Pastorala Sfântului Sinod pentru Postul Nașterii Domnului [2019]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca fiind „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română.

Prin această inițiativă, s-a dorit evidențierea faptului că satul este spațiul în care s-au format şi s-au păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile autentice spirituale, culturale şi identitare ale poporului român.

Împreună cu omagierea satului românesc, anul 2019 constituie prilej de comemorare a traducătorilor de cărți bisericești, respectiv prilej de evocare a două mari personalități ale Ortodoxiei românești, anume vrednicii de pomenire: Patriarhii Nicodim Munteanu (6 decembrie 1864 – 27 februarie 1948) și Iustin Moisescu (5 martie 1910 – 31 iulie 1986).

Acești doi distinși întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ambii fii ai satului românesc, și-au adus contribuția, în special prin ostenelile lor cărturărești și pastoral-misionare, la întărirea conștiinței românești și luminarea credincioșilor prin credință și cultură.

Dreptmăritori creștini,

În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură pune în evidenţă rolul satului. Astfel, în Vechiul Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu între oameni (cf. Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spațiu de păstrare și de valorificare a tradițiilor poporului ales (cf. Estera 9, 19).

Iar în Noul Testament, evangheliștii dau mărturie că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Prin urmare, se poate observa că Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Sa nu doar în cetăți, ci şi în sate. De pildă, satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria.

După Învierea din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, și S-a alăturat acestora în drumul lor spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”.

În acest sat, Emaus, Mântuitorul a săvârșit prima frângere a pâinii de după Învierea Sa din morți. La Emaus, El S-a făcut cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 13-32). Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice.

Pentru țăranul român, locuitor al satului, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă.

La sat, poate mai mult decât la oraș, prezența harică a Creatorului în natură este mai ușor percepută și apreciată, deoarece țăranul înțelege mai bine că valoarea naturii înconjurătoare este dată de faptul că aceasta este darul lui Dumnezeu pentru om, dar care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.

Țăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi iubeşte patria lui pământească ca fiind dar primit de la Dumnezeu, spre a se pregăti aici pentru patria eternă cerească, din Împărăția Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morții, așa cum evidențiază părintele Dumitru Stăniloae, în citatul următor: „omul și firea întreagă sunt transfigurate prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin lumina ce țâșnește din Trupul Domnului prezent în ea. La Liturghie, țăranul român se deprindea să vadă lumea cu alți ochi, învăța să o vadă poleită în albul strălucirii dumnezeiești, plină de taina prezenței divine, a luminii taborice. Peste toate strălucea lumina sărbătorii. De aceea, și el se îmbrăca în straie albe, curate, ca să fie solidar cu lumina dumnezeiască răspândită peste fire, ca să închipuie prin ele nestricăciunea veșmântului care nu i se va mai fura”[1].

În contextul acestei armonii dintre țăran și Dumnezeu, dintre sat și veșnicie, activitatea preotului, a învățătorului și a primarului gospodar ne arată că viața satului nu se desfășoară oricum, ci aceasta ține seama de anumite reguli sau datini împământenite de veacuri, care înseamnă tradiție moștenită și transmisă de-a lungul generațiilor.

Astfel, preotul, care propovăduiește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îl învață pe omul de la sat să se roage, îi ascultă durerile şi îl dezleagă de păcate, îi sfințește viaţa, casa şi rodul muncii prin slujbele Bisericii.

Preotul este prezent în toate momentele importante din viața creștinului, în special la naștere, la căsătorie și la înmormântare, iar în comunitatea rurală preotul îndeplinește rolul său de păstor duhovnicesc al unei parohii, într-o relație mult mai statornică decât în comunităţile urbane cu multe parohii.

Alături de preot, în satul românesc, un rol important l-au avut și îl are învățătorul sau învățătorii, cei care, mai întâi în tinda bisericilor, apoi în școli sau în spații special amenajate, i-au învățat pe copiii sătenilor să scrie, să citească și să se comporte cu bunăvoință și demnitate.

Nu în ultimul rând, un rol important în viața satului îl are primarul harnic, care, ca principală autoritate publică locală aleasă de comunitate, este chemat să fie primul gospodar al comunităţii, exemplu pentru ceilalţi săteni prin modul în care ştie nu doar să se îngrijească de propria sa gospodărie, ci şi să arate fidelitate și grijă pentru bunăstarea consătenilor săi.

Mulţi primari au afirmat deopotrivă dragostea lor față de satul românesc și față de Dumnezeu, contribuind mult atât la buna gospodărire a satului, cât și la construirea de lăcașuri sfinte, acolo unde acestea lipseau sau erau neîncăpătoare.

Biserica, şcoala și primăria, adeseori învecinate, îngrijite şi primitoare, sunt adesea clădirile emblematice ale comunităţii rurale româneşti, prin care se exprimă mai ales ataşamentul locuitorilor față de propriile valori spirituale, culturale şi gospodăreşti, adică buna rânduială și buna chivernisire a satului.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român, prin colectivizarea forțată, prin plecarea sătenilor la oraș ca urmare a industrializării și, mai nou, prin emigrarea sătenilor în străinătate, au avut efecte grave la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

De aceea, astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Sărăcia, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au condus la o criză majoră în satul românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială.

În faţa unor asemenea realități triste, pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română depune eforturi pentru dezvoltarea rurală durabilă şi pentru salvarea satului românesc, inclusiv prin proiecte desfășurate la nivel național sau regional, precum Proiectul „Alege școala!”, destinat prevenirii și diminuării abandonului școlar, sau Programul „Sănătate pentru sate”, concretizat prin organizarea unor acțiuni medicale umanitare, având ca beneficiari persoane defavorizate din mediul rural.

În special preotul este chemat să fie activ în viața comunității, deoarece activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are doar o consecinţă cultică sau spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate, aduce speranţă şi creează o comuniune spirituală mai intensă.

Iar când se realizează o cooperare benefică între preot, învățător și primar, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Iubiți credincioși,

Între vlăstarele satului românesc se numără și doi harnici întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi comemorăm în anul 2019. Este vorba despre Patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu.

Pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre (30 iunie 1939 – 27 februarie 1948), îl cinstim pentru ampla activitate misionară, culturală și socială pe care acesta a desfășurat-o, cu mult curaj şi jertfelnicie, în timpuri deosebit de grele, în vremuri de criză economică și război, sub presiunea factorilor politici ostili din țară și din străinătate.

Fiu al satul Pipirig din munţii Neamțului, Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului român o figură reprezentativă, de o verticalitate luptătoare și cu o demnitate înțeleaptă. El a dat dovadă de conștiință misionară, mai ales prin faptul că s-a implicat în scrierea și traducerea mai multor cărți, mai ales a unor lucrări de teologie biblică și teologie pastorală.

