Bucuria praznicului preaslăvit al Învierii Domnului [2008]

În faţa praznicului Învierii Domnului

Întreaga suflare a Ortodoxiei se pregăteşte pentru „Sărbătoarea sărbătorilor”: Învierea lui Iisus Hristos, o reînviere a spiritului, pentru care, an de an, creştinii se pregătesc vreme îndelungată prin post şi rugăciune. Nu mai puţin de 40 de zile sunt necesare pentru ca un adevărat creştin să fie pregătit pentru Duminica Învierii. În acest răstimp, alte câteva sărbători „îndulcesc” postul – Buna Vestire sau Floriile. Săptămâna Mare, a Patimilor, este cea care precede marea sărbătoare a vieţii care învinge moartea, a luminii care alungă întunericul, Învierea: „Veniţi să luaţi lumină!”, „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând!”

În Săptămâna Mare, creştinii se împărtăşesc, îşi pomenesc morţii şi ţin un post chiar mai aspru, căci acum a fost trădat, prins şi răstignit Hristos. În Vinerea Mare, mulţi ţin chiar post negru. În acelaşi timp însă, se fac toate pregătirile pentru Duminica Paştelui şi Săptămâna Luminată, când întreaga suflare sărbătoreşte victoria binelui asupra răului.

Ce înseamnă Paşte ?

Numele de Paşte, în limba română, provine din latinul pascha, preluat la rândul său din grecescul paskha, care traduce ebraicul pesah („trecere”). Sărbătoarea evreiască îşi are originea adânc în istorie şi rememorează eliberarea din robia egipteană (Exodul), când Moise şi poporul evreu au plecat către Pământul Făgăduinţei, unde s-au stabilit după o peregrinare de 40 de ani prin deşert. Aşadar, o trecere de la robie la libertate, marcată simbolic prin sacrificarea unui miel pentru fiecare familie, în noaptea părăsirii Egiptului. În cele opt zile ale sărbătorii se consumă alimente rituale, care simbolizează durerea, amărăciunea robiei şi trecerea anevoioasă a fiilor lui Israel la o viaţă curată: azima (pâine nedospită), miel şi ierburi amare.

Pentru creştini, Paştele reprezintă jertfa lui Iisus Hristos, care de bunăvoie a pătimit şi a fost răstignit pentru purificarea tuturor urmaşilor lui Adam de păcate şi pentru ca ei să obţină şansa unei vieţi veşnice în Împărăţia Cerurilor. În credi

nţa creştină, în a treia zi de la crucificare, Iisus a înviat, iar 40 de zile mai târziu, a urcat de-a dreapta Tatălui. În timp, multe elemente culturale non-religioase au fost incluse în sărbătoarea Paştelui, iar astăzi, Paştele este sărbătorit deopotrivă de creştini şi nu numai.

Disputa calendarului Învierii

Anul trecut, Paştele a fost sărbătorit în aceeaşi zi, atât de catolici cât şi de ortodocşi. Totuşi, se întâmplă rar ca datele să coincidă, pentru că cele două biserici calculează data Învierii Mântuitorului după calendare diferite. De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de sincronizare a datelor, toate soldate cu eşecuri. Începând din anul 1582, biserica apuseană catolică a trecut la calendarul Gregorian, pe când răsăritenii ortodocşi au rămas la calendarul Iulian. Calculele celor două momente celeste sunt şi ele diferite: apusenii se bazează pe luna plină ecleziastică, în timp ce răsăritenii observă luna plină astronomică, la fel cum privesc şi data reală a echinocţiului. Catolicii se bazează pe o dată fixă calculată din vreme pentru echinocţiu. În acest context, luna plină ecleziastică este calculată din vreme conform unor tabele bisericeşti, datele fiind prestabilite cu mulţi ani înainte. Ortodocşii, în schimb, urmează luna plină pascală, care este la o dată calculată pe baza observaţiilor astronomice.

O primă încercare de uniformizare a datei serbării Paştelui în toată lumea creştină a avut loc în anul 325, la iniţiativa Sfântului împărat Constantin cel Mare. Atunci, primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea a adoptat practica bazată pe calculul datei Paştelui care se reducea la următoarele norme: Paştele se va serba întotdeauna în prima duminică cu lună plină de după echinocţiul de primăvară – aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin. Când prima lună plină de după echinocţiul de primăvară cade duminică, s-a mai spus la Sinod, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu Paştele iudeilor, dar nici mai devreme.

