Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [2]

numai de la inaltime vezi

*

Prima parte…e aici.

***

Reţeta mea de suflet

Ai rana apusului de soare în ochi
şi-ţi jur, că nu te vei vindeca de ea,
până nu te sărut cu inima
aerului târziu.

O văd eu
şi îţi spun cinstit,
cinstit ca în faţa icoanei,
că eu te pot vindeca de acest
con de umbră,
ce a căzut pe corzile chitarei.

Îţi voi cânta melodiile serii,
melodii cu vârstă plină
şi mă voi bucura,
când voi vedea că te vei vindeca,
deodată,
de apusul soarelui roşiatic.

Tu te vei vindeca
prin minunea mea de-a vorbi.

*

Repetarea festinului

Dezacordat sunt de pasul cerbului.

Mă plimb în acest oraş,
oraş care îmi suspină părul,
mâinile, tăcerea,
ca şi cum am adormit în somn;
somn verde şi dulce.

Dar eu
abia m-am trezit
şi am privit seara
în toată splendoarea ei castanie,
aşa cum îmi place mie:
în consoane de dor.

Am pus umărul
în tristeţea mea dezmărginită.

De aceea soarele,
cu mersul lui inocent,
a şters copilului
lacrimile sale de mamă.

*

Dansul metafizic

E greu să dai cu piciorul morţii,
când ea e lângă tine,
ca o soţie cu buze roşii.

E greu să nu săruţi moartea,
să nu o strângi de talie
şi să nu-i spui, uşor,
ca o adiere de răsuflare:
„Te aştept, iubito!
Vino să bem o gură,
împreună,
o gură de
îmbrăţişare!”

E greu,
e tare greu
să te ştii cu ea în piept,
ca ceasul într-un turn al Londrei,
bing-bang,
bing-bang,
bing-bang…

Eu să ascult încet
şi ea să mă sărute.

Eu să ascult încet
şi ea să mă îmbrăţişeze.

*

Compendiu pentru înflorire

Cât de naivi
şi de fericiţi suntem!

Cât de naivi am devenit,
pe lângă avioane şi maşini!

Alergăm în iluzii şi nu ştim
dacă suntem noi.

Ne facem muşuroaie de furnică,
termite care invadează nedescoperita
Americă de către Columb.

Calculăm centimetrul nostru de vis
cu un ochean prea mare,
cu care poţi privi
peştii din acvariu.

Nu ar fi bine să sperăm
totul de la viaţă?

Ah, ce iluzii scumpe
renegăm!

Şi tocmai,
tocmai iluzia ne aduce
cea mai mare fericire:
gândul la fericirea pe care nu o avem.

*


Călătorii străzilor mele

Pe străzile mele tânguitoare
stelele ascund tristeţea.

Pe străzile mele
călătorii îşi ascund tristeţea în stele.

Fără vârstă,
fără ocupaţie,
fără linişte,
ei îşi ascund tristeţea lor în stele,
o pun la lumină,
îşi pun tristeţea în lumină.

Ah, ce călători!
Ah, ce tristeţi infinite,
nepovestite,
stinghere!
Ah, ce străzi ca
niciunde!

Călătorii mei au o viaţă neliniştită.

Îi dor umbrele copacilor,
pisicile care miorlăie
sinistru,
bolile care nu au leac.

Ar merita mai mult.
Ar merita totul.
Le-aş da totul
călătorilor mei.

Numai umbra simfoniei lui Beethoven
să nu cânte,
atunci când răsare soarele lor.

*

Întrebările copacilor mei

În patul despărţirilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cu cine sunt asemănate gândurile?

Atunci când te tulbură marea,
când soarele te face să tremuri
şi să te încălzeşti de dor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
cine te crezi şi de ce mai vorbeşti?

Când plâng frunzele
şi înfloresc pustiurile
de alb,
de liliachiu, de roşu
şi turme de porci mistreţi
mănâncă ghinda stejarilor,
spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce sunt lacrimile acestea dureroase?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
de ce eu nu pot să vorbesc,
ca tine, nimic?

De ce nu mai ştiu să vorbesc?

Spune-mi tu,
spune-mi tu,
ce nu mai ştiu
şi de ce am uitat tot ce-am ştiut?

*

Zâmbetul în cuvânt

Mă pierd în tăcerea
zâmbetului tău
şi nu îmi pare rău.

