Noaptea de decemvrie

Noaptea de decemvrie este un poem alegoric, Luceafărul lui Macedonski, în intenția autorului, dezvoltând poetic aceeași temă a condiției omului de geniu într-o lume animată de dorințe obscure și efemere.

E ușor de întrevăzut aici duelul cu geniul poeziei noastre romantice, care l-a agitat pe Macedonski toată viața, considerându-se nedreptățit de verdictul lui Maiorescu și al Junimii în defavoarea sa.

Dar, după cum corect apreciază Călinescu, Macedonski mai mult a adoptat „poza” de geniu neînțeles decât să fi cunoscut cu adevărat această dramă.

Mai mult, poetul a avut neplăcerea de a vedea că „discipolii” săi simboliști (Tradem, Petică, Bacovia etc.) l-au adorat mai degrabă pe Eminescu. Ba chiar a fost contestat vehement de N. Davidescu, iar Arghezi, depărtându-se de el – dacă îmi aduc bine aminte – , a declarat că nu înțelege cum poate să fie cineva simbolist fără să fie poet…

Dar să revenim la Noaptea de decemvrie, poezie publicată în 1902, în revista Forța morală, fondată și condusă de el însuși. Poemul are 38 de strofe inegale, însoțite parțial de refrene. Povestea nu e complicată, alegoria fiind dezlegată de însuși autorul ei.

Incipitul și finalul poemului prezintă un tablou bacovian al „restriștei” în care trăiește și moare poetul de geniu, „trăsnit de soartă”.

Însăși natura capătă temperamentul de „sălbatică fiară” al unei umanități fără idealuri și lipsite de sentimentul de compătimire. Iar această asprime temperamentală cotropește inclusiv camera poetului, care nu mai oferă un loc de refugiu, ci devine „pustie și albă” precum „întinsa câmpie” peste care domnește viscolul.

Epitetele sunt sugestive pentru a sugera impenetrabilitatea voinței sorții: viscolul e „albastru”, luna are ochi „oțelit”, câmpul întinde un „alb monolit”.

E de subînțeles, din aceste epitete, bătălia poetului cu soarta crudă și cu opacitatea oamenilor mediocri care și-au oțelit răutatea împotriva lui.

Primele cinci strofe introductive au câteva elemente esențiale în comun cu atmosfera poeziei bacoviene, în ceea ce privește interiorul camerei deprimant și peisajul de natură ostil, feroce chiar în ostilitatea sa, ferocitate care invadează recluziunea domestică. De altfel, Bacovia a compus poezii încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, care s-au regăsit apoi în volumul Plumb, îndeosebi.

Viscolul „geme cumplit”, „crivățul țipă”, iar vântul produce „un tremol sinistru”: în cele din urmă, poetul apelează la neologizare aproape ridicolă pentru a ieși din banalul și uzualul pașoptist. Cu  toate acestea, regăsim muzica dezacordată  a naturii bacoviene și care nu este tocmai specifică poeziei lui Macedonki.

„Lupii groaznici” care „latră”, „urlă”, „urcă, cu-ncetul” produc înfiorare ca și cei din Tablou de iarnă al lui Bacovia (poem menționat de Agata Bacovia și Ion Caraion printre cele compuse de timpuriu de acesta).

Doar că, în timp ce Macedonski apelează la vechile procedee retorice ale creșterii efectului prin enumerare și prin aglomerare de tropi, Bacovia condensa efectul de teroare în imagini scurte și aproape lipsite de ornamente: „patinorul” se învecinează cu abatorul, zăpada capătă culoarea roșu-aprins de la sângele închegat, de pe câmp apar „lupii licărind”, iar „corbii se plimbă prin sânge…și sug”.

Efectul terifiant obținut prin aceste imagini poetice sacadate, fără încetineală regizorală, e mult mai puternic decât la Macedonski, care nu se poate dispensa niciodată definitiv de procedeele discursive ale poeziei pașoptiste. Tânărul de nici 18 ani care era Bacovia, în comparație cu „maestrul” Macedonski, era mult mai aproape de „poezia viitorului”…

Față de mai vechea retorică poetică, elementele de noutate pe care le aduce Macedonski sunt insistența pe efectele sonore discordante și stridente (deși obținute cu metode vechi: aliterații altfel mediocre) și, la fel, pe intensitatea coloristică, alb-albastră, a lucirii oțelite din natură, iritând psihologia cititorului cu sugestia unui eveniment demențial, a unei crime absurde.

În acest context însă, deus ex machina apare „Arhanghelul de aur” care aduce „inspirarea”. Inspirare despre care, până la final, nu înțelegem ce sens a avut…în afară de acela de a contribui la schimbarea decorului și introducerea alegoriei.

Poetul era deja în agonie, în camera „moartă” și „pustie”. Visarea adusă de „inspirarea” Arhanghelului îl revigorează lăuntric cât pentru o poemă cu tâlc.

Săgețile aruncate spre Eminescu – cu „materialul” poetic al lui Eminescu! – din tot cursul poeziei, nu se mai termină (așa încât voi sesiza doar câteva dintre ele, precum este „Arhanghelul de aur” de față, care îl inspiră pe poet), în sensul că Macedonski își atribuie lui însuși genialitatea lui Eminescu: „geniu-i mare e-aproape un mit”

Dar Arhanghelul nu face, în viziunea lui Macedonski, nimic altceva decât să-i inspire poetului muribund o recompunere alegorică a propriei biografii, care a dus la această agonie finală, sporind…agonia și determinându-i în final moartea.

Poetul genial muribund își recapitulează deci viața, compunând în ultimele clipe, de viață și de inspirație, o pildă avându-se pe sine ca erou, în care nu mai e un poet falimentar în existența materială, ci un emir falimentar în existența materială…

Probabil Macedonski s-a gândit că trebuie să fie extrem de explicit, nu cumva să înțeleagă cineva ceva greșit…

Emirul Bagdadului e tânăr, frumos, puternic și foarte bogat (aici se străvede Macedonski mai mult decât Eminescu), dar renunță la toate pentru a străbate pustia, călătorind spre Meka, cetatea visată, simbol al idealului de neatins în această existență.

Dar drumul e prea lung și prea greu și emirul moare „sub jarul pustiei” văzând cu ochii minții cetatea dorită. Însă e întrecut de o „iasmă” de om „pocit” și „viclean la privire”, în care se recunoaște ușor ilustrarea a ceea ce spusese anterior Eminescu în Glossă: „Te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte”. Sau reproducerea, puțin schimbată, a situației din Luceafărul, în care lui Hyperion îi face concurență paharnicul Cătălin, „viclean copil de casă”, care are câștig de cauză în fața Luceafărului.

Faptul că emirul alege „pustia din calea cea dreaptă”, iarăși e o situație evidențiată anterior de Eminescu, în Scrisoarea II: „Iar cărările vieții fiind grele și înguste /…/ Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? /…/ Abia azi vedem ce stearpă și ce aspră cale este/ Cea ce poate să convie unei inime oneste”.

Și cu toate că plagiază fără rușine ideile fundamentale ale lui Eminescu și formulele poetice geniale/ vizionare ale aceluia (nu numai în Noapte de decemvrie, ci și în multe alte poeme), Macedonski lasă să se înțeleagă că el este „geniul mare…aproape un mit” și că Eminescu e „iasma” de om „slut ca iadul, zdrențos și pocit”, care i-a furat pe nedrept gloria…

Pe scurt, „restriștea zăpezei” și viscolul câmpiei sunt înlocuite de pustia ca „o mare aprinsă de soare”. Adică poetul care în realitate moare de frig, în visul inspirat moare din cauza caniculei deșertice. Între vis și realitate se schimbă doar intemperiile, regimul termic, meteorologia…

Și asta pentru că poetul parnasian Macedonski (sau cu ambiții parnasiene, pentru că în acest poem e pașoptist-parnasian, în materie de procedee poetice) are nevoie de contextul corespunzător pentru a-și etala achizițiile stilistic-ornamentale, pentru a se prezenta ca înnoitor al limbajului poetic.

Dacă Eminescu proiecta acțiunea în cer, inaugurând imagini cosmice ebluisante în literatura noastră, Macedonski se străduiește să-l secondeze cumva, rămânând însă esențial-terestru. Astfel încât versurile care urmează abundă de materii și forme cu rezonanțe exotic-fabulos-orientale, de culori și sugestii simbolist-ornamentale și parnasiene:

„Și iată-l emirul orașului rar…/ Palatele sale sunt albe fantasme,/ S-ascund printre frunze cu poame din basme,/ Privindu-se-n luciul pârâului clar. /…/

Prin aer, petale de roze plutesc…/ Mătasea-nflorită mărită cu firul/ Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… –/ Havuzele cântă… /…/

Și el e emirul, și are-n tezaur,/ Movile înalte de-argint și de aur,/ Și jaruri de pietre cu flăcări de sori; /…/

Bagdadul! Cer galben și roz ce palpită,/ Rai de-aripi și de vise, și rai de grădini,/ Argint de izvoare, și zare-aurită –/ Bagdadul, poiana de roze și crini –/ Djamii – minarete – și cer ce palpită”.

Aparent, tema metalelor prețioase și cea a grădinilor îmbălsămate de miresme descind la Macedonski numai din parnasianism și simbolism. Doar aparent, pentru că „Edene-mbălsămite” găsim și la Bolintineanu (pe care Călinescu îl recunoștea lesne ca inspirator al lui Macedonski). Însă ambele teme cunosc un precedent extraordinar în opera lui Eminescu.

Admițând că nu ar fi putut cunoaște încă Memento mori, putea găsi izvoare de inspirație în Mortua est! și Sărmanul Dionis. Reamintesc doar versurile din Mortua est! : „Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,/ Cu râuri de lapte și flori de lumină, /…/ Suind, palid suflet, a norilor schele,/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. /…/ Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”. Se remarcă, sub diferite forme și materii, cuplul cromatic aur-argint. Macedonski, subsecvent, scrie și el: „Movile înalte de-argint și de aur,/ Și jaruri de pietre cu flăcări de sori”.

Excepțională rămâne metafora eminesciană revelatoare, care sugerează contaminarea atmosferei terestre de cea cerească, transfigurarea ei: „Argint e pe ape și aur în aer”, prin care „peisajul nocturn e în întregime rezolvat în lumină”[1]. Macedonski plagiază, fără talent: „Argint de izvoare, și zare-aurită” (nici măcar nu inovează stilistic, ci involuează…).

În general, se poate spune că a înlocuit râurile cu havuze, țărmurile de smirnă și florile care cântă cu grădinile de roze și crini, castelele cu palate și minarete, în conformitate cu noua epocă literară și cu aspirația sa parnasian-simbolistă.

La Eminescu, „bogăția materiei nu are…o simplă valoare decorativă, ci axiologică: giuvaerurile glorifică prin prezența lor Ierusalimul ceresc[2]. Macedonski a schimbat Ierusalimul ceresc în „Meka cerească”.

Noaptea de decemvrie nu face decât să reproducă, la puțin peste un deceniu distanță de la moartea lui Eminescu, concepția romantic-eminesciană ce învederează credința într-un ideal extramundan, pe care poetul îl atinge murind, neputând fi fericit în această lume…

În incursiunile mele critice, am rămas de multe ori nelămurită cum de critici abili și cu pretenții de fini și atenți observatori ai fenomenului literar au elogiat adesea la Macedonski metafore, versuri, idei sau poeme întregi care sunt simple reformulări după Eminescu. Oare ce a determinat această cecitate, inexplicabilă pentru mine? Poate într-o zi voi avea timp pentru o demonstrație mai amplă…

Macedonski nu a trecut însă niciodată prin sărăcia, părăsirea și dramele cumplite pe care le-a îndurat Eminescu. Dar și le-a atribuit fără să clipească, doar pentru a-și modela statuia de geniu incomprehensibil, victimă a nerecunoștinței generale. Ceea ce el nu a fost niciodată: nici geniu, nici victimă!


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 242.

[2] Ibidem.