Activitatea sa publicistică și editorială numără peste o sută de lucrări traduse și prelucrate din limba rusă, în mare parte cărți de predici, lucrări teologice și broșuri având conținut religios. Acestora li se adaugă alte câteva lucrări originale, pe care Patriarhul Nicodim le-a publicat spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O parte dintre aceste lucrări sunt adresate locuitorilor satelor românești, pe care Patriarhul Nicodim i-a învățat Ce să creadă și cum să trăiască (București, 1905) sau Cum se cuvine să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii (București, 1907).

Patriarhul Nicodim a arătat un interes deosebit și pentru traducerea textului Sfintei Scripturi. În 1913, a publicat Mica Biblie, iar pentru Biblia sinodală din 1936, a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament.

La inițiativa și cu binecuvântarea sa, în anul 1944 a fost tipărită o nouă ediție a Sfintei Scripturi, pentru care Patriarhul Nicodim a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

Cel de-al doilea vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești din județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales în data de 12 iunie 1977 și a păstorit până la moartea sa, în 31 iulie 1986, punându-și în valoare vocația de om cu o cultură temeinică și vastă.

Eleganța și erudiția sa academică au fost rodul unei vieți dedicate studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate cu o temeinică formare universitară de tip european, cu o cunoaștere profundă a scrierilor Sfinților Părinți.

Într-o perioadă în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale, dăruind literaturii teologice în limba română lucrări fundamentale.

Între acestea se numără o nouă ediție sinodală a textului Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), precum și cărți de cult diortosite dimpreună cu manuale noi pentru învățământul teologic liceal și universitar.

Totodată, el este inițiatorul marii colecții de traduceri din scrieri patristice intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată a avea 90 de volume.

Începând cu anul 2007, această însemnată colecție patristică în limba română a intrat în proces de reactualizare, ca o cultivare a moștenirii spirituale luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

Așadar, Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria Bisericii noastre ca un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, precum  și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient[2].

Prin activitatea bogată de traducători pe care au desfășurat-o, atât Patriarhul Nicodim Munteanu, cât și Patriarhul Iustin Moisescu continuă şirul traducătorilor de scrieri bisericești, care, prin osteneala lor, au contribuit atât la introducerea limbii române în cult și în cultura românească, cât și la transmiterea adevărului de credință în limba poporului român.

Fără munca de veacuri a traducătorilor Sfintei Scripturi, ai cărţilor de cult şi ai scrierilor sfinţilor părinţi, credincioşii români nu ar fi avut acces, în limba proprie, la frumusețea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu şi nici la înțelegerea sfintelor slujbe sau la bogatele învățături patristice.

Limba unui popor se maturizează şi se sfințește atunci când ajunge să exprime Cuvântul lui Dumnezeu.

Maturizarea limbii române a avut loc în secolele XVI-XVII, în spațiul bisericesc, odată cu traducerea primelor cărți de cult şi a Sfintei Scripturi. Acestea au fost cele dintâi documente și monumente ale limbii române literare și ale culturii românești.

Astfel, după tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti, în anul 1688, prin strădaniile unor traducători precum diaconul Coresi, mitropoliții Teofil și Ștefan şi Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească, Sfinţii Varlaam și Dosoftei în Moldova, Sfântul Simion Ștefan în Transilvania şi mulţi alţi ostenitori, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea toate cărțile de cult au fost traduse în limba română și au circulat în toate provinciile românești.

Așadar, în anul 2019 sunt comemorați toți traducătorii, care, prin efortul lor, din dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, față de limba română şi față de popor, au transmis adevărul de credință, contribuind astfel la menținerea unității de credință și de limbă a neamului românesc.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului.

Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Prin urmare, și în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de bani, alimente, haine şi medicamente.

Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cu rugăciune, post și milostenie, ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni și pentru mântuirea lor.

În încheiere, cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 336.

[2] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la volumul Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 7-8.

Pastorala pascală a Patriarhului României [2019]:

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

„Cine mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică,
și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,

Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.

Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3).

În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).

În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).

Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.

Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).

Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.

Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.

Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].

Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.


Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)


Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.

Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).

Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.

Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de obşte.

De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Sfânta Euharistie conține şi exprimă taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.

Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».

Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].

Iubiți frați şi surori,

În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.

Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].

Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.

În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].

Dreptmăritori creștini,

Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.

Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus(cf.Luca 24, 13-31).

Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.

În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.

Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


Vezi și: Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2018


[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.

[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.

[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 98-99.

[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 94-95.

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura Basilica, București, 2016, p. 402-403.

[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368.

Anul omagial și comemorativ 2019

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 drept Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Satul este localitatea rurală ai cărei locuitori se ocupă, îndeosebi, cu agricultura, fiind constituit din case și gospodării locuite în majoritate de țărani[1].

Satul este și spațiul în care s-au format și păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi. În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu (Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar și ca spațiu de păstrare a tradițiilor poporului ales (Estera 9, 19).

Sfinții Evangheliști ne spun că „Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Deci, Iisus a propovăduit Evanghelia Sa nu numai în orașe, ci și în sate. Satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr și surorile lui, Marta și Maria. Pe prietenul Său Lazăr, Iisus l-a înviat din morți (cf. Ioan 11, 17-45), iar apoi a intrat El Însuși în Ierusalim ca să fie răstignit și să învieze.

După Învierea Sa din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Luca și Cleopa, ca un călător necunoscut, alăturându-se lor în drumul spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”. În acest sat numit Emaus a săvârșit Iisus prima frângere a pâinii (Sfânta Euharistie) după Învierea Sa din morți și Se face cunoscut ucenicilor Luca și Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (cf. Luca 24, 13-32).

Așadar, Iisus dăruiește și oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice din Sfânta Euharistie. De aceea, țăranul creștin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie țarina și își iubește patria pământească sau țara sa ca pe un dar primit de la Dumnezeu și privește spre cer ca fiind patria sa definitivă, în Împărăția Preasfintei Treimi.

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Făcând referire la necesitatea sfinţirii timpului vieții pământești pentru dobândirea mântuirii, observăm cum, la sat, viața este înțeleasă, mai mult decât în mediul urban, ca timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim. Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colțișor în rai”– cum spunea Părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihăstria de Neamț.

De asemenea, satul are un cult al pomenirii morților și al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul, iar creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al morții.

După cum observă Părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența harică și ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: «Pe un picior de plai,/Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, încât folosește pentru ei diminutive (de familiaritate – n.n.): «Dumnezeu drăguțu’», «Măicuța Domnului»”[2].

În discursul său de recepție la Academia Română, din 29 mai 1940, intitulat „Laudă țăranului român”, scriitorul interbelic Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul țăranului român[3], care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinței și a hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste vremuri.

Din nefericire, este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulți ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi.

Cea mai profundă criză pe care o resimte în prezent țăranul român este suferința dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine. Locurile natale sunt părăsite de către generațiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă.

