Pastorala la Învierea Domnului a Patriarhului României [2021]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin Monahal,
Preacucernicului Cler
și Preaiubiților Credincioși
din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Hristos este Întâiul-Născut din morţi (Coloseni 1, 18);
începătură a învierii celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20)”

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți Credincioși şi Credincioase,

taina Crucii şi taina Învierii Domnului Iisus Hristos au fost profețite de Prorocii Vechiului Testament, iar Sfinţii Apostoli, ucenici şi martori ai lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, le-au mărturisit ca fiind adevăruri mântuitoare şi dătătoare de viaţă.

Ei au văzut împlinită profeția lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt şi văzând duhovniceşte cu anticipație pătimirile şi rănile lui Hristos Cel Răstignit a spus, rezumând taina legăturii dintre Jertfă şi Înviere: „[…] prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Sfinţii Apostoli şi Evangheliști, conștienți fiind de importanţa Jertfei şi a Învierii lui Hristos, prevestite de Hristos Însuşi „înaintea lor”, au transmis cu fidelitate cuvintele Lui în scrierile lor. Astfel, după Înviere, ucenicii amintindu-şi cuvintele tainice ale Domnului Iisus Hristos, prin care prevestea Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa, le vor interpreta din perspectiva „plinirii” Scripturilor.

Faptul că Iisus „a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15, 4) arată nu doar o simplă informaţie cronologică, ci are o semnificație teologică.

În acest sens, Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei consemnează cuvintele profetice ale Mântuitorului Iisus Hristos: „precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopți, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopți” (Matei 12, 40).

Sfântul Evanghelist Marcu notează, de asemenea, cuvintele lui Iisus: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31).

Sfântul Evanghelist Luca evocă acelaşi adevăr descoperit de Iisus: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi” (Luca 24, 44-46; cf. 24, 6-7).

Iar Sfântul Ioan Evanghelistul, după ce vorbeşte în mod alegoric despre dărâmarea şi rezidirea templului în trei zile, spune: „Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus” (Ioan 2, 22).

Astfel, Moartea şi Învierea lui Iisus sunt prezentate ca o împlinire a unui plan al lui Dumnezeu de mântuire a lumii de păcat şi moarte, plan în care moartea lui Iisus este liber acceptată de El.

De altfel, pe când era împreună cu ucenicii Săi şi îi învăţa, Iisus le-a spus: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi dau viaţa, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Înţelesul morţii lui Iisus ca jertfă liber acceptată sau ca dăruire de Sine pentru viaţa lumii este exprimat în Liturghia euharistică ortodoxă prin cuvintele: „în noaptea în care (Iisus) a fost vândut – sau, mai degrabă, când El Însuşi S-a dat pe Sine pentru viaţa lumii […]”[1].

Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Domnul Iisus Hristos Cel Înviat din morţi a călătorit cu ucenicii Săi, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus şi le-a tâlcuit lor ceea ce prevestiseră Sfintele Scripturi despre Moartea şi Învierea Sa (cf. Luca 24, 13-32).

Din felul în care Iisus tâlcuiește ucenicilor Sfintele Scripturi, înţelegem faptul că Dumnezeu are un plan al mânuirii lumii, al eliberării ei de păcat şi de moarte. Acest plan se va realiza prin Fiul Său Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a mântui omenirea întreagă (cf. Luca 24, 46; 1 Corinteni 15, 20-25).

Din acest motiv, Biserica Ortodoxă consideră că persoana lui Iisus Hristos, Fiul veşnic şi Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, este centrul spiritual de convergență al cărților Vechiului Testament scrise de Moise, Profeți şi Psalmist, încât Vechiului Testament era pedagog sau călăuză către Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (cf. Galateni 3, 24).

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cartea Faptele Apostolilor ne spune că, după Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat mai ales ucenicilor Săi, timp de 40 de zile, până în ziua Înălţării Sale la cer, vorbindu-le „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3).

Faptul că timp de 40 de zile după Învierea Sa din morţi, Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi şi altor persoane, are o semnificație deosebită, cifra 40 regăsindu-se cu înțelesuri profunde în Sfânta Scriptură.

Sfântul Augustin face o analogie între motivul pentru care Hristos a postit vreme de 40 de zile înainte de activitatea Sa mesianică şi tot în timp de 40 de zile S-a arătat, de mai multe ori, ucenicilor Săi după Înviere: „Hristos Domnul a postit timp de 40 de zile (cf. Matei 4, 2), precum a postit şi Ilie (cf. 3 Regi 19, 8) şi prorocul Moise, care reprezintă Legea (cf. Ieșirea 34, 28); de asemenea, timp de 40 de zile a plutit pe apele potopului Corabia lui Noe (cf. Facerea 8, 20), care simboliza Biserica. Tot astfel, timp de 40 de zile după Înviere, Hristos Domnul S-a arătat Apostolilor Săi, mâncând şi bând cu ei (cf. Fapte 10, 40-41; Luca 24, 43), nu pentru că El ar fi avut nevoie, ci pentru a dovedi realitatea Învierii Sale, pentru a-i încredința pe Apostoli că El a înviat în acelaşi trup care a fost răstignit pe cruce”[2].

Iubiți frați şi surori,

Sfintele Evanghelii ne arată că viaţa Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat din morţi nu este simplă revenire la viaţa trăită pe pământ printre oameni, ci o viaţă diferită. Cu trupul Său înviat El trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19), Se arată ucenicilor Săi, vorbește cu ei și apoi Se face nevăzut. Ucenicii constată că, după Învierea Sa, Iisus poartă pe trupul Său semnele cuielor şi al suliței din timpul Răstignirii Sale (cf. Ioan 20, 19).

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos S-a arătat ucenicilor cu trupul Său însemnat cu urmele Răstignirii, „pentru ca Învierea să fie crezută, pentru ca Apostolii să afle că El Însuşi era Cel răstignit şi că n-a înviat altcineva în locul Lui”[3].

Însă, deşi timp de 40 de zile, Iisus Cel Înviat Se arată de zece ori ucenicilor Săi şi altor persoane de pe pământ, totuşi El nu mai trăieşte o viaţă fizică pământească, ci trăieşte viaţa cerească şi veşnică, într-o totală libertate de toate determinismele şi limitele spaţiului şi timpului. Nimeni şi nimic din lumea aceasta pământească nu-L mai poate atinge sau reţine, nici măcar cu privirea, decât dacă El vrea, când vrea şi cum vrea.

Iisus Cel Răstignit şi Înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu: „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9).

Totodată, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că, după Învierea Sa, Iisus S-a întâlnit doar cu Apostolii Săi (cf. Faptele 1, 4), de aceea le spunea acestora înainte de Pătimirea Sa: „Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea” (Ioan 14, 19).

De asemenea, minunile pe care le face Iisus după Învierea Sa sunt săvârşite doar „înaintea ucenicilor Săi” (Ioan 20, 30). Pentru că „după cum înainte de Înviere Hristos trebuia să facă multe minuni, ca ucenicii să fie încredinţaţi că El este Fiul lui Dumnezeu, tot aşa trebuia şi după Înviere, ca ei să creadă că El a înviat”[4].