Sonetul macedonskian. Avatar. Sonetul nestematelor

Al. Macedonski este un poet care s-a situat între tradiționalismul romantic-pașoptist, parnasianism și simbolism. Pe de o parte a afirmat admirația sa pentru generația pașoptistă (pentru Heliade îndeosebi) și dorința de a-i reînvia și a-i duce mai departe idealurile. Iar pe de altă parte s-a considerat un precursor, la noi, al poeziei moderne, al simbolismului în speță, teoretizând despre poezia viitorului (articolele Poezia viitorului și În pragul secolului), înființând cenaclul și revista Literatorul (1880) precum și alte reviste (Forța morală, Liga ortodoxă), prin care a căutat să se impună drept conducător al noii direcții literare.

Adrian Marino afirmă că „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă” și că „el nu va repudia niciodată această orientare. […] Apartenența sa la direcția pașoptistă este revendicată în toate fazele activității sale”[1]. Iar „la bătrânețe se constată la Macedonski o adevărată recrudescență pașoptistă[2].

N. Manolescu remarcă o incapacitate a poetului de a-și împlini propriile exigențe teoretice: „Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Și cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiței, sub înalta protecție a marei mișcări” pașoptiste. „Atașamentul față de trecut dezvăluie, dincolo de unele rațiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski[3].

„Încă din 1878 Macedonski a conferențiat despre necesitatea înnoirii” poeziei, dar „susținătorul atât de aprig al inovației nu inovează decât rareori în practica poetică”[4].

Macedonski a fost o personalitate controversată și un poet căruia i-a făcut plăcere să surprindă, să șocheze contemporanii și să lase posterității ca o enigmă caracterul meu bizar (Noaptea de martie).

Atunci când era considerat romantic, el s-a declarat susținător al noii direcții în poezie, promotor al parnasianismului, precursor al simbolismului și instrumentalismului, iar când toată lumea – în sfârșit – a ajuns să-l considere simbolist, s-a întors la afirmarea unui ideal clasic de poezie.

Călinescu observa astfel, inițial, o dublă ascendență a liricii macedonskiene: în Bolintineanu și în poezia parnasianistă: „formal, Macedonski era în linia lui Bolintineanu […] dar pactiza cu același parnasianism pornit de la romantici”[5]. Iar „către sfârșitul vieții, poetul declara că el iubise totdeauna versul clasic, respingea poezia simbolistă ori decadentă ca imbecilități ale celor inculți sau căror le lipsește și cultura și auzul muzical[6].

Așa încât se poate constata această obișnuință a lui Macedonski, de a naviga între extreme, mai ales în teoria despre poezie.

Din păcate, nu a avut geniul limbii și nici nu a fost capabil să creeze o atmosferă inconfundabilă a poeziei, ca cea a liricii eminesciene, și nici o muzică a versurilor specială, deși a încercat să teoretizeze corespondența dintre muzică și poezie.

Pe de o parte a susținut, în poezia Hinov (vol. Poezii, 1881), verslibrismul (pentru ca ulterior să-l combată), iar pe de altă parte nu renunță la convenția clasicistă și abordează chiar poezia cu formă fixă. Așa încât „inovația cea mai spectaculoasă (cea din Hinov) nu este exploatată de autor!”[7].

Macedonski considera (Literatorul, 3/1890) că ideea nu există în afară de formă și că grija pentru formă nu este secundară în poezie[8]. Dar „credința în perenitatea structurilor prozodice tradiționale o exprimase și Mallarmé în Crise de vers[9].

Mircea Scarlat nu crede în existența, în literatura română, a unui curent parnasian (așa cum a existat un curent simbolist), ci doar a unor ecouri parnasiene[10] și totodată consideră că „ar fi abuziv să-l considerăm pe Macedonski poet parnasian”[11], chiar dacă Rondelurile sale (vol. Poema rondelurilor, 1927) reprezintă singura operă „memorabilă” din literatura noastră, care a rezultat în urma ecourilor parnasiene[12].

Dintre poeziile cu formă fixă, mai cunoscute sunt rondelurile, dar Macedonski a compus și câteva sonete, care se află în aceeași cumpănă, între tradiție și modernitate, și denotă același eclectism al surselor și al curentelor, despre care tot Scarlat preciza foarte corect că îi e „tipic lui Macedonski”, dar aparține, de fapt, „epocii întregi, nu doar tendinței reformatoare”[13].

Sonetul e o poezie cu o structură riguroasă, formată din patru strofe: două catrene și două terține. Între maeștrii sonetului, în literatura universală, se numără Petrarca, Dante și Michelangelo, dar și Shakespeare (pe care „îl continuă” Vasile Voiculescu: Sonetele închipuite) – deși poeții englezi dezvoltă și cultivă o formă aparte a sonetului.

Călinescu și Marino susțin, de altfel, că Macedonski a fost obsedat de Dante (fusese și Heliade, mai înainte, după cum a arătat Mircea Anghelescu).

Sonete splendide a scris și Eminescu (dintre care mai cunoscute sunt cele trei sonete erotico-melancolice, pe un ton elegiac, care formează practic o unitate, ca perspectivă poetică).

Însă nici simboliștii nu au părăsit forma sonetului: Baudelaire (numeroase poezii din Florile răului – chiar celebra Correspondences e un sonet), Verlaine, Rimbaud (poet cu o foarte solidă cultură clasică, autor de poezii în limba latină), Mallarmé…iar, la noi, Ștefan Petică (sonete de o factură cu totul diferită de cea macedonskiană, mai mult în descendența lui Eminescu[14]), Mircea Demetriad, Alexandru Obedenaru (vol. Sonete, 1916), Gh. Orleanu, Bacovia (Sonet).

Sonetul nu este o poezie facilă, nu numai datorită rigurozității prozodice, ci, foarte adesea, datorită complexității sentimentelor transmise și chiar a analogiilor profunde cu care operează. Este un gen clasic, dar este în același timp o poezie dificilă, uneori obscură/ hermetică (ca în cazul lui Shakespeare sau chiar al lui Michelangelo).

Nu e de mirare, prin urmare, faptul că simboliștii au adoptat această specie poetică. Cu atât mai mult cu cât predecesorii simboliștilor, prerafaeliții englezi (Dante Gabriel Rossetti și ceilalți) reînnodau legătura cu poezia italiană clasică.

Dacă în rondeluri îl „secondează” pe Mallarmé, în sonete Macedonski are de asemenea unele modele, dintre care Baudelaire nu lipsește.

Mihai Zamfir consideră sonetele și rondelurile expresia unei etape finale a poeziei lui Macedonski, configurată într-o poezie pe care o numește: „simbolist-ornamentală”[15]. Se vede că poetul a renunțat, în sfârșit, la retorismul îndelung și cu obstinație utilizat  – dar nu și la poza de geniu – pentru orfevrărie (termenul lui V. Streinu).

Iar M. Scarlat face o comparație cu itinerariul poetic al lui Ion Barbu, care de asemenea „va reveni la semnificantul tradițional al poeziei, după o perioadă în care mânuise […] versul liber”[16].

Sonetul Avatar a fost publicat prima dată în Românul literar în 1896, cu titlul: Sonet antic. O variantă în franceză a fost inclusă în volumul Bronzes (1897), dedicat de Macedonski lui José-Maria de Hérédia[17]. Mihai Zamfir afirmă că Avatar a fost scris mai întâi în franceză, dar că varianta franceză e inferioară celei în română[18]. Mai mult, Ștefan Cazimir opina că „poetul pleacă, probabil, de la un obscur versificator francez, apecializat în sonete, și reface superior”[19] poezia aceluia.

Mihai Zamfir ne comunică și faptul că, la Macedonski, „în franțuzește domină cu autoritate sonetele (s. n.)”[20]. Abordarea sonetului, de către Macedonski, se datorează influenței simboliste. În românește nu se observă însă aceeași dominație a sonetului.

M. Scarlat consideră Avatar „textul în care Macedonski s-a apropiat cel mai mult de estetica parnasiană”[21]. Despre volumul Bronzes n-are însă o părere prea bună, considerând că poetul „a ieșit în arena internațională cu texte inferioare celor care-l impuseseră deja în literatura țării sale”[22].

În fine, sonetul Avatar deschide volumul Flori sacre din 1912[23].

Macedonski își putea însuși tema și acest concept, avatar, din două surse: una tradițional-romantică și alta simbolist-franceză. Sursa tradițională este Eminescu, cu avatarii săi (din nuvelele Sărmanul Dionis și Avatarii faraonului Tlà). Pornind de la aceeași idee va scrie și Liviu Rebreanu romanul Adam și Eva.

A doua sursă, mai apropiată de tiparul poeziei lui Macedonski, este poezia simbolistă franceză: sonetul lui Baudelaire, Viața anterioară[24] (V. Streinu a sesizat apropierea de sonetul La vie antérieure[25]), dar și Albert Samain cu al său Crepuscul roman (Crépuscule romain)[26].

La Baudelaire, metempsihoza devine un subiect secundar (vag sugerat), un pretext pentru evaziune, pentru onirismul exotic și erotic. Sonetul lui Macedonski împrumută numai pretextul, fără a urmări același telos evazionist:

Domnea în Roma August, — era sub cer de mai, —
Îmi cântă-n suflet anul, — zvoniseră dezastre,
Dar Tibrul printre dealuri curgea ca printr-un rai,
Și vii, în ochii sclavei, zării cicori albastre.

Vorbi în al meu sânge al patimilor grai,
Eram atletul plastic întors abia din castre,
Ș-am pus, sub piept zdrobind-o, când lung o sărutai,
Jăraticul de buze pe florile din astre.

Grădina în odihnă zăcea-ntre ziduri albe…
Ninseseră din piersici suave flori roz-albe… —
Au curs de-atunci noiane de veacuri păgânești… —

Uitată mi-este groapa sub flori și sub parfume,
Dar tot mi-aduc aminte… — fu Cretus al meu nume,
Și-n for purtam tunică cu ciucuri elinești.

Mihai Zamfir a comentat sonetul și a făcut precizări fundamentale[27]. El vorbește despre existența a două planuri, delimitate și prin integrarea cuvintelor în două câmpuri lexico-semantice: cel al timpului (o zonă „abstrat-temporală”) și cel al obiectelor concrete („zona telurică”)[28].

M. Zamfir sesizează și apropierea de „terminologia filosofică eminesciană (noian de veacuri, parfume)”[29], precum și faptul că versul „Vorbi în al meu sânge al patimilor grai” reprezintă „o alegorie tradițională”[30] (e chiar o predică transformată în vers – nu zicea Arghezi că un vers poate conține multe romane? – așa cum sunt destule poezii retorice macedonskiene, o versificare de predici morale).

Am adăuga ochii de cicori albastre ai sclavei, ca aparținând, de asemenea, tradiției poetice românești. Petică și Goga transformă floarea albastră a poeziei eminesciene în floare de cicoare, iar mai înainte Coșbuc scrisese în poezie despre ochii de cicoare (poezia Mânioasă, vol. Balade și idile, 1893), preluând tot o sugestie eminesciană și transplantând-o într-o idilă țărănească.

Ochii ca două stele vinete sau ca două stele albastre apar, la Eminescu, în Sărmanul Dionis și în Făt-Frumos din lacrimă. Dar sugestii adânci există și în poezii (Călin Nebunul și Călin (file din poveste) etc). Sintetizând toate aceste sugestii, Macedonski numește ochii sclavei: florile din astre.

Exprimarea unui senzualism brutal, a erotismului exaltat (în strofa a doua a sonetului) există mai puțin în tradiția poetică românească. Se poate totuși să fie invocată linia trasată de cântecele de lume, de poeții Văcărești (Alecu mai ales) și Conachi, în care a persistat Bolintineanu (care l-a influențat destul de mult pe Macedonski) și chiar Eminescu, deși aluziile eminesciene sunt mult mai subtile și, mai ales, diluate într-un erotism spiritualizat. O altă sursă pentru exhibarea patimilor/ a pasiunii erotice în imagini poetice tari o reprezintă neîndoielnic lirica lui Baudelaire.