Nu a fost singura încercare de acest gen: una din cele mai semnificative a fost Consiliul Bisericilor de la Aleppo (Siria) din 1997, unde s-a convenit ca echinoxul să fie recunoscut în funcţie de observaţiile astronomice luând în consideraţie meridianul de la Ierusalim, unde de fapt a avut loc Învierea. Până la această oră, nu s-a dat curs niciunei înţelegeri. Sinodul de la Niceea a mai stabilit însă că data Paştelui din fiecare an va fi calculată din timp de Patriarhia din Alexandria, iar aceasta o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

Simboluri pascale, bucate şi superstiţii

În România, Paştele întruneşte un număr impresionant de datini îmbinate cu simboluri, elemente ale naturii, superstiţii, dar şi bucate minunate.

În noaptea cea mare a Învierii, bisericile se umplu până la refuz cu credincioşi. Fiecare poartă câte o lumânare pe care o va aprinde din lumina adusă de preot de pe masa altarului. Reprezintă, pentru creştini, biruinţa luminii lui Dumnezeu asupra păcatului, şi o păstrează tot anul, pentru momente de restrişte. După slujba de Înviere, preotul împarte sfintele paşti – pâine sfinţită, stropită cu vin şi cu aghiazmă. Apoi, credincioşii se întorc acasă, cu lumânarea aprinsă. După ce păşesc peste prag, se închină şi sting lumânarea în grindă, afumând-o în semnul crucii. După numărul acestor cruci se socoteşte cât de veche e casa sau câţi ani s-a trăit în ea.

Ouăle roşii simbolizează mormântul lui Hristos, deschis la Înviere, motiv pentru care oamenii le sparg şi folosesc formula „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” timp de 40 de zile, până la Înălţare. Legenda spune că, la răstignire, Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe soldaţii care îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de sângele Mântuitorului. Alte variante spun că Maica Domnului, hăituită, face ouă roşii pe care le aruncă în calea urmăritorilor pentru a-i deruta, sau că o negustoreasă, neîncrezătoare în Învierea lui Iisus, spune „Voi crede când ouăle se vor roşi”, şi acestea se înroşesc. Originea colorării lor se pierde în negura epocii precreştine, de când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii.

Astăzi, ouăle primesc diferite „înfăţişări”: ele pot fi încondeiate, închistrate, muncite sau picate (cu ceară – n.r.). La capitolul superstiţii, bucovinenii spun că cei care ciocnesc „se întâlnesc pe lumea cealaltă”, sau că „cel care sparge oul celuilalt are voie să i-l ia; dacă acesta refuză, se spune că îl va mânca pe lumea cealaltă stricat şi uns cu păcură…” Sau „ouăle muncite nu se dau de pomană, căci nu le primeşte Dumnezeu”, iar „cel al cărui ou se sparge primul, va muri înaintea celuilalt”.

O tradiţie românească, păstrată încă, cere gospodinelor să vopsească ouăle cu culori naturale: pentru galben şi portocaliu, ouăle se fierb cu coji de nucă, foi de ceapă, brânduşe, frunze de mesteacăn, soc sau coajă de păr; roşul se obţine cu felii de sfeclă, frunze de măr, de măceşe sau coajă de prun; castaniu – cu frunze de nuc; verzui – cu spanac sau muguri de măr pădureţ, şi chiar şi albastre – cu foi de varză roşie sau cu viorele… Ouăle monocrome, aproape întotdeauna roşii, se numesc în Bucovina „merişoare” şi erau destinate pomenilor pentru cei morţi.

Bătrânii mai spun că nu toate ouăle trebuie împodobite cu forme şi figuri, ci doar acelea care se păstrează în casă pentru a aduce noroc şi belşug şi a o apăra de rele. Acestea sunt ouăle „muncite”, fie policrome, realizate prin vopsiri succesive şi o îmbinare a modelelor („împestriţate”), fie cele roşii cu ornamente aplicate cu ceară albă sau prin scrijelirea vopselei. Cele încondeiate au un alfabet propriu: „Brâul Maicii Domnului”, „Crucea Paştilor”, „ochiul” şi „porumbelul”, simboluri ale Duhului Sfânt, „mâna”, care semnifică binecuvântarea dumnezeiască, „scara”, simbol al ascensiunii la ceruri, „peştele”, încifrare a numelui lui Isus, şi „cârja”, emblema Păstorului sufletelor rătăcite, sunt doar câteva dintre motivele folosite pe ouăle tradiţionale de Paşte.

