O bere proaspătă – teatru și altceva (1997) [2]

Dorin Streinu

16. 06. 1997

O bere proaspătă – teatru și altceva

*

Pentru prima parte aici.

***

Femeia (stând în fund și cu mâinile pe genunchi și cu capul pe mâini): Când voi fi descoperită…voi arăta cât de naturală mă simt în cușcă. Biciul e o voluptate…și bărbatul un bisturiu. Norii negri nu contenesc să mă insulte. Poate din cauza viciilor am ajuns ceea ce sunt: o damnată. Dar, mersi, e o șansă să-mi pilesc unghiile și un catalog de modă.

Bătrânul: Uit ca un portofel. Clipa e o manieră de doliu și o repercutantă pisălogire. Nici nu știu ce mai pot spune. Nu-mi pregătesc niciodată confortul. Post sta și într-o cocină de porci.

(De aici încolo orice gest pe care vor să îl facă cei trei actori e permis…în limita admisibilului. Nu mai mă interesează ce fac ei…ci numai ceea ce spun ei.)

Femeia: Când văd un câine e o bucurie. Îmi sare limba din gură de emoție!…

Bărbatul: Un rostogol hain și plin de ură;
gândul că tu mă poți ierta,
suspin…

Bătrânul: Da, o poezie specifică!…E tare plictisitor să faci teatru pentru nebuni…

Femeia: Și mă recheamă din infern,
din focul ce mă paște!…

Bărbatul: Cravata e de vină!… Un nod mai sus de fustă nu există.

Bătrânul: Și aici inima mea plânge,
și tot aici inima mea râde…
E de-a dreptul clasic și nu mai există dictatori ci regizori. Dai cu mătura și te umpli de aplauze.

Femeia: Fulgurant și plictisitor. Bâzâitul arborilor s-a înnegrit. Parcă tună…
Vă rog să mă iertați, mi-am pierdut epoca!…

Bărbatul: Să ducem totul până la lacrimi! Spectatorul se va entuziasma degeaba…și va plânge în hohote. Vom vedea atunci femei care delirează teatrul…

Bătrânul: Cum am apus! Te poți aștepta și la moarte clinică. După un sfert de veac poți învia și te vei transforma în senzație. O senzație de nainol…

Femeia: Nu și nu și nu și nu! Cu atâtea superlative nu mai pot să încap în propria-mi piele. Dacă aș juca-o pe Julieta aș mânca trei banane înainte. Și numai așa, de longofaringită…

Bătrânul: Nu mi-a plăcut niciodată filosofia. Caută să mintă bureții… și de trei ori am dat cu mingea în perete. Un geam e de ajuns pentru un tunel.

Bărbatul: Pe această scară putem frige câini și putem evapora fumul țigărilor. Aici se pot naște cei morți și putem oficia slujbe pentru cei decepționați…

Bătrânul: Dar noi nu vom ști…de ce suntem…De galbenul narciselor mă voi spânzura și va regreta regele Flandrei. În mini-jup încap și cele două picioare ale dânsei.

Femeia: Nu-mi permit să nasc. Mă dor tălpile și mai ales ovarele…Balustradele s-au tocit de fum. Și noi nici nu suferim!…

Bărbatul: Cel puțin rațiunea se vede. E ascunsă bancnota dar nu și mâna. Mâna ține clanța ca să nu zboare.

(Intră Cap de bou.)

Cap de bou: Nu ați reținut nimic ambiguu!… Ceea ce se vede e un râs și…aplauze…Numai că satârul are două căi: accesul și recluziunea. Eu am informat garderoba și a adus întuneric. Se poate vedea numai în timp ce eu însumi mă văd. Cu nasul plombat poți mirosi un pachet de artă.

Acum e discuție… și se va zbuciuma în parcuri, până când ambulanța va trimite căști și funingine. Până la ultimul pact nord-atlantic, adio!

(Femeia leșină. Se aude un țipăt. Nimeni nu o ajută însă. După un minut se ridică. Privește atent spectatorii.)

Femeia: Niciun truc nu mai prinde! E cea mai înțeleaptă lampă uitată. Cel puțin să vă mire!

(Bătrânul bea dintr-o sticlă imaginară. Se clatină. Cade. După un minut se ridică. Privește atent spectatorii.)

Bătrânul: E enervantă repetiția, nu?! Însă aduce liniște…Cel puțin să vă mire!

Bărbatul: Am ghinion! Eu nu mai pot face același lucru…Ca să repet e o traumă mai mare decât aceea de a-mi imagina altceva…Las ca să se scuipe, să fiu scuipat, da, de toți, ca să îmi pot pune apoi o etichetă pe scaun. Am să scriu: Acesta e scaunul meu! Singurul scaun…

Și așa nimeni nu va mai reconsidera o manșetă. Este roză și basta!…

(Femeia, Bătrânul și Bărbatul își dau mâna și încep să fluiere. Se sting reflectoarele în mod gradual. Se aude o muzică lascivă în fundal…Pe măsură ce se aude tot mai tare se aprind reflectoarele…)

Femeia: Șocul m-a prins în mrejele sale și mă poartă spre luna celor 10 buboaie de aur…Sunt o carte de furtuni și pinguini. Puteam să inventez chiar și o altă tundere femeiască, mai simplă, însă mie îmi plac complicațiile de nota zece.

Dansez…și îmi prind jartiera de gard, în care au prins să latre vârcolacii, da, tot felul de privitori…ca la teatru, tot felul de nerozi…

Un subiect de discuție e o reminiscență din timpurile trecute. Acum nu mai gândesc, nici nu mai simt, ci doar acționez, ca o distinsă doamnă

Bărbatul: Trag jaluzelele! În partea mea dreaptă stau…ochii mei și în partea mea stângă…stă ființa mea…Ce să aleg mai degrabă?! Și, cu toate acestea, mă privesc cu dragoste multă…Trăiască neștiința! Trăiască ignoranța! Trăiască infidelitatea! Tot ce mă intrigă…mă face voluptos și tot ce mă atinge devine sodă caustică…

Acum e ziua în care ne-am dezrobit de libertatea noastră și suntem niște bieți impostori de duzină…

Bătrânul: Un gram de înțelepciune…În loc de cotcodac-cotcodac, cotcodac-cotcodac…un gram de luciditate. În spațiul seismelor s-au ouat imigranții. Iar eu mă elogiez în scaunul antic al lui Prometeu.