În opinia lui Tudor Vianu, „din aceeași atitudine de afirmare a vieții se dezvoltă senzualitatea în lirica lui Macedonski. Există, firește, printre aspectele acesteia, o senzualitate aliată cu satanismul, în poezii ca În atelier. Dar în afară de cazul acestora, senzualitatea din bucăți ca Faunul sau Stepa este manifestarea unei vitalități elementare, care disprețuiește iluzia și se recunoaște ca atare. Iubirea este în poezia lui Macedonski un act de brutalitate și o victorie, o siluire în care masculul adaugă plăcerii simțurilor, voluptatea triumfului”[31].

Spiritualizarea pasiunii – sau măcar tendința spre spiritualizare – a adoptat-o (în această etapă a poeziei sale, în acest tipar poetic ce tinde către poezia pură[32]) și Macedonski, preluând-o de la confrații simboliști. Scena erotică rămâne oarecum izolată într-un fundal al istoriei, peste care s-au așternut noiane de veacuri.

Episodul (nerelatat, ci doar sugerat, stilizat prin alegorizare) este izolat strofic între două etape edenice: între prima strofă, din care răsare o Romă idilică, o adevărată cetate eternă simbolizând mai degrabă Edenul, cu Tibrul care devine râu paradisiac, și cea de-a treia strofă (primele două versuri), în care e din nou schițat un peisaj simbolic, indicând Grădina Raiului.

Tentația aceasta, a oximoronului spiritual, a sublinierii contrastului esențial între sacru și profan, între sfințenie și păcat, între imaculare și sacrilegiu, au manifestat-o V. Hugo, Baudelaire, Rimbaud și Mallarmé, iar la noi Eminescu și Ștefan Petică.

Însă, „s-ar zice că pe Macedonski tocmai aceste elemente inocente îl excită”[33] și că „în acest decor mirific, pasiunile nu pot fi decât vorace”[34].

În ultima strofă, poetul revine la detaliul uman, la „ornamente umane” cu valoare metonimică[35] și M. Zamfir are dreptate să afirme că „cele trei detalii concrete plasate în versurile finale (Cretus, tunică, ciucuri elinești) comportă o valoare muzeală”, fiind salvate „din uzura timpului care înghite totul”[36].

Ele reprezintă identitatea sau personalitatea atletului, părut caragialescă prin elementaritatea rămășițelor. Dar care, într-un mod cu totul paradoxal, după trecerea atâtor veacuri, îi reconstituie profilul pe care nu îl avea atunci când era doar un războinic oarecare întors din castre, un tânăr violent și banal, încrezător în frumusețea sa plastică, în virilitatea și în forța brută a tinereții sale. Pare că el  nu capătă valoare și identitate decât după ce timpul face să i se uite groapa.

Putem spune, desigur, că elementele de vestimentație sunt niște relicve ale memoriei. Și că avatarul își amintește treptat detaliile din viața anterioară, pornind, în reconstituirea sa, de la viața exterioară, tumultuoasă (superficială) către alte elementele de personalitate mai importante, care îl făceau să fie impunător în ochii contemporanilor.

Și Macedonski își construiește cu adevărat un avatar. Gândindu-ne la atletul plastic care era tânărul aristocrat roman (în conformitate cu amănuntele din ultima strofă), în mijlocul unui decor edenic, amintim observațiile lui T. Vianu: „Vizualitatea lui Macedonski a rămas tot timpul aceea a unui artist plastic. Lumea văzută nu-l interesa atât pentru valorile ei de expresie, cât pentru simplele ei valori plastice. Universul sensibil n-are pentru el adâncimi, o viață interioară deopotrivă cu a sentimentului în noi. El nu îndreaptă către natură un suflet sensibil și înrudit, ci mai mult un ochi curios și atent”[37].

Este de ramarcat obsesia lui Macedonski de a atinge perfecțiunea formală (și e cunoscută competiția autoimpusă cu Eminescu).

Catrenele sunt rezervate spațiului configurat ca loc de intersectare pentru paradis și infern, care este pământul (sau mai precis: omul, pe care atât Baudelaire, cât și Dostoievski îl văd obligat să aleagă între două porniri contrare). Iar terținele reprezintă albia timpului, strofele în care curge timpul care spală toate, în care ninge zăpada vremii.

E un timp păgân pentru că e repetitiv: alți avatari înăbușă poezia ochilor altor sclave. Dar, totodată, e un timp izvorând dintr-o grădină în care ning piersici: un timp care a curs și a spălat lumea. Pare că a curs și a spălat de pasionalitate (războinică și erotică) și pe atletul plastic întors din castre, până la a numai rămâne din el decât: uitată groapa sub flori și sub parfume. Însă personalitatea lui impetuoasă renaște în ființa poetului.

Florile și parfumurile sunt simboluri comune liricii simboliste franceze și românești. Însă numai Lidia Bote a sesizat un fapt esențial: „parfumurile, ca temă poetică, joacă adesea alt rol la simboliștii români decât la cei francezi”, fiind „în primul rând un mijloc de uitare, de narcoză a durerii existenței”[38].

Dar nu joacă numai acest rol, ci și pe cel de spiritualizare a corporeității, calitate pe care le-a atribuit-o mai întâi Bolintineanu, în poezia noastră. Exotismul și bălsămirea lumii cu profume constituiau un liant paradisiac încă din versurile lui Bolintineanu. Atât Macedonski, cât și Traian Demetrescu (precursor al simbolismului chiar înaintea lui Macedonski) au fost foarte atenți față de Florile Bosforului.

Lui Bolintineanu i-a urmat Eminescu, în poezia căruia se revarsă arome de tei, de salcâm, de liliac, de trandafiri, de nuferi…În poezia antumă. Iar în opera postumă descoperim, în Memento mori, în Miradoniz și în nuvele – Cezara mai cu seamă – insule întregi cu stânci de smirnă și cu scorburi de tămâie, râuri cu prund de ambră.

Atât la Bolintineanu, cât și la Eminescu (după cum a remarcat Mircea Eliade, comentând Cezara), e vorba de oroarea de moarte și descompunere, despre îmbălsămarea lumii pentru a-i prezerva esența, identitatea.

Simboliștii n-au ignorat aceste semnificații. De aceea, când cadavrele se descompun, poetul îi cere iubitei: Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să pun… (Bacovia, Cuptor) – nu comentăm acum eficacitatea gestului; la Bacovia e o situație aparte, dar importantă e sesizarea semnificațiilor tradiționale.

Murind bătrânul sihastru Euthanasius, din nuvela lui Eminescu, trupul îi este închis de ape ca într-o raclă.

Ne gândim dacă nu cumva râul timpului, din sonetul lui Macedonski, are aceeași semnificație, împrumutată de la Eminescu. Dacă nu cumva Tibrul, care curgea ca printr-un rai nu se metamorfozează în noianele de veacuri care curg. Așa cum, în opera lui Eminescu, timpul împrumută forme poetice foarte diverse, între care cea a râului e recurentă.

Acest fluviu temporal face, cum spuneam, ca tânărul soldat roman cu dorințe obscure de odinioară (tot Eminescu vorbea despre floarea/ Dorințelor obscure sădite în noian (Împărat și proletar)) să capete, parcă, o personalitate mai pronunțată peste timp. Pentru că, în mod paradoxal, el nu are nume atunci când este doar instinct, dar numele lui este reamintit, își recapătă identitatea (numele: Cretus) și demnitatea (tunica și ciucurii elinești) după ce noianul veacurilor curse i-a împarfumat ființa.

De la „Vorbi în al meu sânge al patimilor grai” la „Uitată mi-este groapa sub flori și sub parfume” este o distanță foarte mare. O va măsura și Blaga aproximativ la fel, în poemul Liniște (din vol. Poemele luminii, 1919): distanța între viața clocotitoare (cu sânge tânăr încă-n vine/ cu patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi) și liniștea mormântului care îl face să audă cum se izbesc de geamuri razele de lună.

Pe același poet, prea multul soare al patimilor (poezia Mi-aștept amurgul, din același volum) îl făcea să nu poată să întrevadă minunile înstelate ale sufletului, pentru a căror vedere aștepta să îmi apună  ziua [vieții]/ şi zarea mea pleoapa să-şi închidă.

Conjugând semnificațiile din poemele lui Macedonski și Blaga, am putea afirma că moartea e un beneficiu în același sens pentru tânărul aristocrat însetat de sânge și de amor, care vede stelele din ochii vii ai sclavei, nu și galaxia sau universul lumii lăuntrice, pe care îl revelează numai moartea, cum spune Blaga: mi-aştept amurgul, noaptea şi durerea,/ să mi se-ntunece tot cerul/ şi să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut (Mi-aștept amurgul).

Antiteza între graiul patimilor sau soarele patimilor, arzător și orbitor, și liniștea sau taina gropii/ a morții este copleșitoare. Se poate spune că Macedonski a intuit (chiar fără să vrea) o dezbatere esențială din poezia expresionistă sau existențialistă, în sonetul său.

Însă, dacă Macedonski pornește de la teoria clasică a metempsihozei, Blaga are în vedere o credință populară, diferită în unele aspecte.

Desigur, putem interpreta că, în sonetul lui Macedonski, amintirea numelui și a unor elemente de vestimentație, peste veacuri, este aleatorie, o neașteptată recuperare de ordin muzeal – un muzeu al memoriei personale –, a unor amănunte existențiale.

Sau o putem considera ca pe o sugestie mult mai profundă, a timpului (și implicit a morții) a cărui trecere nu distruge identitatea umană, ci (perplexant) o restaurează. Timpul macină materia, nu și arheii sau substanța individuală umană. E posibil ca Macedonski să fi avut în vedere o interferență cu filosofia eminesciană a arheului – dacă a cunoscut-o –, cu atât mai mult cu cât a ales să schimbe titlul din Sonet antic în Avatar.

Cunoscând însă caracterul lui Macedonski, poate e mai nimerit să acceptăm că a avut în intenție mai mult o reafirmare vanitoasă a personalității sale, ale cărei date temperamentale poetul le consideră identice indiferent de avatari, prezervate oricând în istorie.

M. Scarlat consideră sonetul ca fiind cel mai apropiat de estetica parnasiană, iar Ion Pillat – interpretând decorul roman și aluzia la ciucurii elinești – pledează pentru imaginea autoconstruită a lui Macedonski de „fiul al Romei și al Heladei”[39] și pentru afirmarea unui ideal neoclasic de poezie. Însă apropierea de „simboliștii ornamentali”, pe care o stabilește M. Zamfir, este cea mai în măsură să ne lămurească impulsurile poetice de care a fost animat Macedonski[40].

Macedonski e un poeta faber. Poezia lui e livrescă, e construită după lecturi repetate, inclusiv (sau mai ales) din poeții pe care îi considera iasme care îi fură gloria.

Celălalt sonet, intitulat Sonetul nestematelor, e o poezie testamentară, o artă poetică. Versurile erau „destinate, în intenție, să-i prefațeze Opera”[41].

A fost publicat în 1919, în Ilustrațiunea neamului nostru și republicat postum în edițiile de Opere ale poetului[42], la secțiunea: Din periodice.

Cele două axe ale poemului sunt: cea a poetului truditor (axiomă argheziană) și, respectiv, cea a artei nemuritoare, care depășește fenomenalitatea:

Aci sunt giuvaiere ce-mpart cu dărnicie.
Cristalizate fost-au de mine-n focul vieții,
Și-n apa lor răsfrânt-am minunea tinereții,
Iar de-artă șlefuite sunt azi pentru vecie.

Făcut-am cea mai aspră și grea ucenicie,
Dar tot le-am smuls din suflet în faptul dimineții,
Mai limpezi decât ochii de vis ai frumuseții,
Și tot le-am dat, în urmă, nespusa trăinicie.

De-acuma, vârsta poate pecetea să-și pună
Pe omul de-azi și mâine, iar moartea să-l răpună.
Aceste nestemate cu apă neclintită,

Sfidând a clevetirii pornire omenească,
Și stând într-o lumină mereu mai strălucită,
Să piară n-au vreodată și nici să-mbătrânească.