Sătenii se înstrăinează de propriul pământ și de propria lor identitate. Tradițiile populare, majoritatea cu o profundă conotație spirituală, sunt căzute în uitare. Industrializarea agriculturii a condus la o eficientizare a activității, dar, totodată, solul a fost poluat prin folosirea îngrășămintelor chimice[4].

Biserica Ortodoxă Română susține dezvoltarea satului la nivel social, cultural și bisericesc. În zona rurală, regăsim multe biserici în construcție sau în curs de restaurare. Avem nevoie de case parohiale, pentru ca preoții să locuiască în sat, dar și de cantine parohiale, pentru ca oamenii aflați în nevoie să fie și mai mult ajutați cu o masă caldă.

Se constată că, în satul lipsit de biserică și de preot, sau în care preotul nu locuiește, există mai multe cazuri de alcoolism, mai multă singurătate, mai puțină solidaritate între oameni, mai puțină comuniune și mai puțină bucurie.

În schimb, acolo unde biserica este deschisă în fiecare duminică și zi de sărbătoare, unde preotul aduce speranță, organizând programe de întrajutorare și mobilizând credincioșii să ofere ajutor celor lipsiți, vârstnici și bolnavi, situația spirituală și socială a parohiei este diferită.

Actul liturgic nu are numai o consecință religioasă, ci el influențează și viața socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate. Acolo unde există cooperare strânsă între preot, primar, învățător și medic, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

În sprijinul zonei rurale este desfășurat şi Proiectul Sănătate pentru sate, organizat de Patriarhia Română în parteneriat cu Ministerul Sănătăţii, în baza Protocolului de cooperare, semnat la data de 3 septembrie 2015. Acest proiect, iniţiat şi dezvoltat mai ales de voluntarii de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, a fost extins la nivelul întregii Patriarhii Române.

Deplasările Caravanei Sănătate pentru sate în localităţi rurale au avut ca rezultat până în prezent opt mii de beneficiari, în majoritate vârstnici şi copii, care au fost consultaţi medical cu multă atenţie şi mult profesionalism. Proiectul Sănătate pentru sate reunește entuziasmul și disponibilitatea voluntarilor și al medicilor voluntari cu buna cooperare a preoților parohi și a primarilor din sate, mobilizând astfel populația din mediul rural spre a beneficia de consultații medicale gratuite.

Prin urmare, se constată că este necesară o mai intensă solidaritate între parohiile urbane și cele rurale și mai multă cooperare cu autoritățile locale, regionale și centrale, pentru a susține și ameliora viața satelor.

Totodată, anul 2019 este Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești. Evocăm, așadar, personalitățile-reper ale culturii teologice românești, care, prin ostenelile lor cărturărești, au contribuit la luminarea credincioșilor prin cultură și la trezirea conștiinței românești.

Îl comemorăm pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre. Născut în satul Pipirig, județul Neamț, la 6 decembrie 1864, Patriarhul cărturar Nicodim Munteanu a păstorit Biserica Ortodoxă Română în vremuri tulburi și grele, cu mare responsabilitate, mult curaj și jertfelnicie.

A fost ales ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 30 iunie 1939, păstorind până la trecerea sa la cele veșnice, în 27 februarie 1948. A fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în 4 martie 1948. A tradus şi tipărit Sfânta Scriptură şi o mulţime de cărţi duhovniceşti.

Celălalt vrednic Patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în Cândești, județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în 12 iunie 1977 şi păstorind până la moartea sa, în 31 iulie 1986.

Într-o vreme în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a dăruit culturii teologice lucrări fundamentale, precum şi o nouă ediție sinodală a textului scripturistic (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), cărți de cult diortosite, traduceri patristice valoroase, noi manuale pentru învățământul teologic și a iniţiat colecțiile „Părinți și Scriitori Bisericești” şi „Arta creștină în România”.

Patriarhul Iustin Moisescu rămâne în istoria Bisericii noastre ca un profesor de vocație, strălucit traducător, remarcabil cercetător și „ca un iubitor al valorilor culturale și artistice ale înaintașilor, pe care s-a străduit să le restaureze și să le lase ca sfântă moștenire urmașilor”[5].

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor puterea și bucuria sfântă ca în acest an, prin manifestările cu caracter pastoral-misionar, cultural-educativ și social-filantropic programate, să aducem recunoștință vrednicilor slujitori ai credinței și culturii românești, precum şi să intensificăm misiunea Bisericii în societatea de astăzi, printr-o intensă conlucrare între cler şi credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios și ai culturii românești.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a 2-a, rev., Ed. Univers Enciclopedic, București, 2016, p. 1076.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992, p. 105.

[3] Liviu Rebreanu, Laudă țăranului român, publicat în: Academia Română. Discursuri de recepție, LXXVII, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, București, 1940, p. 3-14.

[4] Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazia primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7 decembrie 2011, publicat în: † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului și bucuria familiei. Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011, Ed. Basilica, București, 2012, p. 276-290.

[5] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Gânduri despre Patriarhul Iustin Moisescu, în: Patriarhul Iustin, Opera integrală, vol. 5. Dosoftei Mitropolitul și alte scrieri, Ed. Anastasia, București, 2003, p. 13-14.

Pastorala la Nașterea Domnului a Patriarhului României [2019]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și dreptmăritorilor creștini din Arhiepiscopia Bucureștilor

har, pace și bucurie de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică. Pe cât a coborât El la noi, pe atât ne‑a deschis nouă drum ca să ne înălțăm spre El.

Sfinții Evangheliști Matei (1, 18‑24) și Luca (2, 1‑20) arată cum S‑a născut Mântuitorul Iisus Hristos în Betleemul Iudeii, împlinindu‑se astfel ceea ce prorocii au prezis cu sute de ani mai înainte.

Sfântul Evanghelist Matei ne spune: „Acestea toate s‑au făcut ca să se împlinească ceea ce s‑a zis prin prorocul, care zice: «Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu»” (Matei 1, 23; cf. Isaia 7, 14).

Sfântul Evanghelist Luca ne spune că după nașterea Pruncului Iisus, un înger le descoperă păstorilor de lângă Betleem adevărata identitate a Copilului: „Și iată, îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s‑au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le‑a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S‑a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 9‑11).

Sfântul Evanghelist Luca, singurul care vorbește despre prezența păstorilor la Nașterea lui Hristos, ne spune că păstorii de lângă Betleem, „stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), au văzut slava lui Dumnezeu strălucind în jurul lor, iar mulțimea de oaste cerească a îngerilor lăuda pe Dumnezeu zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 9‑14).

Îngerii preamăreau, de fapt, iubirea lui Dumnezeu, pacea pe care o aduce iubirea Lui în lume și bunăvoirea între oameni, când în inimile lor se sălășluiește iubirea lui Dumnezeu.

Pruncul Iisus Se naște într‑o peșteră și este culcat într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului.

La marginea orașului se aflau în stare de veghe doar păstorii oilor. Acestor oameni simpli și veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină și cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă lucrurile smerite în slavă, iar singurătatea lor o preface în bucurie.

