Dumnezeul nostru treimic şi viaţa Bisericii

foto6.gif

Pentru creştinul ortodox, Preasfânta Treime este punctul de plecare şi destinaţia ultimă a oricărei teologii şi spiritualităţi, a oricărei antropologii şi eclesiologii, a oricărei înţelegeri a lumii şi a existenţei.

Sensibilitatea profundă a Ortodoxiei pentru Taina Preasfintei Treimi este, de fapt, sensibilitate pentru specificul Revelaţiei creştine. Revelaţia Preasfintei Treimi în Întruparea lui Hristos nu Îl arată pe El ca fiind o Persoană singulară, ci ca o Persoană divină în relaţie cu alte două Persoane divine: în relaţie cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

Tatăl şi Sfântul Duh nu doar confirmă însăşi identitatea lui Iisus Hristos ca fiind Unul-născut, Fiu veşnic al Tatălui, asupra Căruia se odihneşte Sfântul Duh (Matei 3:16-17, Ioan 1:29-34), ci şi că Ei sunt uniţi cu Fiul, cooperând permanent cu El, fiind prezenţi în El chiar în sau din momentul Întrupării Fiului, deşi doar Fiul singur a devenit om (Luca 1:35).

Această activitate diferenţiată şi, totuşi, nedespărţită a celor trei Persoane divine distincte şi inseparabile, revelată prin Taina Întrupării lui Hristos, este, de fapt, prezentă în întreaga iconomie a mântuirii şi, prin urmare, în întreaga viaţă a Bisericii, orientându-o către Împărăţia lui Dumnezeu, ca Împărăţie a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Această viaţă şi activitate a Preasfintei Treimi este o comuniune veşnică şi perfectă a iubirii, o permanentă mişcare de autodăruire reciprocă şi complet liberă a fiecărei Persoane către Celelalte şi a Tuturor către de lume (Ioan 10:17-18, 17:4; Filipeni 2:6-11; Evrei 9:14).

Revelaţia trinitară arată că, în mod fundamental, adevărul, viaţa şi unitatea în Dumnezeu sunt identice cu  koinonia /comuniunea *. Tatăl şi Fiul au trimis pe Duhul în lume (Luca 4:18), pentru ca Fiul să facă cunoscută lumii iubirea Tatălui pentru ea şi activitatea viitoare a Duhului, Care, prin sălăşluirea Sa personală în credincioşi, permite acestora să participe la iubirea şi slava veşnice care unesc pe Tatăl şi pe Fiul (Ioan 14:15-26, 15:26, 16:14-15).

Tocmai prin sălăşluirea Sfântului Duh în cei ce cred în Hristos, aceştia pot să-L mărturisească cu adevărat pe Iisus Hristos ca Domn (I Corinteni 12:3) şi să cheme pe Dumnezeu: “Avva, Părinte!” (Romani 8:15-16), pentru că numai Duhul cunoaşte şi vesteşte ceea ce are Tatăl şi a dăruit Fiului (Ioan 16:13-15).

Faptul că Sfântul Duh purcede de la Tatăl (Ioan 15: 26) şi Se odihneşte în Fiul sau este primit de Fiul de la Tatăl (Ioan 1:32; Luca 4:18; FA 2:32-33) face ca Acesta să fie numit Duhul lui Dumnezeu Tatăl (I Corinteni 2:12, 3:16) şi Duhul Fiului Său sau Duhul lui Hristos (Galateni 4:6; Romani 8:9).

De vreme ce Duhul Sfânt purcede din Tatăl, El este numit Duhul lui Dumnezeu, dar El este numit, de asemenea, şi Duhul Fiului, deoarece este primit de Fiul şi trimis în lume de Fiul, de la Tatăl sau de către Tatăl în numele lui Hristos (Fiul) şi la cererea lui Hristos (Fiul) (Ioan 14:26, 15:26). Fiind într-un mod distinct Duhul Tatălui şi Duhul lui Hristos, unul Duhul Sfânt dă mărturie pentru Celelalte două Persoane distincte în specificitatea lor ireductibilă: Tatăl şi Fiul.

Duhul Sfânt confirmă astfel paternitatea Tatălui în raport cu Fiul şi filiaţia Fiului în raport cu Tatăl. De aceea, în Biserică prin botezul în Duhul, primim înfierea ca filiaţie spirituală iar, prin hirotonie, primim paternitatea spirituală, amândouă reflexe ale prezenţei active a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii.

În acelaşi timp, Sfântul Duh îi face capabili pe cei ce cred în Hristos să fie botezaţi în comuniunea unicului Trup al lui Hristos, păstrându-le identitatea lor unică (I Corinteni 12:13) şi ajutându-i să aibă acces la Tatăl (Efeseni 2:18) şi să trăiască în lume ca fii şi fiice adoptivi ai Tatălui, primind aceleaşi slăvite daruri pe care Iisus Hristos Cel Înviat le-a primit de la Tatăl (Romani 8:14-18).

Aceste daruri ale Tatălui sunt împărtăşite de Duhul celor ce cred în Hristos pentru ca aceştia să devină asemenea Fiului Său, încât Fiul să fie primul născut dintre mulţi fraţi şi surori (Romani 8:29). Aceia care primesc Duhul Sfânt cunosc iubirea Tatălui aşa cum Fiul o cunoaşte (Ioan 17:25). În acest fel Sfântul Duh zideşte viaţa şi comuniunea Bisericii prin participarea oamenilor la viaţa şi comuniunea Preasfintei Treimi.