Prin arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa din morţi, El le oferă ucenicilor Săi o încredințare fermă, care avea să-i pregătească pentru a deveni puternici mărturisitori ai Lui în lume.

Iisus îi face pe ucenicii Săi să înțeleagă faptul că Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa constituie împlinirea Scripturilor, sunt prevăzute în planul cel veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Astfel, ucenicii Săi vor fi trimişi să binevestească lumii Evanghelia mântuirii şi a vieţii veşnice.

Înainte de a-l învia din morţi pe prietenul Său Lazăr din Betania, Iisus spune surorii acestuia (Marta): „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

În altă parte, Iisus spune: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; vezi şi Ioan 5, 25, 28 şi 29).

Prin urmare, înţelegem că numai Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor mântuirea şi viaţa veşnică.

În acest sens, viaţa creştinilor care iubesc pe Hristos este Cruce sau răstignire a păcatului, prin rugăciune, pocăință şi post, dar şi pregustare a bucuriei Învierii, prin iertarea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos (cf. Ioan 6, 54), Sfânta Euharistie fiind arvuna vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Pentru creştini, fiecare săptămână începe cu Ziua Învierii Domnului (Duminica), zi în care creştinii exclamă: „iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”, iar ultimul articol din Crezul ortodox arată scopul ultim al vieţii creştine: „Aștept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Dreptmăritori creștini,

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și valoarea vieții, când numeroși oameni sunt încercați de noua epidemie, care s-a extins la nivel global. În această perioadă este mare nevoie de rugăciune și de ajutorare frățească, de apropiere de Dumnezeu și de solidaritate practică între oameni.

Aceste vremuri ne arată cât de fragilă este viața omului pe pământ și cât de mare nevoie este de a păstra permanent legătura cu Dumnezeu, Izvorul vieții pământești și al vieții cerești veșnice.

Această perioadă de criză medicală poate fi transformată într-o perioadă de întărire în credință, mai ales prin rugăciune și prin sporire a iubirii noastre față de oamenii aflaţi în suferință.

Totodată, criza medicală sau pandemia ne cheamă să preţuim viaţa şi sănătatea noastră, precum şi viaţa şi sănătatea semenilor noştri, ca fiind daruri primite de la Dumnezeu, pe care însă trebuie să le protejăm cu multă responsabilitate spirituală şi sanitară.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2021 ca An omagial al pastoraţiei românilor din afara României şi An comemorativ al celor adormiți în Domnul – valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor.

În acest sens, suntem chemați să cultivăm mai intens comuniunea fraternă cu românii din jurul graniţelor României şi din diaspora română.

În privința cimitirelor ortodoxe româneşti, acestea sunt locuri de reculegere şi de pelerinaj; în ele aflăm mormintele bunicilor şi părinţilor noştri, precum şi morminte sau monumente funerare ale marilor personalități naţionale, oameni de cultură, de artă, oameni de știință, morminte şi monumente ale eroilor care s-au jertfit pentru unitatea, libertatea şi demnitatea poporului român, ale eroilor revoluției române din decembrie 1989, dar şi morminte ale Martirilor și Mărturisitorilor lui Hristos Domnul din închisorile regimului comunist totalitar.

Pomenirea celor decedați, cu rugăciune şi cu recunoștință, nu este doar o datorie morală a noastră, a tuturor, ci este şi un act de sănătate spirituală a sufletului, deoarece numai rugăciunea şi recunoştinţa sunt relație vie între suflete, o comuniune spirituală mai tare decât moartea fizică a trupului.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu iubire părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 173.

[2] Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, vol. 1, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 13, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, p. 373.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, vol. 2, colecția Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, serie nouă, 18, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2019, p. 435.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, pp. 435-436.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2021]

Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și preaiubiților credincioși
din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi, părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Preacuvioase maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru că, în pofida tuturor încercărilor și ispitelor prin care a trecut și trece umanitatea întreagă, ne-a învrednicit și în acest an să pășim pe calea pocăinței, începând „călătoria virtuţilor […] încingându-ne cu nevoinţa cea bună a postului”[1], pentru „a vedea preacinstitele Pătimiri ale lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”[2].

Duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei, prim popas în călătoria duhovnicească a Marelui Post, a fost instituită de Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, în urma Sinodului local de la Constantinopol din11 martie 843, care a consfințit oficial proclamarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane[3].

Această proclamare dogmatică vine însă în urma unei crize îndelungate, întinsă de-a lungul secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Ea s-a manifestat prin lupta împotriva Icoanelor și a cinstitorilor lor, fiind numită, din această cauză, criza iconoclastă sau iconoclasm.

Tulburările generate de criza iconoclastă s-au manifestat pe parcursul a două perioade, marcate de multe prigoane ale împăraților bizantini împotriva Icoanelor, dar și de o puternică rezistență prin străluciți Teologi și oameni Sfinți, apărători și cinstitori ai Sfintelor Icoane.

Aceștia din urmă, luminați de Duhul Sfânt, au descoperit tuturor valoarea teologică, liturgică și catehetică a Icoanei în viața Bisericii și a creștinului care cultivă comuniunea cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

În prima perioadă a războiului contra Icoanelor (730-787), remarcăm între apărătorii Ortodoxiei pe Sfântul Patriarh Gherman I al Constantinopolului (715-730) și pe Sfântul Ioan Damaschin (675-749).

Cel dintâi a dat prima mărturie a Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, afirmând că tradiția reprezentării în Icoană a Domnului Iisus Hristos decurge din teofania Sa văzută, adică din întruparea, viața în trup, pătimirile și moartea Sa mântuitoare [4].

La rândul său, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a reușit să rezume admirabil învățătura ortodoxă despre Icoane, prin cele trei tratate ale sale despre icoane. În acest sens, el spune: „În vremurile dinainte, Dumnezeu, fără trup sau formă, nu putea fi înfăţişat în niciun chip (în icoană). Dar astăzi, deoarece Dumnezeu S-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu pot înfăţişa ceea ce este văzut în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci Îl cinstesc pe Creatorul materiei, Care S-a făcut materie pentru mine, Care a luat asupră-Și viaţa în trup şi Care, prin materie, a săvârşit mântuirea mea”[5].

Prima perioadă iconoclastă se încheie cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea, din anul 787, inițiat de Sfânta Împărăteasă Irina, în cadrul căruia a fost exprimată precis distincția clară și neechivocă dintre venerarea sau cinstirea relativă a Icoanei și adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Cea de-a doua perioadă iconoclastă a izbucnit sub domnia secularizantă a împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a durat până în anul 843. Însă Dumnezeu a rânduit și acum oameni minunați, Sfinți, precum Sfântul Cuvios Teodor Studitul (759-826) și Sfântul Patriarh Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului (806-828).

Sfântul Cuvios Teodor Studitul justifică practica zugrăvirii Icoanei Domnului Iisus Hristos pe temeiul întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu. Astfel, Icoana Domnului Hristos este nu doar chipul omului Iisus din Nazaret, ci este chipul Ipostasului unic al Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor.