Prin părţile Sibiului, ele sunt folosite într-un ceremonial chiar mai elaborat: este împodobit un pom precum cel de Crăciun cu ouă vopsite, golite de conţinut. În Lăpuş, Maramureş, în prima zi de Paşti, copiii care au cel mult nouă ani merg la vecini să le anunţe Învierea Domnului, iar gazda trebuie să dăruiască fiecărui urător un ou roşu. Femeile şi fetele din Almaş, de pe valea Crişului Alb, îmbrăcate în haine de sărbătoare, vopsesc şi „împestriţesc” ouăle numai în curtea bisericii. Iar în Transilvania, capul familiei împarte un singur ou sfinţit cu toţi membrii acesteia.

Nici pasca nu trebuie să lipsească de pe masa de duminică. Gospodinele o coc numai cu ocazia Paştelui şi este rotundă, pentru că se crede că „scutecele lui Hristos au fost rotunde”. Având la mijloc o cruce, pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit, iar când se pune la copt, femeile de la ţară fac semnul crucii cu lopata pe pereţii cuptorului. Legenda spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit la un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum, fără ştirea lor. Apostolii l-au întrebat pe Hristos când va fi Paştele, iar răspunsul a fost: „atunci când veţi găsi pâine în traistă”. De atunci, se coace pasca.

Mielul. În întreaga tradiţie creştină, mielul îl simbolizează pe Mântuitor, care s-a sacrificat pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul al VII-lea. Astăzi, mielul fript este felul principal pe masa de Paşte a multor creştini. Din festin nu trebuie să lipsească nici cozonacul sau sarmalele.

Alte obiceiuri

La Câmpulung Moldovenesc, în zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşează în cerc, purtând lumânări aprinse în mână, şi îl aşteaptă pe preot care le sfinţeşte bucatele din coşul pascal. Acesta este acoperit cu un şervet ţesut cu modelul specific zonei, iar, pe o farfurie, se regăsesc simbolurile bucuriei întregul an: seminţe de mac, care vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta, sare, care va fi păstrată pentru a aduce belşug, zahăr, folosit când se îmbolnăvesc vitele, făină, pentru ca rodul grâului să fie bogat, ceapă şi usturoi, care protejează împotriva insectelor. Deasupra acestei farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii şi ouă încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean şi prăjituri.

Mult mai la sud, în Călăraşi, credincioşii aduc în coşul pascal, alături de ouă şi cozonac, şi cocoşi albi, crescuţi anume pentru datină: la miezul nopţii, cocoşii cântă şi vestesc învierea Mântuitorului. Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. După slujbă, păsările sunt dăruite săracilor. Printre dulciurile pregătite de Paşti în Argeş sunt şi covrigii cu ou. Fiecare gospodină se străduieşte să prepare această delicatesă, considerată simbol al belşugului: reţeta necesită 15 ouă la un kilogram de făină! În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşti (vin şi pâine sfinţite). Meniul mesei festive include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după care se continuă cu friptura de miel.

Europa

Şi în restul continentului există multe obiceiuri. În Marea Britanie, de pildă, se dăruiesc ouă foarte mari de ciocolată. În Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din mănăstiri, iar în Elveţia există zone în care copiii cred că ouăle de Paşte sunt făcute de cuci sau de iepuraşi. De aceea, ei pregătesc din primele flori de primăvară câte un cuib în care acestea să fie depuse. În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar copiii sunt trimişi să le caute. Obiceiul se ţine şi în Germania, dar cu ouă de diverse alte culori. Suedezii le ornează cu desene hazlii şi cu versuri în rime, care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca. În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se desenează apoi diferite motive, cele mai întâlnite fiind reprezentând stoguri de fân, case sau fântâni cu cumpănă.