Faptul că toate Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe încep cu formula: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, aceasta arată, că întreaga viaţă sacramentală a Bisericii este o introducere şi o afundare în comuniunea trinitară şi, în acelaşi timp, o sălăşluire a vieţii trinitare în noi.

Din acest motiv, Biserica apostolică a identificat de timpuriu Botezul cu participare la Taina Crucii şi a Învierii lui Hristos (Romani 6:3-4), şi la comuniunea veşnică trinitară a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh (Matei 28:19).

Această experienţă a prezenţei vii a Preasfintei Treimi în viaţa Bisericii era, pentru primii creştini, atât de profundă şi puternică, încât puteau, cu uşurinţă, să înţeleagă faptul, că “Biserica este plină de Treime” (Origen).

Însă, în Biserică, nu putem separa viaţa sacramentală de viaţa de zi cu zi sau de slujire ori de misiune. De aceea, viaţa spirituală nu trebuie să fie separată de structurile Bisericii. În Biserică, juridicul este creştin numai atunci, când face transparentă dimensiunea sacramentală şi spirituală sau dimensiunea teologică şi trinitară a Bisericii.

Pentru a ajunge la aceasta, este nevoie de o credinţă deplină şi dreaptă, precum şi de o aprofundare permanentă a vieţii spirituale (de înduhovnicire). Nu este suficient să avem structuri trinitare (sinodale, colegiale), deci comuniune de persoane disticte, dacă nu avem o viaţă creştină în Duhul Sfânt sau în Duhul Preasfintei Treimi.

Lipsa vieţii spirituale împiedică, în practică, transparenţa trinitară (comunională) a structurilor Bisericii, deoarece în Biserică, trebuie să existe o interdependenţă reciprocă între persoane şi structuri (structuri de acţiuni coordonate), ca icoană a sălăşluirii reciproce a fiecărei Persoane divine în Celelalte (perichoresis), în comuniunea trinitară.

De aceea, când Iisus vorbeşte despre unitatea Bisericii şi se roagă pentru ea, El nu dă ca exemplu pentru această unitate nici Imperiul Roman sau Republica Greacă, nici altă formă de organizare socială sau politică, ci relaţiile inter şi intra-personale din Sfânta Treime.

Cuvintele lui Iisus sunt citate adesea: omnes sint unum (ca toţi să fie una), dar nu se insistă asupra modului, cum sau în ce fel trebuie să se realizeze aceasta, care este, de fapt, modelul vieţii trinitare: “după cum Tu, Părinte, [eşti] întru Mine şi Eu întru Tine”. Rugăciunea lui Iisus pentru unitatea Bisericii arată, că Treimea nu este doar un model pentru viaţa Bisericii, ci şi izvorul şi ţinta acesteia: “ca să fie una, precum Noi una suntem”.

Astfel, comuniunea veşnică a Persoanelor distincte şi deofiinţă constituie temeiul, izvorul nesecat, puterea şi modelul ultim al Bisericii (Ioan 17:21-23) şi orientează către comuniunea finală, întru slava Împărăţiei lui Dumnezeu, când toată creaţia va fi reînnoită şi unită în Dumnezeu (Apocalipsa 21:1-4).

În lumina acestei unităţi revelate de Hristos ucenicilor Săi şi împărtăşită Bisericii prin revărsarea Sfântului Duh, Părinţii Bisericii consideră pluralul tainic din cartea Facerii – “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (1:26) – ca pe un proiect al lui Dumnezeu, care anticipează unitatea eshatologică a întregii umanităţi în Dumnezeu.

În această privinţă, învăţătura patristică despre Preasfânta Treime, aşa cum este exprimată prin formulele Sinoadelor Ecumenice şi prin viaţa sacramentală a Bisericii patristice, are o semnificaţie ecumenică permanentă, tocmai pentru că dă mărturie despre credinţa apostolică vie, care continuă de-a lungul veacurilor, fiind în sine o doxologie a comuniunii trinitare prezentă în viaţa Bisericii.

În concluzie, putem să afirmăm, că aprofundarea spirituală şi teologică a dogmei Preasfintei Treimi de către teologia contemporană oferă un nou motiv pentru înţelegerea Tainei Preasfintei Treimi ca izvor, model şi scop ultim al vieţii şi al misiunii Bisericii.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

* Vezi, în acest sens, şi articolul nostru Trinity, în Dictionary of the Ecumenical Movement, 2-nd edition, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 1150-1153.

Între creatori şi elite

prea rosii ca sa nu le mananci

10. 11. 2004. Conferinţă în aula mare a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ora 18. 30. Tema: Elitele în post-comunism: prestigiu şi excelenţă. Conferenţiari: Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu.

*

Introducere

Trebuie să redescoperim semnificaţia originară a elitelor şi, totodată, să reînfiinţăm, în spaţiul românesc, instituţia dialogului. [Până acum însă nu s-a produs nici redescoperirea elitelor, nici redescoperirea gustului pentru creatorii de artă şi nici nu am demarat vreun dialog  real, în care să fim parteneri egali. n.n.]