Păstorii din Betleem au fost primii martori ai Nașterii Pruncului Iisus, au fost primii oameni care „au slăvit și lăudat pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră”, vestind apoi și locuitorilor din cetatea lui David vestea cea bună, „că S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos-Domnul” (cf. Luca 2, 8-20).

Este semnificativ faptul că în Vechiul Testament unii drepți care au preînchipuit pe Hristos-Domnul au fost păstori de turme: Abel (Facere 4, 2), Iosif (Facere 37, 2), David (1 Regi, 16, 11).

În Noul Testament, Hristos-Domnul Se numește pe Sine Însuși Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11), conferind acestei profesii conotații sfinte și mântuitoare în plan duhovnicesc.

Sfântul Evanghelist Ioan ne învață că Hristos-Domnul este Păstorul cel bun, deoarece El Se dăruiește pe Sine, pentru ca oile Sale „viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viață veșnică și fericire veșnică, după cum tâlcuiesc Sfinții Părinți ai Bisericii[1].

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numește pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numește pe Sine ușă: „Eu sunt ușa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla” (Ioan 10, 9).

Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt ușa“, marele teolog român Dumitru Stăniloae spune: Hristos este „ușa prin care intră și ies oile înseși. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o pășune spirituală. E ușor și folositor a intra prin Hristos la Tatăl, dar și a ieși cineva din sine spre semeni. Hristos este singura ușă prin care omul iese din închisoarea egoismului și omenescului închis în lume“[2].

Sfinții Părinți ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinții Ioan Gură de Aur (†407) și Chiril al Alexandriei (†444), au remarcat că Păstorul cel bun se deosebește atât de furii sau hoții care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât și de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim și ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioșilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credință și sfâșie unitatea Bisericii, precum și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii, adică a unirii lor cu Hristos, prin Sfintele Taine, prin rugăciune și fapte bune[3].

Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înțelepciune și de un curaj ca cel despre care vorbește Iisus Hristos, acela ca să-și dea viața pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în fața lupului. În aceasta se deosebește păstorul de mercenar. Acesta se îngrijește puțin de oile sale, și nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuși și veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale“[4].

În lumina celor arătate mai sus, înțelegem că slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioșilor, încredințați lui spre păstorire și iubire jertfelnică pentru ei.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, spațiul și timpul, alege locul și vremea nașterii Fiului Său în lume ca Om: în Betleemul din vremea împăratului Cezar August și a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii umane: stăpâniți pământul”, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă și neajutorată, Iosif și Maria din Nazaret, aflată în călătorie la Betleem, o familie fără bogății și fără renume, care nu poate conta pe nimeni și pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.

Copilul Care înainte de a Se naște nu găsește nici măcar un colțișor în casa de oaspeți, la puțin timp după naștere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viața Pruncului Iisus se întâlnește cu refuzul și apoi cu refugiul (exilul), pentru ca mai târziu să sfârșească cu răstignirea, tocmai pentru că El a venit să aducă iubire și viață, în lumea în care păcatul aduce ură și moarte.

Ca păstor, vindecător și mântuitor de suflete, odată cu începerea misiunii Sale, Hristos-Domnul mergea din cetate în cetate ca să adune „oile cele risipite”, să le dea hrană duhovnicească și să le vindece de orice boală și neputință.

Hristos, Călătorul și Pelerinul, Care colindă pretutindeni pentru a aduna și a mântui pe oameni, spune: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul” (Matei 8, 20). Dar cuvintele Sale nu se referă la neputința de a găsi o casă, ci la lucrarea Sa sfântă și misionară permanentă. El colindă lumea, caută pe cei care trăiesc vremelnic, pentru a le dărui viața veșnică în Împărăția Preasfintei Treimi.

Călător sau colindător în lume, în timpul vieții Sale pe pământ, Hristos-Domnul ni Se arată uneori ca un călător tainic chiar și după moartea și învierea Sa, când călătorește spre Emaus ca un pelerin necunoscut, cu Luca și Cleopa, cărora Se face cunoscut numai după ce L-au invitat să intre în casa lor (cf. Luca 24, 29-31), arătând astfel că Dumnezeu colindă lumea, în mod tainic, vine la noi sub chipul oricărui om care are nevoie de ajutorul nostru. Hristos ia față de om, ca noi să ne întoarcem permanent fața spre El.

Întrucât taina Nașterii Domnului Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind în același timp călător și binevestitor în lume, creștinii ortodocși români au văzut în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume.

Colindătorii închipuie tainic pe îngerii care binevestesc păstorilor de la Betleem bucuria Nașterii lui Hristos, dar și pe Însuși Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și așteaptă ca și noi să răspundem, cu bucurie și iubire, la chemarea lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul duhovnicesc al colindelor noastre de Crăciun și al vizitei pastorale a preoților cu icoana Nașterii Domnului în casele credincioșilor.

Dreptmăritori creștini,

În societatea contemporană, marcată de secularizare sau indiferență duhovnicească, este tot mai necesară o reînnoire a chemării fiecărui creștin, cleric sau mirean, de a fi, asemenea îngerilor și păstorilor de la Betleem, vestitori sau apostoli ai iubirii milostive a lui Hristos în lume.

De aceea, Biserica ne îndeamnă pe toți să devenim colindători, martori și vestitori ai venirii lui Hristos-Mesia în lume, pentru a dărui lumii pace și bucurie, mântuire și viață eternă!

În acest sens, privind cu speranță, dar și responsabilitate, spre viitor, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari).

Omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate și o demnitate. Totodată, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se află astăzi satul românesc și locuitorii lui, deși este spațiul în care s-au format multe dintre valorile spirituale, culturale și identitare transmise până la noi.

Situația dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut și de Biserică, deoarece preoțimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrânește rapid satul românesc, scade numărul botezurilor și al cununiilor, în timp ce crește numărul deceselor, al înmormântărilor, iar oamenii devin tot mai săraci și mai singuri.

Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia sau delăsarea noastră, responsabilitatea sau indiferența.

Când lăsăm să se desfigureze, să se degradeze și să se pustiască satele noastre, ale moșilor și strămoșilor noștri, care au avut vocația să ne crească, să ne ocrotească și să ne pregătească pentru viață, este evident că ne aflăm noi înșine în starea de autodemolare spirituală, indiferent de explicații și motivații de moment.

Este mult de lucru astăzi, atât pentru a ajuta satele noastre, martorele tăcute ale istoriei bimilenare a poporului român, cât și pentru a reînvia și a cultiva în sufletele noastre dorința de a păstra și a transmite generațiilor viitoare această moștenire sfântă, pentru a nu ne prăbuși interior ca popor, fără Istorie și fără Veșnicie.

Hristos-Domnul, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre, să ne dăruiască tuturor puterea de a înțelege și de a arăta în jurul nostru iubirea Sa smerită și milostivă față de toți oamenii, dar mai ales față de copiii săraci, de bolnavi și bătrâni și să reverse în inimile și în casele tuturor pacea și bucuria Sa cea sfânta pe care a dăruit-o odinioară îngerilor și pastorilor din Betleem.