 Există două antinomii esențiale pe care poetul le dezvoltă.

Prima dintre ele prezintă poezia ca bijuterie, ca neclintire a pietrei prețioase, și totodată, ca apă a reflexiei nestematelor, care străbate veacurile. O apă a valorii, scânteietoare de lumini, reflexive.

E o asociere imagistică ingenioasă, între strălucirile de cristale pure ale apei și curgerea prin veacuri a artei.

De aici se naște oximoronul: nestemate cu apă neclintită. Caracterul heraclitian și eleat (combinație eminesciană, din nou), în același timp, al poeziei, al artei/ creației, se află expus în această formulă.

Cea de-a doua antinomie prezintă creația poetică drept rezultatul unei elaborări (șlefuire) de tinerețe (minunea tinereții) și care nu cunoaște îmbătrânire.

Cu alte cuvinte: poezia este creată în timp, presupune exercițiu și efort colosal, izvorât din încrederea tinereții în artă, iar rezultatul se reflectă în afara timpului și a contingenței.

Rezultatul depășește cu mult marginile spațiului și ale timpului în care a fost creată opera de artă.

E un ideal  destul de vechi, pe care, e adevărat, poezia simbolistă și cea modernistă l-au reafirmat.

Alegoria care imaginează sufletul ca o mină din care poetul smulge pietre prețioase (mai limpezi decât ochii de vis ai frumuseței) va fi reluată în Sonetul puterii (publicat în același an și în aceeași revistă).

Doar că aici avem o mină de aur, iar poetul, pentru a oferi și mai multă concretețe travaliului cu totul ostenitor al versificării, enumeră și instrumentele lucrătorului: Târnăcopul, pila, mâna, mușcă stânca cu-ndârjire./ Vâna de-aur bănuită e adânc în munte-ascunsă…/ Strălucirea ei curată nicăieri nu e răpusă,/ Ci mereu se depărtează, ca furată de-o vrăjire.

Metaforele acestea ale muncii și ale instrumentelor îi fuseseră proprii și sculptorului Michelangelo[43].

***

Bibliografie

Al. Macedonski, Opere, vol. I-III, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966-1967.

Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, București, 1966.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993.

Ș. Cioculescu, T. Vianu, V. Streinu, Istoria literaturii române moderne, ediția a doua, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008.

Idem, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Ed. Polirom, 2003.

Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967.

Ion Pillat, Tradiție și literatură, Ed. Casa Școalelor, București, 1943.

Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984.

Tudor Vianu, Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965.

Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Al. Macedonski, Ed. Minerva, București, 1972.

Charles Baudelaire, Florile răului, traducere, cronologie, note și comentarii de C. D. Zeletin, Ed. Univers, București, 1991.

Michelangelo, Poezii. Opera omnia, traducere, prefață, tabel cronologic de C. D. Zeletin, Ed. Minerva, București, 1986.

Lucian Blaga, Opera poetică, cuvânt înainte de Eugen Simion, ediție și prefață de George Gană, Ed. Humanitas, 1995.

George Bacovia, Opere X, Ed. Minerva, București, 1978.

Ștefan Petică, Ruinele viselor, Ed. Do-minoR, Iași, 2002.

N. Davidescu, Din poezia noastră parnasiană. Antologie critică, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1949.


[1] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967, p. 5-6.

[2] Idem, p. 39.

[3] Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Ed. Polirom, 2003, p. 11.

[4] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, Ed. Minerva, București, 1984, p. 213.

[5] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 523.

[6] Idem, p. 526.

[7] Mircea Scarlat, op. cit., p. 213.

[8] Cf. Idem, p. 262.

[9] Idem, p. 263.

[10] Cf. Idem, p. 262.

[11] Idem, p. 265.

[12] Idem, p. 266.

A se vedea N. Davidescu, Din poezia noastră parnasiană. Antologie critică, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1949.

[13] Mircea Scarlat, op. cit., p. 247.

[14] A se vedea Ștefan Petică, Ruinele viselor, Ed. Do-minoR, Iași, 2002, p. 81-90.

[15] Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Al. Macedonski, Ed. Minerva, București, 1972, p. 155.

[16] Mircea Scarlat, op. cit., p. 267.

[17] A se vedea Idem, p. 264-265.

[18] Cf. Mihai Zamfir, op. cit., p. 149-150.

[19] Cf. Idem, p. 173.

[20] Idem, p. 150.

[21] Mircea Scarlat, op. cit., p. 264.

[22] Idem, p. 265.

Margareta Dolinescu (autoarea unui studiu de referință despre parnasianism) aprecia însă „forma marmoreană a versului” și „virtuozitatea lexicului”, cf. Ibidem, n. 2.

[23] E inclus, de asemenea, în: Al. Macedonski, Opere, vol. II, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966.

[24] Charles Baudelaire, Florile răului, traducere, cronologie, note și comentarii de C. D. Zeletin, Ed. Univers, București, 1991, p. 31.

[25] Ș. Cioculescu, T. Vianu, V. Streinu, Istoria literaturii române moderne, ediția a 2-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 326-327.

[26] A se vedea Mihai Zamfir, op. cit., p. 137-138.

[27] Idem, p. 172-181.

[28] Idem, p. 174-175.

[29] Idem, p. 176.

[30] Idem, p. 179.

[31] Tudor Vianu, Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 403.

[32] A se vedea Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 535.

[33] Adrian Marino, op. cit., p. 466.

[34] Mihai Zamfir, op. cit., 141.

[35] Idem, p. 180.

[36] Ibidem.

[37] Tudor Vianu, op. cit., p. 403.

[38] Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, București, 1966, p. 365.

[39] Ion Pillat, Tradiție și literatură, Ed. Casa Școalelor, București, 1943, p. 244.

[40] Cf. Mihai Zamfir, op. cit., p. 136-143.

[41] Idem, p. 136.

[42] În ediția lui A. Marino: Opere, vol. III, EPL, București, 1967.

[43] A se vedea Michelangelo, Poezii. Opera omnia, traducere, prefață, tabel cronologic de C. D. Zeletin, Ed. Minerva, București, 1986, p. 30, 41-43 etc.

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii

… dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze /…/

…dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,

Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze…

Macedonski, Noaptea de mai

Concepţia lui Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume este pașoptistă și o descoperim concentrată în versuri cu o puternică sonoritate heliadescă[1]:

„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

(Poeții)[2]

Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie pur romantică.

Medieval și scriptural, corpul uman este închisoare pentru suflet, iar pământul este valea de vecinică plânsoare (La suflet) sau a plângerilor vale (Excelsior).

Sufletul este o poemă cu un cer nemărginit (Noaptea de ianuarie).

În această vale a plângerii, poeții sunt harpe tainice atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei (Noaptea de ianuarie).

În epoca pașoptistă, Gheorghe Asachi[3] afirmase originea poeziei în psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta.

La fel și Grigore Alexandrescu[4] – criticându-l pe Voltaire[5] –, susținea că rolul poeţilor este de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti (lampadofori).

Versurile lui Macedonski regăsesc adesea tonalităţi heliadeşti indubitabile.

E notoriu faptul că „Macedonski se revendica ritos din modelul spiritual al autorului Biblicelor[6] („Macedonski, acest Heliade al simbolismului românesc”[7]).

Scriind La moartea lui Cârlova, Heliade avea o poziţie identică, în privinţa destinaţiei poeţilor:

Tu ai urât o ţară unde puţini ascultă / Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoţeşti; / Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă / Sorbit în armonia a cetelor cereşti, / Unde ostaş d-aicea acolo-ai şi grăbit. // Subt tânăra ta mână, degetele-arzătoare, / Acum se-nfiorează liră de serafimi; / Asculţi tu alte imnuri, începi altă cântare / Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, / Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit. // Acolo ţi-era locul al tău de moştenire: / Poetul aici este străin şi călător.

Asemenea, în poezia Destănuirea, acelaşi Heliade pretinde: Subt degete-mi răsună, liră, te-nfiorează, / Spune ce e poetul în ăst loc osândit,  întrebându-se despre focul poetic: Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?

Şi pentru Bolintineanu, poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad). Iar la Eminescu am aflat aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă (În Noaptea de iunie scrie: Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru; / Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii…, dar nimic despre Mihai Eminescu).

Plângând pe ruinele simțirei acestei lumi, poetul este, pentru Macedonski, cel care mai are sensibilitate pentru sublim și decantează urâtul, strecurând aurul poeziei prin sita durerii: Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns și suferit. /…/ Este o poemă-ntreagă să poți zice: „Am iubit” (Noaptea de ianuarie).

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern – așa cum a apărut el în oglinda critic-didactică a ultimelor decenii –, vizionar atât în sens tradiţional (după modelul lui Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

Era el însuși conștient și chiar satisfăcut ca s-apar posterităței [ca un Nero]…și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar (Noaptea de martie). Ca un Nero poate și pentru că secolul său a întrecut în decădere morală ale Romei vechi epoci (Noaptea de februarie).

S-a observat însă o oarecare discrepanță între pretențiile poetului și experiența sa poetică concretă: „Al. Macedonski visează să schimbe poezia așa cum alții visează s-o scrie […].

Starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea. Și cu toate acestea, el se pune mereu sub semnul tradiței, sub înalta protecție a marei mișcări pe care a făcut-o Heliade, Alecsandri, Bolintineanu, Cezar Bolliac.

Atașamentul față de trecut dezvăluie, dincolo de unele rațiuni polemice, sufletul vechi al lui Macedonski.

Autorul Ocnelor și teoreticianul poeziei sociale este un romantic, un temperament retoric, înclinat să vadă în poezie doar mijlocul de a se destăinui, de a lua o atitudine, de a îndrepta”[8].

Vom avea prilejul să sesizăm caracterul retoric-moral al versurilor sale, care descinde dintr-o îndelungă experiență oratorică, pe aceste meleaguri.

Manolescu urmează, în aceste precizări, calea stabilită de studiile lui Adrian Marino[9], dedicate vieții[10] și operei[11] lui Macedonski, a cărui concluzie este că „direcția inițială a spiritului său este eminamente pașoptistă. […]

Oricât de novator și de modernist ar părea și ar fi uneori Macedonski, el nu se va îndepărta și nu va repudia niciodată această orientare, care-l definește.

Cât de puțin cosmopolit și decadent este poetul în esență, reducând la proporții reale anumite aspecte efemere, experimentale, sau de pură suprafață (subl. n.), ne dăm repede seama când constatăm că apartenența sa la tradiția pașoptistă este revendicată de poet, în mod deschis și cu pasiune, în toate fazele activității sale. […]

Macedonski se proclamă, de la primii pași în literatură și până la moarte, continuatorul mișcării literare și culturale pașoptiste, un discipol convins și entuziast al lui Heliade-Rădulescu. Solidaritatea sa cu scriitorii pașoptiști este continuă și totală[12].

Sentimentele și ideologia sa nu se vor modifica pe parcurs: „la bătrânețe se constată la Macedonski o adevărată recrudescență pașoptistă[13].

Macedonski este un mare admirator în primul rând al lui Heliade, cât și al lui Bolintineanu, sub auspiciile căruia se inițiază ca poet, dar și al lui Bolliac[14], Alexandrescu și al toturor poeților, mari și mici, aparținând perioadei pașoptiste, „atitudine identică, în fond, cu a lui Eminescu din Epigonii[15]. Înființând Literatorul (1880)[16], Macedonski se declară continuatorul „mișcării heliadiste”[17].

În personalitatea sa recunoaştem, fapt care va deveni comun de aici înainte în lirica și literatura românească, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-modernist-avangardistă.

Vizionarismul lui e mai degrabă un instinct, pornește de la fundamente vechi, dacă pot să mă exprim astfel.

Poetul care declanșează lirica modernistă este continuatorul, într-o epocă nouă, al unei triade de poeți pașoptiști, pe care nu i-am aflat încă grupați și interpretați astfel, deși cred că ar trebui: Asachi, Bolliac și Heliade.

