciula își ridică…
/…/
Moșul ar fi vrut să-nțeleagă povestea slovelor
De aur, scrisă în rotundă cartea cerurilor,
Sau, Domnul să-l întrebe: „Ce-mi cei
Să păzești turma asta de miei?”
(Ciobanul bătrân)

După cum se observă, însă, nici a trăi în ambianța lumii vechi nu mai reprezintă o garanție pentru reconstituirea ei intactă: ciobanul nu mai înțelege scrisul stelelor și nu mai vorbește cu Dumnezeu. Aceste două elemente aparțin tradiției spiritual-literare vechi și sunt cu adevărat fundamentale.

Însă ruptura, sesizată doar, de Maniu este firească, pentru că niciodată cunoașterea teologică/ revelația și dialogul cosmic nu au venit de la sine și nici nu s-au păstrat și predat mai departe în virtutea unui mod de existență patriarhal/ rural, ci în urma unei învățături și a unei culturi pentru a căror susținere și răspândire au existat mereu oameni devotați, care cel mai adesea nu au fost deloc oameni simpli, ci voievozi și cărturari, ierarhi sau mireni.

Nu contextul rustic asigură prezervarea culturii ortodoxe.

Satul nu are cum să conserve tradiția numai prin gestul comunitar de a imita mecanic obiceiuri vechi, a căror sursă și simbolistică nu o mai înțelege (imixtionând adesea superstiții și credințe necreștine), pentru că nu mai există cei care ar trebui să explice

Așa încât observațiile lui Maniu sunt valabile. Mai puțin autentică este însă dramatizarea lor. Pentru că el suprapune mâhniri bacoviene constatărilor sale, introducând tensiunea simbolistă în peisajul rustic.

Bineînțeles, nu vorbim de un simbolism originar

Maniu nu ajunge la nihilism, disoluție, sfâșieri lăuntrice, tristeți covârșitoare…

Mai degrabă, tristețea sa nedefinită/ nedeslușită/ neclară e delta în care se îneacă toate sentimentele, fără a-i fi recenzate prea bine rațiunile.

Estomparea tradiției și a experienței trecutului reprezintă unul dintre motive, poate fundamental, alături de cel, corelativ, al angrenării treptate a urmelor lumii vechi în civilizație, detestată de tradiționaliști.

Însă nu este conturat prea bine motivul nostalgiei (intenționat sau nu?) și, totodată, nu este clar dacă poetul se lamentează constatativ, își găsește un refugiu în terapia poetică, sau dacă propune sau are în vedere posibilitatea revitalizării trecutului, într-un fel sau altul.

Maniu combină multe ecouri din poezia acelor ani: neliniști argheziene, tristeți bacoviene, peisaje blagiene, etc.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [6]

Uneori propune sinestezii delicate („Fiecare floare, / E un clopot care, / Mirosul și-l cântă” (Înnoptare)), dar care au semnificații mai profunde creaționiste (a se vedea, spre exemplu sinesteziile din Anatolida, poemul lui Heliade, pe care l-am comentat).

Unele dintre cele mai banale (să zicem) peisaje rurale conțin însă o tensiune lirică deosebită:

Seara se avântă.
Norii îi destramă,
În apus de-aramă,
Soarele, ce varsă,
Dintr-o rană stoarsă,
De pe munții goi,
Sângele pe noi.
(Înnoptare)

Cuminte,
[Măgarul] Clatină urechile învechite,
Ca două limbi de ceas potrivite
foarfece timpul zbieratului.
Și seara cade. Înainte,
Pe marginea satului,
Casele se fac o clipă roșii,
Pentru că soarele s-a tăiat în spini,
Pe urmă scârțâie osii,
Trec oameni străini.
(Măgarul)

După cum anotimpul preferat e toamna, la fel și, dintre momentele zilei, preferat este asfințitul.

Timpul evanescenței

La fel și metafora sângelui sau a rănii este reinventată regulat în versurile sale. Ea ne poartă cu gândul la semnificații ale uciderii spirituale…precum și la cele ale unei suferințe continue (ca o sângerare neoprită a unei răni lăuntrice, ca o boală nevindecată).

Metaforele dure indică sentimentul solitudinii, absența unor relații firești între oameni pe de o parte și între oameni și lucruri pe de altă parte: „Pe urmă a rămas / Doar floarea căzută în strada frântă, / (Carne crudă smulsă din răzor), / Și sub streșini a rămas o colivie care cântă, / Și pe ceruri trențele de aur dintr-un nor  (Povestea din sat).

