Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, I. 2 editia a douaPagina sursă

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(527.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.3 M)Full Text
(8.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Preliminarii /4-27/ * Între ars amandi și ars moriendi /28-112/ *  Luceafărul /113-254/ *  Memento mori și nostalgia Paradisului /255-351/ *  Eminescu și Antim Ivireanul. Semnificația metaforelor cosmice /352-460/ *  Cosmogeneza şi eshatologia. Ipoteze de lucru /461-480/ *  Scrisoarea I /481-555/ *  Desemnificarea cosmosului şi începuturile modernităţii ideologice în poezia română /556-624/ *  O altă tradiţie literară: iarna ca anotimp spiritual /625-651/

Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă /652-658/* Intertextualizări din vechea literatură, parafraze scripturale şi patristice… /659-742/ * Rugăciunea ascultată /743-794/ *  Demonism în poezia lui Eminescu? /795-827/ * Mortua est! /828-841/ * Dintre sute de catarge… /842-849/ * Dubla ereditate eminesciană /850-870/ * Ultimul romantic al Europei /871-889/ * Bibliografie /890-946/

*

Am făcut comentariul integral al unor poeme fundamentale, ca Luceafărul și Scrisoarea I, dar ne-am oprit cu analiza noastră și asupra altor poeme, despre care am considerat că ridică probleme ce necesită dezbatere și clarificare: Memento mori, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, Rugăciunea unui dac, Mortua est!, Strigoii, Dintre sute de catarge etc.

Am discutat, așadar, probleme esențiale legate de așa-zisul nihilism al poetului, de concepția lui despre iubire și despre creația poetică, precum și de raportarea lui la frumusețea cosmică. Am vorbit despre întoarcerea lui la literatura română veche și la tradiția spirituală ortodoxă, despre interesul acordat Scripturii și cărților vechi religioase – un capitol cuprinde numai apropierile pe care le-am făcut de opera Sfântului Antim Ivireanul.

Ba chiar a citit și Scriptura în greacă (sau fragmente din ea), pentru că, vorbind despre om ca „icoana Ta” (Memento mori), translitera de fapt termenul grecesc din Fac. 1, 26: „Să facem om după icoana Noastră”… (cf. LXX).

Am arătat faptul că, descoperind cărțile filocalic-isihaste și citindu-le cu nesaț din copilărie, Eminescu a privit inițial cu scepticism experiența erotică, ba chiar cu ostilitate, mai înainte de a se lăsa convins că femeia din viața lui trebuie să fie un vicar al îngerului păzitor sau o fecioară preacurată.

Dar și că toate celelalte experiențe filosofice n-au făcut decât să se adauge la această experiență primară fundamentală, prin care și-a însușit filosofia ortodoxă, aceea că lumea e deșertăciune și viața vis.

Am demonstrat că demonismul nu e nici pe departe o soluție existențială pentru Eminescu, că demonul în care se metamorfozează la un moment dat Luceafărul poartă trăsăturile unui Sfânt (din Viețile Sfinților) care cunoscuse experiența căderii în păcat datorită unei ispite erotice, că Luceafărul dialoghează cu Dumnezeu-Cuvântul și că lui nu i se poate atribui, în niciun caz, o natură necreată.

Parabola îngerului-Hyperion ascunde în sine credința poetului că geniul este un fiu al lui Dumnezeu, un intim al Său, căruia Acesta îi revelează înțelepciunea Sa, descoperindu-i deșertăciunea celor pământești.

La Hristos, „izvorul de vieți” (Luceafărul, Învierea), „moartea morții și învierea vieții” (Rugăciunea unui dac), „împăratul în hlamidă de lumină” (Memento mori) se raportează Eminescu adesea.

Am afirmat că peisajul lunar este, în opera lui Eminescu, un echivalent al peisajului lumii în epoca romantică, al înnoptării conștiințelor umane, unde luna este simbolul Înțelepciunii care a creat lumea și Care luminează mințile înțelepților.

Cosmogeneza și eshatologia din Scrisoarea I nu contravin Scripturii, dacă simbolurile poetice sunt înțelese corect. „Raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I) este „raza de gândire” care „ține lumi ca să nu zboare” (Memento mori), fiind Raza Tatălui sau Gândirea care a creat lumea.