Sunt bătut în cuie, dar nu învins! O cacialma de viață… și firele subțiate ale nervilor mei, rotunzi și scăpărători…ca niște sepii…

Îmi mâzgălesc transparența, poate transpirația…ca să reclădesc natura lui 7. Da, pentru unii asta e de o importanță minoră…dar fiecare cu borcanele lui goale…sau pline…

(Femeia începe, brusc, să se închine…)

Vocea din off, gravă: O frică teribilă e o soluție?!… Gândurile mele s-au boltit și a apărut marea…Vapoarele și-au supt lamele de ras.

(Femeia cade în genunchi.)

Vocea din off continuă pe același ton: De ce viața noastră e cruntă? Nemărginirea oaselor mele e goală și aș vrea, o, cât aș vrea!, să reînfig creasta cocoșului, din nou, la locul ei…și nu se mai poate. Totul e degeaba…

Până la șutul șomerului…hârtia e grea…Cifrele sunt niște monștri. Niște gheare de oțel e toată civilizația noastră…

Numai comunicăm…auzind vorbe…spunând fapte…fericire…foamete. S-a deschis în noi și lângă noi o prăpastie pe care nu o putem trece prea ușor…

Țipați cu toții!

Suntem o mână de oameni
ce mai au suflet
și acesta nu trebuie
să se piardă…

Țipați cu pieptul cald!

Țipați cu o inimă candidă
și plină.

Se va auzi, poate,
gândul nostru…

O a doua voce din off, de femeie: Un deșert de fulare și de clești. O rotundă uliță, plină de gropi…și un cerșetor. Cum mori, Tu, Doamne, în noi și noi nu Te simțim!

Halal de gușteri! În sala plină se mănâncă semințe…

Bătrânul: Cu ciocul de pui de curcă, un limbaj de patru roți și…nu știu delimitarea dintre mine și făraș…Până aici înțeleg ceea ce spun…dar nu mai știu să repet…ceea ce spun…

Văd, ca o măgulire, cum mă duc la fund…
Încerc să rup talazul,
să fac din casa mea o gură de atom unde să scap…și să nasc altă iubire…

Dar timpul e de vină și nu noi…

Zodiile premerg și se culcă cu burta pe-o doagă. Miaună, săraca…Miaună ca o sapă stricată…și cu puțină benzină…Cu atâtea răngi  numai o scobitoare…stă pe masă. Puțină sare lângă ea. Puțină acuarelă și…banii, puținii mei bani, însuflețiți de omizile de afară, de pe ramuri…și de chioșcurile cu tot felul de alimente.

Cum sufăr!!!

Glonțul meu a intrat prin gură și a ieșit pe bază de deglutiție a santinelelor. Am aruncat din apă și a curs galbenul pentru aureole.

Și tot mi-e greu, un greu teribil…ca să mă transport din mine…în limbaj!

O comedie suplă începe atunci când râzi de tine însuți. O tragedie plânsă…nu există! Există numai dramă…

Pe când sărutul acesta
e numai foc
și de n-ar fi
s-ar tot topi planeta…

Bărbatul: Apoi?! Apoi…nimic! Ne vom împrăștia cu capul pe biciclete și triciclete, ușori, naivi, lirici…

Ce chin! Contemporanii mei nu mai cred în înălțimea lor gravă. Se uită refuzul de-a mânca, chinul de-a săgeta și de a pune ochii peste tot.

Un șoarece mort! Ce chin!…O încă sculptare a indiferenței noastre…

O iluzie a scăpării și a legiferării pământului…care nu ne aparține…

Un stăpân de moarte am prins în tobele orchestrei. O claviculă s-a rupt în oboseala varului stins…și, când am spoit…am fost eu pentru prima oară…

Afișul acestei piese, impardonabil, se va schimba și noi ne vom schimba măștile…Dar acest frigider va rămâne! Vei veni și vei gusta din frigiderul uitării! El ne va uita până și numărul de la pantofi…

(Reflectoarele se sting gradual. Cei trei ies, pe întuneric, din scenă. Li se aud pașii…În locul lor intră Cap de bou.)

Cap de bou: Acum…începe piesa! S-a terminat cu toată perindarea aceasta năucă a actorilor…și se începe mușcarea din măr și, veți simți, cum electrozii se înfing chiar în cuiele circulației voastre cotidiene.

S-a spart o etanșă moleculă în această clipă! S-a spart…tăcerea…Dar pentru tăcere nu e de vină autorul…ci spectatorul…El e vinovatul că se tace…și se facese tace…și se face, se tot face

Nu mi-am dat jos masca! Chipul meu va rămâne neștiut pentru voi, așa după cum albinele se înrudesc cu câmpul…

Cât am stat…am mirosit florile în culise. Aici, pe scenă, voi doar le-ați privit…dar eu le-am și mirosit!

Pe câmpul cu stârvuri e o liniște alchimică și ar trebui să auzim, cu toții…gongul…

Nu se vor bate artiștii între ei, ci doar gândurile voastre! Transhumanța a durat cam mult…Lăsați, vă rog, locurile goale! Plecați și lăsați-ne în pace! Cel puțin am jucat teatru…

(Se sting reflectoarele…în timp ce Cap de bou râde și aplaudă…)

Fine

O bere proaspătă – teatru și altceva (1997) [1]

Dorin Streinu

16. 06. 1997

O bere proaspătă – teatru și altceva

Decorul: câmp cu flori și o scară. Lângă scară o mătură și un frigider. Se va deschide frigiderul cu o singură mână iar florile nu se rup ci numai se miros.

Intră pe scenă…cap de bou.

Cap de bou: Acesta e un frigider. Eu am mâncat un asemenea ambreiaj de curând. Este foarte plictisitor și îmi pune vrăbiile să zboare în loc să treiere via. În această artă nu poți căsca pentru că nu ai bretele de care să te sprijini. E un simulacru de tragedie, în care se moare și se scuipă ochiuri de geam pe trenuri.

Morala este mătura… Se așterne praful masiv și e musai să fluturi steagul roșu, pe care eu m-am născut și am crescut mare. Foarte mare…De fapt, resturi fecale și tablouri teatrale, care se combină și se contopesc într-o pastă lungă și plină de spasmuri și, în care, actorii simt disperarea omului și a cuvintelor sale.

Viața îl învață pe om, discret dar continuu, practica plânsului. Și cum e să bați cuie în scară, adică în drumul ce duce spre nu știu unde…

În spatele meu e un câmp cu șerpi, care supurează o rară paletă folclorică și, în momentul când vrei…să umbli, atunci te împiedici și ți se lărgesc pantalonii.

Fiecare floare e o scrisoare adresată infinitului și mirării.