Ca și în anii precedenți, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2018 spre 1 ianuarie 2019, și în ziua de Anul Nou, să înălțăm rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2018 care a trecut și să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre și pe toți românii care se află printre străini, departe de Țară, ca să păstrăm unitatea de credință și de neam.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2019 și Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate și mântuire, pace și bucurie, fericire și mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradițională: „La mulți ani!”.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


Note:

[1] Vezi Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, colecția PSB, nr. 41, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 702.

[2] Nota explicativă 1313 a Pr. Prof. Dumitru Stăniloae la Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 704.

[3] Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1980, omiliile 29 și 30, p. 290-305; Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 699-721.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, p. 296.

Alocuțiunea Patriarhului României în ziua centenarului

Marea Unire de la Alba Iulia, de la înfăptuirea căreia serbăm astăzi, 1 decembrie 2018, împlinirea a 100 de ani, este sărbătoarea libertăţii, unităţii şi a demnităţii poporului român, obținute prin multe jertfe şi suferinţe.

Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), cum au numit românii participarea lor la Primul Război Mondial (1914-1918), a avut ca scop unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, „după secole de suferinţe creştineşte îndurate”, cu credinţă, răbdare şi speranţă.

Realizarea unității naționale de la 1 decembrie 1918 a fost posibilă şi cu aportul Bisericii Ortodoxe Române, care a sprijinit Marea Unire a tuturor românilor, Biserica fiind împreună cu poporul în toate eforturile sale de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală şi fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoţi şi diaconi patrioţi, profesori de teologie şi studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere şi de mobilizare, dar şi prin călugări sau călugărițe, care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri şi parohii, care au organizat colecte de bani şi de alimente, toţi împreună încurajând moral şi ajutând material pe luptătorii români pentru libertate şi unitate națională.

În timpul Războiului de Întregire din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri şi deportați.

Peste 200 de călugări şi călugărițe au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane.

În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în 1919 de către trupele române[1].

În ceea ce privește evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1228 de delegați oficiali din Adunarea Națională Constituantă au fost şi mulţi slujitori ai Bisericii.

Cele două Biserici româneşti din Transilvania (ortodoxă şi greco-catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe şi ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanți ai studenţilor teologi, la care se adaugă numeroşi alţi preoţi sosiţi în fruntea păstoriţilor lor, veniţi să pecetluiască dorinţa de veacuri a strămoşilor români de a trăi neasupriți, într-o singură ţară.

În Marele Sfat al naţiunii române, ca şi în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea şi slujitori ai Bisericii, iar episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) şi apoi Patriarh al României Mari (1925), şi episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși în delegația de patru persoane care a prezentat Actul Unirii Regelui Ferdinand, la București.

Acum, la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, dorim să exprimăm omagiul nostru de recunoștință tuturor celor care au contribuit la realizarea celui mai mare ideal al istoriei noastre.

Ca act de comemorare a făuritorilor Marii Uniri de la 1918, în acest an Centenar, în ziua de 25 noiembrie, împreună cu Sanctitate Sa Bartolomeu, Arhiepiscopul Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic, cu ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am sfinţit în Bucureşti Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională, simbol al spiritualităţii şi unităţii româneşti, care unește iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertății şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Pentru toate binefacerile Marii Uniri, aducem astăzi mulțumire Preasfintei Treimi, ocrotitoarea Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia, şi pomenim cu recunoştinţă pe toţi eroii români care s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Astăzi, toți cetățenii României avem datoria să păstrăm şi să cultivăm, nu numai darul libertăţii, ci şi darul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român, în dialog şi cooperare cu toate popoarele lumii.

La mulţi şi binecuvântați ani, România!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a-III-a revăzută, editura Basilica, București, 2013, p. 471-473.

Sfințirea Catedralei Patriarhale de la București [25 noiembrie 2018]

Patriarhii Bartolomeos și Daniel, cei care au sfințit Catedrala Națională, au ajuns la 8. 43 la fața locului. Vreme înnorată și cețoasă. Cei din București au stat în Catedrală, pe când credincioșii din țară au stat afară, în curte.

Soborul Ierarhilor a fost format din 60 de persoane.

Actul de sfințire al Catedralei Naționale

Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, în anul Centenar 2018, a fost sfințit Altarul Catedralei Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramurile Înălțarea Domnului (Ziua Eroilor) și Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878. Iar după proclamarea României ca Regat, în anul 1881, Regele Carol I al României a înaintat Camerei Legislative, în anul 1884, un proiect de lege privind construirea unei Catedrale creştin-ortodoxe în București.

Deși, inițial, Parlamentul a prevăzut pentru construirea acestui lăcaș de cult 5% din bugetul ţării, acest fond nu s-a mai realizat, fapt pentru care în anul 1900 s-a organizat o subscripție publică pentru colectarea de fonduri, demers întrerupt de izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918).

După Marea Unire din 1918, necesitatea înălțării unei Catedrale în Capitala ţării, ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a fost susținută atât de Mitropolitul primat Miron Cristea, cât și de Regele Ferdinand (1920).

Astfel, după înființarea Patriarhiei Române în anul 1925, s-au purtat numeroase discuții cu privire la amplasamentul viitoarei catedrale și au fost propuse mai multe proiecte arhitecturale.

Prin urmare, în ziua de 11 mai 1929, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a săvârșit slujba de sfințire a locului stabilit la poalele Dealului Mitropoliei, eveniment la care au participat membrii Regenţei, ai Guvernului, slujitori ai Bisericii, ofițeri şi mulţime de credincioşi. Toate eforturile, însă, n-au fost încununate de succes, din cauza crizei economice, a izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial și apoi a instaurării regimului comunist.

După anul 1990, proiectul Catedralei a fost reluat de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, care, deși, în anul 1999, a sfinţit locul din Piața Unirii pentru noua Catedrală, a întâmpinat numeroase dificultăți și ostilități prin mutări repetate ale amplasamentului Catedralei în diferite zone ale Capitalei, până la stabilirea definitivă a acestuia în Dealul Arsenalului (2005).

Împlinind dorința înaintașilor săi, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, după întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007), a reluat cu prioritate proiectul Catedralei Mântuirii Neamului și a săvârșit slujba de punere a pietrei de temelie pe amplasamentul din Dealul Arsenalului, la 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României.

După numeroase demersuri pregătitoare (2008-2010), Patriarhia Română a demarat lucrările de construcție la sfârșitul anului 2010, atent supravegheate de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a avut consultări frecvente cu specialişti în domeniu şi cu echipa de coordonare desemnată de Patriarhia Română, proiectanții și executanții lucrărilor.