*

G. Liiceanu (îşi citeşte discursul):

Contează felul în care te aşezi în viaţă. Binomul intim-vileag/public în interpretarea filosofului Alexandru Dragomir. Vileag = világ (magh.), spaţiul public. Vileagul e locul în care totul se ştie, pentru că totul se pune la vedere. Dragomir a aplicat binomul la piesa O scrisoare pierdută a lui Caragiale.

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-4234899955164179412&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-5401440170665157360&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

Despre intimitate  din perspectiva lui Cioran. Împlinirea erotică sau intelectuală era pentru Cioran o glorie între patru pereţi, care întrece slava împăraţilor. Dragostea poate fi enunţată dar nu şi arătată, pentru că devine impudică.

Marii creatori au practicat o elaborare în cameră, care însă vorbeşte despre toată lumea. Trasferul de la aspectul intim al existenţei la spaţiul public se face prin cultură. [Acest trasfer se face mai întâi prin religie şi apoi prin cultură, ştiinţă şi tehnică. Numai că noi scoţând aspectul religios din viaţa noastră sau minimalizându-l la nivel social sau în raporturile noastre intime tocmai de aceea hiperbolizăm, în mod ilegitim, cultura, ştiinţa sau tehnica, care nu pot să înlocuie niciodată religia, adică relaţia cu Dumnezeu, Creatorul nostru. n.n.]

Ce fac la masa mea de brad transpiră pe canalele culturii transformându-se în sensibilitate universală. Cultura macină un material cultural, care a fost pre-cultural, adică viaţă brută. [Cultura non-ingenuă este cea care culturalizează viaţa, pe când cultura genială e cea care transpune viaţa, în mod brutal şi brut, în zona artei, a reflecţiei şi sensibilităţii umane, fără ca prin aceasta să înlocuie realitatea cu fotografia realităţii, care e cultura. n.n.]

Trebuie să te iniţiezi cultural, ca să înţelegi cultura. Muzeul este casa celui neînţeles şi exclus. Intimul este înţelegerea originară, de sine a persoanei, pe când publicul este intimul dat în vileag, făcut public.

Cultura este o vehiculare publică a expresiei pre-culturale a lumii. Cultura există pentru că spiritualitatea noastră e tranzitivă. Orice înţelegere a lumii se face discursiv. [Nu orice înţelegere a lumii e discursivă! Contemplaţia şi vederea extatică, alături de intuţie nu sunt apanajul discursivităţii ci al străvederii sensurilor, al vederii raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor. n.n.]

Cultura e transmisibilitate. Cultura şi tehnica propun intimul. [Cu atât mai mult credinţa, relaţia cu Dumnezeu este intimul cel mai deplin, atâta timp cât nu se stabileşte la nivel exterior, ci la nivel interior în primul rând.]

Bildung = formaţie / formare, zidire, clădire. Oamenii de cultură îşi impun un ascetism al recuperării sursei. Încercarea de a lua forma primă este o ajungere la ceea ce înseamnă formare culturală. [Însă cultura nu poate ajunge la originea vieţii, la Dumnezeu, pentru că îi lipseşte, cel mai adesea, dimensiunea doxologică, relaţional ontologică cu Dumnezeu. Cultura se foloseşte de vitalitatea potenţelor umane pentru a maximaliza un anume aspect al existenţei sau pentru a-l minimaliza.

Tocmai de aceea ea se dovedeşte o îndepărtare de sursă, cel mai adesea, o luare pe un drum greşit, care nu ne duce spre Dumnezeu, ci spre propriile finitudini ale patimilor umane. n.n.]

A fi incult înseamnă a nu avea contact cu sursa sau a nu te lăsa condus spre sursă. [Însăşi cuvântul compus, de provenienţă latină (in + cult) ne arată că adevărata culturalizare a persoanei presupune o integrare a ei în cult,  o transformare liturgică a ei, pentru că este o integrare liberă în slujirea şi relaţia cu Dumnezeu.

Dacă cunoşti pe Dumnezeu, dacă ai o relaţie reală cu Dumnezeu, poţi apoi ca să accesezi marile opere patristice, filosofice, ştiinţifice ale lumii. Dacă nu ştii adevărata sursă a cunoaşterii, pe Dumnezeu, dacă nu este cu tine Dumnezeu, te poţi pierde foarte uşor în sisteme filosofice, care te îndepărtează de sursa primară, de izvorul vieţii, adică de Dumnezeul treimic. n.n.]

Elitele sunt cele care ţin în viaţă sursele. [Elitele editează sursele, vorbesc despre ele mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză – atâta timp cât nu ele au creat sursele, ci doar le elogiază şi le păstrează muzeal – însă numai creatorii reali de teologie sau de cultură ţin în viaţă sursele, prin ierminiile lor.

Sfinţii şi geniile sunt adevăraţii iermineuţi ai teologiei şi respectiv ai culturii. Ca să ţii în viaţă o sursă trebuie să ai acces nemijlocit la ea şi să poţi să o continui sau să creezi o altă sursă. Ca să ai acces la Scriptură, la cult sau la o carte patristică trebuie să ai acces direct la ele prin experienţa ta de sfinţenie şi prin conducerea ta de către Dumnezeu.

La fel, un om de geniu, are o cunoaştere directă a ruselor, din interior, şi el le poate reexplica sau poate crea altele, fără să fie nevoit să dea prea multe explicaţii sau fără să fie prea înţeles în demersul său. n.n.]

