De la Alex Grama la Alex Ștefănescu
Alex Ștefănescu ne-a dat vestea, care era de așteptat [1]: scoate într-un singur volum „comentariile” lui la Eminescu.
Despre ele am vorbit, pe scurt, altădată, arătându-mi nemulțumirea profundă față de un astfel de demers[2].
Și ce ne spune criticul? Pe lângă faptul că lasă să se înțeleagă că acum o vede publicul pentru prima dată, după ce a vândut-o pe bucăți câțiva ani, el ne spune:
„Am deschis o dată un manual de literatură pentru elevi și am nimerit la poezia Floare albastră a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă și fermecătoare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenților un comentariu critic interactiv. Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte și autoritare, care te făceau să te gândești la un răpăit de mitralieră: care sunt actanții în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificați? [Etc…]
Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenții de limbaj științific, nu avea nicio legătură cu frumusețea poeziei eminesciene. Era ca și cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer. În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu”.
Oare grija față de elevi să-l macine pe Alex Ștefănescu?!
Iată deci, în avanpremieră, cum ar trebui să arate un comentariu eminescian „adevărat”, fără buldozerul exterminator de poezie:
„Un bărbat cu pălărie, grav și gânditor, și un drac de fată, care se cam plictisește cu el și vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situația de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte și abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care știe parcă mai bine decât toți învățații lumii cum trebuie trăită viața. Eminescu se vede pe sine dinafară și înțelege că este și ceva comic în condiția de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit. […]
Poezia începe direct cu dojenirea poetului de către fată, agasată de îndeletnicirile lui metafizice, care îl fac indisponibil pentru ritualul dragostei: Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri-nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieții mele. Este remarcabilă capacitatea lui Eminescu de a intra în rolul fetei. Monologul ei, compus cu artă, te face s-o vezi, zbânțuită și înciudată, zgâlțâindu-l pe bărbatul de o inoportună seriozitate. Personajul feminin din poezie este o țărancă stilizată. Timid-îndrăzneață, ea nu lasă inițiativa în seama bărbatului”…etc, etc.
Comentariul nu face decât să răspundă la următoarele întrebări: „care sunt actanții în această poezie?, cum poate fi reprezentată diegeza ei?, ce topos identificați?”. Bineînțeles, atât cât poate și cum poate Alex Ștefănescu să răspundă…
Și dacă întrebările se pun în felul acesta, este pentru că elevii au nevoie de întrebări ajutătoare. Întrebările nu fac decât să lămurească în mintea lor care sunt etapele comentariului literar, pentru a-i înțelege mai bine resorturile și pentru a putea, la rândul lor, să conceapă un comentariu.
Iar etapele comentariului lui Alex Ștefănescu sunt exact cele pe care le-a citit în manual, care „l-au revoltat”.
Așadar, ceva nu e în regulă cu revolta lui. Cel mult, Ștefănescu putea să se arate indignat de folosirea unor termeni…prea complicați: „actanți”, „diegeză” etc. Însă el poate să facă o petiție, semnată de universitarii de la Litere, în care să ceară eliminarea acestor termeni, introduși tot de critici și de filosofii limbajului, nu inventați de profesorii de română. Terminologie care le-a fost predată și lor la Facultatea de Litere, de către profesori universitari ca Alex Ștefănescu (care se face acum că nici gura nu-i miroase). Și în privința căreia li se pretinde, în mod imperativ, să fie folosită în cadrul orelor de română, mai ales la liceu.
Aceste concepte critice sunt introduse și folosite în școli de zeci de ani. Ar trebui ca Alex Ștefănescu să ne explice care sunt motivele pentru care face o criză de-abia acum.
Iar elevii învață noțiuni la toate materiile. Ca orice știință, și critica literară are conceptele și noțiunile ei. Dacă vrei să le elimini pe cele de la ora de română, echitabil ar fi să le elimini pe toate. Și nu știu dacă e cu putință să mai predai vreo materie. Dar dacă ele nu sunt cunoscute de către elevi, aceștia nu vor putea să citească niciodată o carte de Nicolae Manolescu, spre exemplu. Fără cunoașterea minimă a conceptelor și a teoriilor literare, majoritatea cărților de exegeză sunt ilizibile pentru elevi și studenți. Arca lui Noe va sta pe rafturi alături de cărțile în chirilică.