Pentru sfinţirea Altarului Catedralei Naţionale, în anul 2018, au fost realizate Sfânta Masă, vitraliile din Sfântul Altar, mozaicurile catapetesmei, obiecte de cult, veșminte liturgice ş.a. Tot în acest an, la 3 septembrie 2018, Patriarhul României a sfințit cele șase clopote, fabricate în atelierele Grassmayr din Innsbruck, Austria, clopotul cel mare, dedicat Eroilor Neamului, având greutatea de 25 tone.

Aceste lucrări au fost realizate printr-o conlucrare rodnică între Patriarhia Română și autoritățile Statului Român (Guvernul României, Primăria Municipiului București, alte Primării din Capitală şi din ţară, și câteva Consilii județene), precum și cu ajutorul ierarhilor, clerului, monahilor și credincioşilor mireni.

Slujba de târnosire a fost săvârșită în ziua de duminică, 25 noiembrie 2018, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscopul Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României şi Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra (Grecia), împreună cu un numeros sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și ai altor Biserici Ortodoxe surori, preoți și diaconi, în prezența reprezentanților autorităților de stat centrale și locale, a unor invitaţi şi a multor clerici şi mireni din ţară şi din străinătate.

Binecuvântează, Doamne, pe ctitorii, binefăcătorii, slujitorii și închinătorii acestei Sfinte Catedrale și pe întreg poporul român de pretutindeni!

Predica Patriarhului Ecumenic:

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27)

Preafericirea Voastră, Preafericite și iubit frate Daniel, Patriarh al României, iubiți frați și fii în Domnul,

Consider că acest ultim cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos din pericopa evanghelică de astăzi caracterizează lucrarea imensă pe care V-ați asumat-o, ați împlinit-o și astăzi ați desăvârșit-o prin slujba de sfințire.

„Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu”.

Visul de peste un veac, înalta aspirație pe care a nutrit-o, îndeobște, întregul popor român binecredincios, arzătoarea năzuință a regilor de odinioară, Carol I și Ferdinand, a președinților recenți ai țării, precum și a tuturor Întâistătătorilor Bisericii Române din această perioadă, a devenit astăzi realitate palpabilă, concretă și splendidă, spre slava Domnului Dumnezeu-Atotțiitorul, Izbăvitorul sufletelor și a trupurilor noastre!

De altfel, nenumărate dificultăți insurmontabile, care s-au întrețesut cu zbuciumul furtunos al istoriei și cu multe alte evenimente primejdioase prin care a trecut Neamul Românesc, în secolul al XX-lea, de curând apus, nu au permis să se împlinească mai devreme această sfântă făgăduință și acest legământ sfânt făcut lui Dumnezeu.

Este adevărat că, în cursul anumitor etape ale strădaniilor neobosite depuse pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, s-a creat impresia că ridicarea acesteia este imposibilă.

Știm bine că vrăjmașul mântuirii noastre se gândește cu vicleșug la biruințele pe care Biserica și fiii ei credincioși le obțin împotriva lui, în sfinte locașuri de închinare, prin comuniunea euharistică la Sfânta Liturghie, prin celelalte Sfinte Taine ale reînnoirii și creșterii duhovnicești, ale tămăduirii credincioșilor, prin propovăduirea Evangheliei și prin pogorârea și lucrarea Dumnezeiescului Har.

De aceea, el, vrăjmașul, nu numai că îi povățuiește și îi călăuzește pe cei care lucrează împotriva noastră cu uneltele sale, așa cum, din nenorocire s-a întâmplat, cu decenii în urmă și aici, în România, cu Sfintele Mănăstiri Mihai Vodă și Văcărești, și cu alte biserici de enorie, dar întotdeauna pune multe piedici și creează multe dificultăți și obstacole în calea ridicării de noi lăcașuri ale Domnului.

Și, desigur, nici în cazul de față nu și-a schimbat tactica. Dar, frățiile voastre, ați avut credință statornică și nezdruncinată în atotputernicia și împreună – lucrarea lui Dumnezeu. Ați avut fierbinte dragoste față de El și de Biserica Lui! Ați avut nădejde tare că preaputernica dreaptă a Celui Preaînalt avea să vină, negreșit, în ajutorul strădaniilor sfinte la care nu ați renunțat.

Astfel, ceea ce cândva părea omenește cu neputință, din pricina obstacolelor ridicate de cel viclean, în cele din urmă s-a dovedit a fi cu putință și s-a realizat.

În felul acesta, astăzi putem să aducem slujirea noastră cuvântătoare și să înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni de mulțumire și recunoștință, atât din partea poporului român, cât și a noastră, a tuturor, sub cupolele mărețe ale acestei preafrumoase și monumentale realizări a arhitecturii bisericești.

Se spune că acel împărat și teolog de odinioară, Justinian cel Mare, atunci când, după încheierea lucrărilor de construcție, a intrat în Catedrala Sfânta Sofia, catedrala fără pereche, ridicată de el în Constantinopol, ar fi exclamat: „Te-am învins, Solomoane!”. Tot așa și Preafericirea Voastră, Preafericite Frate Patriarh Daniel, puteți să spuneți astăzi: „Am învins toate greutățile venite de la cel rău și, iată, Doamne Iisuse Hristoase, Izbăvitorul Neamului Românesc, Ție îți aducem acest locaș de închinare, vrednic de Tine și preastrălucit!”.

Marele nostru înaintaș (pe tronul patriarhal ecumenic), Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, spunea: „Moise a făcut locaș sfânt, Cortul adunării, aici pe pământ, care era chip al celor cerești. Și toți au adus ceea ce li se poruncise sau din proprie inițiativă: unii aur, alții argint, alții pietre, iar unele femei au adus pânză de vison toarsă frumos, altele vison roșu țesut meșteșugit, alții porfiră, alții piei de berbec, fiecare bărbat și femeie a adus ce a avut. Toți au contribuit! Nici unul nu a rămas fără să-și aducă darul, chiar dacă se număra printre cei mai săraci”[1]. 

Astăzi, aducându-ne aminte de aceste cuvinte, vă vedem cu ochii cugetului, cler și popor, ierarhie și Guvern, Stat Român, cetățeni în funcții de conducere și cetățeni de rând, vă vedem pe toți, cu mic, cu mare, copii și vârstnici, oameni de seamă și oameni mai puțini cunoscuți în lume, meșteșugari și oameni de știință, muncitori și artiști, români din București, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării și din diaspora românească din toată lumea; vă vedem cum veniți să vă aduceți contribuția cu mulțumire, nu cu mâna tremurândă, ci cu bucurie și pătrunși la inimă, fiecare după posibilități și cu voie bună, așa încât obstacolele să fie date la o parte, ca să se asigure sumele de bani necesare – deloc neglijabile – cu care să se procure materialele de construcție și de finisare, sfintele vase liturgice, icoanele, mobilierul și ornamentele.