De aceea nu trebuie ruptă masca, pentru că în loc de cel care vorbește este altul care tace, adică o speranță pentru viitor și soluția ca acel viitor să mai…existe…

Acum, de vină, e frigiderul. Ar fi trebuit schimbat…dar nu știu cu ce. Tocmai de aceea acum, chiar în această clipă, începe comedia și dramaturgia. Să vină actorii!

(Intră femeia cu sutien roșu și chilot roșu. După ea vine bătrânul șeic în alb și bărbatul în costum negru. Cap de bou, cu grimase interesante, iese din scenă.)

Femeia: În sfârșit, mi-a venit rândul…

Bătrânul: Și ziua asta e tare lungă…

Bărbatul: Mă pot uita în oglindă. Ce zici, nu sunt frumos?

Femeia: Daaaaa…Însă mă văd numai pe mine în oglindăăă… Și cred că îmi stă chiar sexy, deși, câteodată, nu prea cred în complimente. E bine, totuși, ca aceste complimente, care ni se fac, așa, pe nepusă masă, să fie făcute cu bun gust și nu …de formă….

Bătrânul: O vreme a deșertului…Căldură și iar căldură… Soarele: o minge de clor și îmi vine să urlu. Ce mare bucurie! Totuși, ce sublimă bucurie să poți să urli…și nimeni să nu te-audă!…

Bărbatul: O sticlă de șampanie ar duce totul la punctul final. Sarmisegetuza cade iar eu omor elefanți, pantere, șacali și…(în șoaptă) alte lucruri…

Femeia: Ce geloasă sunt! Tocurile mele sunt prea joase și aici, sub sânul drept, simt o neliniște, ca un șoim ce îmi duce sângele în talazul scorpiei cele-i rele. Uuuu! (se scutură)

Bătrânul: În locul acelei cămile am vizitat Europa și bărcile erau rupte…iar eu m-am întors decepționat. Un om nu poate mânca sânge de maci când moare. Apa e mult mai solidă decât deșertul.

Bărbatul: Să punem punctul pe i. Algebra nu se satură de organe sexuale iar noi visăm purici ce ne-nțeapă. Până când mai visăm…catastife întregi de himere prelungi și hâtre? E o elegie…și nu un tren de orizont! Când am să termin acest rol cred că am să mă simt puțin mai nebun…

Femeia: Foarte bine! Eu am siguranța cupei cu spini. Ce moluz e aici?! Când cancerul roade menopauza eu mă insult și mă rog să moară statuile din parc. Însă, totuși, ar fi mai bună…cealaltă soluție. Spuma de mare alunecă și mă pot invada de carne proaspătă de pești… (începe să râdă)

Bătrânul: Am mers cu patinele pline…și când să văd apa…mi-a trecut prin fața mea o pisică. M-am întors cu zece umbre în spate – deși nu sunt superstițios –  și am lăsat-o să treacă. O, ce căldură și ce moarte!…

(Femeia se așează pe iarbă. Pozează, cu fața ridicată, în fața telespectatorilor.)

Femeia: Cât am dorit acest lucru!…Și iarba… și florile…sufletul meu parcă se prelinge în termite…și aiurez atât de bine! Și, ce goală sunt în ochii lor!! Deși privirea nu mă dorește, totuși, totuși, totuși, sufletul dumneavoastră, impudic și rece, bineînțeles, că…mă vrea. Imprudență…Pardon! Câteodată nu e bine să ocoliți subiectul… bidonului sau al cutiei cu pești sărați…

(Bătrânul deschide frigiderul cu o singură mână.)

Bătrânul: Eu m-am uitat în labirint. Cerul mă gâdila la inimă puțin. O panteră cu toate simțurile simte când prada…stă să vină. De aceea mi-am alungit foarte mult…trompa…Ce păcat! Grădina a plâns puțin azi dimineață.

Bărbatul: Îmi păstrez forma. Esteticul va da de bănuit și voi replica, sus și tare, că sunt de o importanță capitală în domeniu. Bineînțeles biletul de tren și un ghioc vor fi puse pe masă. După care urmează descălțarea tihnită și o mestecare, o mestecare îndelungă a tot felul de idei idioate, de curtoazie… Numai că politica ne-a împins fruntea până aici, la acest semn al declinului. Și dacă cel care îmi suflă din culise nu ar mai sufla, vă rog să mă credeți, că nici nu aș mai ști ce să spun.

Dorin Streinu, Cuvintele adunate cu furca (nuvelă; 26. 05. 1997) [4]

***

Primele 3 părți…

*

Îți faci probleme de unul singur. Te gândești la lucruri care ar fi putut să existe, dar nu ești sigur că ele ar putea să existe.

Ea nici nu exista înainte de tine. Te despart 7 ani, 7 ani de lumină. Iar acești ani nu pot fi trecuți cu vederea. Eu iert…dar altul nu mă va ierta. Altul mă va ucide. Îmi va zdrobi pieptul și îmi va tăia limba, va face tot posibilul ca să fiu singur și nefericit.

Ei au bani iar eu am geniu. Ei au totul, în aparență, iar eu nu am nimic…când am totul. Eu sunt al eternității, pe când ei sunt ai timpului iar eternitatea va înghiți timpul.

Trăiesc din vise, cititorule! Sper să am o familie, o casă a mea, o liniște a mea. Vreau să-mi văd copiii mei, copiii sângelui meu care mă cheamă, care mă sărută. Vreau să gust bucuriile și viața, vârsta vieții și a morții, pentru că moartea e plină de viață și invers.

Toate aceste lucruri le sper sau le visez, însă știu că nu le pot avea. Îmi fac planuri…dar ele nu se vor împlini, poate, niciodată…pentru că viața nu e în mâna noastră. În mâna noastră e doar…speranța.

Ție ți-e frică să spui: niciodată. Fugi de acest cuvânt ca de un câine, care vrea să îți rupă pantalonii. Eu nu pot să fug de cuvinte și nici de câini și nici de timp și nici de ceea ce nu îmi place. Nu pot să fug nici de mine. Mă las mușcat, oprimat, ucis și înșelat, mințit și exilat. Eu îi am pe toți și pe nimeni. Eu sunt o continuă dramă…fără auditoriu.

Ieși afară din casă și privești cerul. Îl privești îndelung. Iar…îl privești. Știu că nu ți se pare urât niciodată, pentru că mereu îl găsești plin…de noutate, de candoare, de răceală, de indulgență. Nici mie nu mi se pare urât niciodată.