Cei trei au multe în comun, dintre care esențial este profetismul poetic, pe temeiuri biblice.

În capitolele anterioare ale cărții am avut prilejuri să sesizăm aceste aspecte.

Tot din poemul de la care am inițiat dezbaterea noastră, aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu, de altfel) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia europeană răsăriteană, bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi:

Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Îl regăsim, aici, întreg, pe Octavian Goga[18].

Viziunea bizantină și românesc-medievală asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte în mai multe poeme:

La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. /…/ O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură), etc.

Poetul întrunește, la Macedonski, două trăsături specifice gândirii vechi-tradiționale: este un inspirat de Dumnezeu și un profet, la fel ca pentru pașoptiști (Coronați de-o strălucire de lumini dumnezeiești, / Heruvimii se coboară într-a gândului cântare / Pentru-a-i da și consfințirea armoniei îngerești /…/ Harpe tainice [geniile poetice] atinse de suflarea nemurirei, / Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirei… – Noaptea de ianuarie) și, pe o scară umană, este o ambarcațiune care-și caută limanul liniștii și al fericirii:

Precum în largul mărei corabia s-oprește

Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart

Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește

Cu razele ce-asupră-i zadarnic se împart; /…/

Așa-n răstriștea vieței, poetul, și el tace /…/

Ca el e și matrozul corabiei oprite…

Avântul și-l legase de-al vasului înot,

Iar apa oglindește priviri nensuflețite,

Și mută se întinde oglindă peste tot.

(Avânt)

Ca peste tot în literatura noastră veche, lumea…este-o mare cu talazuri furtunoase, iar existența umană o corabie țintind țărmul, liniștea:

Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase / Mi-a văzut a vieței navă ici și colo alergând, / Dusă-n voia întâmplărei pe-adâncimi întunecoase, / Care n-au fost măsurate nici de ochi și nici de gând. /

Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simțire, / Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc, / Și pe veci aceeași groază port și-n minte și-n privire, / Către niciun țărm al vieței n-am s-ajuns să odihnesc (Noaptea de ianuarie).

Macedonski e mai receptiv la influențele luciferice din poezia romantică și simbolistă european-contemporană, care sunt specifice epocii şi ilustrează lupta interioară dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu (chiar în poezia europeană există încă un fond creștin destul de stabil).

Un exemplu este Imn la Satan sau poezia În noapte, în care Macedonski declamă (versuri care i-au plăcut lui V. Streinu[19]): Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Sub forma aceasta nu există demonism la Heliade sau la Eminescu.

Declamațiile și imnele satanice le inițiază Baudelaire[20] (a se vedea poemul său, Posedatul), care este – încă – o conștiință esențial creștină flagelată de multe tendințe contradictorii.

S-ar putea ca mobilul, în cazul lui Macedonski, să fi fost ambiția modernistă, ca obiectiv literar.

Dar, „ostentativ cultivat, nu fără retorism în cazul lui Heliade și Macedonski, sarcasmul satanesc n-a fost, în general, creator de valori pentru literatura română, care nu înregistrează nicio dezlănțuire de tipul litaniilor răului din Cânturile lui Maldoror[21][22].

Această pendulare permanentă între o conștiință care păstrează coordonatele esențiale ale cugetării vechi românești și un sentiment al secolului modern, tradus prin disperare și revoltă, va fi reperabilă adesea, de acum înainte, în poezia noastră modernă.

Problema noastră este: care dintre cele două viziuni este mai puternică și mai autentică?

Curentul majoritar de opinie critică ar tinde să o susțină pe cea modernistă, însă cred că există argumente care pot să ne pună pe gânduri.

Și anume: dacă există un fond tradiționalist rezistent și profund, pe care poeții / scriitorii îl asumă (chiar și camuflat) și sunt dornici să-l recupereze și să-l exprime, atunci modernismul, ca viziune și canon literar, protejat și impus de strategiile epocii, apare ca mai puțin solidificat lăuntric și mai mult ca un dat instrumental.

Dacă fondul literar-ideatic nu exprimă o mentalitate esențial distinctă de a precursorilor, atunci scriitorii n-au făcut decât să se adapteze unei mode, unui curent, unei epoci.

Modernismul nu este, prin urmare, intim definitoriu pentru ființa și aspirațiile lor, nu este un ideal estetic ci idealul unui…instrument estetic.

O rezistență subterană a viziunilor tradiționale ne confirmă că modernitatea nu se impune glorios și fără lupte.

O recunoaște categoric și Călinescu: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență[23].

Modernitatea socială o precede și o alertează pe cea literară, în timp ce scriitorii o receptează cu ostentație lăuntrică și cu singura satisfacție de a se afirma și a se impune printr-o nouă estetică pe scena istoriei culturale.

Paradoxul acesta, al conviețuirii unor viziuni, teme și motive literare și poetice bizantin-medievale alături de o expresie poetică modernă sau modernistă, exprimând neliniștile veacului, ale unor spirite care nu se pot aliena de lumea în care trăiesc, a fost ignorat.

S-a accentuat intrarea și acomodarea cu epoca modernă, scoțându-se în evidență procesul de emancipare, nu și supraviețuirea și rezistența unor forme de adâncime, care, conform teoriilor, ar fi trebuit să dispară.

Ele n-au dispărut și dacă ne contrariază paradoxul coexistenței lor cu inchietudinea și sentimentul destrămării interioare, ar trebui să privim fenomenul mult mai de aproape, pentru a observa că și acestea din urmă sunt expresia unor suflete tensionate în contact cu spiritul veacului, alarmate de incoerențele noii semantici existențiale, și nu ale revoltei voltairiene ori spinoziste[24] împotriva religiei și a lui Dumnezeu.

Exemplele pe care le reproducem, din lirica lui Macedonski, contrazic de la sine concluziile atât de categoric formulate ale lui Ion Negoițescu:

„Pentru Macedonski, poetul nu a fost niciodată un vrăjitor care descântă puterile misterioase ale naturii, mai puțin îi părea poezia o rugă, un act mistic, deși el o oficia ca un preot păgân al artei.

Dar aceasta, fiindcă poetul era angajat într-un destin deopotrivă social și al dezordinii existențiale. Iată de ce poetul lui Macedonski nu va capta mesaje extramundane, nu va sta în legături dubioase cu geniul naturii…”[25].

Împrumutând expresia cuiva, dacă tot mai avem puțin și-l declarăm pe Dosoftei[26] postmodernist, n-ar fi mare lucru ca și Macedonski să înainteze în carieră până la preot păgân al artei și poel al dezordinii existențiale.

Sunt nevoită să remarc o evoluție care mi se pare primejdioasă, a criticii literare românești – evoluție care ar fi trebuit denunțată după căderea comunismului –, spre o știință care evaluează istoria exclusiv ca material depreciativ, pentru a formula doar sentințe asezonate cu gustul literar și mentalitatea zilei.

Paradoxurile literare sunt prezentate fascicolat, eclerate secvențial, în funcție de interesul critic, pentru a putea sustrage concluzia dorită.

Sunt studii critice în care descoperim personalități literare dezhumate, dezrădăcinate din perimetrul lor istoric și ideatic, și forțate să sufere un exod dramatic în contemporaneitatea lectorilor și a exegeților.

Aceasta este o lectură falsă![27]

Fenomenul în sine, al contemporaneizării personalităților literare sau artistice, pentru a le facilita receptarea, este o anomalie din punct de vedere critic, destinată, cel mult, neofiților, dar care nu trebuie să fundamenteze o formulă critică care marjează pe studiul matur și desubiectivizat al literaturii.

Am făcut această digresiune pentru a ajunge să susținem aceleași lucruri și despre Macedonski sau despre scriitorii români moderni, pentru că și ei comportă o mare doză de concepții și viziuni retrospective, marginalizate sau trecute mai adesea cu vederea, ignorate, scriitori cărora mulți exegeți încearcă să le modeleze substanța interioară și literară după tiparul marilor revoltați din aria vestică a Europei.

Negoițescu are dreptate mai degrabă atunci când afirma, referitor la Macedonski, că: „în Nopți, poezia nu-i decât convertirea sporadică a meditației în starea de sentimentalitate. […]

La Eminescu te absorb gurile întredeschise ale meditației lui lirice, ca niște genuni exemplare, în timp ce la Macedonski navighezi pe o mare a prozei (aceasta îi e meditația) [subl. n. – e tocmai proza care devine meditație poetică, prin versificare, și în poezia pașoptistă, în tradiția retorică de care am amintit de multe ori și pe care o remarca însuși Negoițescu chiar la Eminescu], ca să dai de insule unde înflorește lirismul (care e tocmai încetarea meditației).

În Nopțile lui Macedonski, meditația e alegorică și în plus prozaică… […].

Veritabil macedonskiană, Noaptea de mai exprimă acel optimism sănătos, care învinge adeseori nevrozele poetului, risipindu-le și înlocuindu-le, de astă dată, cu o prospețime nocturnă atât de atrăgătoare.

Natura…are forme…care îi sunt poetului cadrul reîntrupării morale. […] Noaptea aceasta [este]…un cântec limpede, de coloane pure, al tenebrelor care s-au transfigurat în trunchiuri de bucurie…”[28].

În afară de acestea, erotismul lui Macedonski (chiar dacă uneori exacerbat), este „atât de incapabil de sentimentul maladiv al romanticilor, simțirea lui față de natură era atât de sănătoasă, de naivă, de directă, senzualismul lui atât de viu…”[29].

Acesta este poetul dezordinii existențiale și preotul păgân al artei?

Însuși apelul la tiparul Nopților este de ordin romantic și chiar preromantic.

Atmosfera aceasta predilect nocturnă era specifică epocii romantice: Lamartine[30], Young[31], Novalis[32], A. de Musset[33].

Chiar dacă Macedonski face trimitere la Alfred de Musset, în Noaptea de iunie, nu înseamnă că nu îi avea în vedere și pe precursori.

Alexandru Macedonski este, ca substanță poetică, un numitor comun între profetismul/titanismul retoric al lui Heliade și patetismul (la fel de retoric al) lui Minulescu[34], cu melodioasele lui refrene.

Deși Eminescu nu e băgat deloc în seamă, ecourile versurilor sale se aud la tot pasul în poezia macedonskiană – un exemplu edificator ar fi Noaptea de septembre[35] – (ca, de altfel, la toți poeții moderni), mineralizate în stratul unei alte (nu neapărat novatoare) sensibilități poetice.

Cea mai bună localizare a poetului, pe traseul liricii românești, ne-o semnalează chiar un poem al lui, Noaptea de mai.

Acesta surprinde foarte bine anomalia orbitală a poetului gravitând între două sfere gigant, între poezia romantică și cea modernă, și rămânând în același timp un optimist vitalist, fără să delibereze definitiv în favoarea niciuneia:

/…/ Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis
,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?…
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit

Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie…
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze
,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar…
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis
.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare. /…/

Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit…
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată…
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer…
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită —
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară
,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare…
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!”, c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.

De la bolintinenele nopți la gât cu sălbi de astre și candori de crin, trecând prin eminescienele dialoguri tainice nocturne, în care frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge și stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis (o comunicare cosmică reprodusă de Eminescu din psalmi), Macedonski atinge corzi lirice încă neatinse, ajungând la bacovienele jalnice nevroze și la argheziana noapte cu subţirile-i zăbranic care a-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur / Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi, precum și la (de asemenea) argheziana împoezire a mucigăitului smârc al văii.

Poezia nopții cu clarobscur mască urâtul (cred că Bolintineanu semnează aici influența) și, în tradiția limpede a lui Dosoftei și a psalmilor, zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă, / Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară / Cu voci de frunze și de ape…

Este, așa cum va spune Ion Barbu[36], dialectul apei și al vântului, în care a-nvățat să vorbească poezia lui Eminescu.

Noaptea e o feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, care a revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur [de stele – din nou, feeria, dar și tezaurul intelectual al cărții cerului], care face să reînvieze ca prin farmec ideile patriarcale, alungând jalea și disperarea romantismului și a epocilor istorice decadente.