„Vis al neființii” este „universul cel himeric”, adică: universul patimilor omenești. Căci „viața aceasta este o scenă de teatru și vis” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur (și alți Sfinți Părinți asemenea), urmând Scripturii.

Simbolismul aștrilor cerești este preluat de Eminescu din literatura veche patristică, ca și cel al iernii, ca anotimp spiritual.

Ne-a devenit evident apelul poetului la Hexaimera, care a generat o concepție ortodoxă despre cosmogeneză și viziuni poetice ebluisante.

Poetul contempla universul inseminat de Dumnezeu cu semințele rațiunilor cosmice, ca pe un partener de dialog care poate comunica, folosind limbajul cosmic al codrilor și izvoarelor, cu rațiunea umană.

Codrii atârnă „arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Iar Eminescu își enigmatizează poezia în mod conștient, voit, după modelul logosului biblic sau al logosului cosmic, care nu sunt inteligibile decât celor care au „urechi de auzit” (Memento mori).

Am vorbit, de asemenea, despre visele extatice din nuvele – întrebându-ne dacă nu cumva putem citi, în versurile sale, o mărturie tainică despre experiențe duhovnicești și ieșiri din sine extatice, în care să fi văzut pe Maica Domnului și un Înger (cf. Răsai asupra mea, Rugăciune și Înger de pază) – și despre multe alte lucruri…

*

p. 20: „Datorită lui Eminescu, literatura română are o mare figură romantică în panteonul personalităților europene de acest fel”.

p. 29: „Eminescu a luat cunoştinţă de practicile ascetice din literatura mistică isihastă, pe care și le-a însușit, precum și de numeroase texte – religioase sau istorice – care glosau pe marginea aceluiași vanitas, înaintea oricăror altor experienţe fundamentale ale vieţii sale, inclusiv erotice”.

p. 88: „Cuvântul palid în sine nu semnifică întotdeauna paloarea și nici culoarea galben șters. Câteodată, el înseamnă contrariul, și anume luminos”.

p. 96: „Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie”.

p. 146: „E adevărat că, în literatura noastră veche, Lucifer e numit Luceafăr, însă, cum spuneam, credem că Eminescu a apelat la această onomastică nu pentru a se identifica cu demonul, ci mai degrabă pentru a indica propria experiență a căderii”.

p. 190: „Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice. Și tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice”.

p. 257: „Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă”.

p. 283: „Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om”.

p. 328: „Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor”.

p. 340: „Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative”.

p. 349: „Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu şi să-i atribuie aceste calităţi mai mult lui Coşbuc, şi aici sunt nevoită să mă delimitez de Nichifor Crainic”.

p. 410: „pretutindeni în opera lui Eminescu, peisajul feeric de natură poartă amprente paradisiace mai mult decât evidente. Mai ales acea virtute a purităţii şi prospeţimii naturii cosmice este perpetuu ilustrată în lirica eminesciană de prezenţa stelelor de aur a căror izvorâre pe cer este necontenită, precum şi a apelor care, la fel de neostoit, răsar clare, curate, pe pământ”.

p. 427: „Cosmosul este o icoană şi o reflectare în oglinda făpturii a luminii lui Dumnezeu, chiar dacă lumea este, după cum vedem în poemul Fata-n grădina de aur, numai o umbră a măreţiei dumnezeieşti”.

p. 446: „Eminescu iubea exprimarea eliptică a metaforei și o considera ca reprezentând poezia prin excelență, în timp ce proza era pentru el, ca pentru toată epoca pașoptistă anterioară, o imagine a vieţii şi a lumii pline de corupţie morală şi de dureri”.

p. 534: „Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața și purtarea oamenilor să nu-l ia cu totul prin surprindere”.

p. 612: „nu universul în sine este o proză pentru om, ci omul, modificându-şi propriul telos, îl percepe ca o realitate tăcută”.

p. 709: „Eminescu credea, prin urmare, că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie”.

p. 854: „Oboseala existenţială, generată de o întristare adâncă (ce nu e un sentiment filosofic), este o stare evocată adesea de poet. Motivul ei este răutatea lumii şi micimea de suflet a oamenilor”.

p. 880: „Del Conte este primul exeget care subliniază influența spiritualului cât și a imaginarului literar vechi la formarea poeziei române moderne și pledează pentru o istorie literară românească fără hiat, în care Eminescu a jucat rolul de placă turnantă – o perspectivă critică unică, nefructificată până în prezent”, până la cărțile noastre.