Poemul Povestea din sat mizează din nou pe narativul poetizat (e povestea unei fete de la țară, cu părul de aur, care ajunge prostituată la oraș – orașul corupător), la care Maniu apelează destul de des:

Dimineața, clopotele sună,
Toaca bate, lumea se adună,
Și biserica intrată-n vreme,
Adâncită în pământul din mormintele ce cresc,
Geme
Cântec îngeresc.

Un măr sălbatic, înfurcit,
Plin de omizi,
Aruncă găuri de umbră pe cărămizi,
Așteptând ciori care azi n-au venit.
/…/
În sat erau reforme electorale,
Cucul număra în livezi,
Pentru copiii claselor primare.
Pe drum porneau la pășune cirezi,
Mânate de câte un băietan călare,
Sub frasini cu miros de șoarece, mâncați de foi,
Pe drumul care duce la zăvoi.

Apoi,
Toamna venea de la munte pe oi
Pe dealuri se târau pluguri
Și miriștele ardeau, ca o jertfă de ruguri.
/…/
Unii spun că fata ar fi plecat
Spre orașul de fabrici înconjurat,
Oraș fără flori, oraș fără cer,
Acolo copila cu păr de aur are un palat,
Și toate fericirile o cer.
Sau, la o perdea, așteaptă văpsită
Necunoscutul de care să fie plătită.

Satul îngrozit a blestemat. [etc.]

Se înțelege lesne că orașul este cel care nu mai are cer (Oraș fără flori, oraș fără cer”), nu mai are credință și morală, dar totodată, nici satul nu mai este cel tradițional, ci este afectat de vremuri.

Omizile, șoarecii…sunt agenții metaforici ai altor realități sociale și istorice, care le înlocuiesc treptat pe cele vechi.

Volumul Drumul spre stele (1930) începe cu o rugăciune…autentică (inclusiv ca tonalitate liturgică – vorbeam și altădată, în cazul lui Daniil Sandu Tudor, de adoptarea limbajului modernist în rugăciuni și acatiste):

Înflorește, Doamne, sufletul meu,
Cum înfloresc salcâmii și mălinii,

Înapoiază-mi credința iar,
Cum întorci zborul păsărilor călătoare.

Muncește-ntreagă suferința mea,
Cum în trupul morților rodește plugul,

Apoi înalță gândul pierdut,
Fluture în floarea cerului,

Și pregătește-mi sfârșit înseninat,
Ca asfințitul blajin de azi.
(Rugăciune)

În poemul Stea de iarnă, încearcă o aducere în contemporaneitate a evenimentelor sfinte/ biblice.

Sentimentul iubirii și peisajul hibernal se îmbină foarte bine:

De sticlă – câmpia înghețată.
Departe un șir de pomi despuiați
scutură chiciură luminată.

Au trecut sănii trase de boi
albi ca zăpada, și aburind ca zarea,
să încarce lemne din zăvoi.

Am rămas singur, și e atât de frig
încât aș putea să-mi văd cuvintele
înghețând în aer, când te strig.

Caut prin grădină pașii tăi,
ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele,
umbre albastre, ca niște porumbei.
(Iarnă)

Multe metafore/ imagini poetice sunt anticipativ nichitiene („boi albi /…/ aburind ca zarea”, dar, mai ales: „aș putea să-mi văd cuvintele / înghețând în aer”).

Dar și întreagă delicatețea și sensibilitatea iubirii îl anunță pe Nichita Stănescu, în aceste versuri, ca și apetența de a privi iarna ca pe un anotimp al fragilității și al purității.

Lumina și tăcerea își împânzesc una alteia teritoriul:

Au fost aruncate coji de ou în râu
să vestească blajinilor, subt pământ, Învierea.
A început să cânte ciocârlia-n grâu,
s-a risipit în lumină tăcerea.
(Lumină vie)

Peste moșia bogaților cădea povara serii,
și pe urmă luceafărul aprinse veghe tăcerii.
(Arătarea)

Nichitiană sau, în orice caz, insolită, la acea vreme, pare și această metaforă: „Vezi soarele prin arbori? O inimă prin coaste…” (Strofe de primăvară).

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [5]

Combinația dintre tradiționalism, expresionism și simbolism e mereu incitantă:

Într-o grădină veche, cu trandafiri de sânge,
Cu drumuri tremurate prin iarba năpârlită,
Stejarii cu coroana de vreme înnegrită,
Acoperă izvorul, să nu mai poată plânge.