Nu te uita că nu ai bani, că nu ai haine frumoase și bine călcate pe tine. Ești om! Uită-te, mai degrabă, la faptul că toți te mint din priviri. Toți te leagă de un tampon de tren. Dacă ai enervat pe cineva…civilizația, umanitatea, credința devin…amintiri. Uită tot ceea ce e mai important, tot ceea ce e sfânt și se răzbună pe tine.

E sânge pentru sânge. Sângele clocotește în ei de dușmănie, de invidie, de ură. Tremură de proști, de nesățioși, de avizi, de curvari…de insignifianți. Scârba și rușinea te inundă când îi vezi.

Însă, crede-mă, sunt în stare să mor, ca să te simți fericit! Însă niciodată nu vei fi fericit dacă eu mor. Pot să mor, să mor fără regrete, numai ca tu să fii bun, cinstit, fericit, un om credincios. Însă crezi că moartea mea te va face…un om bun? Crezi că poți să fii om…pe cadavrele altora?

Eu pot să mor. Nu îmi pasă, cititorule, nu îmi pasă prea mult de mine! Pentru că știu ce valoare are moartea mea. Moartea mea valorează infinit mai puțin decât viața mea. Viața mea rămâne. Eu sunt un mic defect, un coș de gunoi pentru mulți, în care mulți își aruncă și își prezintă resturile menajere…dar și cel care rămâne orice ar face cineva.

Și, pentru tine, pot să trăiesc sau să mor, numai să te știu fericită, iubito! Numai pentru tine, iubito…ca să știu că nu ți-am greșit ție nicidecum. Nimeni nu mă poate ierta de durerea pe care ți-o pot provoca. Numai Dumnezeu poate să o facă.

Însă e greu să mă mai înțeleg, dacă voi avea curajul să te uit…sau, mai degrabă, impertinența aceasta majoră.

Sunt fericit să te văd. Știu că fericirea e liniște. Dragostea noastră atât de unică…nu se poate uita nici când aș uita.

Nu se poate uita. Nu se uită nimic. Tu știi acest lucru și eu o știu și o să o știu întotdeauna.

Speră, cititorule! Speră să îmi mor viața corect, ca la carte! Să nu am nimic și să mor de tânăr. Să nu mai fac nimănui vreun rău și să nu mai filosofez în vânt, cu vântul în față. Poate că scriu și aiurez. Poate că viața mea sau a ta sau a noastră e o artă scrisă în fugă.

Cu mine să nu măsori asfaltul ci oglinzile! Să-mi dai să mănânc lucruri de oțel și să trag după mine locomotivele unui tren fără sfârșit! Să stau închis…și deschis tăcerii. Să nu mai văd lumina soarelui…și să văd slava lui Dumnezeu, mai presus de toate stelele lumii. Bucuria aceea nu va trece…da, nu va trece…

Restul sunt trandafiri ofiliți, amintiri, scrisori, patimi, uitări…Știu doar că în fața acelei Biserici m-am oprit și m-am rugat, ca să mă ierți…

Cititorule, e greu să saturi fântâna cu arabescuri și să pui grâul să încolțească! Pepenele va fi roșu și prea copt…și grăsimea lui va umple toată masa… Muștele se vor scălda în dulceața lui și se vor atinge și de pâine, de pâinea pe care tu tocmai ai scos-o din cuptor și ai tăiat-o și ne-ai dat-o ca să o mâncăm hulpav…

Să nu mă iubești, te rog, cititorule! Dacă m-ai întâlnit și m-ai citit și m-ai înțeles și te-am înțeles…adică m-ai iubit, ai făcut cea mai mare greșeală a vieții tale! Voi fi un bădăran cu tine, pentru că te voi iubi enorm, fără ocolișuri. Voi fi ca un ulcior, care dă pe afară de atâta apă…într-o zi cu arșită, cu multă arșiță…

Te voi iubi și mă vei iubi. Mă vei înțelege pas cu pas. Vei afla cum am trăit, cum am scris, cât de mult am suferit pentru tine, cât de mult am rezistat pentru noi…amândoi, cititorule! Noi, amândoi, suntem împreună! Ne știm, ne înțelegem, ne intuim reciproc…

Via va înflori din nou. Vor îmboboci iarăși salcâmii aceia îmbătători. Casa va fi calmă, ca și înainte: un loc de reculegere. Mă vei regăsi tot la fel de profund, de solemn și de viu…în inima ta. Acest manuscris va fi lacrimile iubitei mele, da, în acea zi, când se va șterge la ochi cu el. Și veți înțelege cu toții că nimic nu are sfârșit. Nici chiar depărtarea…sau apropierea…

(final)

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [10]

*

Pentru fragmentele anterioare

***

Scenă de familie

Copii stau muți și privesc la
televizor
și muzica te înspăimântă.

E o viziune care te înspăimântă
și, mai ales, soprana,
soprana cu vălul ei albastru,
care pare un înger coborât din cer.

Numai muzica nu știe că noi ne înspăimântăm
și se derulează
ca apa pe meandre și
cu cotituri.

Iar în sufletul meu
(suflet urgisit de multe războaie)
sunt singur,
nespus de singur,
ridicând speranța unei lumi
mai bune și mai clare.

Măcar să mai visăm din când în când
și să nu ne mai privim
morții cu invidie.

Săracii de ei, nici nu au avut curajul
să miorlăie ce miorlăim noi
și tot noi ne temem!

Capul sus!,
îmi spun…
pe când copiii mei mănâncă televizorul,
mănâncă aragazul,
mănâncă cântecul sopranei.

Frumusețea e atât de sepulchrală încât pare
o iapă a unui prinț rebel.

Și eu…tot o privesc
și mă mângâi
că am să o fur cândva, după cum tu gândești că-ți vei găsi soțul ideal,
pisicuțo.

Ceea ce este ideal
nu poate fi decât foarte puțin real.

Și trebuie să alergi mult timp
și din greu
după această
fărâmă de stea albastră,
paradoxală…

Soprana
și-a înălțat aripile
și glasul ei a cuprins
întreaga boltă
a cerului.

Sunt îngrozit și tremur
cu lacrimile în colțul genelor.

Măsor această bucurie cu moartea,
cu învierea…

Ce poate fi acum?!

Plâng și mă simt nu știu cum,
poate ceva spațial și
fără de tăcere.

Copiii însă au adormit
cu degetul în gură
și noaptea le-a tras
plapuma peste față.

*

Poemul de clasicum

În locul lui Homer se poate
pune orice munte
și fiecare deal ar știi că e un deal.