A doua perioadă a crizei iconoclaste se încheie în timpul Sfintei Împărătese Teodora[6] și a Sfântului Patriarh Metodie al Constantinopolului, prin restabilirea cultului Sfintelor Icoane la Sinodul local întrunit la Constantinopol în anul 843. Acum se reafirmă hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787 și se condamnă definitiv iconoclasmul dimpreună cu toate ereziile de până atunci.

Datorită faptului că lucrările Sinodului din anul 843 s-au încheiat în sâmbăta dinaintea primei Duminici a Postului Mare (11 martie), documentul oficial, numit Synodiconul Ortodoxiei, a fost citit solemn în ziua următoare, în Duminica întâi a Postului. De atunci s-a luat hotărârea ca în fiecare an, începând cu anul 843, în prima Duminică a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, să fie celebrat Triumful sau Biruinţa Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Cinstirea Sfintelor Icoane, așa cum a fost stabilită de Sfinții Părinți în Sfintele Sinoade, este un act de mărturisire a adevărului Întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu, un act de comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui, dar și un îndemn la viață sfântă și la fapte ale iubirii milostive în orice loc și în orice vreme.

Pentru mărturisirea credinței ortodoxe, suntem datori să ne curățim mintea, să ne despătimim și să săvârșim fapta cea bună și dreaptă, să ne înnoim și să ne luminăm cu virtuțile, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acest fel, înaintăm spre asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, la îndumnezeirea prin har, despre care Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”[7].

Prin sărbătoarea de astăzi, Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei dreptei credinţe, suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit.

Dreptmăritori creştini,

Anul 2021, proclamat de Sfântul Sinod drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață.

În acest context, reamintim că în anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihail Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol.

Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român.

Totodată, în vederea cultivării recunoștinței și a iubirii față de cei trecuți la Domnul, este datoria morală a fiecărui creștin ortodox de a pomeni la rugăciunea particulară, la Sfânta Liturghie și la celelalte Sfinte Slujbe pe cei care nu mai sunt printre noi, de a le cinsti memoria și de a ne aduce aminte de faptele lor bune, precum și de a îngriji și înfrumuseța mormintele lor, dar și monumentele eroilor români.

De asemenea, potrivit tradiției statornicite de Biserica noastră, în Duminica Ortodoxiei se inițiază colecta pentru Fondul Central Misionar, prin care sunt ajutate în mod special comunităţile parohiale din ţară şi de peste hotare aflate în dificultate şi sunt susţinute activităţile social-filantropice şi educaţionale prin care se păstrează identitatea spirituală şi culturală a creştinilor ortodocşi români.

Dărnicia, deschiderea cu generozitate spre cei aflați în nevoi, reprezintă un chip luminos al vieții creștine, al unei persoane, al unei comunități și al unui neam întreg. De-a lungul istoriei, românul creștin ortodox a învățat că numai dăruind va dobândi, ceea ce l-a determinat ca din puținul lui să dăruiască și celor lipsiți, pentru ca și el să fie ajutat în momente de grea încercare.

Astfel, bunătatea și dărnicia de care au dat mereu dovadă strămoșii și părinții noștri a devenit pentru popor un prilej binecuvântat de a spori spiritual în credință și fapte bune, de a păstra o legătură puternică de frățietate cu românii aflați printre străini, dar și de a păstra numele de buni creştini, arătând că iubirea față de Dumnezeu se împletește frumos cu iubirea față de semeni.

Avem convingerea și speranța că și în acest an veți răspunde cu dărnicie creștină chemării de ajutorare a celor aflați în nevoi, contribuind la continuarea lucrării misionare și social-filantropice a Bisericii, spre folosul credincioșilor ortodocși români de pretutindeni.

Dorindu-vă să aveți parte de post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc, vă îmbrățișăm cu binecuvântare sfântă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Andrei

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului
și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Ioan

Arhiepiscopul Timișoarei și

Mitropolitul Banatului

† Iosif

Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale

și Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale
și Meridionale

† Nicolae

Arhiepiscopul ortodox român al Statelor Unite ale
Americii și Mitropolitul ortodox român al celor două Americi

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Irineu

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Ioachim

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Ciprian

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Lucian

Episcopul Caransebeșului

† Iustin

Episcopul ortodox român al Maramureșului
și Sătmarului

† Antonie

Episcopul de Bălți

† Vincențiu

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Galaction

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Sebastian

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Petroniu

Episcopul Sălajului

† Daniil

Episcopul Daciei Felix

† Siluan

Episcopul ortodox român
al Italiei

† Macarie

Episcopul ortodox român

al Europei de Nord

† Ioan Casian

Episcopul ortodox român al Canadei

† Ieronim Sinaitul

Episcop-vicar patriarhal

† Nichifor Botoșăneanul

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Iașilor

† Benedict Bistriţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,
Feleacului şi Clujului

† Marc Nemțeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
a Europei Occidentale

† Damaschin Dorneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei
și Rădăuților

† Timotei Sătmăreanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Italiei

† Laurențiu

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei și

Mitropolitul Olteniei

† Petru

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor

† Serafim

Arhiepiscopul ortodox român al Germaniei,
Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul ortodox
român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon

Mitropolit onorific,
Arhiepiscopul Târgoviștei

† Calinic

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Varsanufie

Arhiepiscopul Râmnicului

† Calinic

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Ignatie

Episcopul Hușilor

† Sofronie

Episcopul ortodox român al Oradiei

† Nicodim

Episcopul Severinului
și Strehaiei

† Veniamin

Episcopul Basarabiei de Sud

† Andrei

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Gurie

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Siluan

Episcopul ortodox român al Ungariei

† Timotei

Episcopul ortodox român

al Spaniei și Portugaliei

† Mihail

Episcopul ortodox român

al Australiei și Noii Zeelande

† Varlaam Ploieșteanul

Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Ilarion Făgărășanul

Episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Sibiului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Timișoarei

† Sofian Brașoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Crișanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Aradului

† Nestor Hunedoreanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Devei
și Hunedoarei

† Teofil de Iberia

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române
a Spaniei și Portugaliei


Note:

[1] Triodul, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului ­Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 110.

[2] Triodul, p. 111.

[3] În ziua de 11 martie se face pomenirea Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, mare apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monotelite.

[4] John Meyendorff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 64.

[5] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMO, București, 2016, pp. 65-66.

[6] În insula Kerkyra (Corfu), cunoscut loc de pelerinaj datorită prezenței Moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei Taumaturgul, mare apărător al dogmei Preasfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), prin celebrul argument al cărămizii descompuse, prin rugăciunile sfântului, în cele trei elemente constitutive, focul, pământul și apa, sfinte moaște așezate în biserica închinată marelui făcător de minuni, în Catedrala Mitropolitană din ­limanul insulei se află, spre închinare, în fața tâmplei Sfântului Altar, Sfintele Moaște întregi, neputrezite, ca și cele ale Sfintei Împărătese Teodora, Apărătoarea Sfintei Ortodoxii.