*

H-R Patapievici (vorbeşte liber):

Elita scoate în evidenţă potenţialitatea umană. Ea încearcă să recupereze urcarea la modelele culturale. [Elita nu este un etalon, pentru că nu e o finalitate, ci este grupul celor care, la nivel personal şi în mod liber şi angajat au tins şi tind în continuu spre o înţelegere profundă a surselor. Asta la modul real, când elita ar fi elită prin propria sa muncă şi nu pentru că s-a autointitulat ca atare.

Oamenii de elită sunt nişte învăţăcei, care ucenicesc mereu la surse. Atâta timp cât ei nu creează sursele, ci încearcă să urce spre ele şi spre creatorii surselor, nu poate fi luată elita drept măsură a lucrurilor, când ea este formată din oameni care se află pe cale, care înaintează spre înţelegeri unitare ale surselor. n.n.]

Shakespeare e creator şi nu elită. [E singurul mare şi cinstit adevăr care s-a spus în acea seară, împotriva orgoliului propriu, atâta timp cât, toţi cei 3 conferenţiari nu fac parte dintre creatori, ci sunt membri, cu anumite merite, ale unui fel de a fi al elitei.

Diferenţa dintre creator şi elită e aceea că creatorul creează sursele, pe când elita încearcă să le explice, fără ca să poată să înlocuie vreodată pe creatorul surselor.

Elita e formată din specialişti, din cercetători, din exegeţi ai surselor, dar care simt din plin ratarea lor la nivel intim, pentru că ei venerează sursele…şi nu pot să creeze ceva de ordin ultim, superior. n.n.]

Oamenii de elită sunt indivizi performanţi şi dezirabili în acelaşi timp. [Dezirabili pentru cine? Dacă sunt dezirabili doar pentru zona politicului sau pentru mediul de afaceri atunci sunt nişte indivizi performanţi, cu anumite performanţe, da, dar care joacă ţanţaroiul în faţa unora mai proşti decât ei şi împotriva propriilor lor principii, pentru ca să fie dezirabili.n.n.]

Un partid nu poate conduce decât la oligarhie. Masele însă sunt dezinteresate de valorile democratice, pentru că ele luptă împotriva impersonalismului vieţii democratice.

Competenţele însă creează discriminarea. Însă inegalitatea socială nu e totodată şi un act de nedreptate. Socialismul a jucat rolul regulatorului economic şi a încercat să extirpeze inegalitatea economică dintre membrii unei naţiuni.

Socialismul a perceput bunurile private ca pe nişte alegeri greşite. Tocmai de aceea acum, după revoluţia română, avem de-a face cu un „socialism cultural”, al dezamăgiţilor, care caută să abolească ideea de elită valorică.

„Politica corectitudinii” ne cere să ne supraveghem continuu reacţiile şi, implicit, limbajul la nivel social. După ’89 însă, românii tind spre Occidentul din cărţi, pentru că valorile noastre au fost defazate în comunism.

D-l Patapievici se defineşte drept „un vechi liberal”, potrivit principiilor liberalismului clasic, de sec. 18. Democraţia, când nu mai are cadru ca să se exprime, devine o ideologie democrată, care îţi cere o anume aderare la un corp de valori.

De aceea democraţia nu e corectitudine politică, nu e un istm sau un democratism. Într-o democraţie opinia publică contează, pentru că democraţia e cadrul în care se exprimă un popor.

*

Andrei Pleşu ( vorbeşte liber):

S-a iniţiat o dispută falsă în România, pe considerentul că avem prea multe elite. Cred că trebuie să avem un pic de decenţă în această discuţie. Însă, chiar Caragiale era enervat de inflaţia de elite, spunând: „A se slăbi cu elitele”.

În România momentului de faţă nouă ne lipsesc chiar elitele. După 45 de ani  de comunism s-a ajuns să avem elite puţine şi şubrede. A fost distrusă elita ţărănească, politicienii dintre cele două războaie, marii profesori, elita muncitorească, elita preoţească…

Elitele româneşti au fost distruse drastic sau lent. După ’89 observăm faptul, că nu avem cu cine să refacem România. S-a încercat şi ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş.

Consider că o dezbatere radicală e o pierdere de timp. Avem nevoie de elite, pentru că elitele nu sunt un club select dar dispreţuitor la adresa altora, ci elita e formată tocmai din cei mai buni în meseria lor. O elită prezintă profesionalism, calitate, excelenţă, competenţe.

Dv.,  cei care aţi venit aici, simt că aveţi o aşteptare, că aveţi nevoie de a aştepta ceva. Aşteptaţi să vă scoată din ţâţâni vorbitorul. În raportul pedagogic aşteptăţi să căpătaţi ceva de la profesor, dar şi să oferiţi ceva, după ce v-aţi însuşit cunoştinţele, experienţa ca atare.

Constantin Noica dorea, ca pe frontispiciul unei şcoli posibile, cu adevărate raporturi între maestru şi ucenici, să fie scris dictonul: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. [Cu sensul de nu se ştie cine oferă mai mult, profesorul sau elevul, în relaţia pedagogică de mare intimitate. n.n.]

Elitele însă mor. Ele nu sunt eterne. Elitele au nevoie de o continuă împrospătare. Trebuie să creăm mereu pasul următor, noua generaţie de lideri.