Oricine plânge merită să
aibă un poem
și un poet trebuie să vadă orice,
chiar și imposibilul.

Viața mea a mers pe stradă
și am văzut întotdeauna idei.
Am scris idei cu știință și
fără lumină.

Când n-am mai auzit am umblat
și iar am umblat.
Însă niciodată nu am spus decât
adevărul.

Îmi place sau mi-a plăcut
să fiu static dar am umblat,
am umblat prea mult.

Când să mă odihnesc m-au durut
picioarele și a trebuit
să știu să le ung
cu poeme.

Doamne, religia mea e compusă
din toate adevărurile!

Nu adevărul ni se supune nouă
ci noi, îndrăznind
mai mult
și cu o enormă nebunie,
ne supunem lui.

Adevărul nu e un truc
și nu e o floare,
nu e un om
și nu e un ideal.

E o stare de spirit
pe care o știi
și nu o poți exprima.

Când te rogi cu cuvinte,
prietene,
e o minciună.

Dumnezeu nu are nevoie
de cuvinte ci de inimă!

Inima e o rugăciune
și ceea ce intuiește ea este
adevărul.

Nu umbla să spui multe!
Cele puține sunt
cele necesare.

Când am văzut primul om mort
și nu am mai putut să mă
contemplu în gesturile lui
am înțeles ultimul sens.

Moartea mi-a părut crudă
și mi-a părut un adevăr.

Adevărul, mi-am spus atunci trist,
nu e prietenul nimănui.

El nu îl iubește pe cel care-l
iubește.
El nu-l urăște pe cel care nu-l
iubește.
El este indiferent față de oricine.

Am rămas trist și…în inimă,
în fundul inimii,
în mod discret,
cu o mare bucurie.

Nu am avut prieteni
pentru că am avut
prea mulți.

Am părut rău
pentru că am fost neînțeles.
Am părut un râs bizar
pentru că am fost confundat
cu faptul de a râde din orice.

Am purtat în mine un gust acru,
o acreală pe care nu mi-am dorit-o
dar de care nu am mai putut scăpa niciodată.

Poezia ne unește
și ne pierde.

Cel care se încrede în ea
iubește prea mult moartea
și poate nici nu știe acest lucru.

Cel care o iubește
nu se îngrijește de sine
ci de alții.

Cel care este nebun de ea
nu își face o casă niciodată
și umblă ca un pierde vară.

Nu pot plânge pentru nimic.

Viața este eternul
cântec al unui dor inexprimabil.

*


Starea de a vorbi

Nu poate fi poet cel care
nu adoarme scriind, cel care
nu se trezește la fel.

Nu poate fi un geniu cel care e liniștit în mod continuu
și nu e și nebun și nu e și pervers,
și ateu și eretic
și animal și un om simplu,
un sfânt și un mort,
un mort față de toți.
Cel care nu pare de toate,
ca toți la un loc…

Cel care scrie știe
totul.
Cel care scrie umblă
fără gânduri
și e o mirare
pentru propria sa piele.

Cititorule,
nu încerca să uiți
cine ești și ce vrei!

A imita înseamnă a nu trăi.
A imita înseamnă a-ți fi frică.

Oricine luptă
pentru un sentiment are
nevoie de el.

Bărbatul aleargă
după familia lui și vrea
ca ea să fie fericită.

Bătrânul vrea să se împace cu sine,
cu propria sa memorie.

Cel tânăr vrea să fie plin,
vrea să simtă, să pipăie.

Și, o, toți vrem să știm
și ajungem să nu mai vrem ceva!

Când ajungem să știm mult mai mult decât trebuie
nu mai ne interesează nimic.

O, ce chin acum!
O, acum nu mai știu
nici ceea ce știam!

M-am făcut mai neștiutor ca atunci
când eram copil.

Atunci știam să privesc cu ochii,
acum știu să privesc fără ochi.

Acum văd înăuntru
și nu-mi mai place afară.

M-am dezgustat de afară.

Nu mai vreau afară,
deși, câteodată, rămân pe-afară
și îmi place să răcesc.

Dacă gândești nu mai e bună
viața.
Spiritul îți ia locul și ți se deschid
nu numai orizonturi
ci și ceruri.

Dacă gândești nu mai poți avea
adevăruri
ci intuiția adevărului etern,
a ultimului plan deschis.

Fii atent la ce mănânci!

Nu vreau să te otrăvești.
Nu vreau să te știu mort.

Morții sunt pentru a fi lăudați
dar viii sunt cei care sunt iubiți.

Vreau să te văd
în sânge și în carne
oricum ai fi tu.

*

Fum de sticlă

Nu știu de ce mor.
Am învățat de la alții frica…
Eu nu m-am născut
cu această frică.

Nu știu de ce sper.
Inima mea iubește și
dacă știu acest lucru nu mai trebuie să
am speranțe.

Nu poezia minte ci lacrima!

Când nu mai știi ce se vrea
a se știi,
cum mai poți să știi ceea ce nu se știe?!

Inteligența nu e un folos
ci o pierdere.

Cine e mare nu e fericit.
El vede întotdeauna
imperfecțiunile
mai mari ca minunile.
El aruncă lucrul bun
pentru lucrul murdar.

Toți știm că greșim
dar nu știm să îndreptăm.
Toți ne mâzgălim
dar plângem apoi prea mult.

Dacă te privești îți spui
că nimic nu e sincer.

Cine mai știe dreptatea
când ea este numai
un concept
pentru tablouri?!

A face filosofie nu e degeaba
și nu duce la nimic.

Cuvintele nu se ajută de cuvinte.
Ele se ajută de fapte.

Nu știu cum mai pot scrie fără
concluzii.

O aripă nu e o concluzie
și nicio scară nu e
frumoasă.

Poate, doamnă,
că frumusețea zilelor noastre
este stranie
și metalică,
urâtă
și perversă.

Poate că ea s-a modificat
din lipsa de bucurie
acordată momentului.

Stai la masă și aștepți
să fii servit. Nu faci nimic
decât să aștepți.

Cred că ni s-au atrofiat mușchii
și creierul,
că ni s-a încetinit viteza gândurilor
de mergem așa,
în reluare…

Ca să fii prezent trebuie
să apelezi
la toată arta.
Nu trebuie să scapi nimic.

Gustul pentru viață
cuprinde totul,
tot ce există
și nu există.

Am mai stat puțin în parc.
Lacul era umbrit de sălcii
și o bărcuță
sfâșia liniștea valurilor.

Am stat citind prin cărți
despre prietenii mei.