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către Monahul Olimpiu, în Sf. Grigorie de ­Nyssa, Scrieri II, în col. ­Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 30, seria veche, Ed. ­Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 467-468.

Pastorala în format PDF!

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2020]

† Daniel,
prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Dreptmăritorilor Creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos,
iar de la noi părintești binecuvântări!

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat,
ca oricine crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii smerite şi darnice a lui Dumnezeu pentru lume. Este sărbătoarea iubirii milostive a Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a smerit pe Sine făcându-Se om muritor, pentru a-l ridica pe om din păcat şi din moarte, dăruindu-i viaţă şi slavă veşnică. Taina Crăciunului este, aşadar, taina iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu, pentru ca noi să devenim asemenea Lui prin iubire milostivă (cf. Luca 6, 36). Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălţăm noi spre El.

Taina iubirii smerite a Fiului lui Dumnezeu, Care S‑a făcut om din iubire nesfârșită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a înomenirii lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Această taină a fost prezisă de Profeții lui Dumnezeu inspirați de Duhul Sfânt, apoi a fost trăită şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii, gândită în teologie şi cântată în viaţa liturgică de toţi creștinii dreptcredincioşi sau dreptslăvitori şi iubitori de Dumnezeu.

Astfel, cu opt sute de ani înainte de Hristos, prorocul Isaia a prezis naşterea Sa din Fecioară, când vorbeşte despre semnul minunat pe care Dumnezeu îl va da casei lui David: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naște Fiu şi vor chema numele lui Emmanuil” (Isaia 7, 14); „Prunc S‑a născut nouă, un Fiu S‑a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (Isaia 9, 5). Iar Prorocul Miheia (sec. VIII î.d.Hr.) a prezis naşterea lui Hristos-Mesia în Betleemul Iudeii, arătând totodată că obârșia Lui este veşnică: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).

Sfântul Evanghelist Ioan, supranumit „Teologul” sau „Apostolul iubirii”, copleșit de măreția tainei iubirii milostive a lui Hristos, spune că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L‑a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). De asemenea, Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, pătruns şi el de fiorul sfânt al uimirii în faţa iubirii lui Dumnezeu pentru lume arătată în Iisus Hristos, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S‑a arătat în trup, S‑a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S‑a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S‑a înălțat întru slavă”  (1 Timotei 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari Dascăli ai lumii şi Ierarhi, Cuvioși şi Mărturisitori, Imnografi şi Melozi n‑au încetat să preamărească taina iubirii smerite şi nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, iubire descoperită nouă prin Iisus Hristos. Aşa de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea”[1], adică om, iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte învaţă că „taina întrupării Cuvântului (lui Dumnezeu) cuprinde în sine tot înțelesul enigmelor şi simbolurilor din Scriptură, toată semnificația făpturilor văzute şi nevăzute. Cine cunoaşte taina Crucii şi mormântului lui Hristos cunoaşte înţelesul făpturilor. Cel care a învăţat înţelesul ascuns al învierii cunoaşte rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ceea ce există”[2].

Subliniind valoarea covârșitoare a Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, pentru a înţelege scopul prim şi ultim al universului şi al umanităţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul precizează: „Hristos este marea taină ascunsă, ținta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”[3].

Potrivit Sfintei Scripturi şi învățăturii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, a salva sau a mântui pe om înseamnă a-l vindeca sau a-l elibera de păcat şi de moarte, pentru a-l face părtaș la viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon († 202) arată care este scopul Întrupării lui Hristos: „Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu Fiu al omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce noi suntem, pentru ca ființa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiați şi să fim fii ai lui Dumnezeu”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, S-a făcut purtător de trup pământesc, pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt ceresc. El S-a făcut om pentru ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dumnezeu S-a făcut Fiul smerit al omului, ca pe oameni să-i înalţe la demnitatea şi slava de fii duhovniceşti ai lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Şi celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Aşadar, Fiul veşnic al lui Dumnezeu a coborât din ceruri, S-a zămislit, prin lucrarea Sfântului Duh, din pântecele unei Fecioare smerite din Nazaret şi S-a născut într-o peşteră săracă din Betleem, în interiorul pământului, pentru ca pe noi, oamenii pământeni, să ne înalţe prin har în interiorul Împărăţiei cerurilor, în intimitatea iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

Întrucât Iisus Hristos ca om S-a smerit pe Sine şi S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte pe cruce, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a înălțat întru slavă (cf. Filipeni 2, 8-9). Astfel, smerenia lui Hristos Cel ascultător până la moarte jertfelnică pe lemnul Crucii vindecă neascultarea lui Adam din grădina Raiului şi dăruieşte oamenilor, prin înviere, iubire smerită, pace şi bucurie sfântă, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, iubirea smerită a lui Hristos Cel răstignit și înviat schimbă smerenia vieţii pământeşti trecătoare a omului întru slava vieţii cereşti netrecătoare (cf. Filipeni 3, 21). Prin Întruparea Sa ca om, Iisus Hristos asumă viaţa omenească amestecată cu moartea, pentru a-i face pe oamenii muritori părtaşi ai vieţii Sale veșnice.

Prin urmare, numai iubirea smerită şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat poate dărui oamenilor viaţa veşnică (1 Corinteni 15, 3 – 4, 12). Iar după învierea de obşte a tuturor oamenilor, cei ce au arătat în timpul vieţii lor pământești iubire smerită şi milostivă faţă de semenii aflaţi în nevoi vor primi de la Hristos – Dreptul Judecător bucuria şi slava vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46).

Sfânta Scriptură a Noului Testament ne mai învaţă că taina Întrupării lui Hristos arată legătura directă între Fiul lui Dumnezeu şi creație, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era de la început însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16). „Toate prin El s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1, 1-5). Aşadar, Iisus Hristos vine în lume pentru a împărtăşi lumii iubirea Lui smerită şi milostivă, dătătoare de pace şi bucurie, ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Romani 14, 17).

De aceea, cântările liturgice ortodoxe referitoare la sărbătoarea Naşterii Domnului ne îndeamnă astfel: „Veniți, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeiește şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!”[5].

Dreptmăritori creştini,

Anul 2020 a fost în Patriarhia Română „Anul omagial al pastorației părinţilor şi copiilor” şi „Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români”, având ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană, precum şi promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii. Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă şi a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor şi pentru întreaga umanitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației şi a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

În contextul pandemiei de astăzi, omenirea confruntată cu noul coronavirus traversează o perioadă grea privind viaţa şi sănătatea oamenilor. Şi poporul român este îndoliat şi întristat, deoarece mulţi români au decedat, iar alţii au suferit până când s-au vindecat de această boală. Prin urmare, este mare nevoie de multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. În acest sens, adresăm îndemn părintesc tuturor, de a veni în ajutorul celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, a familiilor sărace, sprijinind familiile cu mulţi copii, bătrânii și persoanele singure, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii milostive a lui Hristos faţă de ei, un cuvânt bun şi o faptă bună.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, mărturii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și faţă de oameni.