Întâlnirea presupune intimitate. Generaţia dv. e mult mai dificilă decât generaţia mea, pentru că noi nu aveam tentaţii, bibliografie imensă, televiziuni multiple… Suntem prinşi într-o lume infinit mai diversă, mai tentantă…

Suportaţi un tir ideologic extraordinar şi de aceea riscaţi să fiţi, de foarte tineri, exponenţii unui curent de opinie. Însă, în acelaşi timp, sunteţi inevitabil mai nerăbdători ca noi. Noi nu aveam apetite maximale, proiecte maximale. Ştiu însă că elitele vă vor ajuta şi nu vă vor sta în cale. [ Se pare că multe dintre elitele româneşti descurajează noul val, noua generaţie, lucru deloc pedagogic sau valoric. n.n.]

*

Se răspunde întrebărilor venite de la public.

Liiceanu: Noi ne iubeam bătrânii. Pentru noi ei erau nişte miracole. Admir ceea ce au făcut alţii, care sunt diferiţi de mine.Valorea nu are vârstă.

Patapievici: Elitele se omologhează printr-un plebiscit zilnic. Nu ajungem elite printr-o conspiraţie. [Ba da, se ajunge doctor sau academician sau notoriu şi prin conspiraţie. A elimina conspiraţia, planul mârşav  din calcul înseamnă a privi pueril notorietatea unui om, care nu respiră prin toţi porii verticalitate şi muncă. Atunci de ce sunt uitate, pentru că sunt socotite drept inconsistente atât de multe elite, dacă ele erau propagate, la un moment dat, ca neapărate? n.n.]

Au existat elite malformate de către comunism şi elite care au luptat împotriva comunismului. Maeştri mei sunt părintele Scrima şi filosoful Dragomir. Ei îmi plăceau tocmai pentru că erau mai inteligenţi şi mai complecşi decât mine.

Acum ne confruntăm cu cultura de masă şi aici trebuie să facem cultură. Podurile se fac de către specialişti, pe când copetenţa de cetăţean este competenţa de a ne da cu părerea. Cultura pluteşte între impostură şi întrebările general umane.

Liiceanu: Cassanova era un om cantitativ şi nu calitativ. Geniile sunt elita adevărată. Tocmai de aceea nu amestec pe omul de cultură cu Shakespeare.

Noica nu avea echivalent în piesajul comunist. [Este o exagerare. n.n.] Cărţile lui au fost nerecunoscute. El s-a născut în această singurătate. Cel mare e reperat imediat într-o cultură matură sau dacă e prea mare faţă de ceilalţi nu e văzut până ce nu moare, ca în cazul lui Van Gogh, care a vândut toată viaţa doar un singur tablou.

[Problema e: cum de nu vede o întreagă elită pe un om mare şi pe unul foarte mare…dacă se ocupă toată ziua cu sursele? E ca în cazul evreilor, care nu au putut să vadă pe Mesia, în masă, cu toţii, ci numai unii,  cei care s-au smerit în faţa măreţiei. Măreţia nu e primită pentru că e mult orgoliu în inimile celor care se cred judecătorii culturii sau posesorii adevărului credinţei.

Nu moartea te face geniu, ci moartea stinge rivalităţile la adresa ta şi oamenii încep să vadă ce ai făcut tu împotriva oricăror greutăţi şi neşanse. Shakespeare, Dali, Stăniloae, Sfântul Pavel Apostolul, Eminescu etc. nu sunt mari şi foarte mari pentru că au scris şi au făcut atâtea, ci pentru că au scris când nimeni nu le dădea şanse reale, pentru că au scris şi au creat şi au înfăptuit împotriva tuturor evidenţelor potrivnice. n.n.]

Niciodată o elită nu poate da în vileag totul, însă secretomania trebuie dată în vileag de către elite.

Pleşu: Am început să căsăpim elitele de frica elitismului. Elita politică e o particularitate. Elită de la eligere = a alege, ceea ce se deţine prin alegere.

Toţi vrem lucruri de calitate, dar cred că nu trebuie să instituţionalizăm elitele. Izinit/ izânit. Ţopenie de la ţoapă.

Trebuie să stăm cu faţa spre lucrul pe care îl aşteptăm. Răspunsul apare când ai o întrebare profundă.

Alocuţiunile SS Bartolomeu al Constantinopolului şi PFP Daniel al României din data de 27 mai 2009

SS Bartolomeu al Constantinopolului

Preafericirea Voastră,
Preafericite DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Patriarh al României şi
Locţiitor al Tronului Cezareii Capadociei,
Preaiubit şi mult dorit frate în Domnul şi împreună liturghisitor,

Hristos a înviat!

Cu multă dragoste curată şi deosebită emoţie adresăm preacinstitei şi preadoritei Voastre Preafericiri şi însoţitorilor Preafericirii Voastre urarea de bun venit în Reşedinţa Preasfintei Marii Biserici a lui Hristos, din Constantinopol, Maica noastră duhovnicească, a tuturor!

Ce bine este că aţi venit la noi, Preafericirea Voastră! „Cât de minunaţi, sunt paşii”! (Rom. 10, 15) Preafericirii Voastre, aflată acum în vizită oficială la Patriarhia Ecumenică întru pacea lui Hristos, pentru prima dată din ziua în care – cu toată vrednicia – aţi fost ales, în ceas de bun augur şi întru bună nădejde, „cel dintâi” în mijlocul multor fraţi aleşi, ca Patriarh al Preasfintei Biserici Autocefale Române soră, după adormirea în Domnul a vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, predecesorul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate şi prieten.