Iepuraşul de Paşte

Nu este un produs comercial precum Moş Crăciun. Iepuraşul s-a născut pe meleaguri saxone, ca parte a unui ritual păgân de fertilitate pentru începutul primăverii, renaşterea întregii naturi. A fost menţionat ca simbol al Paştelui pentru prima oară în jurul secolului al XVI-lea, iar în 1800 au apărut şi primele dulciuri în formă de iepuraşi, în Franţa şi Germania, dar şi primele ouă de ciocolată. Se pare că emigranţii germani au dus tradiţia pe continentul american şi, de atunci, iepuraşul le oferă daruri copiilor în fiecare an.

Vechii saxoni sărbătoreau sfârşitul iernii printr-un festival în care o celebrau pe zeiţa primăverii, Eastre. Se spune că ea a găsit, într-o iarnă, o pasăre rănită. Pentru a o salva, a transformat-o în iepuroaică, dar una care încă putea depune ouă. Drept mulţumire, iepuroaica decora ouăle şi i le dăruia zeiţei.

Când misionarii creştini au pătruns în zona saxonă, au propovăduit creştinismul dar într-o manieră proprie, împletindu-l cu vechile credinţe. Astfel, Eastre s-a transformat, iar sărbătoarea păgână a primăverii s-a suprapus cu paştele creştin, devenind ceea ce cunoaştem astăzi drept Easter.

Cadouri „de la iepuraş”

În ultimii ani, tradiţia cadourilor de Paşte a luat amploare şi aici, iar comercianţii nu au decât să profite. Important este să alegi un cadou de calitate. Pentru cei mici e uşor să alegi – dulciuri, jucării, sau chiar şi un iepuraş de pluş. Pentru cei mai pretenţioşi, o sărbătoare tradiţională nu poate fi un moment mai potrivit pentru un cadou tradiţional. Antena3.ro a mers duminică la Târgul de Florii şi a trecut în revistă cele mai frumoase mostre de artă populară, dar şi cadouri pentru toate gusturile. Icoane, ceramică, straie populare, opinci, covoare, artă naivă, păpuşi, decoraţiuni, chiar şi cărţi tipărite manual pe hârtie obţinută prin reţete tradiţionale.

Cf. sursa, cu unele modificări…

Psa. Gianina.

Să ne dăm timpul înapoi!

Noi suntem timpul care s-a scurs. Am devenit ceea ce am făcut în timp. Noi nu credem că timpul e mai mare decât omul ci omul poate trăi în veşnicie şi timp în acelaşi timp în nevoinţa sa duhovnicească. Omul depăşeşte mereu timpul. Pentru că veşnicia nu e separată de timpul şi spaţiul nostru ci se întrepătrund prin energiile necreate ale Prea Sfintei Treimi.

Când vrem să ni se redea timpul nu acceptăm că trebuie să cerem de la noi înşine ce am făcut cu timpul. Pentru că am depozitat în noi lucrurile pe care le-am trăit în timp şi spaţiu. Şi adâncul nostru, experienţa noastră e valoarea timpului nostru personal.

Trăim puţin dar intens. Bucuriile sau dramele noastre lasă urme în inima noastră, pe trupul nostru. Timpul nostru înseamnă îmbătrânire a trupului, şi, nădăjduim să fie aşa cu toţi, întinerire a sufletului continuă.

Despre tinereţe, transfigurarea lumii şi comentariu la imaginea prefaţatoare a articolului

Download this episode (3 min)

Există un pesimism al omului postmodern vizavi de timp, de timp văzut ca interval gol care trebuie umplut cu ceva. Îmi aduc aminte că am trăit şi eu acest gol până nu am văzut creaţia întreagă şi pe oameni ca făpturi ale lui Dumnezeu şi în relaţie vie, reală cu El. E un timp înfiorător acela în care nu ai relaţii reale cu Dumnezeu şi cu oamenii.

Înţeleg de ce muzica e dată la maximum, de ce se fuge de singurătate, de întuneric, de muncă, de eforturi grele, de ce se caută adrenalina…Pentru că te simţi mort într-un timp mort, la finalul căruia nu te aşteaptă nicio luminiţă. Drama timpului postmodern e drama timpului agasant, care te mână de la spate, care se subţiază sub tine şi vezi cum aluneci într-un abis inexprimabil.

Avem timp…

Nu timpul nostru e puţin,

nu timpul nostru nu ne aşteaptă,

ci noi nu îi vedem importanţa, valoarea, care stă în comuniune.

Ni se ia timpul când nu avem relaţii,

când nu avem cu cine să trăim frumos timpul.