Lumina Pruncului Iisus născut în Betleem ne cheamă să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de pace şi bucurie.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2020 spre 1 ianuarie 2021, şi în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2020 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou 2021 în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află printre străini, în jurul graniţelor României sau în diaspora română, ca să păstrăm, cu multă iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2021 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

[3] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.

[4] Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 47.

[5] Mineiul pe Decembrie, Rânduiala Ceasurilor împărăteşti, Ceasul al VI-lea, stihiră glasul 1, Ed. IMBO, Bucureşti, 2012, p. 415.

Pastorala sinodală la Postul Nașterii Domnului [2020]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și preaiubiților credincioși din Patriarhia Română,

har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 ca ,,Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și ,,Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”, în Patriarhia Română.

Cele două teme, omagială și comemorativă, evidențiază două coordonate cu o importanță majoră în viața și activitatea bisericească. Pe de o parte, omagierea pastorației părinților și copiilor are ca scop cultivarea vieții creștine în familie și promovarea educației creștine în societatea contemporană. Pe de altă parte, comemorarea filantropilor ortodocși români are ca scop promovarea filantropiei creștine astăzi, ca lucrare esențială în activitatea Bisericii, inclusiv prin identificarea marilor filantropi care, de-a lungul timpului, au susținut spiritual și material activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creștini,

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învățătura și viața creștină, fiind cadrul intim cel mai de preț pentru cultivarea iubirii conjugale, părintești, filiale și frățești. Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție ne oferă mărturie despre faptul că familia este binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc, orientat spre viață și iubire eternă.

În calitate de instituție umană fundamentală, familia a fost creată și binecuvântată de Dumnezeu în Rai, „…Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți!»” (Facere 1, 27-28). De asemenea, familia a fost binecuvântată și cinstită de Mântuitorul Iisus Hristos prin prezența Sa la nunta de la Cana Galileii (cf. Ioan 2, 1-11), unde a săvârșit minunea transformării apei în vin, arătând astfel valoarea sfântă a familiei conjugale pentru viața Bisericii.

Familia, binecuvântată de Dumnezeu spre a cultiva iubirea reciprocă și a da naștere copiilor, este izvor de viață sfântă pentru fiecare popor și pentru întreaga umanitate. În familie, relația părinți-copii se înțelege mai ales din perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12-13) și să dobândească  viața veșnică prin credință și fapte bune.

De aceea, familia a fost numită adesea „mica biserică” sau „biserica de acasă” (ecclesia domestica), tocmai pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie să o cultive. În familie, copilul învață ce înseamnă dragostea părintească, învață să vorbească, învață să se roage, învață credința în Dumnezeu și tot aici, în familie, el învață dărnicia sau generozitatea.

Sfântul Ioan Gură de Aur amintește că, pentru a fi părinte, nu este de ajuns să dai naștere la copii, ci trebuie să le oferi și educație. În acest sens, Sfântul Ioan îndeamnă „să ne străduim să-i învățăm pe copii noștri virtutea și să chemăm peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că aceasta este cea mai mare bogăție, care sporește în fiecare zi bogăția noastră. Nimic nu-i egal cu virtutea, nimic nu-i mai puternic decât ea”[1].

Din nefericire, mutațiile și transformările din ultimele secole au condus la o slăbire a rolului și a importanței familiei în societate. În lumea de azi, părinții și copiii trăiesc într-o realitate secularizată și confuză din punct de vedere spiritual; ei se confruntă cu multiple provocări și crize, precum: îndepărtarea de valorile tradiționale, sărăcia, șomajul, alcoolul, infidelitatea, divorțul, nesiguranța zilei de mâine, instabilitatea și dezorientarea, înstrăinarea reciprocă, migrația, conflictele personale etc.

În acest context, în care sunt propuse „modele” străine de valorile creștine, este necesar să afirmăm cu tărie sfințenia căsătoriei, solidaritatea în familie și între familii, demnitatea maternității, a paternității, a filiației și a fraternității, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire și coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creștine, preoții ortodocși sunt îndemnați să ajute personal, dar și să încurajeze pe credincioșii mireni să sprijine material și spiritual familiile numeroase, familiile monoparentale sau familiile aflate în situații dificile, inclusiv prin activități de formare religios-morală a copiilor din comunitate.

În scopul dezvoltării unei educații temeinice pentru viață binecuvântată, Biserica trebuie să îndrume în primul rând părinții să acorde mai mult timp educației copiilor, întrucât caracterul copiilor se formează nu numai prin vorbe și sfaturi, ci și prin viața şi exemplul părinților. Sfântul Clement Alexandrinul amintește că „o căsătorie fericită nu trebuie judecată nici după bogăție, nici după frumusețe, ci după împlinirea virtuții”[2], adică după calitatea vieții spirituale a familiei.

Părinții sunt chemați să trăiască viața creștină prin rugăciune și fapte bune, dar și să cultive iubirea și dărnicia în familie, după chipul iubirii milostive a Preasfintei Treimi, astfel încât familia să fie mereu izvor de iubire și de bucurie pentru copii. În egală măsură, părinții sunt chemați să ocrotească viața încă de la zămislire și să îi învețe pe copii să prețuiască sănătatea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie apărat și cultivat cu responsabilitate.

Iubiți credincioși,

În anul 2020, Biserica Ortodoxă Română îi comemorează pe filantropii ortodocși români. Între virtuțile distincte ale poporului român, cultura dărniciei, a dăruirii sau a omeniei reprezintă o moștenire importantă a valorilor și normelor care au modelat spiritualitatea şi cultura neamului românesc.

Rodirea Evangheliei iubirii smerite și milostive a lui Hristos în spiritualitatea poporului român a condus la manifestarea iubirii față de Dumnezeu și de aproapele în forme concrete, exprimate fie individual și spontan, fie instituțional și sistematic.

Biserica Ortodoxă Română îi pomenește cu recunoștință pe toți cei care s-au străduit, de-a lungul istoriei, să dezvolte cultura creștină a dărniciei. Printr-un asemenea efort, ierarhi, preoți și diaconi, monahi și mireni au contribuit pilduitor la organizarea lucrării social-filantropice a Bisericii în mijlocul poporului român.

În mod deosebit, evocăm numele unor evlavioși și darnici domnitori români, precum Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521), ctitorul bolniței (cămin pentru bolnavi) de la Mănăstirea Bistrița, Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ctitorul bolniței de la Mănăstirea Brâncoveni, domnitorul Grigorie II Ghica, fondatorul spitalului Mănăstirii Sfântul Pantelimon de lângă București (1757).

În Moldova, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a construit bolnițele de la Putna și Pătrăuți, domnitorul Constantin Racoviță Cehan a avut inițiativa întemeierii spitalelor lor Sfântul Proroc Samuil din Focșani și Precista din Roman, iar Grigorie al V-lea a întemeiat ospiciul Galata din Iași, toate acestea fiind în grija unor așezăminte monahale.