M-am bucurat de cei care treceau,
chiar și de cei mai meschini
ochi care mă priveau.

Însă nu sunt de acord cu răutatea
și cu modul de
a fi parșiv, cu luciditatea
nimfomană,
care ne taie buna dispoziție.

Eu cred că
cel care moare trebuie
să știe că a lăsat ceva etern
în urmă…

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [9]

nu-mi vorbi despre mortii care danseaza

Cele 8 fragmente de până acum…

*


Fără dragoste

Gândurile s-au născut
pentru a fi smulse
și închise cu inima.

Eu nu mai citesc
pentru ca să înțeleg,
ci pentru ca să găsesc
și să mă bucur
de fenomenul aviației.

Azi,
suspendați de noua școală
putem să ne mișcăm masele
și să înceapă frământarea.

Dar nu sunt eu de vină
că adevărul a fost falsificat!

Fiecare și-a luat insigna lui
de libertate
și s-au spălat pe bot cu ea.

Ce ne-a făcut drumul ăsta?!
Cum de nu am simțit
sau nu vrem să acceptăm
nici acum
răul din noi?!!

Vei perora
în baza dreptului utopic de a fi anarhist
când toate puterile tale
trebuie să rămână încolăcite
sub crusta ta de diplomație.

În spatele păcii stă puterea,
nu pacea!

În spatele iubirii stă pasiunea,
nu iubirea!

Oricât aș vrea să fiu eu om cu tine,
tu vei fi animal cu mine,
ceea ce eu detest la culme.

El vrea să trăiască
la subsolul blocului
și să cerșească.

Ea vrea să fie privită cu patimă
și pipăită fără rușine.

Lasă legea să moară, cititorule,
lasă legea să mănânce pandișpanuri
neingurgitabile!

La celălalt capăt al metroului
mă priveți alarmată.

Nu eu sunt de vină!, îți spun…

Tu nu auzi nimic.
Tu știi totul de-acasă,
deși ai venit ca să mă întrebi pe mine
de el.

Te rog, Marina,
nu mă înțelege greșit!

O singură femeie mă poate distruge
cu o singură sărutare.

Nu mă pune să jur
pe semnele pe care nu le
pot concepe!

*

Ce aș face acum dacă aș fi maimuță

Trăiesc o liniște de scandal
și aș vrea să țip puțin.

Nu din ceva anume
ci numai din inteligență…

M-aș strâmba în oglindă
puțin și mi-aș privii ochii
cărora nu le-aș înțelege cearcănele.

E o frică a uliului
care se simte rănit,
care prespune că poate fi rănit,
care crede în posibilitatea de a fi rănit,
care se sime la doi milimetrii de rană,
care fuge după
rană,
care nu știe ce e rana…

Cred că sunt gelos,
dar nu am pe cine.

Eu nu am nimic
dar îmi vine să țip.

Nu dispera, cititorule,
tu vei fi salvat
din acest puseu de beligeranță,
printr-o discuție liniștită de seară!

Voi da un ordin ca să te transformi
într-un mic drăcușor,
cititorule,
care citește în scripte.

Și dracii știu și se cutremură,
cititorule!

Și ei simt nevoia de calm
și de confort,
dar cum fac,
că își înegresc tot timpul aripile….

Acum aș vrea să rup și să sparg
și, dintr-o dată, să dansez,
să dansez nebunește.

Psihanaliștii vor spune
că sunt nebun,
dar mi-e nu-mi pasă.

Ei și-au inventat o știință
pentru ca să nu pară mai proști decât sunt,
dar habar au despre ce e omul.

Dacă omul ar fi înțeles de către orice nătâng…
am fi o lume numai de Sfinți,
dar nu suntem…

Doctorii vor spune că în capul meu
nu a fost numai geniu
ci și puțină nebunie cu carul.

E treaba lor: eu am întâlnit
numai psihiatri țâcniți.

Ba, și bunica mea îmi spune, câteodată:
„unde este minte multă
e și prostie”…

Numai că prostia e una…și
îndrăzneala de a face lucruri mari
e altceva,
care depășește o vulgară percepție
asupra lucrurilor
și a lumii.

Mă bucură însă faptul,
că niciodată nu voi fi o maimuță
și că poemul acesta
a fost scris tocmai,
pentru că omul
nu își poate maimuțării adevărul,
nici măcar atunci când și-l contestă.

*

Un alt memento mori

Sunt exigent
cu oricine vrea să trăiască
și o spun
cu un ochi
dezlipit de granit.

Nimeni nu trebuie să admită
indiferența
și nu e bine să te ți-i scai
de fiecare vedetă
pe care o aplaudă
câțiva măgari excitați.

Doamnă,
orice resursă de apă minerală
se epuizează până la urmă
și păpușile au fost create în Germania!

Aici se crede pe mutește,
ca la doisprezece noaptea.
Pe nesimțite se trezesc păpușile
și încep să joace
și să cânte.

O tradiție ca asta nu e o nebunie,
ci de știi să joci
e doar o prostie.

Mai joci,
mai greșești pașii
și apoi o iei de la început,
finalul fiind prea trist
și nu durează decât un minut,
un minut de larghețe neinteresantă,
mediatică.

Tot ce e sublim e până la cer.

Secretara ieși și se pierdu
în beznă…în timp ce păpușile,
delirantele muzicii,
dansau ca apucatele.

Cel puțin jurnalul meu
a văzut lucruri oribile.

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [8]

adevarul nostru

Aici pentru cele 7 fragmente anterioare

*

Mascota zilei

Să fii un aurolac e o tristă poveste.
Pleci de acasă pentru senzații tari
și te lovești de miracolul răului.

O lume etanșă îți surâde privirii…
și o bătrână mai poate avea poftă sexuală.

Rămâi plecat pe genunchi
ca să te uiți sub fustele doamnelor
și să observi
ceva ce detești: lejeritatea lor
părut pudibundă.

Vrei să fii un manechin frumos
dar îți găsești prea multe defecte.

Te persecuți cu gândul
că nu poți avea o slujbă
și crezi că nu poți fura
ca să fii cinstit.

Însă cinstea e o furare la greu
a necinstei de
a fi lingău.

Mai crezi în iluzia demnității și în fapta bună
dar pe la spate ești împușcat,
împușcat de cel mai bun prieten.

Crezi că poți ajuta pe oricine,
dar te înșeli: unii nu vor să fie
ajutați de către nimeni.

Arta îl distruge pe om și nu îl înalță!