Preafericite, avem şansa şi mulţumirea de a Vă cunoaşte personal, de mulţi ani, şi de a colabora admirabil cu Preafericirea Voastră, în repetate rânduri, în cadrul diferitelor acţiuni cu caracter bisericesc, interortodox şi ecumenic. În onorabila persoană a Preafericirii Voastre am cunoscut pe strălucitul teolog dogmatic, pe lucrătorul neostenit al Evangheliei, pe bunul păstor al Bisericii, pe ierarhul cu sfântă cuviinţă şi împodobit cu toate virtuţile pe care le învăţăm din Sfintele Evanghelii, pe distinsa personalitate bisericească cu orizont larg şi concepţii sănătoase, pe fratele cu sentimente sincere, deschis şi curat la inimă!

De aceea aţi câştigat devreme nu numai dragostea noastră neîntreruptă şi ferventă, dar şi profunda noastră apreciere! Numele Preafericirii Voastre este foarte respectat în acest loc de martiriu, iar vestea venirii Preafericirii Voastre la noi a înălţat inimile tuturor celor care duc aici crucea Bisericii, aşa cum Simon din Cirene a ridicat Crucea lui Hristos, pe drumul Golgotei, la rugăciune fierbinte de preamărire a numelui lui Dumnezeu, şi care acum au bucuria de a Vă întâmpina.

Această vizită irenică are loc în zile sfinte şi, totodată, foarte dificile pentru omenire. Astăzi se sfârşeşte cel mai mare praznic al Bisericii, Praznicul Paştilor. Pentru ultima dată în anul acesta ne spunem „Hristos a înviat!”, şi ne pregătim să sărbătorim marele praznic împărătesc al Dumnezeieştii Înălţări, când firea omenească, în persoana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, stă, plină de strălucire, alături de Dumnezeu Tatăl şi se preaslăveşte de-a dreapta Tronului slavei, după ce s-a făcut zidire nouă, după ce s-a curăţit şi s-a sfinţit prin Întruparea Cuvântului, prin Crucea, moartea de viaţă începătoare şi Învierea Lui.

Dar întreaga omenire contemporană, Preafericirea Voastră, se confruntă cu distrugerea progresivă a naturii şi a mediului înconjurător, precum şi cu criza economică, izbucnită de câteva luni, care – aşa cum aţi descris-o admirabil în strălucita pastorală patriarhală de Paşti – este în primul rând, în fundamentele ei, o criză de natură spirituală şi morală, o criză de credinţă şi moravuri. Lumea se află în stare de confuzie, dezorientare şi mult zbucium, de la o latură la cealaltă latură a pământului.

Pe de altă parte, şi lumea creştină, cu multiplele ei diviziuni şi disensiuni, şi cu secularizarea progresivă, se găseşte într-o stare de confuzie şi dezorientare asemănătoare. De aceea, de multe ori şi în multe privinţe, nu reuşeşte să ofere omului secolului al XXI-lea, atât de chinuit, consolare, să-l susţină şi să-l ajute eficient, să-l lumineze şi să-l călăuzească spre limanul duhovnicesc lin şi neînviforat.

Toate acestea subliniază tocmai responsabilitatea Ortodoxiei, responsabilitatea noastră, a celor care, cu harul şi din mila lui Dumnezeu, păstrăm adevărul Evangheliei, adică adevărul vieţii, nealterat, nevătămat şi integral. În aceste zile grele, în care se prăbuşesc idolii economiei ideologiei, „deşarta înşelăciune” (Col. 2, 8 ) a filosofiei şi idolii celor „care pare că sunt mai de seamă – oricine ar fi fost ei cândva –” (Gal. 2, 6), ochii tuturor semenilor noştri osteniţi şi împovăraţi, ochii tuturor celor flămânzi şi însetaţi de Adevăr şi Dreptate sunt aţintiţi la mâinile noastre „precum sunt ochii slujnicii la mâinile stăpânii sale” (Ps. 122, 2), aşa cum zice Psalmistul.

Pentru aceasta noi credem cu fermitate că trebuie să facem paşi atenţi, dar totodată repezi şi hotărâţi în direcţia pregătirii Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. După ce va reglementa, după vrerea lui Dumnezeu, toate problemele noastre intrabisericeşti urgente, rămase încă nerezolvate (adică după ce „va face ordine în propria casă”, acolo unde este nevoie), acesta va da mărturie unitară şi credibilă înaintea celor dinlăuntrul Bisericii şi înaintea celor din afara ei, conform hotărârilor ultimei Sinaxe binecuvântate a cinstiţilor Întâistătători şi reprezentanţi ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, desfăşurată aici, în luna octombrie a anului trecut. La această Sinaxă am trăit bucuria de a avea în mijlocul nostru şi pe Înaltpreasfinţitul Laurenţiu al Transilvaniei, reprezentantul Preafericirii Voastre şi iubitul nostru frate.