O valoroasă activitate filantropică a fost desfășurată și de către ierarhii Bisericii noastre.  În Țara Românească s-au evidențiat Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (1708-1716) care, în Așezământul Mănăstirii Antim, a prevăzut sume pentru educația copiilor săraci, pentru înmormântarea sărmanilor, miluirea săracilor, găzduirea străinilor etc.; Mitropolitul Grigorie al II-lea, alături de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a fost întemeietorul primului așezământ pentru orfani din Țara Românească; Sfântul Ierarh Calinic, starețul Mănăstirii Cernica (1818-1850) și Episcop al Râmnicului (1850-1868), supranumit de popor „vindecătorul bolnavilor și miluitorul săracilor”, a ctitorit bolnița din ostrovul Sfântul Gheorghe de la Mănăstirea Cernica; Mitropolitul Nifon Rusăilă (1850-1875) a înființat Seminarul Nifon din București, care oferea numeroase burse de studiu elevilor săraci și eminenți (1875).

Moldova a cunoscut o bogată activitate de binefacere în special în timpul Mitropolitului Anastasie Crimca, ctitorul bolniței de la Dragomirna (1602) și al unui spital în Suceava (1619), precum și în vremea Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1821, 1823-1842), care și-a lăsat toate bunurile moștenire spre a fi folosite în scopuri filantropice; de asemenea, s-au remarcat Sfântul Mitropolit Iosif Naniescu cel Milostiv (1875-1902) și Episcopul Ioanichie Hasan al Romanului (1747-1769), fondatorul bolniței de lângă biserica Precista Mare din Roman.

Cel mai de seamă ierarh filantrop al Transilvaniei a fost Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna (1864-1873), care s-a îngrijit permanent de ajutorarea elevilor săraci și silitori la învățătură. De asemenea, Mitropolitul Vasile Lăzărescu (1947-1962) a contribuit substanțial la zidirea Catedralei mitropolitane din Timișoara, a acordat ajutoare materiale românilor din Basarabia și Transnistria și i-a sprijinit financiar pe românii asupriți de regimul comunist, iar Mitropolitul primat Miron Cristea (1919-1925), viitorul Patriarh al României (1925-1939), a inițiat înființarea unui Seminar pentru orfanii de război, la Câmpulung-Muscel.

Împreună cu domnitorii și ierarhii amintiți, numeroși filantropi mireni s-au evidențiat de-a lungul timpului prin fapte de binefacere generoase.

Între aceștia, se numără spătarul Mihail Cantacuzino (1640-1716), ctitorul Mănăstirii și Spitalului Colțea din București, Safta Brâncoveanu (1776-1857), ctitorul Spitalului Brâncovenesc din București, Clucerul Gheorghe Boldescu (1775-1845) din Ploiești, Theodor Balș (1790-1867) din Darabani, Moldova, Anastasie Bașotă (1796-1869) din Botoșani, Emanuil Gojdu (1802-1870) din Oradea, Alexandru Mocioni (1841-1909) și Emanuil Ungurianu (1846-1929) din Timișoara, Vasile Stroescu (1845-1926) din Basarabia, Familia Golescu, Hagi Pop (†1808) și Alexandru Lebu (1835-1918) din Sibiu, Vasile Adamachi (1817-1892) din Iași, Stroe Belloescu (1838-1912) din Câmpina, Iorgu Dumitrescu (1851-1934) din Răcari, Teodor Stănescu (1868-1915) din București, Anastase Simu (1854-1935) din Brăila, Elena Dalles (1849-1921) din Giurgiu, Dumitru Seceleanu (1857-1932) din Buzău, și alții ale căror chipuri și activități au fost evidențiate pe parcursul Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români, atât prin reportajele, documentarele și materialele difuzare de Televiziunea și Radio Trinitas sau publicate în cotidianul religios Lumina, cât și în cadrul diverselor acțiuni comemorative organizate de eparhii.

În secolul XX, în România, activitatea filantropică instituțională a Bisericii a fost brutal întreruptă, pentru aproape o jumătate de veac, odată cu instalarea regimului comunist (1946-1989), tocmai în perioada când cea mai populară temă era chiar asistența socială. Aflată sub prigoana comunistă, Biserica a fost nevoită să-și exercite doar misiunea ei sacramentală, liturgică și pastorală, fără să desfășoare activități social-filantropice instituționale și fără să i se permită o prezență activă în societate.

Abia după anul 1989, când cultele religioase au primit libertatea reală de organizare și slujire în societatea românească, vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate. Astăzi Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod sistematic și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

În prezent, Biserica Ortodoxă Română deține un spital (102 paturi, 2 săli operație, ATI, laborator analize), 20 de centre medico-sociale, 55 de centre de servicii de îngrijire și asistență la domiciliu, 3 centre de recuperare neuromotorie (tip ambulatoriu), 3 centre pentru îngrijiri paliative, un serviciu de ambulanță și 49 de cămine pentru persoane vârstnice.

Astfel, opera social-filantropică a Bisericii este inspirată din lucrarea filantropică, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos şi are, totodată, o profundă dimensiune pastorală, exprimând o credință lucrătoare prin iubire darnică şi contribuind la cultivarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii, adică la dezvoltarea unei culturi a dărniciei sau a generozității.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Postul Nașterii Domnului, care începe astăzi, este, în primul rând, o perioadă de pregătire spirituală, de sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie și Împărtășanie. Totodată, este și un prilej de întărire a comuniunii, de întrajutorare și de fapte de milostenie, care sunt roade ale dreptei credințe, expresii concrete ale iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Traversăm o perioadă extrem de dificilă privind sănătatea și chiar viața noastră și a persoanelor dragi nouă. Mulți dintre români sunt încercați de noua epidemie. Prin urmare, este mare nevoie de mai multă rugăciune, de solidaritate și ajutorare frățească. De aceea, este necesar să transformăm această perioadă de criză medicală într-o perioadă de întărire în credință, prin rugăciune, și de sporire a dragostei noastre față de semeni, prin fapte bune, pentru a mărturisi ,,cu vrednicie și cu dreptate” Evanghelia iubirii lui Hristos.

În acest sens, ne adresăm preoților și credincioșilor Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a se organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, pentru a veni în ajutorul celor aflați în suferință și în lipsuri, familiilor sărace, familiilor cu mulți copii, bătrânilor și persoanelor singure, fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredințarea că veți arăta și în acest an dărnicie creștină și veți răspunde cu dragoste chemării noastre părintești în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulțumim pentru generozitatea arătată în anii precedenți și vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

În încheiere, exprimăm recunoștință și prețuire față de toți cei care sprijină activitățile pastorale, educaționale și social-filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române, precum și față de toți ortodocșii români milostivi sau darnici. Îi îndemnăm să continue cu multă râvnă și bucurie lucrarea lor generoasă și folositoare, spre slava Preasfintei Treimi și spre binele poporului român.

Cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureștilor,
Mitropolitul Munteniei și Dobrogei,
Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan,

Arhiepiscopul Iașilor și

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu,

Arhiepiscopul Sibiului și

Mitropolitul Ardealului

† Andrei,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu,

Arhiepiscopul Craiovei și

Mitropolitul Olteniei

† Ioan,

Arhiepiscopul Timișoarei și

Mitropolitul Banatului

† Petru,

Arhiepiscopul Chișinăului,

Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nicolae,

Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon,

Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

† Calinic,

Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei

† Varsanufie,

Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic,

Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei,

Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie,

Episcopul Hușilor

† Lucian,

Episcopul Caransebeșului

† Sofronie,

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin,

Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Nicodim,

Episcopul Severinului și Strehaiei

† Antonie,

Episcopul de Bălți

† Veniamin,

Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincențiu,

Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei,

Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction,

Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie,

Episcopul Giurgiului

† Sebastian,

Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion,

Episcopul Tulcii

† Petroniu,

Episcopul Sălajului

† Gurie,

Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil,

Episcopul Daciei Felix

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan,

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei,

Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie,

Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail,

Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Ioan Casian,

Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieșteanul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Ieronim Sinaitul,

Episcop-vicar Patriarhal

† Timotei Prahoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Ilarion Făgărășanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Benedict Bistrițeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Marc Nemțeanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul,

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdania,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia,

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în colecția PSB, vol. XXII, Ed. IBMBOR, București, 1989, p. 329.
[2] Clement Alexandrinul, Stromata a IV-a, în colecția PSB, vol. V, Ed. IBMBOR, București, 1982, p. 290.

Pastorala pascală a Patriarhului României [2020]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruința iu­birii Lui smerite asupra păcatului neascultării oamenilor față de Dumnezeu, asupra Iadului ca existenţă însingurată şi asupra morţii ca despărţire a sufletului de trup.

Răstignirea şi Moartea pe Cruce a Domnului Iisus Hristos au fost cauzate de invidia şi ura unor cărturari şi farisei, de trădarea ucenicului Său Iuda Iscarioteanul, dar şi de nedreptatea lui Ponţiu Pilat, care L-a condamnat la moarte pe Iisus, deşi recunoscuse că El este nevinovat (cf. Luca 23, 4 și 14-15; Ioan 18, 38). Însă, la ură şi violenţă, Iisus a răspuns cu răbdarea suferinţelor, cu rugăciune către Dumnezeu-Tatăl pentru a ierta păcatul celor care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), precum şi cu desăvârşită ascultare şi dăruire a Sa faţă de Dumnezeu-Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46; vezi şi Filipeni 2, 8). Dar în această iubire smerită şi milostivă a lui Hristos Cel răstignit, se afla tainic prezentă puterea Învierii Sale.

Hristos Cel înviat a biruit păcatul, Iadul şi moartea, pregătind astfel învierea tuturor oamenilor la sfârșitul veacurilor: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). Taina sfântă a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, cuprinsă în Crucea şi Învierea Sa, a fost anticipată şi instituită de Iisus Hristos ca lucrare sfântă şi mântuitoare înainte de Patimile, Moartea şi Învierea Sa, la Cina cea de Taină, dăruind ucenicilor Săi, şi prin ei Bisericii Sale, Sfânta Euharistie care se săvârșește în Biserica Sa spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci (cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24 şi Luca 22, 19-20). De aceea, Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că Domnul Iisus Hristos „iubind pe ai Săi, cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (Ioan 13, 1). Aşadar, Sfânta Euharistie arată în mod tainic legătura dintre Crucea şi Învierea lui Hristos şi dăruieşte celor ce se împărtăşesc din ea iertarea păcatelor şi arvuna învierii de obşte şi a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Taina Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi Iadului a fost profețită cu sute de ani înainte, de către Psalmistul şi Prorocul David, în Psalmul 15, unde se spune: „Nu vei lăsa sufletul Meu în Iad, nici nu vei da pe Cel Cuvios al Tău să vadă stricăciunea” (Psalmul 15, 10).

Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a întemeierii Bisericii, în Ierusalim, mărturiseşte adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi aminteşte că taina aceasta a fost prezisă sau „mai înainte văzută” de către Prorocul David, zicând: „Bărbați fraţi, cuvine-se a vorbi cu îndrăznire către voi despre strămoşul David, că a murit şi s-a îngropat, iar mormântul lui este la noi, până în ziua aceasta.

Deci el, fiind proroc şi ştiind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în Iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 29-32). Acelaşi adevăr al Învierii lui Hristos îl arată şi Sfântul Apostol Pavel (cf. Faptele Apostolilor 13, 34-37).

Despre rostul coborârii lui Hristos la Iad cu sufletul, Sfântul Apostol Petru, în prima sa epistolă, spune: „Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ținute în închisoare […]” (1 Petru 3, 18-19; vezi şi Apocalipsa 1, 18).

Urmând învățăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit adevărul Învierii lui Hristos ca biruință asupra morţii şi asupra Iadului, au meditat asupra acestei taine a iubirii smerite şi milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, au binevestit-o în cuvântări teologice, în cântări liturgice şi în icoane sfinte.

De aceea, Biserica Ortodoxă are cea mai bogată şi frumoasă mărturisire liturgică a adevărului Învierii lui Hristos – Biruitorul păcatului, al morţii şi al Iadului.

Pogorârea la Iad a Mântuitorului Hristos este menționată în Slujbele din sărbătorile perioadei Penticostarului (de la Paşti până la Rusalii) de peste două sute de ori, iar în Slujbele din duminicile întregului an liturgic, de peste o sută cincizeci de ori[1].

Biruința lui Hristos asupra Iadului este în mod deosebit amintită în cântările din Sfânta şi Marea Sâmbătă, în cântările din noaptea de Paşti şi în cântările din Săptămâna Luminată[2].

În Cuvântul de învățătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se citește în noaptea Sfintelor Paşti este descrisă în cuvinte de rară frumusețe biruința lui Hristos asupra morţii şi asupra iadului: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a Iadul Cel ce S-a pogorât în Iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. […] A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, Iadule, biruința? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpânește”[3].

De asemenea, icoana ortodoxă a Învierii Domnului ne prezintă pe Mântuitorul Hristos coborând la Iad cu sufletul Său îndumnezeit, sfărâmând porțile Iadului, adică biruind întunericul însingurării prin lumina iubirii Sale, ridicând apoi din Iad şi din moarte firea omenească reprezentată de strămoșii neamului omenesc, Adam şi Eva, dăruind totodată bucurie sufletelor Drepților din Vechiul Testament, care așteptau mântuirea ca biruință a lui Hristos asupra păcatului, asupra Iadului şi asupra morţii. Pe scurt, „pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând”, cum se spune în Luminânda Sfintelor Paşti[4].

Sfânta Scriptură ne arată că rostul Pogorârii la Iad a Mântuitorului Hristos, adică la starea de robie şi singurătate a sufletelor celor morţi, a fost „ca să surpe (să învingă) prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ținea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).

Astfel, Hristos Cel înviat este Domn sau Stăpân şi peste cei vii şi peste cei morţi, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Romani 14, 9; vezi şi Efeseni 4, 8-10; Filipeni 2, 7-11).

Acest adevăr îl mărturiseşte şi cartea Apocalipsei unde Hristos-Domnul spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 18).