Câştigăm enorm de mult timp dacă ne bucurăm în viaţă, dacă ne bucurăm rugându-ne, ajutând pe alţii, suferind pentru alţii. Atunci timpul devine o mare de bucurie. Când te uiţi la timpul când nu cunoşteai pe Dumnezeu şi îl compari cu cel de acum, când eşti în El şi cu El, vezi că timpul de acum este un fundament real pentru viaţa ta, un pământ sub picioare, în care slujeşti lui Dumnezeu şi oamenilor.

Uneori nu ştiu când trece timpul pentru că trăiesc într-o continuitate care mă umple. Văd pe fiecare zi progrese reale în viaţa mea, chiar şi atunci când mi se pare că n-am făcut nimic. Că am scris sau nu, că am cântat sau nu, că am slujit, că am cumpărat ceva, că am ascultat ceva…înseamnă ceva mai mult în viaţa mea.

Şi trecutul e astfel prezentul meu, fundamentul prezentului meu pentru că în el m-am construit eu, cel de astăzi. Mereu altul. Mereu…Dinamismul vieţii noastre e ontologic. Dumnezeu ne-a lăsat cu condiţia aceasta de a cunoaşte, iubi, descoperi sensuri mult mai mari, în noi şi în tot ce există, pe fiecare zi. Şi nu putem să nu cunoaştem, să ne oprim, să nu fim fiinţe vii ci ori înaintăm în cuminţenia relaţiei cu Dumnezeu ori ne sălbăticim continuu.

Despre cuminţenia credinţei şi sălbăticire

Download this episode (5 min)

Pr. Dorin.

Poezie şi teologie cu Nichita Stănescu

Zice Nichita, în binecunoscutul poem Necuvinte:

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să topească şi să străbată
prin aura lucrurilor.

Acel cuvânt îl visez
care a fost la începutul lumilor lumii,
plutind prin întuneric şi despărţind
apele de lumină,

născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină,
născând peşti în ape şi născând
ape şi lumini în lumină…

Visez acel laser lingvistic
care să taie realitatea pe dinainte,
care să smulgă întruna luminii
partea ei de apă, cu peşti.

Care să smulgă întruna luminii
ce e apă cu peşti în ea şi s-o lase
tot mai pură şi mai singură şi mai pură,
până când se face din nou
întuneric.

Laserul lingvistic nu este decât cuvântul poruncii lui Dumnezeu, prin care au fost create toate cele văzute şi nevăzute. Nichita foloseşte o imagine extrem de modernă pentru o realitate primordială. Realitatea în sine este necunoscută creaturii, cum anume s-a petrecut, dar, aşa cum Îngerii au rămas uimiţi şi au lăudat pe Dumnezeu când a fost creat pământul şi lumea materială, tot aşa, privind contemplativ înapoi la acel eveniment, şi omul este în stare de uimire în faţa naşterii din nimic a cosmosului, la cuvântul lui Dumnezeu.

Nichita visează (cugetă, contemplă cu mintea) acel cuvânt… care a fost la începutul lumilor lumii, anume, cuvântul creator al Dumnezeu-Cuvântului. Şi versurile care urmează sunt cu trimitere precisă la referatul biblic: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric (…) Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 2-4, 6).

Nichita Stănescu vădeşte faptul că îi era cunoscută concepţia tradiţională ortodoxă, potrivit căreia harul lui Dumnezeu, energiile necreate ale Sfintei Treimi sau lumina dumnezeiască necreată împânzeşte întreaga creaţie, străbate prin aura lucrurilor, prin substanţa lor de lumină, ţine creaţia întru fiinţă, o taie şi o topeşte, o prelucrează. Aşa cum dogmatizează şi o binecunoscută cântare ortodoxă : „Din Duhul Sfânt izvorăsc izvoarele harului, care adapă toată făptura, spre rodire de viaţă”. Cuvântul poruncii lui Dumnezeu este creator, este lumină, este laser lingvistic, şi de-îndată-împlinitor al voii lui Dumnezeu, rapid şi precis ca laserul, aducând la existenţă toate câte sunt.