Și pentru că am amintit de Arca lui Noe, oare numai în predarea lui Eminescu se utilizează acest limbaj „ultraspecializat”? Să venim la roman, spre exemplu: aici elevii învață despre analepsă și prolepsă, despre heterodiegeză și homodiegeză și despre tipurile de narator: narator extradiegetic sau auctorial și narator intradiegetic, narator omniscient și narator uniscient, obiectiv și subiectiv, despre romanul balzacian, proustian, romanul dosarelor de existență, romanul trăirist, clasic, romantic și modern, romanul realist, psihologic, simbolic, parabolic, roman doric, ionic și corintic (apropo de Manolescu: Alex Ștefănescu ar putea să-l urecheze pentru această complicare a vieții elevilor și profesorilor)…
Dar să ne întoarcem la poezie: vreți să enumăr toți termenii care însoțesc procesul de predare-învățare a poeziei simboliste? Sau să vorbesc despre „dionisiacul” și „apolinicul” nietzscheene care însoțesc invariabil lirica lui Blaga? Despre baudelaireiana estetică a urâtului la Arghezi? Iar în ceea ce privește literatura postmodernă și contemporană, vorbim de intertextualitate/ intertext, metatext, metaroman, textualism, experimentalism etc, etc, etc.
În consecință, ar fi cazul ca Alex Ștefănescu să se apuce serios de treabă (tocmai) acum, la bătrânețe, și să elimine din programa școlară nu numai eminescologia, ci și toată critica literară, câtă s-a elaborat până acum! Sau chiar asta se urmărește? Aștept cu nerăbdare să „comenteze”, în același mod, Ion al lui Rebreanu, Ultima noapte de dragoste…al lui Camil Petrescu, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a lui Blaga, dar și…poeziile sau romanele lui Mircea Cărtărescu. Să povestească, la fel, cum se zbânțuie eroul poeziilor în căutarea unor ochi căprui ai dragostei, eludând, adică, orice comentariu care ar tinde să elogieze intertextualitatea abilă etc. De fapt, chiar nu știu cum a ajuns Alex Ștefănescu la Eminescu, când el ar fi trebuit să se ocupe de Cărtărescu și de alții de generația lui, ca și critic specializat în literatura română contemporană!! Cum de l-a părăsit pe Cărtărescu pentru Eminescu și de ce nu se ocupă de studenți, ci de elevi?!
Sau poate întrebarea ar trebui pusă altfel: de ce toată propaganda postmodernă se concentrează numai asupra lui Eminescu, ca și cum Eminescu ar fi singura „bătaie de cap” a sărmanilor elevi de liceu?! Căci de studenți se ocupă dânșii în mod direct și îi învață „ce trebuie”…
Desigur, poți să-ți bați joc de toată literatura (mai ales de cea cu profunzimi psihologice și metafizice), în felul în care o face Alex Ștefănescu. Și trebuie să spun că o bătaie de joc mai mare decât ce face el acum cu Eminescu nu cred că a existat nici pe vremea proletcultismului.
E nevoie însă de a preciza un lucru extrem de important: în general, toată terminologia complicată pe care o incriminează Alex Ștefănescu a fost creată și introdusă, în mod special, pentru a însoți comentariul literaturii moderne, de tip sincronist. Și ea este, mai cu seamă, rodul minții criticilor lovinescieni, de-a lungul timpului. Ea a avut și are rolul precis de a crea impresia că tot ce ține de modernitate și, mai în urmă, de postmodernitate este net superior față de ceea ce este vechi, patriarhal, tradițional(ist) etc. S-a dorit a se inocula și întări permanent convingerea publicului studios că literatura modernă (care începe cu romantismul, după Lovinescu), și în special cea de tip modernist și postmodernist, are nevoie neapărată, în evaluare, de un aparat științific din ce în ce mai complex pentru a fi convingător.
Această terminologie critică complicată „nu i se datorează”, în niciun caz, lui Eminescu. În comentariul operei lui Eminescu, cei care au inventat noțiuni și au obscurizat înțelegerea poetului sunt Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu (poezie neptunică și plutonică, timp echinoxial și solstițial, universuri compensative, neființă divină, etc – ca să amintesc doar câteva dintre noțiunile care le aparțin și de care sunt saturați elevii – plus discuția filosofică pretențioasă despre modele cosmologice, platonician și kantian…). Ion Negoițescu și Ioana Em. Petrescu sunt însă exegeți agreați și care au fost întotdeauna promovați la nivel didactic de către partida critică din care face parte Alex Ștefănescu. Ei sunt nelipsiți din orice programă pentru examene.
Această terminologie critică „exasperantă” s-a născut tocmai din dorința de face diferența tot mai mare între romanul modernist și cel clasic sau dintre poezia modernistă și cea tradiționalistă, în detrimentul celor din urmă. Pentru că ea încadrează și explică literatura sufletului intelectual, bogat și complicat, promovată de lovinescieni. Ceilalți critici n-au făcut decât să țină pasul cu evoluția limbajului critic specializat. Cu cât un anumit tip de literatură a fost mai privilegiat de critica lovinesciană, cu atât mai mult s-a dezvoltat și folosit terminologia în cauză, ajungând astăzi…strivitoare (un buldozer, zice Ștefănescu).