Suntem încredinţaţi că în această luptă atât de sfântă, pusă înaintea Bisericii, noi toţi vom fi uniţi în cuget, „având aceeaşi iubire, aceleaşi simţăminte şi aceeaşi cugetare” (Filipeni 2, 2). Suntem şi mai încredinţaţi că preacinstita Voastră Preafericire, „cu o inimă” cu noi se va afla în prima linie a îndeplinirii datoriei comune, dând expresie cugetului şi trăirii binecredinciosului popor român şi a ierarhiei sale de Dumnezeu învrednicite.

Preafericirea Voastră, frate sfânt şi Preafericit,

Vom trăi bucuria şi veselia duhovnicească de a Vă avea alături de noi câteva zile, în cursul cărora ni se va oferi prilejul nu numai de a ne deschide sufletele şi inimile unii înaintea celorlalţi, în plinătatea şi îndestularea dragostei şi încrederii reciproce, dar, şi de a spori frăţeşte întru Duhul Sfânt, de a ne ruga şi a liturghisi împreună, atât aici, în preacinstita şi istorica biserică patriarhală a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cât şi în Capadocia.

De altfel, Capadocia nu Vă este deloc străină, din moment ce purtaţi, onorific, titlul de „Locum tenens” al Tronului din această regiune. Împreună-liturghisirea şi împărtăşirea din acelaşi Sfânt Potir vor exprima liturgic şi în chip lămurit, în maniera cea mai oficială, unitatea noastră de credinţă, dragostea întru Hristos şi împărtăşirea Sfântului Duh, Care, aşa cum spune fericitul Pavel, ne uneşte pentru a fi „mădulare unii altora” (Rom. 12, 5).

Vă rugăm atât pe Preafericirea Voastră, cât şi pe arhiereii şi pe ceilalţi membri ai cinstitei delegaţii a Preafericirii Voastre, „să Vă simţiţi ca acasă” şi să Vă bucuraţi de confortul pe care doar casa proprie Vi-l poate oferi. De altfel, şi din punct de vedere istoric, această sfântă casă mucenicească, această Reşedinţă patriarhală, este casa părintelui Preafericirii Voastre încă din zilele în care Preasfânta Biserică Ortodoxă soră din patria Preafericirii Voastre, în care s-au născut atâţia sfinţi, cinstită astăzi cu vrednicia autocefaliei şi patriarhiei, se afla oarecând sub omoforul Patriarhiei Ecumenice, ca eparhie a acestui Scaun Apostolic, ca şi cu celelalte Biserici din Balcani, Europa Centrală, Ucraina şi Rusia.

Deci, bine aţi venit, Preafericite, în casa Preafericirii Voastre! Mulţi şi sfinţi să Vă fie anii, nu numai spre binele Bisericii şi poporului român, dar şi spre binele întregii Biserici! Şi, în viitor, să ne dăruiţi bucuria de a ne face aici multe vizite sfinte! Bine aţi venit Preasfinţiile şi Preacucerniciile Voastre, iubiţi fraţi în Domnul! Binecuvântat este Dumnezeu, Care V-a adus lângă noi, luminători strălucitori, încununaţi cu dumnezeiască lumină şi martori adevăraţi ai Învierii Fiului Său!

Hristos a înviat!

† BARTOLOMEU,
PATRIARHUL ECUMENIC AL CONSTANTINOPOLULUI

*

Cuvântarea, în original, în limba greacă, e regăsibilă aici.

***

preafericitul-parinte-prof-dr-daniel

Sanctitatea Voastră,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Excelenţele Voastre,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi,

Adevărat a înviat!

Mai întâi, dorim să Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru cuvântul de salut şi pentru frumoasele aprecieri, care ne onorează, şi pe care le considerăm ca fiind adresate nu atât Nouă, personal, cât, mai ales, Bisericii Ortodoxe Române, Biserică născută din predica Sfântului Apostol Andrei, pe care, din mila şi cu harul lui Dumnezeu, o păstorim ca Patriarh.

În acelaşi timp, la rândul Nostru, ne exprimăm preţuirea atât pentru dragostea şi prietenia pe care Sanctitatea Voastră le arătaţi constant Bisericii noastre şi poporului român, cât şi pentru înţelepciunea şi dinamismul cu care mărturisiţi Ortodoxia la Constantinopol şi în alte mari oraşe ale lumii.

În acest sens, în timpul vizitelor efectuate în România, aţi avut prilejul să constataţi personal preţuirea pe care V-o poartă clerul şi credincioşii ortodocşi români, ca respect pentru cel dintâi între patriarhii ortodocşi, precum şi pentru legăturile tradiţionale cultivate între Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Ecumenică.

De asemenea, Ne exprimăm bucuria de a ne afla, din nou, cu voia şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în această venerabilă Catedrală patriarhală închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, împreună cu ierarhi, clerici şi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române care ne însoţesc în această vizită – pelerinaj, aici, în cetatea Sfântului Împărat Constantin, cel cinstit întocmai cu Apostolii, precum şi în regiunea binecuvântată a Capadociei.

Prezenţa noastră la Constantinopol este, în primul rând, o vizită irenică făcută Sanctităţii Voastre, iubit frate întru slujirea arhierească, în acest an al împlinirii, prin voia lui Dumnezeu, a 650 de ani de la întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti sau a Mitropoliei Ungrovlahiei, în anul 1359, în acelaşi an când Sfântul Grigorie Palama a trecut la Domnul.