Nu mai resimt nicio boală.
Sunt complet vindecat
de faptul de a fi rază,
prin care lumea să tot cază.

Mă pierd în tufişul memoriei
şi tai cu sabia
pădurea fermecată
a dirijorului de cameră.

Cu bagheta lui simplific copacul,
îl fac mai surprinzător,
ca un poem de dor.

Un lucru e sigur:
steaua e mică
prin tăcerea frunzelor.

*

Dorin Streinu, Leoaica fericirii (vol. 13 de versuri, 1997) [1]

intre cer si pamant

***

Motoul volumului:

„Că la nunta mea
A căzut o stea”

(balada Mioriţa)

*

El şi ea

Viaţa este drumul meu spre tine
şi drumul tău spre noi,
spre sufletele noastre.

Eu fac un pas
spre mine,
pentru ca să facem, spre noi înşine,
paşi,
presăraţi cu grijă,
cu mare grijă
de pădurar,
de cel care apără pădurea
de umbră şi de uscătură.

Eu ştiu foarte bine,
că eu fără tine nu exist
şi tu, fără mine,
te prefaci că eşti fericită,
un fel de a nu crede în fericire
şi de a o dispreţui.

Dar, să ne luăm de mână şi
să fim fericiţi!

Să nu căutăm fericirea în urma noastră
ci în faţa noastră,
ca un covor roşu, regesc,
pe care trece el
şi ea
spre dincolo.

*

Incantaţie

Eu am nevoie de mâna ta
subtilă
pusă pe fruntea mea febrilă.

Eu am nevoie de părul tău
frumos,
ca să mă apere de gândul
dureros.

Eu am nevoie de ochii tăi
scrutători,
ca în cuvinte să mă botez
cu ninsori.

Eu am nevoie de tine, iubito,
eu am nevoie de dragostea mea de păun,
pe buza-ţi de smarald,
în tristeţi, cu dor, să mă spun.

*

În sărutul trubaduric

Ne sărutăm până
obosim de tăcere.

Ne dor frunzele copacilor,
până când frunzele copacilor
se îndrăgostesc privindu-ne pe noi
îmbrăţişaţi.

Ne sărutăm
şi nu ne mai oprim,
nu ne mai gândim,
parcă am încetat
să mai înţelegem ceva.

Lăsăm să curgă,
pe lângă noi,
timpul.

Iar noi ne sărutăm,
ne ţinem în braţe,
fără ca să ştim că facem
acest lucru
în faţa frunzelor de copac.

*

Doamne, m-am reîntors acasă…

Doamne, aici, mi-am găsit loc
şi mi-am făcut gând de iubire.

Mi-am pus ferestre
şi am băut un pahar cu apă,
pentru că sănătatea mea e sănătate
de om de cursă lungă.

Am mâncat,aici, lângă cuvinte
şi mi s-a făcut puţin teamă,
o nelinişte că eşti acasă
şi că nu mai vrei să pleci.

Dar trebuie să colind…
Mai e mult până la odihnă.

Însă acum sunt cu fruntea deschisă
şi cu zâmbet calm pe ochii inimii.

Trebuie să plec în alte locuri,
în ale ţări.

Trebuie să vin din alte locuri,
din alte ţări
şi să nu-mi dau seama
şi să nu-mi dau seama,
că eu am plecat de acasă,
că eu, un timp, nu am mai fost pe-acasă.

Acum, Doamne, am dat de femeia mea,
am dat de lumină în casă.

Aveam nevoie de lumină,
de lumină ca a soarelui.

Acum sunt mulţumit.
Ba cred că am lumină prea multă,
am lumină de risipit,
de risipit pe oriunde se găseşte.

Şi acum nu ştiu ce să Te mai rog,
Dumnezeul meu.

Nu mai am cuvinte
ca să mă mai rog.

Aşa, Doamne, fă, după cum există linişte,
să am aici, odihna mea,
care să mă ţină acasă!

*

Despre ştiinţă şi neştiinţă

A şti firul de iarbă înseamnă a fi fir de iarbă,
copile scump.

Trebuie să gândeşti ca el, să simţi
ca el, să suferi pentru el.

Dacă suferi pentru un fir de iarbă
ştii să suferi şi pentru tine
şi pentru ea
şi pentru toţi,
pentru toţi ceilalţi.