În general, sunt nelipsiți din programele pentru examene tocmai autorii care folosesc cea mai stufoasă și complicată terminologie critică și cele mai complicate și mai ultranoționale sisteme. Iar programele vin de la Facultatea de Litere, unde e profesor Alex Ștefănescu. Și tot de acolo se va face și impunerea „comentariilor” acestuia în școli, sub pretextul că, acum, vezi Doamne, se vrea simplificarea metodelor de învățare. Însă metodele nu se simplifică deloc, de la o zi la alta, dimpotrivă. Ceea ce vor dânșii să „simplifice” acum e…orice profunzime a minții, a reflecției. Pentru că tinerii trebuie să fie îndoctrinați de la o vârstă precoce și ei nu trebuie să afle adevărul despre literatura și cultura lor.
Și avem răspuns la întrebarea: de ce minte atât de grosolan și de perfid Alex Ștefănescu și îi demonizează public pe profesorii de liceu care nu au nicio vină în această problemă (pentru că n-au fost niciodată factori de decizie la un asemenea nivel)? Minte pentru că propaganda postmodernă anti-Eminescu a ajuns la un machiavellism greu de descris. Și publicul tânăr, precum și toți cei care nu cunosc realitatea, trebuie asmuțiți și învățați să urască orice profunzimi literare și exegetice, mai ales când ele privesc autori care îi umbresc, prin comparație, pe cei care au nevoie să se impună astăzi. Dacă n-au reușit cu metoda „Dilema”, imediat după Revoluție, atunci a povesti poezia lui Eminescu ca și când ar fi versuri de Alecu Văcărescu ar putea să fie o soluție: soluția Alex Ștefănescu.
Și trebuie să spun că „un rol” important au avut și comentariile și cărțile mele, în special cele două despre Eminescu (publicate una online, alta în foaie și online). Pentru că au stârnit enervarea celor care îl vroiau uitat și prăfuit…
Însă Alex Ștefănescu poate fi dovedit mincinos și din punct de vedere logic. Pentru că terminologia e una și comentariul eminescian alta. Se pot investiga abisurile operei eminesciene și fără termeni de genul: „actanți” și „diegeză”. Neologizarea excesivă și specializarea limbajului critic-analitic până la ilizibilitate este tot opera gânditorilor lovinescieni, în primă instanță.
Până în momentul de față am scris două volume de critică dedicate lui Eminescu, de aproape 1000 de pagini fiecare, și nu-mi amintesc să fi folosit „actanți” sau „diegeză” în analiză. Dimpotrivă, am încercat să fiu cât mai clară și mai explicită pentru orice cititor.
Profunzimea analizei nu impietează cu nimic asupra clarității comentariilor. La fel, poți să scrii o critică proastă și anostă și totodată ilizibilă din cauza stufoșeniei de termeni tehnici.
Dimpotrivă, s-a ajuns la ceea ce acuză Alex Ștefănescu nu din cauza profunzimii de cuget, ci din cauza lipsei ei! Pentru că critica de tip lovinescian s-a lansat în analize care nu mai suferă să discute despre profunzimile spiritual-morale ale omului, despre sufletul omului și aspirațiile lui mai presus de lume, ci s-a axat pe disertații din ce în ce mai sterile despre stilistică, estetică, teorii literare și lingvistice, curente literare și tehnici literare etc, etc, etc.
Și tocmai un brav reprezentant al acestui mod de a face critică literară s-a trezit să protesteze, dar nu împotriva partidei sale, ci împotriva…lui Eminescu. Care trebuie strivit, el, sub buldozerul plafonării operei sale, al transformării lui într-un poet de duzină. Un poet între alții, care, într-o poezie precum Floare albastră – considerată până acum etalon pentru exprimarea crezului metafizic al poetului, a opțiunii pentru idealitate și transcendență – după lectura lui Ștefănescu, nu face decât să se zbânțuie cu o țărăncuță stilizată.
De ce trebuie să devină Eminescu „prostul satului”, adică al literaturii române?
Dar Alex Ștefănescu e doar un mare ipocrit, care se preface sensibil față de nevoile elevilor și ale învățământului actual, el fiind, în realitate, un dulce Grama deghizat în floare[3].
[1] Cf. http://evz.ro/cartea-mea-despre-eminescu.html.
[2] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/12/eminescu-demetafizicizat/.
[3] Am parafrazat un vers reținut de Nichita în Cartea de recitire: „O dulce vacă deghizată în floare”.
Alexandru Grama este unul dintre primii detractori abjecți ai lui Eminescu. El a fost reeditat în 2014 și în momentul acesta este aproape reabilitat ca…critic valabil al lui Eminescu, de către aceiași lucrători la demolarea lui Eminescu și a oricărui tip de reflecție care îi depășește. A se vedea aici „studiul” lui Grama și a se observa că Alex Ștefănescu este…„congenial”.