Încât: posomorârea fără margini a nopţilor de altădată, / Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, / Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.

Eminesciană este, întru totul, și perspectiva din care natura, cosmosul sunt imuabile pe traiectoria lor prestabilită de Creator, în timp ce numai omul devine angoasat, se simte singur, neliniștit și dezorientat, fără ca universul boltit asupra lui să fie altul, fără să se fi schimbat în vreun fel între timp.

Numai omul e altul.

Numai natura umană s-a pervetit, conștiința omului s-a maculat și s-a obscurizat, în timp ce natura a rămas aceeași: dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze, / Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit /…/ …dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, / Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze, / Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, / Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face, / Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace, / Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou…

Cosmosul nu doar că rămâne neîmbătrânit, dar se face, din contră, mai viu, pe cât veacurile curg și omul modern își constată, tot mai tulburat, vitriolarea spirituală.

Dacă Virgil Cândea[37] semnala mutații în gândirea Europei de sud-est din secolul al XVII, după modelul apusean – în care „desacralizată, creația [universul cosmic] în care Părinții Bisericii se străduiau să citească urmele Creatorului, va fi numai o uriașă și perfectă mașină lucrând pentru actualizarea fascinantului univers de forme cuprinse potențial în materie”[38] – , constatăm totuși că aceste mutații nu au încă efect asupra unui poet modernist-simbolist din secolul XIX-XX, precum Macedonski (nu mai spun că, în mod evident, nu avuseseră efect asupra poeților pașoptiști și a lui Eminescu).

Macedonski mai este, încă, un poet care are sensibilitatea de a recepta fiorul nopții și splendorile suverane ale naturii, în deplină comunicare cu înălțimile cosmice și cu transcendența, și nu numai de a le recepta, ci și de a se vindeca prin această contemplare a-mpreunării dintre natura renăscută / Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.

Prin aceste caracteristici esențiale, Macedonski rămâne, mai departe, un poet aparținând secolului al XIX-lea românesc, inclusiv ca mentalitate poetică.

Pentru că secolul XX va arăta altfel – dar va arăta altfel nu din inițiativă proprie și din convingeri polemice la adresa trecutului, ci pentru că scriitura este sensibilă la modificarea climatului istoric și spiritual în Europa și în lume și răspunde acestor modificări: cum anume, vom vedea mai târziu.

Poemul acesta, Noaptea de mai, printre alte câteva, reprezintă o dovadă a sevelor poetice tari și originale cu care se poate încărca lirica lui Macedonki.

După Eminescu, e prima încercare de sinteză a geniului poetic românesc, a tradiției și a modernității, în care Macedonski se comportă veritabil ca un poeta vates[39] (îi concedem acest titlu deși, în opinia noastră, nu ar fi vorba chiar despre zguduitoare premoniții poetice, cât mai degrabă de faptul că poeții moderni au studiat atent tradiția și au personalizat-o în operele lor).

Bacovian[40] și mateian[41] este Macedonski și în Noaptea de noiembrie, când denunță Bucureștii…cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate, și, de asemenea, arghezian[42], descriind propria punere în sicriu (imaginată) și ospățul viermilor din omul care mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă… / Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă.

Tabloul morbid începe cu o secvență medievală, în care și luna se ascunde, și candela se stinge, și cu o declamație în stil heliadesc (Tăcere!…Este ceasul de negură și taină…), pentru a continua: vederile-mi senine / Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine, / Un șir de viermi oribili cu corpul cenușiu… .

Sesizăm și un vanitas vanitatum[43] reverberat, precum și un caracter pronunțat al acestei alocuțiuni pe tema nimicniciei, în completă disonanță cu vagul simbolist.

Privită în esența ei, opera lirică macedonskiană este o satiră morală.

Nopțile sale sunt alte Scrisori, cu un mesaj eminescian pe de o parte aproximat, pe de altă parte detaliat.

Deasupra ororilor și a mizeriei, idealismul poetic nu este practicat ca abstracțiune pură – ca mussetiana artă pentru artă, pe care muza i-o indica poetului, în Noaptea de august[44], ignorând receptarea decepționantă a societății , ci este proferat la adresa contemporanilor ca un reproș.

Recitim parcă, Scrisoarea III, sub o altă formă, în aceste versuri macedonskiene, din Noaptea de februarie:

A! Civilizare! Secol de progres şi industrie,
Ai maşini de aburi duse, şi cu trăsnetul te joci,
Secol plin de prevedere, secol de filantropie,
Tu ai întrecut desigur ale Romei vechi epoci
,
Împărat atotputernic, pe uscat ca şi pe valuri,
Îţi îndeplineşti menirea şi nu am de zis nimic,
Dai femeilor calvaruri şi poeţilor spitaluri,
Secol de filantropie, cine zice că eşti mic? /…/

Viscolea cumplit afară şi era o noapte sumbră,
Se ghiceau, plutind prin colţuri, bestiale năzuinţi,
Ş-arătând ale lui clape, un clavir zâmbea din umbră
Ca o tânără femeie ce-şi arată albii dinţi. /…/

În pereţi, vreo două cadre de femei în pielea goală,
Ca în piepturi să deştepte a dorinţelor răscoală,
Iar pe scaune, trântite, câteva cadavre vii,
Mute între ele, însă, vorbăreţe dacă vii…
Ele toate poartă-n faţă ca pecetie cumplită
Sufleteasca prăvălire pentru veci întipărită…/…/

Toate fetele sunt bune, şi a cărnii exploatare
Să-nzecească capitalul într-un singur an e-n stare. /…/

Şi intrară în odaie câţiva tineri derbedei /…/

Unul câte unul, dânşii, câte patru, dispărură
În odăile de-alături cufundate-n umbră sură,
Făr-a număra cadavrul ce-l avea fieştecare
Ca mecanic să palpite sub a buzei sărutare.
Câte patru, şi sunt tineri! Câte patru, şi din ei
Ce-şi prostituie juneţea la pierdutele femei,
Cangrenându-şi corp şi suflet cu o minte neînţeleaptă,
Se va naşte viitorul, şi posteritatea dreaptă.

Aceste versuri recompun atmosfera din opera lui Eminescu – disputa cu prezentul (Au prezentul nu ni-i mare…?) și cu viitorul (posteritatea este încă și mai dreaptă) – și o anticipează pe cea din lirica lui Bacovia, pe care acesta o va reprezenta schițat, dar totuși destul de lizibil.

Viscolul și noaptea sumbră, care alcătuiesc fundalul evenimentelor erotice, sunt aceleași ca în poezia și proza lui Eminescu, atunci când amorul este ori neîmpărtășit, ori o ipocrizie ori o barbarie, dar și ca în viitoarea operă lirică a lui Bacovia, pentru care vor deveni un cadru de neînlăturat, căci poetul va perpetua semnificarea lor alegorică, utilizarea lor ca descripție simbolică a unui peisaj spiritual, ilustrând cadavrele și cangreana lumii contemporane moderne (viscolul și noaptea au și nuanțe corespondente – doar că eminescianul vânăt devine violet).

Macedonski este primul poet care introduce bordelul și prostituția în poezia românească, dar nu pentru a elogia această realitate, indusă de pauperitate și de liberalizarea moravurilor (nu zicea G. Călinescu că e nevoie de alunecarea moravurilor ca să se nască și la noi literatura modernă?), ci pentru a o deplânge, pentru a-i denunța cinismul care e în stare ca să smulgă trandafirii dintr-un suflet virginal și să transforme inima în prăpastie adâncă, / Pe-ale cărei margini triste nu mai crește iarbă chiar:

Nu! Victoria cea mare, bătălia câştigată
Nu este decât podoaba tinereţii, dezbrăcată
Pe un corp ce i se dase pe-o monedă de cinci lei.

Mai veni puţin la urmă un bătrân uitat de vreme,
Rămăşiţa lui de zile ca să-şi dea mai iute-n jaf
Pătrundea, voios şi sprinten, fără s-aibă a se teme,
Căci izbânda bărbăţiei şi-o găsise într-un praf.

 

Mai veni şi o fiinţă cu privirile în ceaţă,
Ce intra, precum se intră în oricare cafenea,
Ca să-ţi iei cu nepăsare linguriţa de dulceaţă
Şi să pleci trântind în tavă gologanii pentru ea.

Mai veniră… — nesfârşită ar putea ca să ajungă
Lista celor care intră, lista celor care ies…
Primăvara, ziua creşte, însă noaptea e tot lungă
Pentru carnea ce se vinde palpitând sub interes.

 

O! şi cugetând că, poate, înjositele fiinţe,
Dacă n-ar fi fost în lipsa ticălosului metal,
Ar fi mame, coronate cu speranţe şi credinţe,
Iar nu frunze tăvălite într-al uliţei canal.

Inocența pierdută și puritatea sufletului se recuperează din amintirea satului natal și a scumpei copilării și reținem acest lucru, ca esențial, pentru că va deveni un topos al poeziei române moderne!

O bătrână prostituată vede zilele-i frumoase…


Strecurându-se întocmai ca fantasme legendari…
Vede casa-i părintească şi cu streşinile-i late
Pe sub care se agaţă cuiburile dărâmate…
Rândunelele pe-alături dau ocoale neîncetat;
Mumă-sa-n pridvorul verde o priveşte cum se joacă,
Fetele vin la fântână, pe când popa-n toacă, toacă
La biserica din sat.


Soarele pe după dealuri cu încetul se ascunde
Şi aruncă o privire poleită peste unde,
Roata morii se-nvârteşte, vântul suflă prin zăvoi,
Turmele de la păşune trec mugind în jos pe vale…
Clopoţeii de la capre zăngănesc voios în cale…
Scumpa ei copilărie se rentoarce înapoi.


Însă scena se preschimbă, pe când râuri de-armonie
Se revarsă în cascade de sub degetele ei,
Şi pe coardele sonore trece-ntreaga ei junie,
Trece prima ei iubire, primul vis de poezie,
Care face să vorbească inima unei femei. /…/

În trecut, era iubire, erau raze, era trai…
În prezent, ticăloşia; în trecut, un vis de mai.

Denunțând defilarea imoralității, acel eros cu blestematele de buze de-alte buze-năbușite, cu sufleteasca prăvălire și a cărnii exploatare, Macedonski face, în același poem, o precizare binevenită, menită să ne lămurească poziționarea personalităților poetice și literare în raport cu libertatea morală și sexuală, care de multe ori li se atribuie, aserțiune pe care însă, în multe cazuri, o privim cel puțin cu circumspecție:

Mi s-a părut întotdeauna că este-o crudă profanare
Să uiţi că mumă ţi-e femeia şi că în pântec te-a purtat,
Nepăsător să pui pe buze o fioroasă sărutare
Precum se pune un stigmat.

Şi câtă osebire este între amor şi infamie,
Între cădere şi cădere, sau sărutări, şi sărutări…
De-o parte, tainică plăcere ce se-nfăşoară-n poezie,
De alta, bestialitatea unei reci înflăcărări.

Macedonski stabilește diferența între erosul ca verificare a puterilor seductive și virile și erosul ca dăruire, ca dragoste. Poeții sunt pasionali, nu practicanți cinici ai amorului.

Există însă, în opera lui Macedonski, și semnele unui bucolism senzual, precum și confesiuni ale unor impulsivități erotice tentate să se dezlănțuie, la care-l împinge temperamentul sangvin și nu neapărat dogoarea pasiunii.

În același timp, este prezent și optimismul domestic heliadesc, dragostea și speranța investite de poet în familie și în copiii săi, subiect care va reveni, sporadic, în lirica românească, până la Ioan Alexandru[45].

Noaptea de decemvrie[46] este o alegorie cu subiect oriental, după cum arome de Divan hafizian[47] și oriental exală și Rondelurile (poate că ar trebui luată în considerare și influența levantină, pe lângă confuzia parnasiană).

Apetența pentru metale prețioase sau pentru parfumuri de roze nu este însă pur și simplu parnasiană ori simbolistă.