Nu te minţi pe tine şi să nu mă minţi
nici pe mine.

Dacă ştii adevărul, spune-mi-l!
Dar simplu, foarte simplu
sau deloc.

Lasă-mă pe mine să-l observ.
Şi, dacă îl observ, atunci
ştii ce este iarba, care înmugureşte
şi se pleacă vântului
cu seninătate.

*

Alături de tine

Eram doar noi doi
şi soarele ni se pierdea
în umeri,
atunci când ridicam paharul plin,
înnoptând câte o stea,
câte o stea micuţă.

Cine ne purta prin cimitir
era un înger,
cu care vorbeam ca un om,
deşi era o piatră
ce îmi asculta umbra.

Umbra mea se pierdea în
umbra lui.

Şi era uimitor, când nu mai aveam umbre
şi aveam gândurile simple,
ca descoperirea adevărului.

Umblam tihniţi,
inimaginabil de copţi,
pierzându-ne printre trenurile,
care rugineau
în fruntea norilor.

Atât eram de încrezători,
bărbaţi frumoşi,
ai unui suflet
care visează.

*

Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [2]

ocol de-a dreptu

Aici, pentru primul fragment din carte.

***

Lupta mea cu culorile şi nu cu Îngerul lui Iacov

Mă lupt cu verde,
verdele-mi e timpul
şi-ngălbenesc de viaţă
anotimpul.

În roşu înfloreşte
păcatul meu de stele
şi-n violetul morţii
nu mai îmi e durere.

Cu alb, ca o zăpadă,
se lustruieşte cerul
şi merg spre negru,-n zare
şi acesta-mi este gerul.

În fericiri ce nu-s
maron îmi e copil,
la versul ce mănâncă
aroma, prea subtil.

Portocaliu e soare,
răsare în pereţi,
de flămânzirea vieţii
pe care o repeţi.

Şi nu e scris albastrul
pe păsări rătăcite,
se lasă-n pribegirea
unei tăceri pitite.

Poetul e agonic,
un minus de covor,
ce picură pe gene,
un dor de tot ce mor.

Reflexele se-nnoadă,
încet şi fără stare,
în cratima dorită
e contopire mare.

Refuz de plete albe
şi gura ce cu dinţi
se naşte în deruta
ororii de părinţi.

Călcând pe trepte roşii,
cu degetele-n cruce,
când noaptea ne inundă
cu-ntoarse vrăji năuce.

*

Pantomima e un exerciţiu de fervoare

Îmi curg izvoare reci
pe fruntea-mi de tavan,
în nasul meu se toarnă
mirosul de catran.

În emisfera dreaptă
mă paşte un conflict
şi eu încalc o lege
numită, vag…delict.

Răsfrâng ziaru-n zare
de nu mai văd o casă,
într-un miros de morgă
mă simt hulit la masă.

Tresar în algoritmul
ticsit cu praf de puşcă,
când tocmai tragedia
de cornul drept mă muşcă.

*


Sughiţul a învăţat să fie crezut

Mai lung sunt în chibrit
ca peştele-n coridă,
cum cade semiluna
cu creasta, în toridă.

Înalt, cu pasul nopţii,
pe câmpul de idei,
pictând nebunul sunet
al zânelor din clei.

Cu suferinţa-n cai
şi ceasul stând să fure,
picioru-mi de metresă
al nemuririi pure.

Vârât în plasa apei
cu foc de reci strigoi,
în malul drept al stânei
El ţipă din gunoi.

*

Inocenţa e un moft aruncat în zarva cuvintelor

În foaia desfrânării
se pierd femei de sticlă,
când apele sunt tulburi
şi braţul se ridică.

Când temele sunt clare
şi nu sunt lopătari,
sirenele n-au visuri
ci-n păr doar căluşari.

Vânate de instincte
scriu punctul pe şoptite
şi-şi gâdilă-nflorirea
din şapte infinite.

Şi nu sunt inocente
sub râsul lor pătrar,
ce-mi cumpără, în silă,
un of din buzunar.

*

Fericirea e scumpa noastră nedormire

Dă-mi ban cu zimţ de lapte
să fur o fericire,
cernită printre şoapte
de recea amăgire!

Dă-mi să-nflorească câmpul
şi ploaia din răscruce,
să culc, pe braţe, cucul
ce-mi cântă cel mai dulce.