Eminescu şi Ortodoxia. Despre „demonism” în poezia lui Eminescu [XVIII]

Continuarea articolului de aici.

Aşadar, personajul central al acestui poem dramatic este Andrei Mureşanu, fruntaş al revoluţiei din 1848 din Transilvania (vezi biografia sa aici), având studii de teologie şi filosofie, poet şi autorul versurilor imnului nostru naţional (vezi aici). Din nefericire, Mureşanu a murit după multă suferinţă, părăsit şi în mizerie, fapt ce i-a provocat şi un dezechilibru nervos.

Eminescu încearcă să compună o dramă poetică pornind de la ideea destinului său nefericit. În prima parte a poemului eminescian, îl vedem pe Andrei Mureşanu îndurerat, cum se roagă Domnului pentru o soartă mai bună a neamului său. El cere de la Dumnezeu să-Şi întoarcă faţa spre români, să nu-i dea uitării, şi întreabă de ce în mintea poporului său nu pătrunde:

…a minţii Tale raze,
Lumina Ta de aur, lumina ce-nviază?

O! toată ţara asta ai dat altor popoare
Încât altar să-ţi facă poporul Tău loc n-are.
Arând un câmp de pietre în crudele-i sudori,
El seceră spinişul din lucru-i fără spori,
Privirea lui e cruntă şi lacrima venin,
Blestăm e vorba-i seacă, sufletul lui suspin.
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa naţiunii mele…

Luminarea minţii de către Dumnezeu este un crez pe care Eminescu nu l-a amintit aici în mod aleatoriu, întrucât acesta a fost chiar versificat de către Mureşanu într-un poem al său care se intitulează Mintea:

Te măresc Fiinţă fără de-nceput
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-Ţi sântă a făcut,
De la om şi feară, până l-acea floare,
Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să Te ador
Este mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De când văd lumina, şi până când mor!

Ea-mi conduce paşii, să mă pot feri
De leu şi de tigru, care varsă sânge,
De foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele duşmane, verunde vor fi.

Ea departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credinţa deşartă
Cu credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu fără ceartă
Ca la fraţi din fire, însuşi Fiul Său.

Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui şi lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie Dascălul ceresc
Ce prin suferirea morţii glorioase
A plântat în lume spirit creştinesc.

În deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii şi fraţi
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.

Te măresc Fiinţă fără de finit
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am făcut dreptate celui asuprit!

Eminescu a avut în vedere poemele şi scrierile lui Andrei Mureşanu, precum şi anumite detalii biografice, când a compus triada sa de poeme dramatice cu titlul Mureşanu. Pe filiera celor afirmate până acum, se vede că nu degeaba am vorbit în articolul precedent de lupta ascetic-isihastă minte contra minte, adică, minte umană luminată de har contra minte demonică. Vom vedea în continuare că ceea ce face Eminescu în aceste poeme ale sale este să ilustreze această confruntare duhovnicească, plecând de la amănuntul biografic al slăbirii puterii mintale a lui Mureşanu din cauza bolii, singurătăţii şi sărăciei.

Întorcându-ne la textul eminescian pe care îl comentăm, observăm că cel ce apare să dispute cu Mureşanu şi care interferează în cugetarea şi rugăciunea acestuia este Anul 1848, care iese din pământ, cu înfăţăşare demonică, şi care pretinde că scopul său este acela de a distruge poporul român: Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta să sting!

Însă atingerea scopului său distructiv este împiedicată de prezenţa unei unei minţi treze şi a unui glas care cheamă la deşteptarea naţiunii, care e cel al lui Mureşanu.De aceea, Anul 1848, care se identifică singur cu un demon şi este ulterior denumit demon de către Mureşanu (putem vorbi despre o apariţie demonică sub întruchiparea simbolică a Anului 1848), declară: Atins-am cu paloarea-i [a morţii] poporul tău român / Şi-acum din umbra-i moartă eu văd un chip senin [al lui Mureşanu], / O rază ce mă-neacă, un gând ce urăsc eu, / Cum demonul urăşte un gând de Dumnezeu? Este o interogaţie retorică, în sensul interogaţiei pe care o foloseşte sultanul Baiazid, în Scrisoarea III, când nu crede că puterea sa imperială se poate împiedica de un ciot precum Mircea cel Bătrân. În poemul despre care vorbim, demonul care aduce moartea şi nimicirea se simte sfidat de opoziţia pe care o întâlneşte într-un singur om şi pe care o consideră insignifiantă.