Exprimarea lui Nichita este corectă dogmatic şi exactă în ceea ce priveşte secondarea relatării biblice. Porunca sau cuvântul lui Dumnezeu, care s-a împlinit pe loc, ca un fulger, a făcut să se nască ape în lumină (pentru că, la început, a fost lumină), peşti în ape şi lumini (aştrii cereşti) în lumină, pentru că aştrii cereşti au fost creaţi în ziua a patra şi toate sunt create în lumina aceea concepută în ziua dintâi. Căci la baza creaţiei materiale stau, după cum afirmă chiar ştiinţa modernă, fotoni de lumină, la nivel subatomic – adică şi materia este tot lumină, în esenţă.

Strofa a treia este, după cum se observă, tot o prelucrare a pericopei scripturale: Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. (…) Apoi a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 14-16, 20).

Aşa încât toate au fost aduse întru fiinţă de lumina cuvântului lui Dumnezeu, au fost create în lumină şi înconjurate, îmbrăţişate de lumină. În strofa a treia, Nichita repetă născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină, / născând peşti în ape şi născând / ape şi lumini în lumină…, pentru a ne dărui impresia mirifică a izvodirii creaţiei, precum şi pe cea a multitudinii de creaturi, a bogăţiei şi vitalităţii creaţiei care se năştea dintr-o dată şi a repeziciunii curgerii acestei aduceri la viaţă a cosmosului.

Dumnezeu-Creatorul este un arhi-sculptor, Care taie realitatea pe dinainte cu laserul cuvântului Său, cu lumina cuvântului Său, Care zideşte toată făptura cu o putere şi o desăvârşire ce întrece orice înţelegere omenească, care nu poate să îl lase pe artistul-om decât în uimire şi laudă mută în faţa frumuseţii şi desăvârşirii creaţiei dumnezeieşti. Nichita taie nodul gordian al modernismului, care a pus problema geloziei şi a invidiei dintre Dumnezeu şi creatorul uman, lăsând să se înţeleagă din versurile sale că omul nu poate să fie decât smerit înaintea Făcătorului a toate.

Toate lucrurile din univers sunt cuvinte întrupate. Sunt nişte cuvinte de lumină, care au fost aduse întru fiinţă în lumină. Taina creaţiei lor nu o cunoaşte decât Cuvântul-Lumină care le-a dat viaţă prin cuvântul Său, care le străbate cu harul Său aura – toate lucrurile create au aura purităţii şi a frumuseţii, a harului dumnezeiesc – şi le susţine întru fiinţă, în lumina fiinţei. Cuvintele omeneşti sunt necuvinte în faţa acestor taine dumnezeieşti, sunt tăcere contemplativă. Pentru Nichita, lauda adusă Creatorului nu stă în cuvinte, ci e mai presus de cuvinte.

Ultima strofă a poemului denotă o dorinţă ascunsă a transfigurării lumii acesteia. Lumea aceasta se naşte în lumină şi tot sensul ei este în lumină.

Credem că putem interpreta dorinţa lui Nichita ca lumina materială, creată, să se facă din nou întuneric, prin dorul după sfinţenia şi puritatea originară a creaţiei. Nu un dor de extincţie sau de regresiune în neant, ci un dor de transfigurarea ei, după sfârşitul chipului acestei lumi, despre care vorbeşte şi Scriptura Sfântă.

Atunci, la sfârşitul lumii, după cum scrie Sfânta Scriptură, nu va mai fi nevoie de lumina materială creată în ziua dintâi, nici de acele lumini ale soarelui şi lunii şi stelelor, pentru că toate şi toţi câţi se vor mântui vor fi în lumina Soarelui-Hristos. Lumina dumnezeiască care va transfigura tot universul, care va ţâşni din trupurile Sfinţilor, va face ca lumina materială să pară întuneric în ochii oamenilor înduhovniciţi şi îndumnezeiţi.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Despre suflet, moarte şi sfinţenie împreună cu Sfântul Grigorie cel Mare [5, podcast]

Din cuprinsul podcastului:

Ce se întâmplă în clipa morţii; experienţă şi cunoaştere duhovnicească; Sfinţii contemporani Sfântului Grigorie cel Mare; darul vorbirii în limbi în secolele 6-7 d. Hr.; când a murit Sfântul a încetat ploaia; Sfinte Moaşte bine mirositoare în a patra zi după adormire; cunoaşterea Sfinţilor şi a celor din Iad; ce a văzut în Iad…

Găsiţi aici fila audio.

Pr. Dorin.