Să fiu plăpând în gânduri
şi să mă plec senin,
ca să-Ţi sărut, o, Doamne,
mirosul Tău de crini!

*

Fragmente. Cartea a fost finalizată pe data de 2. 05. 1997.

Dorin Streinu, Poeme şi rânduri indiscutabile (vol. 12 de versuri; 1997) [1]

aurul marii

***

E rece aici. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt

Eu numai ştiu de-i cerul chiar albastru
iar în covor mă prind de buzunar,
e un hotar între argint şi aur
şi eu nu ştiu,
eu nu mai văd hotar…

La geam nu-s case,
e un teren deşert;
de trag în aer
mă lovesc în piept.

Sunt prea prezent,
în lacrimi eu sunt verde
şi nimeni nu-mi dă mâna,
căci nimeni nu mă vede.

Eu chiar surâd,
mă spăl cu iarbă sfântă
şi îmi arunc
în mine mărăcini,
ca să-nţelegi durerea-mi sfărâmată
şi nu toţi morţii
să-ţi pară pelerini.

Să iei încet oceanul din cuvinte,
să îl contempli ca să-l găseşti frumos
şi rima-ţi va plăcea,
căci e tocmită
cu-ndemânarea sufletului ros.

Nu vei găsi ceva
ca să-ţi subjuge umanitatea,
pântecul din tine,
tu vei vedea ca într-o hartă veche
aceleaşi slove,
care sunt şi-n mine.

Eu nu mai ştiu
ca tu să ştii prea bine,
ce e sublim în piatra de cristal;
ferestrelor, atâtea cât sunt în mine,
nu le-am mai dat vergele de metal.

Eu sunt deschis,
sunt doar mai negru-n haine
şi tot mă doare firul de cimpoi;
să nu verşi inima,
să nu te doară coasta
şi lasă-mă pe mine lângă noi.

Ca să veghez,
să văd stilou-n carte
şi mersul lui atât de diafan,
să cânte el,
cu trilul, grai de moarte,
cum l-am numit chiar eu:
„o voce de sopran”.

*

Confuzia punctului cu tropotul calului

Gândesc tăcut,
cu umbra mea tăcută,
tăcerea e în Tine,
Doamne,
oh, tăcere!

Mă dor secundele cum trec prin mine
şi n-am pe limbă o plăcere.

O virgulă mi-e tare supărată
şi versul mi-e nervos şi bădăran,
nu am scăpat mocirla şi nici porcii,
grohăitorii sfârşitului de an.

Stau în întoarceri,
mă vaiet lângă temple,
refuz să sorb paharul de migdale,
mă dau în soarele cu leagăn de stamine,
metafore şi smoală,
ah, viaţă mult prea plină
şi prea goală!

N-am să mă mint
cu forţa mea de aur,
să scriu faianţe
de pus în abac,
căci un profesor ştie să vorbească,
dar nu mai ştie rostul lui posac.

Vorbesc cu gura rătăcită,
smolesc o suprafaţă de metal,
şi nu ştiu ei ce este azi în mine,
ce nume am,
ce nume azi mai am.

Tăcerea însă umple,
mă pierde în fărâme,
în flori şi în albine,
în păsări şi în râme.

Şi-aici, istorii goale,
se-umplu, şi-au durere,
pe limba dezmorţită,
în versul ce nu piere.

*

Trecutul va fi dus până la renaştere în Esenţialism

Îmi e patul nefăcut de ape
şi merg cu capetele spânzurate,
spălându-mi papucul în iubiri,
regrete multe şi în nesimţiri.

Mă trec cu frunza şi mă găsesc cu pasul,
roind în degetele sorţii prihănit,
tu, fericire, mai scuipă-mă odată,
căci pâinea mucezită m-a iubit!

Fă-mi patul cu ninsoare multă
şi pune-mi stelele în zbor,
pictează-mi ochii într-o sticlă,
ce ţine-n ea vestitu-mi viitor.

Şi taie-mi braţul frigului din sânge
de vezi cum lebedele-n mine
plâng…
şi plânge…

*****

Dorin Streinu, Cântece pentru râs şi plâns (vol. 10 de poeme, 1997) [2]

un tarm de mare

*****

Aici…pentru primul fragment.

*

Lacrimilor virginale

Mai rănesc în mine
doar continentul virgin
al stiloului,
ce-şi termină cina.