La solicitarea domnitorului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, Patriarhul Ecumenic Calist I al Constantinopolului a confirmat pe Iachint – ultimul mitropolit al cetăţii dobrogene a Vicinei – în rangul de mitropolit al Ţării Româneşti sau arhipăstor al Mitropoliei Ungrovlahiei (1359-1372).

Pelerinajul nostru spiritual în cuprinsul Capadociei se înscrie, de asemenea, în contextul legăturilor frăţeşti existente de-a lungul secolelor între Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Română, legături care sunt evidenţiate chiar în primele secole creştine. De exemplu, din citirea atentă a actului martiric al Sfântului Sava de la Buzău (+372) reiese că redactarea lui s-a făcut ‘pe pământ roman’, de unde fuseseră aduse moaştele Sfântului Sava, din ordinul guvernatorului Scythiei, Iunius Soranus.

Acelaşi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie să fi dispus şi redactarea actului martiric respectiv, fapt care a fost realizat tot în secolul al IV-lea, de Episcopul Bretanion de Tomis, el însuşi capadocian, sau de oamenii din jurul său, moaştele fiind cerute guvernatorului de către însuşi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379).

Aceste legături de secole capătă o conotaţie actuală şi prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de proclamare, în Patriarhia Română, a anului 2009 ca An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379 – de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

Multiplele proiecte dedicate acestor manifestări au menirea să evidenţieze, odată în plus, contribuţia deosebită a Sfântului Vasile cel Mare şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni la definirea şi apărarea învăţăturii de credinţă, la dezvoltarea tâlcuirii Sfintei Scripturi, la îmbogăţirea tezaurului liturgic şi canonic, precum şi aportul lor la dezvoltarea vieţii monahale şi a operei social – filantropice a Bisericii Ortodoxe. Toate aceste exemple sunt pentru noi, astăzi, izvor de lumină în lucrarea Bisericii Ortodoxe.

De altfel, legătura specială a Bisericii Ortodoxe Române cu Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, este subliniată şi în titulatura noastră, aceea de Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei. Această cinste a fost acordată, pentru prima dată, mitropolitului Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea (1760-1787), de către Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Sofronie, la data de 10 octombrie 1776, în semn de preţuire şi ca recunoaştere a sprijinului financiar şi ospitalier deosebit acordat de Ţările Române Patriarhiei de Constantinopol, în vremuri dificile. Din anul 1925, acest titlu îl poartă toţi Patriarhii României, ei fiind, totodată, şi mitropoliţi ai Ungrovlahiei (azi ai Munteniei şi Dobrogei).

Astfel, pelerinajul nostru în Capadocia ne oferă prilejul de a ne împărtăşi de binecuvântarea Sfinţilor Capadocieni şi de lumina pe care ei au răspândit-o cu multă jertfelnicie, prin viaţa şi cuvântul lor. De aceea, întâlnirea cu locurile sfinte în care s-au nevoit Sfinţii Capadocieni devine pentru noi toţi izvor de bucurie sfântă, iubire, pace şi evlavie.

În al treilea rând, cu prilejul acestei vizite la Patriarhia Ecumenică, ne bucurăm că avem şi posibilitatea unei întâlniri cu credincioşii ortodocşi români, fii şi fiice ale neamului românesc, constituiţi într-o comunitate activă, la biserica Sfânta Parascheva-Pikridion, pe care Sanctitatea Voastră aţi dat-o, cu generozitate, în folosinţa acestei comunităţi, pentru nevoile ei liturgice şi pastorale.

În acest context, ne exprimăm speranţa ca vom reînnoi acordul dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Română cu privire la folosirea în continuare a bisericii Sfânta Parascheva din Istanbul de către comunitatea ortodoxă română de aici.

Acest act de iubire creştinească este cu atât mai important în zilele noastre, deoarece, ca urmare a fenomenului migraţiei, comuniunea liturgică fraternă între Bisericile Ortodoxe surori se întăreşte şi mai mult prin atitudini şi acţiuni de întrajutorare pastorală şi misionară, de respect reciproc între etnii diferite, dar unite între ele prin aceeaşi credinţă ortodoxă, prin iubire frăţească şi prin coresponsabilitate misionară.

În încheiere, mulţumim Preamilostivului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a fi pelerini în acest loc venerabil şi bogat în semnificaţii spirituale şi multă demnitate ortodoxă, iar Sanctităţii Voastre, mulţumim pentru căldura cu care ne-aţi întâmpinat, aici, în lumina Învierii şi a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos, Izvorul Bucuriei veşnice.

† DANIEL
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Pelerinajul de Florii de la Bucureşti [11 aprilie 2009]

pfp-daniel-de-florii-2009

[viddler id=77396b6&w=437&h=370]

Aici găsiţi 102 capturi TV de la eveniment.

[viddler id=238bd58f&w=437&h=370]

[viddler id=a10a93bd&w=437&h=370]

[viddler id=96df0cc0&w=437&h=370]

[viddler id=e17653b5&w=437&h=370]

[viddler id=dfa50219&w=437&h=370]

[viddler id=e879a130&w=437&h=370]

[viddler id=db4ae3c4&w=437&h=370]

[viddler id=bfbdaee9&w=437&h=370]

Pentru şi mai multe fotografii de la eveniment la Pr. Mast. Gabriel şi Otilia Militaru.

1 2 3 9