Un stol de vrăbii țipă în vișinii uscați,
Pe care cleiul galben, bășici bătu topazul,
O coțofană sare pe drum în pași săltați,
Spre clopotul de broaște ce pomenește iazul.

Pe cerul roz ca roza, trec palizi nori ca ceara.
Sub ziduri dărâmate, în funduri de alee,
Desfășură păunii ochi verzi în curcubee,
Într-o grădină veche, în care curge seara. /…/

Țăranii varză roșie, sub roze au sădit
Dar farmecul gonit-a plugarii din grădină.
Și numai mătrăguna ici colo s-a prăsit.
Din scorburi iasca cerne o putredă lumină. [etc.]
(Într-o grădină veche)

Imaginile sunt percutante: „trandafiri de sânge” sau care „rana și-o scutură întruna”, „iarba năpârlită”, „ochi verzi în curcubee” ai păunilor, „clopotul de broaște”, etc.

Sângeriul este o culoare dominantă, pentru că în afară de grădina toată ca o rană de trandafiri, și cerul e „roz ca roza” și chiar cultura de trandafiri e înlocuită cu alta asemănătoare cromatic, de varză roșie. Pentru ca apoi să nu mai crească decât mătrăguna.

Ca și în alte cazuri, cromatismul este însă bine definit. Culorile au semnificații simbolice…apăsate. Pe lângă roșul sângeriu, verdele și galbenul intră în aceeași paradigmă a destrămării.

Toponimia este ideal-medievală sau, mai bine zis, anumite elemente creează ambianța unor vestigii medievale („grădină veche”, „ziduri dărâmate”, un „înger negru” și blajin” care „își paște calul murg”, „boieri” care au lăsat în urmă „lăncii frânte, și oasele de var”, „domnița” dormind „în racla de cleștar” – simbolizând relicvele acestui trecut), care se suprapun, devenind niște proiecții poetice, peste vestigiile conștiinței.

Îngerul negru e o proiecție a conștiinței sau o metaforă a morții.

Stejarii cu coroana neagră („de vreme înnegrită) reprezintă de asemenea o imagine spectrală a unei realități/ istorii revolute. Această umbră neagră astupă glasul izvorului, să nu i se mai audă plânsul.

De fapt, consecuția temporală este destul de ambiguă și cititorul se surprinde peregrinând pe coridoarele unor epoci temporale între care s-au șters hotarele, într-o grădină suspendată a timpului, în care destul de lunecoasă este și limita dintre imaginea reală și refacerea ei apelând la o…memorie virtuală.

Evocarea romantică a ruinelor se confundă cu ideea de ruină moral-spirituală și cu impresia de ruină interioară.

Contemporaneitatea/ modernitatea nu e mai puțin o ruină (în dimensiunea ei interioară) decât…ruinele istoriei vechi.

Din exuberanța lirică și vitalitatea spirituală a medievului…a rămas o rană…și până la urmă paragină lăuntrică („mătrăguna”)…

Și o „lumină putredă” (magnifică imagine) pe care o aprinde „din scorburi iasca”.

Iasca poeziei mai aprinde câte o lumină putredă

În poemul Fata morgana, „Berze heraldice trec pe câmpia cerurilor, în săgeată, / Și înoată în apa nehotărârilor din zare”.

Din nou cetatea medievală…incendiată de invadatori la ceas de rugăciune, când împăratul „închină mătănii în vechea mănăstire, / Unde călugării în rugi se luminează”:

Tămâia leagănă-n inele evlavia ei…
Împăratul se roagă în sunet de clopot /…/
Icoanele țin binecuvântarea nemișcată,
Au priviri adânci, de gemă.
În cositor, ferestrele vâpâie mânie închegată,
Deodată, flăcările pun orașului stemă,
Încrustată cu zbor de rubine și zmei…
/…/
Soarele a scăpătat în ruină
Norii s-au veștejit, flori de răsuri
Luna moartă se înalță, de cretă…

Vestesc zodiile mulțime de lucruri,
Ca să rămâie neînțelese.

Și prevestirile privesc, fără îndoială, și timpuri mai noi:

Un alt steag își joacă schimbarea
Prefacerilor fără folos, de-acum,
Sunt tot mai mici buchetele de fum…
Și-nvingătorul varsă toată mâncarea.

În cimitir brațul spânzurătorii
Se clatină parc-ar purta clopoței
Iar împăratul bătrân râde plângându-și feciorii.