*

Aruncat peste zimţi

Răsare soarele în bărci
şi peste tot e
numai apă,
încât dau drumul
unui dig
şi strig: pantera este
descălţată!

M-aude vântul din urechi
şi îmi întinde o
umbrelă,
peste al veacului clăbuc,
să trec încet,
ca o cibelă.

Mă-ncerc în ceas
şi mi se fac nepoţii,
mă tot gândeam şi eu
de ce sunt acrii morţii.

*

Umanism

Daţi un fel de apă
pământului,
un fel de nămol,
o limbă deschisă tăcerii!

Rămâneţi în cot,
în cotul genelor,
cu iepurii întorşi ai oglinzilor,
cu mâinile împănate
de frunze.

Faceţi ceva cu peştii!
Înotaţi-vă în botul lor,
în apa clocită a lui tu,
fără sare în bucate.

Tu,
dă ceva gândului
şi mătură umbrele
din maxilarele noastre!

*

Manifest pentru balerini

Fiţi liniştiţi!

Ochiul vă vede pe toţi
şi nu sare pe nimeni.

El inspectează
urma furnicilor, a dinozaurilor,
a mierlelor.

Gândurile voastre sunt
recuzitele, decorul,
actorii mei.

Fiţi liniştiţi
şi un pic dramatici,
elegiaci mai mult.

El va ridica cortina
şi voi îl veţi aplauda.

Voi veţi fluiera golul
din spatele spectatorilor
în voie.

*
Pentru cititori

Dacă se rup de mine călăii,
iubiţi-i,
când trag din mine soarele
cu dinţii!

*

Epitaf

El a vorbit despre
curgerea izvorului
din Soare.

*

Străzi plictisite

Şi aripi plutind
prin cartoane,
al meu suflet zâmbind
feţele triste.

*
Complementul de argou

În bucurie trebuie să ai
două mâini:
cu una să cuprinzi
şi cu alta să stăpâneşti.

Când vei stăpâni, vei fi fericit.

Altfel, oglinzi sparte
se găsesc
la tot pasul.

*

Fericirea cuvântului

Mai am gustul tău
în gingii,
tăiat în pătrate
şi-n rapsodii.

Iar pasul tău
îl mai am înţelept,
visând în taină
drumul cel mai drept.

Până la umăr
mă dor în genunchi,
de parcă timpul
ar avea cinci, zece unchi.

Şi minunată
e numai ideea,
că, Doamne, mi-ai arătat în
palme, femeia!

*

Compoziţie

Să nu zici nimic!

Să te laşi prinsă şi băgată
în plic.

Nu e voie.

E bine să nu ai loc.

Însă găseşte unul,
unul cu răzmătoare
şi cu linişte.

*

Fotografie făcută în dimineaţa aceea

Sunt parfumat
cu cafea şi cu o idee,
de-mi spăl transpiraţia
cântând.

*

Timp cu prescurtări

În rând cu tine,
în rând cu tine aştept
autobuzul secundelor.

În rândul tău,
în rândul tău aştept
paginile ninsorii.

Şi vine atent
acel polonic cu viaţă,
acel singur polonic,
încât zilele se succed nopţilor
iar nopţile
stelelor cerului.

*

Din ciclul celor 1001 nopţi de şcoală

Să fii raţional!

Să ştii câte pietre sunt pe drum,
câte s-au dus
şi câte mai rămân de dus.

Să nu uiţi
niciuna!

Nici piatra pe care stai acum,
nici pe cea care va să vină.

Dacă se cere tuturora,
ţi se va cere şi ţie.

*

Declaraţie de dragoste

Iubesc umbra piciorului tău gol
în apusuri.

*

Poem pentru rimă şi vers

În rimă
piatra stă să joace
şi nopţii iarba îi mai place,
căci astfel mă-ntâlnesc cu mine
şi dau cu trenul peste şine.

De-aceea este-n noi idee
şi vântul bate-nnebunit,
e ca un uliu după păsări:
te uiţi la el
şi pari smintit.

În banul rece
stai cu silă
şi un miros de abator
te trece peste naftalină
şi-ai început să uiţi cu dor.

Dar nu huli,
căci în cuvinte
o hulă e o blasfemie
şi chiar acum, de nu-s semantic,
se pare, deci, c-aşa îmi place mie.