Este idiot cine speră
la liniște și pace,
cine ignoră faptul că războiul e o parte din noi
și…nu mai ne e teamă ca să o spunem.

Libertatea noastră
e ceva obscen până la urmă,
e ceva grav,
o conduită proastă și descreierată.

Moda noastră e ceva obscen
și ea:
un stimulent fertil pentru amoruri ilegale.

Însă nu vă temeți să păcătuiți…
Păcatul vi se pare dulce și cu cât e
mai dulce, pe atât și voi deveniți…
mai detestabili…

Faceți răul pe care nu-l vreți
și iubiți fărădelegea care vă distruge.

Oricum știți mai bine decât mine
ce înseamnă să aveți teama că nimeni nu vă vrea,
că toți vă urăsc,
că sunteți niște scursuri…importante.

Da, pe cont propriu se suferă întotdeauna
și cine scapă este apărătorul nostru.

*

Opinia anotimpului

Suntem pierduți în sarcasmul florilor
și considerăm rău idealul.
El pare să ne strice legile
și să ne omoare
deplinătatea noastră constrânsă.

Dacă dau ceva unui sărac el se bucură
urându-mă.

Dacă eu sper să mănânc ceva
mă văd agitat
și îmi pierd pofta de mâncare.

Și la mine pofta de mâncare se pierde la orice
contact brutal cu murdăria de orice fel.

Mă concentrez prea mult
și îmi fac prea multe probleme.

Însă nu pot să stau niciodată impasibil,
când vine vorba de detalii…

Nu mai pot fi liniștit când scriu
și mâna mi se pare foarte grea
și gândul, cel atât de alergător
înaintea cuvintelor mele,
atât de simplu…

M-am refugiat în neștiința mea
și în orbirea luminii.

De aici încep să uimesc sau să fiu
batjocorit.

M-am înălțat ca o insulă în ocean
și această insulă nu poate fi minimalizată…
pentru că ea există!

Un bătrân trece pe verde
dar e călcat de mașină,
de un cielo negro și omorât.

Degeaba fac polițiștii investigații:
el nu se mai poate întoarce și
mâine, ca să treacă pe verde.

Contest groaza dar mă înăbuș în ea.

Rup din metale
esențele
dar simt că mă îndepărtez
tocmai de materie
și nu o mai văd cum suspină.

Un loc,
un loc pentru deținuții de drept comun.

Mă simt ilegal,
pentru că am idei legale.

Ar trebui să fiu vinovat
de fiecare moft,
pe care mi-l propun
și mi-l permit.

*

Poem de dimineață

Să nu credeți că somnul meu e ceva bun
și că ajută la ten!

El strigă în pustie,
ca Sfântul Ioan Botezătorul
și nimeni nu se pocăiește,
pentru că toți au uitat să plâgă.

Când nu mai plângem noi,
plâng pietrele…

Am căutat să înțeleg de ce se sărută o femeie
cu un bărbat
și am înțeles.

Întotdeauna, pe om nu-l interesează
ceea ce face,
ci ceea ce crede
că obține
de pe urma unui lucru.

Mă dezgustă utilitarismul lumii mele,
pentru că e deșănțat ca o balenă
dansatoare.

Nu există reguli
atunci când vrei să le încalci
și nu te poate ține închisoarea pe loc
atunci când vrei să evadezi.

Un plan e întotdeauan bun la ceva
și trebuie să faci un mic efort
pentru ca să-l arunci la coș
sau să îl pui în aplicare.

Înfrunți pericolul și treci pe roșu.
Ești o femeie
care sfidează regulile de circulație.

Pe o bancă un bărbat doarme
și tu poți să-i furi geanta.

Toți ochii sunt ațintiți spre tine și
spre banii tăi,
pentru că tu nu mai ești
decât un obiect fără suflet…

O lecție de filosofie se termină incert.
S-a vorbit prea mult
și s-a făcut
mai nimic sau deloc.

Însă să nu credeți că mașinile
au cauciucuri degeaba
sau că anarhia e un simplu cuvânt.

Când un om se revoltă
atunci paharul a dat pe din afară
și nu e de mirare că
nu mai poate fi oprit
ca să nu spună cele mai dureroase
adevăruri,
care nu fuseseră spuse
până atunci.

Aici au murit eroi adevărați!: scrie pe un zid
și o cruce amintește
de acest loc sfânt de reculegere.

Oprește-te și te închină la acest loc
și pune o lumânare!

Merită să îți cinstești eroii
și să știi că sunt și ai tăi.

Astfel poetul te învață să iubești
și să-ți asculți părinții
și să nu uiți să faci bine,
să faci bine mereu.

Făcutul de bine nu e un bine, până
când binele tău
nu face, în mod real,
fericit pe cineva.

*

O scrisoare fără răspuns

Stam pe butuci de lemn și discutam.
Eram numai noi doi
și păream tăcuți
ca un pustiu.

Adevărul se poate spune
în multe feluri
și trebuie să știi pe care să îl dorești
într-o anume zi
și de ce.

Te lovești de greutăți
și ai nevoie de sprijin,
de un umăr pe care să plângi.

Eu îți pot fi cel mai aproape dar
și cel mai departe.

Alege un umăr real
pe care să vrei să plângi
și nu te juca de-a viața!

În copilărie, îți amintești?,
eu eram tata și tu erai mama
și păpușa ta, aia blondă și
cu ochi mari,
era…copilul nostru.

Jocul acela s-a dovedit a nu fi deloc
simplu.

Acum mă înfior de ce se ascunde în spatele
acelor naivități geniale.

Instinctul de a poseda este lin și cere totul.

El te avertizază pe fiecare zi,
pe fiecare moment și
la orice oră.

Dar nu dispera,
când crezi că poți fi fericită!

Când știi că poți ierta și tu poți să
faci asta,
atunci nu te da în lături!

Un comision se obține greu
și să aloci o sumă de fericire
e o satisfacție mare.

Nu uita să spui adevărul,
când el ți se cere!

Sunt momente când
trebuie să te izbești de adevăruri,
pe care nu le poți evita.

Și dacă minți atunci
să nu speri la a nu fi mințită.

Oricât ai trece fără ochi
și fără memorie
tu nu poți să nu vezi faptul,
că adevărul e un copil
pe care îl hrănim
cu sângele nostru.

*

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea întâi) [vol. 14 de poeme, 1997] [7]

metamorphosis-of-the-poppy-print-c10071623.jpeg

Primele 6 fragmente din carte.

Degringolada ploii

A plouat toată ziua,
toat ziua am dansat în apă,
mi-am dat cu apă pe față,
m-am spălat cu apă pe față.