Pe toți vă vedem în cuget cum dați o mână de ajutor ca să se împlinească, cu lucrarea lui Dumnezeu, făgăduința – legământ făcută de Neamul Românesc și să se încheie, să se înzestreze și să se împodobească cât mai frumos Catedrala de frunte a patriei dumneavoastră, astfel încât aceasta să fie pe măsura valorilor spirituale mărețe ale Ortodoxiei și ale tradiției istorice naționale a românilor.

Veșnică va fi lauda nu numai pentru cei care se află în linia întâi a ostenitorilor sârguincioși, în frunte cu energicul și neobositul Patriarh Daniel, dar și pentru toți cei care, în diverse chipuri, de pe orice treaptă și oricât de puțin ajută, cu rugăciunea, cu contribuțiile bănești sau eforturile personale și prin muncă la construirea și terminarea lucrărilor.

De altfel, Domnul nostru Iisus Hristos a lăudat mult pe văduva care a dăruit cei doi bănuți. Pentru toți se va auzi, în fiecare zi, la sfintele slujbe care se vor săvârși, „fericită pomenirea ctitorilor acestei sfinte biserici!” Cu multă căldură, pentru ei, se va înălța la ceruri rugăciunea „Sfințește, Doamne, pe cei care iubesc frumusețea casei Tale!”.

Dregătorului care L-a întrebat astăzi pe Hristos ce se cere să facă pentru a moșteni viața veșnică, Domnul i-a arătat că trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu, cunoscute din Decalogul dat de către Cuvântul neîntrupat, lui Moise, pe Muntele Sinai. Iar când acela a spus că le-a păzit încă din tinerețe, Domnul i-a arătat o cale care le întrece pe toate, calea renunțării complete la siguranța dată în lumea aceasta de situația materială, avere sau orice altceva de acest fel.

Totodată, l-a învățat că această cale se continuă și se desăvârșește prin dedicarea totală sau prin consacrarea trăirii vieții în Hristos. Pentru acel dregător iudeu anonim bogăția a constituit un adevărat obstacol când a fost vorba să ia hotărârea de a face ascultare față de Hristos. Bogăția i-a fost idol care l-a împiedicat să-și închine viața singurului Dumnezeu adevărat.

Renunțarea la idolii de orice fel, fie aceștia religioși, ideologici, materiali sau pseudo – spirituali, constituie întotdeauna o problema foarte grea! Nesoluționată cum trebuie, aceasta îndepărtează posibilitatea de a dobândi mântuirea, chiar dacă, eventual, suntem animați de intenții bune.

Zdrobirea idolilor, care adesea pare să fie cu neputință, devine cu putință numai în Hristos și prin Hristos: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu!”. El a zdrobit din temelii pe idolii falsului iluminism, ai secularizării, ai idealismului, ai materialismului și ai ateismului pasiv individual sau militant de stat, cândva singur stăpânitor în țara dumneavoastră, care, tradițional, din străbuni, este o țară creștin ortodoxă.

Dumnezeu a izbăvit România de acești idoli, așa cum a eliberat națiunea română și a așezat-o în istorie ca stat independent. Nu putem ști pentru câți oameni idolul care îi împiedică să trăiască deplin viața în Hristos este bogăția, egoismul, hedonismul, iubirea de slavă deșartă, superstiția sau altceva. Ceea ce se cere imperios este să dispară idolii din viața noastră și noi înșine să ne facem Biserică vie a adevăratului Dumnezeu.

Iar aceasta se poate realiza numai în atmosfera cu miros de bună mireasmă duhovnicească a slujirii cuvântătoare bisericești, prin lupta necurmată pentru transformarea existențială prin pocăință, prin asceză și prin cultivarea sfintelor virtuți evanghelice.

Zi de zi, fiecare credincios va fi chemat la lupta cea bună de glasul frumos răsunător al clopotelor Catedralei Mântuirii Neamului.

La slujba de sfințire a clopotelor, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut următoarea remarcă foarte reușită: „Glasul clopotelor este glasul Domnului, Care ne cheamă să ne adunăm la sânul dragostei Sale și să ne rugăm. Rostul lor este să ne țină în starea de priveghere.”

Iubiții mei,

Dincolo de biserica zidită, fiecare credincios, în sine, și toți credincioșii laolaltă sunt Biserică vie. După învățătura Sfântului Apostol Pavel, cel de Dumnezeu înțelepțit, noi suntem Templul sfânt al lui Dumnezeu, aşezat pe temelie de nezdruncinat, pe Însuși Hristos[2].

Lucrul bine plăcut lui Dumnezeu este sfințirea Catedralei, cu hramul Dumnezeieștii Înălțări a Mântuitorului! Inspirată a fost decizia ca, în această Catedrală, să se cinstească și hramul Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, care este sfântul ocrotitor, atât al Patriarhiei Ecumenice, cât și al Bisericii Române.

De aceea, suntem chemați să lucrăm împreună pentru zidirea, săvârșirea și sfințirea Bisericii vii, duhovnicești.

În continuarea cuvintelor pe care ni le-a adresat mai sus, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul accentuează următoarele: „Așa și noi să ajutăm la cinstitul cort dumnezeiesc al Bisericii, pe care Domnul –  nu omul! – l-a întemeiat și care se zidește cu feluritele frumuseți ale virtuților! Să ajutăm toți, deopotrivă, unul cu puțin, altul cu mai mult, ca să fie săvârșită, să se facă locaș al lui Hristos și biserică sfântă. Așa să ne zidim unii pe alții în unire ca să fim trup bine alcătuit și bine închegat prin lucrarea măiestrită a Duhului Sfânt!”[3].

Așadar, frați și fii iubiți, „fiecare să ia seama cum zidește”[4], cu ce materiale! Să zidim cu credință tare, pocăință, nevoințe duhovnicești, virtuți, fapte bune, bine plăcute lui Dumnezeu.

Și, pe lângă acestea, să răsune în auzul nostru, în fiecare clipă, îndemnul de la cântarea slujbei de sfințire a bisericii, pe care să-l aplicăm în viață: „Înnoiți-vă spre sfințire, fraților, lepădând omul cel vechi! Umblați întru înnoirea vieții, ținând în frâu tot ceea ce aduce moartea!… Așa se înnoiește omul spre sfințire, așa se aduce cinstire zilei sfințirii bisericii! Amin!


[1] Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p.404 – 406.

[2] 1 Corinteni, 3, 11 și 16 – 17.

[3]  Cuvântul al XIX – lea, Către Iulian Apostatul, Thessaloniki 1977, EPE 5, p. 406.

[4] 1 Corinteni, 3, 10.

Prima predică a Patriarhului Daniel în Catedrala Națională [24 noiembrie 2018]

În acest an, 2018, al Centenarului Marii Uniri, când suntem chemaţi să cultivăm gesturi de comemorare şi recunoştinţă faţă de eroii şi luptătorii români, care, de-a lungul istoriei, s-au jertfit pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român, săvârşim în mod solemn, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioși, slujba de pomenire a tuturor Eroilor neamului românesc, în Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al întregirii României.