Însă Mureşanu are curajul să îl desfidă pe acest demon al morţii. El, poetul paşoptist, apare ca un geniu care crede în viitorul ţării sale, având dăruit de la Dumnezeu un suflet divin, cu puteri deosebite:

Eu stelele le spulber ca frunze-ngălbenite,
Eu îmflu răsuflarea vulcanului măreţ,
Înmormântez sisteme în spaţii nesfârşite,
Eu munţii îi cutremur şi mările le-ngheţ,
Astup cu a pustiei nisipuri mări cumplite
Şi-ngrop ţări înflorite sub oceanul creţ –
Dezmint secol de secol, zdrobesc eră de eră,
Fac din a vieţii fapte lucire efemeră.

Puterile acestea sunt cam mari pentru o fiinţă umană, însă Eminescu atribuie adesea în operele sale eroilor-genii asemenea capacităţi (precum călugărului Dan/Dionis din Sărmanul Dionis), care sunt ale firii umane primordiale, nepervertite, spirituale, neîngrădite de materie, după care poetul manifestă o nostalgie evidentă, puteri care, în viziunea eminesciană, ilustrează asemănarea omului cu Dumnezeu.

Acestor pretenţii ale lui Mureşanu, demonul le răspunde aruncând asupra lui vraja blestemului său, prin care aduce întunericul nebuniei asupra minţii lui, înainte de a muri, ceea ce corespunde datelor biografice. Peste sufletul lui este trimis să se înstăpânească un seraf mut şi surd, un serafim al Iadului, evident, adică o căpetenie demonică:

N-ainte de-a te plânge al clopotelor cânt,
Nainte de-a-ţi aşterne în galbenul mormânt,
Pe drumul care duce din leagăn la sicriu
Moartea să te cuprindă în braţele-i de viu!
În suflet să-ţi domnească un seraf mut şi surd

Şi-o secetă cumplită în capul tău tăcut!
De viaţa ta mizeră moartea să nu se-atingă
Dar mintea ta senină s-o-ntunece, s-o stingă,
Să intre-o noapte vană cu aer amorţit
În inima ta stearpă, în capu-ţi pustiit.
Cu raza morţii negre eu fruntea ta ating

Şi harfa ta o sfarăm şi geniul ţi-l sting!

Mai înainte de a putea vedea urmările intrării lui Mureşanu sub această influenţă demonică, el cade însă într-un somn adânc. În această primă variantă a poemului (am spus că vorbim de 3 poeme cu titlul Mureşanu), Eminescu nu a intenţionat să facă evidente aceste urmări. Dimpotrivă, Mureşanu adoarme şi are un vis extatic, în care vorbeşte cu Lumina, care este o apariţie dumnezeiască, în faţa căreia Mureşanu este extaziat şi cade în genunchi. Aceasta vine din centrul lumei încoronat cu sori, afirmă că este mai presus de timp, pe care îl precede în existenţă, şi că are cunoştinţa viitorului, pe care nu-l vede nici ochiul unui înger. Însă Lumina face viitorul cunoscut poeţilor de geniu care, precum munţii, ai zilei sunt profeţi (o expresie eminamente biblică şi ortodoxă):

Şi capete de geniu când ard, când se inspiră,
Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră,
Că ziua e aproape… Şi palizii poeţi
Profeţi-s plini de vise ai albei dimineţi.
Profete al luminei! În noaptea-ţi te salut
Şi vărs geniu de aur în corpul tău de lut (…)
Cu raza zilei albe, eu, geniul ţi-l aprind.

Ultima dorinţă a lui Mureşanu este odată încă-n viaţă să mă-nec în lumină, / Să caut armonia a sferelor senină / În inima-mi zdrobită… şi-apoi să mor… Să mor.