Ansamblul creației macedonskiene, ca și descendența lui culturală și literară pașoptistă, ne relevă un idealist, nu un formalist, prețiozist, manierist.

Palatele emirului, încărcat de comori cu jaruri de pietre cu flăcări de sori și atmosfera orientală, ca și jarul pustiei cu scânteierile ei (pe care emirul le preferă în locul tezaurelor regale), nu sunt evocate strict decorativ nici în Noaptea de decemvrie, care este un poem alegoric și în care totul este descifrabil în această cheie simbolică.

Tema metalelor prețioase n-ar trebui considerată atât de mult parnasiană, atâta timp cât în poezia românească există precedentul extraordinar al lui Eminescu: în descrierile de natură și nu numai, „poetul se înalță la un prețiozism cromatic de un gust aproape fabulos: râuri de perle și smaralde, panglici de rubine în jurul unor palate de cristal, spre a crea un joc de străfulgerări irizate, de sticloase străluciri policrome, evocat cu o bogăție într-adevăr orientală”[48].

Sublimă și neegalată rămâne metonimia eminesciană Argint e pe ape și aur în aer, prin care „peisajul nocturn e în întregime rezolvat în lumină”[49], după cum, la Bolintineanu, lumina intensă (prezența stelelor care făceau ca cerul să fie mai obscur) transforma cosmosul într-un întuneric supraluminos (am utilizat sintagma mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul[50], care se referea la lumina dumnezeiască).

Lui Eminescu, „în această direcție îi este maestră tradiția picturală bizantină, care se dezvoltă într-o perfectă corespondență cu tradiția liturgică în punerea în valoare a limbajului simbolic al culorii și al materiei.

În reprezentarea Cetății lui Dumnezeu, așa cum ne-o oferă poetul, materialul prețios capătă același rol pe care-l are în viziunea apocaliptică ioanită sau în viziunile apocrife.

Bogăția materiei nu are aici o simplă valoare decorativă, ci axiologică: giuvaerurile glorifică prin prezența lor Ierusalimul ceresc[51].

Nu suntem deloc departe de simbolismul transcendent al Nopții de decemvrie, în care emirul caută Meka cerească.

Ba chiar, poate că Macedonski a ales acest travesti orientalist pentru alegoria idealismului său poetic, tocmai pentru a evita o interferență evidentă cu Eminescu.

De la Bolintineanu[52] și Anton Pann[53], trecând prin Macedonski, tradiția orientalismului ajunge la Isarlîkul lui Ion Barbu și la Craii mateieni.

Rămân însă de studiat începuturile cantemirene[54] și nu numai ale acestui traseu denotând o rezistență subversivă și intrigantă la occidentalism a personalităților creatoare ale literelor românești, care sesizau o anumită nuanță de ingerință în sensibilitatea lor a noii culturi cu care erau somați să se sincronizeze în scurtă vreme și față de care reacționau mai întâi instinctiv, apoi conștient.

Același scop pe care, în sens cromatic, îl au metalele și mineralele, îl asumă parfumurile și miresmele, în sens olfactiv.

Pe amândouă le descopeream la Bolintineanu (unde peisajele de natură deveneau Edene-mbălsămite) și Eminescu.

Cu exact același rol permanentizator, exprimat doar mult mai virulent, în absența unei metafizici corespondente dorului ardent lăuntric, se vor revărsa parfumurile în poezia simbolistă românească, ascunzând o iminență (unii dintre acești poeți sunt tuberculoși și își presimt sever sfârșitul) sau o prezență cadaverică.

Pe de altă parte, Noaptea de decemvrie reafirmă concepția despre un ideal extramundan, pe care poetul îl atinge murind, părăsind pustia lumii și viscolul contemporan.

De asemenea, destule sunt, la Macedonski, și versurile care destăinuie un spirit religios și înclinat spre mistică. Nu le putem anula pentru a ne păstra doar portretul îndrăgit de anarhist și de poet al dezechilibrului.

Macedonski recurge și la exprimarea revoltei, dar şi la mărturisirea poetică a credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica mai departe:

Mângâierea dezmoştenirii

/…/ Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”.

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! /…/

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.

 

Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci n-are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.

 

Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.

 

Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.

 

E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.

 

Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.

 

Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Veșnicia este, pentru Macedonski, într-o exprimare teologică proprie Răsăritului, în același timp pace și lumea sfintelor extaze. Nu e niciun paradox în această definiție și nici confuzie eterodoxă:

C-o admirare prefăcută sau c-un adânc entuziasm,

Zadarnic ziceți, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare;

Zadarnic singur, câteodată, pentru-a scăpa de-al meu marasm,

Încerc să cred că este astfel și să mă pierd cu ochii-n soare,

În pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze.

Și tot zadarnic chem în suflet înflăcărarea unui psalm,

Făcând din cântec o minune prin împletirea unei fraze…

[se remarcă, din nou, originarea poeziei în psalmi, ca act spiritual]

Mă redeștept curând același, și-n mine nu se face calm,

Ci lacrimi port sub orice vorbă pe când în cântece pun raze,

Minciuni [poeziile] cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele.

Poet furat pe veci zadarnic de cerul larg și policrom,

Azvârle harpa de alb fildeș și uită calea către stele,

Te afli încă-n cercul vieții; Ești încă om, ești încă om.

Unde a fi încă om și a nu a accede la pacea spațiului vecinic, în lumea sfintelor extaze (Homo sum) nu este nicio fericire și nicio împlinire, ci un regret și o suferință.

Facem aceste precizări și insistăm asupra lor, pentru că această stare de spirit prin care, în alt fel decât la Eminescu, ne era anticipat modernismul și sentimentul de rău al secolului (resimțit sau presimțit de Chateaubriand[55]), o vom recunoaște imediat la marii poeți moderniști interbelici, Bacovia, Blaga[56] și Arghezi, asociată identic cu regretul (exprimat însă mult mai dureros, mai ales de Blaga și Arghezi, ca personalități care au avut tangențe mai puternice cu teologia) intangibilității personale cu lumea sfintelor extaze.

Viața, deși grozavă, e suportabilă și chiar dulce atunci când Cerul este încă plin de străluciri, / Și a sărutării flacără suavă / Umple-al nostru suflet cu-ndumnezeiri (Tu ce ești a naște).

Adrian Marino[57] stabilea foarte bine locul lui Macedonki pe harta poeziei românești, precizând că „prima formație literară a poetului este românească. […]

Ceea ce a părut unora cosmopolitism și influență exotică nu reprezintă, în realitate, decât faze inevitabile de creștere literară, o receptivitate mai mare decât a altora la aspectele mai noi ale literaturii europene, sau pur și simplu produsul necesar și salutar al asimilării creatoare.

Alteori este vorba…de simple experiențe literare, ulterior abandonate sau chiar repudiate.

Nu se poate contesta, firește, că Macedonski este unul din spiritele poetice cele mai deschise și mai receptive ale întregii literaturi române.

Dar de nicăieri nu rezultă că personalitatea sa literară și-a pierdut conturul propriu în urma frecventărilor străine, că a încetat să mai fie poet român, cu o fizionomie cât se poate de distinctă.

Procentul de influențe străine la Macedonski nu este mai mare decât al oricărui alt mare poet român, Eminescu de pildă, care a inspirat adevărate pasiuni izvoriste.

Ba se poate spune că el este mai mic, întrucât Macedonski apare fixat chiar de la început pe câteva teme fundamentale, care rămân neschimbate de-a lungul întregii sale opere. Și numai în funcție de aceste coordonate stabile poetul tinde și poate să-și afle înrudiri și corespondențe literare (subl. n.). […]

Tot ce este parnasian, simbolist sau naturalist în opera sa reprezintă aspecte importante, desigur, dar laterale, excentrice. Sâmburele operei lui Macedonski este în mod esențial romantic…”[58].

Privind din perspectiva poeziei lui Macedonski și a anticipărilor moderniste ale acestuia, putem spune că Eminescu ar fi fost un Macedonski genial sau la puterea a zecea dacă nu făcea opțiunea conștientă de a rămâne romantic (anacronism asumat pe care aproape că îl deplânge Negoițescu).

La acest anacronism aderă muzical și afectiv Bacovia, ideatic Barbu, ideal Arghezi și Nichita Stănescu[59], asumându-și toți derivația, cum spunea Blaga, „de la marele copac: Eminescu”.

Acesta a vrut ca poezia sa să rămână cu fața spre trecutul istoric și spiritual al țării sale, iar el să nu fie un om al viitorului concret, în timp ce Macedonski e cu penița înmuiată în trecut și cu ochii spre viitor.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu.

[2] Cf. Alexandru Macedonski, Opere, vol. I-III, ediție de Adrian Marino, EPL, București, 1966-1967.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Macedonski.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Asachi.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu.

[5] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Voltaire.

[6] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, 1982, p. 190. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Elvira_Sorohan.

[7] Idem, p. 27.

[8] Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediție îngrijită de Mircea Mihăieș, Ed. Polirom, 2003, p. 11.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu.

[9] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[10] Adrian Marino, Viața lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1966.

[11] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, București, 1967.

[12] Idem, p. 5-6.

[13] Idem, p. 39.

[14] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cezar_Bolliac.

[15] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 43.

[16] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Literatorul.

[17] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, p. 8.

[18] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Streinu.

[20] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_Baudelaire.

[21] Autorul lor este Lautréamont.

A se vedea: http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html.

[22] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, op. cit., p. 191.

[23] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 683.

[24] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baruch_Spinoza.

[25] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Ed. Minerva, București, 1991. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Negoi%C8%9Bescu.

De obicei, studiile lui Negoițescu denotă suplețe și savoare. Istoria sa literară pare afectată și de rigori sistematice.

[26] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dosoftei_al_Moldovei.

[27] Ceea ce avertiza Zumthor cu privire la Villon, anume că nu este contemporanul nostru (așa cum nici Shakespeare nu este contemporanul nostru, în ciuda insistenței cu care se repetă această formulă, ca nadă pentru publicul larg) și că face o mare eroare cine este tentat să-l considere astfel, ar trebui să luăm și noi în considerare, cu mare atenție, pentru că avertismentul are la noi o arie și mai mare de aplicabilitate, care depășește evul mediu, în condițiile în care și critica literară românească pare mult mai nerăbdătoareardă etapele istorice (chiar mai nerăbdătoare decât scriitorii înșiși, motiv pentru care se comportă procustian cu ei).

Că gustul și viziunea s-au modificat dramatic, între timp, ne mărturisește cu sinceritate Eugen Negrici, care, în conflictul dintre Înțelept și Lume, s-ar declara deschis de partea Lumii, căci i se pare că Dimitrie Cantemir, „ca să tensioneze disputa, nu s-a abținut să-i ofere Lumii, în sprijin, cele mai persuasive dovezi, care erau, în fond, argumentele de bun simț (subl. n.) ale oricărui cugetător” (Eugen Negrici, Imanența literaturii, Ed. Cartea românească, București, 2009, p. 182).

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Negrici.

Nu este doar opinia sa.

Ceea ce nu se înțelege – și mai ales publicul cititor nu mai înțelege – este că atitudinea lui Dimitrie Cantemir este indubitabil anti-estetică (împotriva teoriei estetice așa cum o cunoaștem astăzi) și că interesul său este polemic.

El, autorul, nu este de partea Lumii, ci a Înțeleptului. Atunci când introduce dovezi persuasive în discursul Lumii (am discutat aceste aspecte în capitolul despre Divan), o face tocmai pentru a demonstra, retoric, că Lumea nu are dreptate, chiar dacă posedă argumente seducătoare pentru trestia umană, și că Înțeleptul are forța de a birui tentațiile.

A-l citi astăzi pe Cantemir, din Divan, pentru a savura discursul Lumii, sau Istoria Ieroglifică pentru a recepta procedeele anticipative ale canonului literar (post)modern, acestea nu-l fac pe Cantemir contemporanul nostru în intenție.