Pomenirea solemnă a Eroilor neamului românesc, cu o zi înainte de sfințirea Catedralei Naționale, o săvârşim pentru a așeza, cu evlavie şi recunoștință, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Mântuirii Neamului, numele tuturor eroilor români cunoscuţi, care şi-au jertfit viaţa în Războiul de Independență (1877), în Războaiele Balcanice (1913), în Primul Război Mondial (1916-1919) în Al Doilea Război Mondial (1944-1945), precum şi numele făuritorilor Marii Uniri de la 1918.

Listele cu numele eroilor cunoscuți ai României, care au fost pomenite de părinții împreună slujitori, au fost puse la dispoziţie, la solicitarea Patriarhiei Române, de către Ministerul Apărării Naționale.

În afara acestor liste cu nume de eroi cunoscuţi, există o mulțime de eroi necunoscuți ai neamului românesc, care au fost înmormântați în gropi comune, în locuri necunoscute, dar care sunt cunoscuţi de Dumnezeu, pentru că Hristos-Domnul adună în comuniunea Sa sufletele celor adormiţi în dreapta credinţă, ca spicele într-un snop de grâu cules.

Catedrala Mântuirii Neamului a fost dintru început închinată cinstirii după cuviinţă a eroilor care s-au jertfit, de-a lungul întregii noastre istorii, pentru apărarea credinţei, pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

În acest sens, hramul principal al Catedralei Mântuirii Neamului a fost ales să fie Sărbătoarea Înălţării Domnului, care este şi zi de pomenire a eroilor, pentru a ne învăţa că există o legătură tainică între Crucea suferinţelor, Învierea şi Înălţarea la cer întru slavă a Mântuitorului Iisus Hristos, şi jertfa Eroilor neamului, care şi-au dat viaţa pentru libertatea, unitatea şi demnitatea poporului român.

Hristos Domnul a trecut mai întâi prin jertfa Crucii şi apoi ne-a arătat bucuria Învierii şi slava Înălţării la ceruri.

În acelaşi timp, Înălţarea la ceruri vesteşte deja Parusia (cf. Fapte 1, 11), venirea cea de-a doua a Domnului Hristos, cu slavă, să judece lumea, când „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Dumnezeu), şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Așezarea numelor eroilor români sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale este, în acelaşi timp, un simbol liturgic şi patriotic.

În Biserica Ortodoxă, Sfânta Masă numită şi Altar sau Prestol, reprezintă atât Mormântul lui Hristos Cel Răstignit, cât şi Tronul slavei Învierii şi Înălţării Sale la cer.

Totodată, Sfânta Masă reprezintă şi masa Cinei celei de Taină a lui Hristos, când El a instituit Sfânta Euharistie în Sfânta şi Marea Joi, înainte de Pătimirea, Moartea şi Învierea Sa.

De aceea, așezarea pomelnicelor care cuprind numele eroilor români, din timpuri şi locuri diferite, sub Sfânta Masă a Altarului Catedralei Naţionale, simbolizează, pe lângă semnul neuitării şi prețuirii noastre pentru jertfa lor, şi speranţa comuniunii lor veşnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, învățând din rugăciunile Bisericii că „mai înfrumuseţat decât Raiul (…) s-a arătat, Hristoase, Mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Hotărârea pomenirii Eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului se datorează primului Patriarh al României, Miron Cristea, care, în anul 1920, a făcut această propunere în dubla sa calitate de Preşedinte al Societăţii Mormintelor Eroilor căzuţi în Război şi Mitropolit Primat – Președinte al Sfântului Sinod.

Mai târziu, în timpul dictaturii comuniste, această tradiție sfântă şi frumoasă românească a fost întreruptă, fiind reluată abia în anul 1990, după ce Biserica a primit libertatea de a se exprima şi a-şi reface tradiţia sănătoasă în legătură cu prezenţa ei în mijlocul poporului român dreptcredincios.

Astfel, în hotărârile Sfântului Sinod din anii 1999 şi 2001 s-a revenit la tradiţia ca sărbătoarea Înălţării Domnului să fie consacrată ca Zi a Eroilor și Sărbătoare națională bisericească. Totodată, Legea nr. 379/2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, a proclamat cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării DomnuluiZiua Eroilor, ca sărbătoare naţională a poporului român.

Cultul eroilor, adică pomenirea din neam în neam, sau din generaţie în generaţie, a celor jertfiţi pentru apărarea credinţei şi a patriei, este o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte şi mărturiseşte că iubirea este mai tare decât moartea.

Mulţimea pomelnicelor şi parastaselor pentru eroii neamului constituie, pe lângă rugăciune, şi un puternic factor de cultivare a conştiinţei unităţii şi continuităţii noastre naţionale.

Pomenirea eroilor din toate timpurile şi din toate locurile, ca şi cultul morţilor în general, constituie manifestări de mare statornicie în credinţă, de continuitate şi unitate în cuget şi simţiri de-a lungul generaţiilor. Astfel, este semnificativ faptul că pomelnicul a stat la baza Cronicelor româneşti (exemplul sugestiv: Pomelnicul de la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ).

Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfelnicia poporului român sunt admirabil rezumate în textul inscripţiei de pe Arcul de Triumf din capitala României: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi după lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român…”.

Aşadar, eliberarea noastră de orice stăpânire străină a fost trăită tot ca experienţă a ajutorului şi a luminii lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. De aceea, cuvintele imnului de biruinţă a iubirii jertfelnice asupra păcatului şi asupra morţii, „Hristos a Înviat”, troparul Sfintelor Paşti, pe care îl intonăm şi la pomenirea eroilor, a fost înscris, ca simbol de recunoştinţă, pe frontispiciul Mausoleului eroilor de la Mărăşeşti.

Mulţimea eroilor jertfelnici, pe care cu smerenie şi recunoştinţă îi pomenim astăzi, confirmă adevărul că poporul român a interiorizat Taina Crucii şi a Învierii şi a trăit istoria sa ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie.

Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al istoriei noastre şi program spiritual permanent. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin iubire jertfelnică noi ne-am apărat, am dăinuit şi am păstrat credinţa, unitatea şi demnitatea noastră.

Pomenirea Eroilor neamului românesc, organizată cu solemnitate și demnitate în Catedrala Naţională, ne ajută să înțelegem că evidențierea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie a tuturor cetățenilor României!

Toţi suntem chemați să păstrăm şi să cultivăm darul libertăţii şi unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnității poporului, obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale!

Ne rugăm Mântuitorului Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat la cer, să reverse harul Său, al luminii şi vieţii veşnice, peste Eroii neamului românesc, dăruindu-le lor odihnă sfântă întru nădejdea Învierii, iar nouă, celor ce îi cinstim prin rugăciune şi fapte bune, să ne dăruiască puterea să păstrăm dreapta credinţă, să ne iubim poporul şi patria, să ne rugăm şi să lucrăm pentru pace, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române