Însă urmările demonizării se văd abia în celelalte două poeme, intitulate Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act) şi Mureşanu. Din aceste poeme noi am citat mai multe versuri elocvente în prima parte a articolului nostru (vezi aici). Acolo am văzut afirmată concepţia potrivit căreia răul este esenţa lumii, că el conduce lumea şi se află în fiinţa fiecărui om. Însă Eminescu ne lasă să înţelegem din contextul poemelor sale că Mureşanu, eroul poeziilor sale, nu a ajuns la aceste concluzii de unul singur, ci determinat de intervenţia demonului care a căutat să se răzbune pe el.

În aceste condiţii, e destul de dificil să mai susţinem că Eminescu credea el însuşi în esenţa rea a lumii. Antagonismul dintre Lumina dumnezeiască ce îi apare şi îi vorbeşte lui Mureşanu într-un vis extatic şi demonul întunericului care aduce moartea cu sine, nefericirea şi nimicirea, este, fără îndoială, de esenţă creştin-ortodoxă şi relevă concepţia adâncă ortodoxă pe care o avea Eminescu.

În ce-a de-a doua variantă a poemului, Andrei Mureşanu (Tablou dramatic într-un act), după ce vorbeşte ca un inspirat de demonul ce l-a luat în stăpânire, spre sfârşit Mureşanu îşi vine oarecum în fire şi se roagă iarăşi către Dumnezeu:

Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăieşte,
Coboară-Te în mine, mă fă să recunosc
C-a Ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber-mare-mândru prin condamnarea Ta
N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân –
Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,
Inima mea întoarsă de-o cugetare beată,
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărâmate
A lumii-mi dinăuntru.

Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,
El îmi arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi mişcă sorii.

Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), în studiul său dedicat lui Eminescu, a insistat foarte mult asupra expresiei planul adâncei întocmele, care vorbeşte despre rostul lumii, însă nu a făcut nicio referire la un posibil demonism esenţial al viziunii poetului.

În fine, în ce-a de-a treia variantă a poemului apare femeia iubită, meintă ca să aline suferinţa poetului.

Concluzii

Tot ceea ce Eminescu scrie despre Mureşanu stă într-o anumită măsură, în chip simbolic, şi sub semnul propriului său parcurs autobiografic, pe care însuşi poetul îl mărturiseşte cu mai multe ocazii şi care cuprinde următoarele etape: o copilărie şi o primă adolescenţă fericită, luminată de credinţa în Dumnezeu, în care simţea că are o minte senină, apoi o criză sceptică, prin care a simţit că intră sub o influenţă întunecată şi nefastă, din care cu toate zbaterile n-a putut să iasă şi, în fine, o încercare de a se salva, de a-şi găsi liniştea, serenitatea, pacea prin iubire, prin iubirea pentru o femeie care trebuia să fie îngerul său păzitor, îngerul şi femeia plină de har cu ajutorul căruia să fie restaurată în sufletul său credinţa în iubirea şi fericirea veşnică. Cum o asemenea persoană nu a fost de găsit, Eminescu s-a întors la Dumnezeu prin asceza cumplitei sale suferinţe, care a făcut-o pe Maica Benedicta să-l numească mucenic (vezi studiul său despre Eminescu), iar pe Arghezi să-l califice drept răstignitul culturii române.

Prin urmare, nu putem vorbi de un sâmbure de demonism în opera şi viziunea eminesciană, aşa cum propunea Ion Negoiţescu şi au susţinut şi alţii, atâta timp cât pentru el neantul şi moartea au permanent un aspect negativ. Pieirea şi aneantizarea nu sunt un fapt bun în sine, ca în concepţia budistă, ci un pustiu negru care stă sub semnul nefericirii şi al ratării, al erorii fatale. Atunci când afirmă că îşi aşteaptă moartea şi o doreşte, ea apare, cu toată amprenta durerii lui, ca o detaşare de suferinţa pământească chinuitoare şi o trecere într-o lume care înseamnă continuitate, în care este vegheat de luceferi şi de lună şi ascultă glasul izvoarelor şi al foşnetului pădurii. Ori această lume nu seamănă deloc cu Nirvana. E o lume vie şi nu una moartă, nu e un neant, ci un Rai.

Psa. Drd. Gianina Picioruş