Antihrist 2009
Imaginea supra este expresia suferinţei acute a eroinei filmului, după ce şi-a tăiat labiile cu o foarfecă de tuns oi. În forma necenzurată, dar promoţională a filmului, pentru mine, aceasta a fost cea mai dură imagine a lui. Cred că mă va urmări mult timp…şi nu numai pe mine. E o imagine obsesie. Una dintre imaginile, care predispun la sinucidere.
Altceva nu mai vreau să discut din film, pentru că e o creaţie sadică, sexuală şi macabră. Lipseşte, după cum s-ar aştepta creştinii, latura expozitivă a luptei cu credinţa în Dumnezeu. Aici e o luptă de fond şi nu de cuvânt. Şi, e adevărat, lupta de fond, fără prea multe cuvinte, în tăcere, e lupta satanistă a momentului, cu tot ce înseamnă normal, curat, creştinesc.
Se face, nu se mai vorbeşte! Se face pe muteşte!
De ce nevoia acută de blasfemii, de înjurături, de păcate colosale, din partea unei lumi, care, datorită ateismului ei sau a relaxării ei congenitale, ar trebui să fie mai cultivată, mai atentă şi mai nobilă? De ce nu suntem mai luminaţi la minte, dacă suntem evoluaţi tehnologic, dacă avem studii, dacă nu mai suntem atât de tradiţionalişti şi de ritualici, ca părinţii noştri şi dacă avem demnitate, multă coerenţă în societatea noastră?
La prima vedere este inexplicabilă apetenţa noastră pentru violenţă, pentru sex, pentru moarte şi, în acelaşi timp, pentru vacanţe, pentru bine, pentru mult confort. De ce ne dorim lucruri contrarii? Dacă suntem logici, de ce comportamentul nostru e foarte ilogic şi instinctual şi bădăran?
Dar, mai degrabă, ar trebui să ne întrebăm, de ce ne prefacem că suntem maturi şi serioşi şi capabili de ceva bun? Când arătăm noi că suntem capabili?
Când dăm în cap cuiva?
Când suntem nesimţiţi?
Când ne prefacem că vrem lucruri nobile şi noi suntem nişte nenorociţi, cu mucii la nas, la capitolul demnitate sau omenitate?
Televiziunile româneşti dau mult sânge şi lucruri negre, pe bandă rulantă şi doar puţine spaţii verzi, unde poţi să mai respiri. Mediul online e un coş cu lături, amestecat cu diverse oaze de lumină.
Mai ai vreo şansă să scapi? Mai poţi să scapi, cât de cât întreg?
Lumea noastră nu e o lume de pudibunzi. Nu e o lume pentru fete mari şi pentru sfinţi închipuiţi. E o lume dură, satanistă şi laşă în acelaşi timp, cu puţine oaze frumoase, benefice.
De aceea, despre ea, despre lumea irespirabilă în care trăim şi suntem trebuie să vorbim dur, necruţător. Trebuie să o diagnosticăm corect, dacă vrem să mai avem o şansă, ca, cât de cât, să mai ieşim întregi din ea. Trebuie să vorbim corect despre ea şi despre noi. Pentru că exprimarea tăioasă faţă de ea se face în forul nostru interior şi pentru noi, ca să putem ştii cine suntem.
Nevoia noastră de barbarie şi de satanism e indicatorul depărtării noastre de Dumnezeu, e indiciul a ceea ce nu mai suntem. Cu cât decazi, cu atât ai nevoie mai mult de urât, de crud, de morbid. Cu cât eşti mai om, împreună cu Dumnezeu, cu atât eşti mai viu şi mai paşnic şi mai atent cu nuanţele calme ale vieţii.