De asemenea, Sfânta Scriptură ne spune că prin moartea şi Învierea lui Hristos se dezleagă blestemul care lega întreg neamul omenesc ca urmare a păcatului lui Adam şi al Evei (cf. Facerea 2, 17), astfel încât după cum toţi oamenii mor în Adam, aşa toţi vor învia în Hristos (cf. Ioan 5, 28-29; 1 Corinteni 15, 52).

Întrucât este biruitor al păcatului, al Iadului şi al morţii, precum şi dătător al vieţii veșnice, Domnul Iisus Hristos a făgăduit tuturor celor care cred în El viaţa veşnică: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, în Slujbele Bisericii Ortodoxe, mai ales în Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, El este numit „Apărătorul Cel mai mare” şi „Biruitorul iadului”.

Iubiți frați şi surori,

Învierea Domnului Iisus Hristos este temelia învierii de obşte sau universale a tuturor oamenilor care au trăit pe pământ de la începutul lumii şi până la sfârșitul ei (cf. 1 Corinteni 15, 52). Însă, învierea de obşte sau universală nu este un fenomen natural, ci ea este o minune, o lucrare mai presus de fire, este darul exclusiv al iubirii lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din toate popoarele, din toate timpurile şi din toate locurile (cf. Ioan 5, 28-29 şi 1 Corinteni 15, 52).

Deşi toţi oamenii vor învia la sfârşitul veacurilor, totuşi, existența fericită sau nefericită a fiecărui om după învierea universală depinde de libertatea omului de-a săvârși fapte bune sau fapte rele, de răspunsul pozitiv sau negativ al fiecărui om faţă de iubirea lui Dumnezeu: „pentru că noi toţi – spune Sfântul Apostol Pavel – trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5, 10).

Lumina Învierii lui Hristos ne arată, aşadar, cât de mare este valoarea vieţii pământești a fiecărui om, tocmai pentru că viaţa omului pe pământ este anticamera învierii de obşte şi a vieţii cereşti veşnice, a pregătirii omului pentru a intra în Împărăţia iubirii şi slavei Preasfintei Treimi.

În acest sens, lumina Învierii lui Hristos susţine lupta sau strădania creștinului pentru vieţuire sfântă şi pentru fapte bune în timpul vieţii pământești. Pacea, bucuria şi darul iertării păcatelor (cf. Ioan 20, 22-23) sunt darurile sfinte pe care Hristos Cel înviat le-a oferit Sfinţilor Săi ucenici şi le oferă neîncetat Bisericii Sale, prin Sfintele Taine, culminând cu Sfânta Euharistie ca arvună a vieţii veşnice din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Totodată, lumina Învierii dă sens sau înțeles sfânt întregului univers, întregii existențe create. De aceea, la Slujba ortodoxă din noaptea de Paşti, Slujbă care este o icoană profetică a învierii universale, se cântă: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ!”. Adică, acum toate s-au umplut de sens şi de speranţă, toate sunt îndreptate către un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 1), către Ierusalimul ceresc, în care moarte şi noapte nu vor mai fi, pentru că Însuşi Dumnezeu va lumina cetatea (cf. Apocalipsa 21, 4 şi 25).

Fără învierea universală şi fără speranța transfigurării universului actual într-un cer nou şi pământ nou, istoria omenirii se consumă într-o luptă dramatică pentru existență şi o nesfârșită alergare după fericiri limitate şi trecătoare, iar întreg universul actual pare o necropolă imensă în expansiune fascinantă şi dezintegrare lentă. Fără proclamarea Evangheliei Învierii Lui Hristos şi fără mărturisirea din Crezul ortodox: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Biserica însăşi riscă să fie redusă la o morală socială şi să devină o instituție seculară ca oricare alta din lumea aceasta  (cf. 1 Corinteni 15, 14).

Aşadar, credinţa în Înviere ne ajută să nu ne pierdem nădejdea în faţa greutăților vieţii, ci să cerem mai stăruitor ajutorul lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care, tainic, dar real, cunoaşte viaţa noastră cu toate încercările ei şi ne spune: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Dreptmăritori creștini,

Credinţa în biruința lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii ne cheamă astăzi să ajutăm mai mult pe toţi oamenii care au nevoie de ajutor spiritual şi material.

De aceea, Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2020 ca An al pastorației părinților și copiilor, precum şi An al filantropilor români, pentru a promova atât demnitatea familiei şi valorile autentice ale pedagogiei creştine, cât şi cultura dărniciei sau a generozității în viaţa poporului român.

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistență socială sau filantropică, ctitorind multe instituţii sociale, medicale și educaționale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, cantine şi adăposturi pentru săraci ş.a.m.d.

Şi în prezent, Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod responsabil și substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență socială și filantropică.

Astăzi, în contextul pandemiei cu noul coronavirus (COVID 19), când vedem în jurul nostru atât de multe semne ale bolii şi ale morţii fizice, toţi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toate persoanele bolnave, dar şi pentru toţi medicii şi personalul sanitar, pentru toţi voluntarii care ajută pe cei bolnavi şi pe cei izolați, precum şi pentru toţi cei ce lucrează cu devotament pentru sănătatea şi binele poporului român.

Să ne rugăm pentru toate familiile şi copiii, tinerii şi bătrânii neajutorați, pentru toţi cei nevoiți să rămână acasă, în izolare, respectând măsurile de siguranță sanitară.

Apreciem şi binecuvântăm pe toţi clericii: Ierarhii, Preoţii şi Diaconii, pe toţi Monahii şi Monahiile şi pe toţi Credincioșii mireni care se roagă mult şi ajută spiritual şi material pe cei aflaţi în nevoi.

Cuvânt părintesc de binecuvântare şi de întărire duhovnicească adresăm tuturor românilor din afara graniţelor României, în special românilor din Italia şi Spania, precum şi din alte părţi ale lumii.

De asemenea, adresăm cuvinte de consolare şi compasiune familiilor celor decedaţi ca urmare a pandemiei actuale. Iubirea izvorâtă din rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul este mai tare decât moartea! Pomenirea în rugăciune a celor adormiţi în Domnul este un act de credinţă, de speranţă şi de iubire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care îndeamnă pe creștinii ce plâng pe cei morţi să nu se întristeze peste măsură, ca oamenii fără de nădejde, ci să se mângâie, având credinţa că Hristos Domnul, Cel ce a biruit moartea, va învia pe cei adormiţi (cf. Corinteni 15, 22), iar cei care au crezut în El vor fi pururea împreună cu Domnul în Împărăţia Sa (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-18).

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să aducă tuturor românilor multă sănătate şi pace, bucurie şi speranţă! Cu dragoste părintească, vă adresăm tuturor salutul pascal: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul împreună rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Nikolas P. Vassiliadis, The Mystery of Death, translated by Fr. Peter A. Chamberas, second edition, The Orthodox Brotherhood of Theologians „The Saviour”, Athens, 1997, p. 173.

[2] „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 12, 14, 16, 32.

[3] „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 57-58.

[4] „Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti”, în „Slujba Învierii”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 53.