Nimic nu mai e important.
Nici chiar dacă mor
nu mai e important.

M-am împăcat cu viața.
Mi-am dat seama că nu mai contează
nimic
și că nimic
nu are mai mult decât îi trebuie.

Mi-am recunoscut ploaia,
ploaia caldă
și în această vară
am să mă spăl cu apă de argint,
pentru că voi
escalada muntele,
muntele Pietrei Dorului.

O să fie superb,
superb și extravagant,
dar nu imposibil,
nu,
nu imposibil
de gândit sau de sperat.

Scriu cărți
pe care nu le mai citesc niciodată,
pentru că am mereu altele de scris,
o foame insațiabilă de altele.

Umblu după prieteni,
după oameni care să mă înțeleagă
și să mă respecte.

Cerșesc dragoste,
dragoste și o cămașă
de liniște,
un pat moale
și o pernă curată.

Pe stradă merg încet
și privesc calm.

La masa de scris parcă
nu mai sunt eu,
ci un animal centaurian,
care vrea să mănânce
întreg universul.

Când mă ridic de aici
simt că am puterea de a sfărâma pietre.

Când mă ridic de aici, din cuvinte,
simt că am o forță
imbatabilă.

Aș cumpăra soarele și mi-aș
face din el
o mașină roșie, decapotabilă,
deși mie nu îmi plac mașinile…

Aș cumpăra Dunărea și
mi-aș face din ea o vilă pentru la vară,
deși toate apele curg în mare.

A plouat,
a plouat ca un strigăt
toată vara
și cred că pot
să fac multe lucruri,
care nu vor pieri precum
muștele…

*

Periplul neinocent

Ordinea e un cal
care aleargă,
succesiunea botului spre coamă,
urechile aplecate
spre iarbă.

Se aleargă la țintă
și numai foarte puțini
se bucură,
pentru că cei mai buni
trebuie să-și roadă inima,
să fie invincibili.

Aleargă ca înnebuniți.

Nu mai pun întrebări
și cred că e o victorie
eternă
o victorie
sau o medalie.

Dar elogiile se scutură
ca păpădia uscată.

Trebuie să știi
că se va uita
foarte curând de tine
și de medalia ta.

Ești doar un gigolo trist,
care își caută amante triste
printre clipele vieții.

Amante veritabile nu există.

El vine doar elegant
și tembel
ca să îți satisfacă plăcerile.

Nerușinarea ta va fi ridicolă
în poeme
și tot ce vei spune
nu va fi deloc drăguț

Surâzi cu un surâs stricat,
neinocent,
pentru că te urăști enorm…

Tu știi că nicio femeie
nu îți va fi loaială.

Ești ca nămolul
turmei de porci,
care s-a aruncat în mare…

Astfel, Doamne, fiul risipitor
își mănâncă roșcovele
delicate,
ca o pasăre ce e pestriță
până la pipotă!

Sper să nu mă apuce moartea
plecat și să fiu măcar acasa,
odată acasă,
că n-am fost toată viața mea acasă

Ideile mă hazardează,
dar știu că vom pune capăt drumului
și magazinele vor fi pline de produse
educate.

Ne vom permite să le cumpărăm
și să ne recumpărăm
pas cu pas.

Iluziile nu sunt cadouri…

Mâna unui copil
care cântă pe stradă
nu e niciodată o iluzie.

Drag cititor îmi ofer spiritul,
pe rând,
atât artei cât și vieții.

Surâd cu dezinvoltură
și mi-e frică să întreb,
dacă adevărul a ajuns
la urechea de care am nevoie.

O vârstă este unică
și dacă o pierdem
ea nu se va mai reîntoarce
și teama de ea ne va durea sagace
și febra nu va mai riposta
când noi o chemăm…

Poezia spune lucruri care nu ne mai dor
și pe care le-am pierdut.

Ea este melancolică cu ce nu avem
și disprețuiește bogăția noastră.

De aceea poezia e un lux,
ca lumina soarelui,
și poate doar ca să îți zugrăvească
tablouri florale,
care să te uimească.

*

Suferințe potabile

Când știu să cânt mă doare inima
și mă simt chinuit.

Orice cânt e dureros
și nu mă cred apt pentru fericire.

Poate că fericirea este o explozie ponderată
și un deliciu suav
de care trebuie
să dai seama cu inteligență.

Eu mă trec repede,
ca o explozie fluidă.

Se produce totul
și apoi vine noaptea.

La întâmplare e ușor
să găsești un hotel bun,
dar e greu să găsești o soție
care să te înțeleagă.

Durerea care te asaltează
îți schimbă și gândurile,
te face nebun și meschin,
ca un marinar în naufragiu.

Te salvezi în locul celui mort
și crezi că morții
nu mai sunt importanți,
deși le-ai luat locul în șalupă.

Observ lucruri care se văd
prea puțin.

Și mă enervează discuțiile despre
Dumnezeu,
în care fiecare vrea să facă din Dumnezeul lui
un Dumnezeu numai pentru el.

Dumnezeu începe
tot mai mult să capete definiții mortuare,
pentru că este evocat de inimi
moarte.

Și nu se mucegăiește Dumnezeu,
ci oamenii.

Nu câștig nimic și nu
pierd nimic,
decât în aparență…

Nu am auzit că se pot pierde lucruri,
atâta timp cât plecăm
doar cu ceea ce avem în suflet.

Nu poți fi mai rece decât gerul.

Cu copilul de mână
e simplu.

Îl înveți cum să-și miște picioarele
și cum să-și încheie nasturii,
de ce trebuie să salute
și de ce trebuie să își șteargă mucii
de la nas.

Când greșește câte ceva i se iartă,
că e copil
E un copil și
trebuie să învețe să fie un adult,
care nu va mai fi iertat
pentru copilărismele lui.

Însă nu sunt înțeleși cei care iubesc ordinea,
ci doar cei care au viciul
drept ocupație.

Viciului i se acordă bani,
chiar dacă ne mustră conștiința.

E tot una,
cititorule,
e tot una vrabia albă și vrabia neagră!

Metroul trebuie schimbat
dar nu schimbi și durerea de cap
cât și huruitul roților.

El te obsedează și în somn,
pentru că îi auzi zgomotele…

Dulceața sufletului e o pasăre cântătoare
și acest lucru l-am învățat de la viscol.

El mi-a spus cât pot fi de calm
când sunt plagiat
și cât pot fi de bucuros
când sunt înjurat cu bunăvoință.

*

1 2 3 17