Să nu priveşti în patru vânturi, ceaţa
se risipeşte ca un carnaval
şi plasa,
dacă vor şi peştii,
o voi trânti, aici,
în, peste mal.

Şi nasul, drept, să-l ţii peste
burlane,
să pari frumoasă
ca un coş cu pene,
când treci prin apeducte
şi prin stridii,
să te privesc,
să mi se facă lene.

Să porţi dar rochii lungi
şi gânduri scurte,
de-aici
sau pân-aici, la mine;
te văd cum farmeci furculiţa,
mi-e tare dor,
mi-e tare dor de tine.

Să umbli cocoşat,
să cauţi stele,
prin iarba noastră nepătată,
cum caut eu, printre cercei, inele,
să îţi găsesc numele
de fată.

Ca un hoinar
prin cimitir alunec,
ca să-mi sărut crucea cu amor
şi în mormântul meu
cu ambalaje,
la cifra…să mor.

Căci rima-i săltăreaţă
şi ştie dar că bluesul,
se face doar în doi
şi nu de azi,
căci poţi să râzi,
să mesteci fân şi norul
şi-n fundul amintirii
să recazi.

*

Poeme alese. Am terminat volumul de faţă pe data de 1. 05. 1997.

Dorin Streinu, Cântece pentru râs şi plâns (vol. 10 de poeme, 1997) [1]

copacul unei nopti de-o viata

Elocinţă

Ascunde-mă!
Fă-mă un obiect valoros
şi ascunde-mă
în tenu-ţi mult
prea lucios!

Am să dorm ghemuit,
dar n-are să mi se
facă dor.

Dacă tot treci,
atunci, ascunde-mă,
ascunde-mă
cu iscusinţă!

*

Tăcerea Legiunii a V-a, Macedonica

Mi s-a abolit în urechi
tăcerea.

Mi s-a făcut romb,
zig-zag, smag,
de aur sfoiag.

Şi eu m-am uitat cam
trăznit,
căci statuia m-a plictisit,
of, m-a plictisit!…

Înaltă şi rece
cu ochii să-nece.

*

Paşi cu umărul

Apăsam pe bec
şi era să mă înec.

Apăsam pe rană
şi mă-ntorceam o mană.

Apăsam pe scânteie
şi mă iubea o femeie.

Apăsam tare, apăsam încet,
tot apăsam,
stelele nu se stingeau,
vacile adânc mugeau,
clipele erau,
clipele se năşteau.

Doamne,
cum se năşteau!…

*

Concertul tuşit

E prima vioară;
tăcută şi gravă.

A doua răsună
ca un pui răguşit.

Mă trece trenul.

Ce mult m-am simţit,
ca o strigare!…

Nu îndrăzni, vioară,
să cânţi!

Te va durea burta
şi vei cădea
pe brânci.

*

Starea sentimentului

Nu-ţi mai deschide
pleoapele stufoase
peste mare,
m-ai întunericit
ca în născare!

Fii mai atentă,
mai reţinută,
nu fi prea gravă
şi nu fi tăcută.

Fii circulară
şi taie salcâmul,
spală bine roata
şi prinde morunul.

Ai să-mi placi roşie
şi strivită,
de două umbre
să-mi fii tu
răpită.

*

Iertare pentru Dali

Iartă-mă,
pentru că înfloresc călătorii
şi mă dor
sateliţii născării.

Că-mi mor morţii
şi-mi învie naufragiaţii,
sar din apă, trăzniţi,
înecaţii.

E floare goală
şi multă durere,
da-i cu inima-n gard
şi te paşte-o plăcere.

E vina tancului
c-a sărit pe fereastră
şi c-avem o tăcere
prea pământească.

În unghii tăindu-mi
o singurătate,
ce n-are furnici
şi ape-mbătate.

*

Acorduri de orgă

Zburau cu cerul meu liliecii,
rotindu-se
în cercuri, mereu, mereu…
şi ciorile îmi cântau desuete
capul meu,
nesimţitor de greu.

Fumul ieşea, grav, din case
unduind lăcrimarea,
pe coridor
se-ntinsese o noapte
pustie ca marea.

Am crezut atunci,
că Dumnezeu S-a mâniat!…

Însă în viforul copacilor
cădea o ploaie de păsări
ce nu erau de mâncat.

*

1 2 3 4 5 17