Simplă lectura noastră nu-l transformă pe Dimitrie Cantemir în ceea ce nu este, ca viziune existențială și intenție literară. Nici pe Villon și nici pe Shakespeare. Nici pe Eminescu sau pe romanticii noștri pașoptiști, care n-au cunoscut în mod intim resorturile interioare ale experienței europene romantice (cf. Ș. Cioculescu).

E o lectură falsă din partea noastră și este problema fiecăruia dintre cititori până unde alege să se autoiluzioneze. Dar critica literară nu trebuie să cadă în aceeași capcană, în plasa în care se prinde cu voioșie publicul larg, dacă critica rămâne o știință.

[28] Ion Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I, op. cit., p. 156.

[29] Idem, p. 158.

[30] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Alphonse_de_Lamartine.

[31] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Young.

[32] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Novalis.

[33] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Alfred_de_Musset.

[34] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Ion_Minulescu.

[35] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_septembrie.

[36] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dan_Barbilian.

[37] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/C/VirgilCandea.html.

[38] Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 270.

[39] În latină: poeți profeți.

[40] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Bacovia.

[41] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mateiu_Caragiale.

[42] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi.

[43] În latină: deșertăciune a deșertăciunilor.

[44]A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Alfred_de_Musset:_Noapte_de_august.

Apelul muzei este, de fapt, acela ca poetul să scrie mai departe din dragoste pentru frumos, fără a se descuraja de insensibilitatea lumii. Nu este, încă, valéryana poezie pură. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry.

[45] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29.

[46] Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_decembrie.

[47] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hafez.

[48] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, p. 242. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Rosa_del_Conte.

[49] Ibidem.

[50] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

[51] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 242.

[52] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Bolintineanu.

[53] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anton_Pann.

[54] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Cantemir.

[55] Idem:

http://en.wikipedia.org/wiki/Fran%C3%A7ois-Ren%C3%A9_de_Chateaubriand.

[56] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga.

[57] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Marino.

[58] Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, op. cit., p. 35-36.

[59]A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu.

Recunoașteți realitatea ?

o poarta deschisa

Curtea cu jurați

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați?
Acolo sunt victime și sunt și vinovați.
Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe,
Că viața e un taler ce are două fețe:
Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. – Rai
E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai,
Cu paturi, cu poloage, cu jețuri de mătase,
Cu searbede ființe în șiruri lungi de case,
C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc
Cu „pun-te, ia-te, masă” în chip împărătesc,
Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă,
Cu tot ce e plăcere și tot ce nu e muncă;
Cu toate câte-n fire sunt Rai și nu sunt Iad.
Trecând prin amândouă, cunosc pe unul ș-altul.
Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul,
Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad,
Știui să-nvăț ce este cumplita sărăcie,
Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie,
Cu soba înghețată pe viforul de foc,
Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie,
C-o inimă pe care restriștea o-ncovoaie,
C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc.
Știui să-nvăț ce este a banului valoare…
Aflai că e stăpânul pe viață și onoare…
Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu; /…/
Și toate împreună formează-o bogăție
De fiere distilată pe-o fragedă junie,
Și toate împreună făcându-mă bogat
Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie…
La douăzeci și unu de ani în pușcărie,
Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat.
Cunosc a vieței carte, și-acel care-o cunoaște
Citind-o timp de zile sub lacăte și broaște,
Cunoaște și ce este o Curte de jurați…
Mi-aduc și azi aminte de ziua achitărei,
De zgomotul din sală, de domnii avocați,
De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzărei,
Țipând să mă trimită pe șase luni la gros,
De mine-n haine negre, gătit ca de paradă,
De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă,
De stradele-mbulzite de-un public furtunos,
De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecăței,
De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați,
Aduse între săbii și puște de soldați…
Îmi pare că simt încă palpitele etății,
Palpitele acelea sunt imnul libertăței,
Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit,
Deși, la urma urmei, rămâne păcălit.
Ai dreptul , nu e vorbă, afar din pușcărie
În toată libertatea de foame ca să mori…
Jurații m-achitară, făcând o nerozie,
Noroc că se arată cu minte uneori.

Alexandru Macedonski (Literatorul 1883)

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii

„Poeţi”, în valea cea de plângeri
Lor li se zice, însă, „îngeri”
E-n ceruri al lor nume!

În aceste versuri este concentrată concepţia poetului Alexandru Macedonski despre poeţi şi chemarea lor în această lume. Nu este ceva nou în poezia românească şi nici nu este o concepţie romantică. Gheorghe Asachi (fiu de preot, ca mulţi alţi scriitori şi poeţi din literatura română) stabilea originea poeziei în Sfânta Scriptură, în Psalmii Sfântului David, pe care îl numea dintâi poeta (poeta, la genul feminin, ca în latină), rolul poeţilor fiind acela de a lumina conştiinţele, ca nişte adevăraţi purtători ai razelor dumnezeieşti. Aşa după cum scriitorii cronicari din secolele anterioare îşi întemeiau îndeletnicirea pe tradiţia Sfântului Moise, cu conştiinţa scrisului ca ocupaţie şi datorie sfântă.

Am văzut, în articolul precedent despre Eminescu, aceeaşi percepţie asupra statutului poetului în lume, deşi Eminescu nu s-a numărat printre poeţii favoriţi ai lui Macedonski, ba chiar dimpotrivă. Acest fapt este însă unul important pentru noi, care ne indică să înţelegem că, în ciuda similarităţilor masive uneori, la nivel ideatic, cu poezia lui Eminescu, aceasta n-a constituit o sursă de inspiraţie pentru Macedonski, ci rădăcinile acestei mentalităţi despre viaţă şi creaţie trebuie căutate adânc în spiritualitatea şi tradiţia ortodoxă şi românească.

Contemporan cu Eminescu (dar rival al său, ceea ce i-a scăzut mult din prestigiu) şi considerat un poet oscilant între romantism, simbolism şi parnasianism, primul nostru poet simbolist şi modern, vizionar atât în sens tradiţional (aşa cum fusese Heliade Rădulescu), dar şi în sens avangardist (scriind articole teoretice despre poezia viitorului), Macedonski este o personalitate în măsură să stârnească oricând controverse.

În personalitatea sa recunoaştem însă, din nou, acea împletitură de caracteristici specifică românilor şi popoarelor ortodoxe, acea mixtură dintre o concepţie de viaţă profund tradiţională şi capacitatea vizionar-avangardistă, inexplicabilă pentru cineva care nu înţelege caracterul Ortodoxiei şi structura spirituală a ortodocşilor, dar care i-a aşezat pe români în fruntea avangardei europene şi a dăruit culturii universale atâtea personalităţi de marcă, precum Brâncuşi sau Eugen Ionescu.

Din poemul cu care am început acest articol aflăm că poeţii sunt (ca şi pentru Eminescu) cei care ştiu să decodifice limbajul cosmic (concepţie păstrată şi transmisă numai de tradiţia ortodoxă şi bizantină, fără întrerupere, de-a lungul secolelor) şi care duc o viaţă dedicată spiritului şi idealurilor lor, pentru care sunt prigoniţi: Cu ei vorbesc frunzele-n cale, / Cu ei şi apele pe vale, / Şi bolţile albastre! / Iar dacă au un corp de tină, / Cu sufletele în lumină / Plutesc mai sus de astre! // De suferinţi, ei sunt exemple, / Când mor li se ridică temple / Şi falnice statuie! / În viaţă însă duc o cruce / Pe care toţi se-ntrec s-apuce / Să-i răstignească-n cuie! (Poeţii).

Viziunea ortodoxă asupra lumii ca vale a plângerii, în care sufletul şi omul în întregul său se află ca într-un loc de încercare, prin care trebuie să treacă ca să ajungă în cer, se regăseşte şi în alte poeme: La suflet (O! Suflet, sparge-odată îngusta-ţi închisoare / Şi scutură-te-odată de lutul pământesc, / Ce-ţi pasă dacă-n valea de vecinică plânsoare / Mai sunt şi mai trăiesc?), La harpă (Nouă nu ne pasă de inime-mpietrite, / De epoce perverse, de suflete-njosite, / De secolii în cari ne naştem şi trăim! / Planăm mai sus de lume, căci noi, umblând prin tină, / Cu sufletele suntem în raze şi lumină / Şi ne începem viaţa atunci când murim!), Excelsior (Din lumi astrale / Magia înfăşurătoare / Coprinde în a ei splendoare / A plângerilor vale. // (…) O! cer, natură, / O! Dumnezeu, mister albastru, / M-ai ridicat peste dezastru, / Peste blestem şi ură.), etc.

Macedonski n-a scăpat nici el de ispite şi de căderi, de blasfemiile aproape inerente poeziei moderne, nu în sensul că fără ele nu s-ar putea scrie poezie, ci pentru că sunt specifice epocii şi luptei interioare dintre gândirea nihilist-revoltat-secularistă şi credinţa adâncă a sufletului în Dumnezeu. Un exemplu este poezia În noapte, în care Macedonski declamă: Şi valuri îndârjite urca în mine ura, / Domnea Satan în mine, magnific înger pal.

Însă poetul recurge şi la mărturisirea poetică credinţei sale în Dumnezeu, ca şi a păcatelor, căderilor şi neputinţelor proprii, în poeme precum Mângâierea dezmoştenirii, Psalmii moderni sau Homo sum, din care vom exemplifica şi noi în cele ce urmează, spre edificarea cititorilor noştri:

Mângâierea dezmoştenirii

(…) Mi-a rămas adânc în minte noaptea Paştelor cea sfântă;
În bisericuţa văii mă revăd şi parc-aud
Vocea preotului care, leturghiile le cântă
În memoria Acelui ce-a-ndurat martir mai crud!
Lumea-n cerc îngenuncheată stă ş-ascultă în tăcere,
Sute de lumânărele se aprind însă treptat,
Iar cocoşii deodată vestesc ora de-nviere
Şi biserica răsună de „Hristos a înviat!”

Vai! S-a scurs de-atunci o vreme! Multe Paşte au trecut,
Pragul sfintelor biserici n-am călcat de nu ţin minte!
În blestemul tinereţii am râs chiar de cele sfinte,
Iar cu zilele răpuse, chiar pe tata l-am pierdut;
Am pierdut chiar amintirea inocenţii de-altădată,
Dar de câte ori soseşte învierea lui Hristos,
Ca-ntr-acea bisericuţă mă simt iar religios
Şi îmi sufăr a vieţii sarcină împovărată! (…)

Psalmi moderni

I Oh! Doamne

Oh! Doamne, rău m-ai urgisit,
În soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Şi sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Şi a mea inimă a-ngheţat…
Am fost un cântec care trece
Şi sunt un cântec încetat.

II Ţărână

Ţărână – suntem toţi ţărână.
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci re ă fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nicio pieire nu s-amână.
Despoţi, cu frunţi încoronate,
Poeţi, cu harpe coronate,
Filosofi, oameni de ştiinţă,
Păgâni vestiţi prin necredinţă,
Nicio pieire nu s-amână…

Ţărână, suntem toţi ţărână.

III Iertare

Iertare! Sunt ca orice om!
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom..
Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om – iertare.

V Zburam

Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca şi o fată
Neveştejită de ispite.
E azi mocirla noroioasă
Cu-adâncime-ntunecoasă
Şi cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină, sau nu sunt,
Oh! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinţei,
Redă-mi puterea biruinţei,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obştescul adăpost…

Zburam pe aripi strălucite.

X Doamne, toate…

Doamne, toate sunt prin Tine:
Şi averea, şi puterea,
Fericirea, mângâierea:
Ce ne trebuie ştii bine.
Dai cu dreaptă socotinţă
Mulţumiri şi suferinţă:
Lui Iisus I-ai pus o cruce
Căci ştiai c-o poate duce;
Când dureri ne dai şi nouă
Ne dai plânsul ca o rouă;
Când dai marilor putere,
Nu le dai nicio plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândeţe la victime.
Eşti puterea înţeleaptă
Şi justiţia cea dreaptă;
Fă oricând ce vrei din mine.

Doamne, toate sunt prin Tine…

Psa. Drd. Gianina Picioruş