Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 1, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 383 p.

Se ocupă de Părinții apostolici, Apologeții creștini și Școala alexandrină. Până la Sfântul Metodiu de Olimp.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 2, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, 408 p.

Începe cu Sfântul Alexandru al Alexandriei și se termină cu Sfântul Niceta de Remesiana.

Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Patrologie, vol. 3, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, 518 p.

Autorul îl introduce, în mod netradițional, pe Sfântul Dionisie Areopagitul în perioada a 3-a, tratându-l ca „pseudo”, când el este Părinte apostolic.

Cu el începe vol. al 3-lea, după care Leonțiu de Bizanț și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ultimul tratat e, în mod surprinzător, Giovanni Pico della Mirandola și nu un Sfânt ortodox ca Sfântul Paisie de la Neamț sau Sfântul Nicodim Aghioritul.

Modul în care autorul îi tratează pe Sfinții Părinți și operele lor e de o superficialitate năucitoare, urmând manualele catolice în domeniul patrologic (viață, operă, doctrină + bibliografie).

Dacă aș fi citit această carte înainte de a-i citi pe unii dintre Sfinții Părinți…nu i-aș mai fi citit deloc, pentru că autorul nu mă convinge nicidecum despre abisalele lor teologii.

Un „manual” de teologie scris de la cap la coadă fără note de subsol și numai cu bibliografii finale la fiecare capitol. De aceea poți să spui tot ce îți trece prin cap într-un astfel de format „generos” cu plagiatul, pentru că și așa nu putem ști câte dintre afirmațiile autorului sunt acoperite de surse și cât e pură speculație subiectivă.

Un astfel de mod de a concepe o carte trebuie uitat. Trebuie socotit „o eroare a istoriei”.

Dau un exemplu elocvent din vol. al 2-lea, p. 152-154. Ce găsim aici? „Doctrina” Sfântului Ioan Gură de Aur.

Prima propoziție: „În privința doctrinei Sfântului Ioan Gură de Aur, ea este ortodoxă”, p. 152. Însă el „nu a scris niciun tratat dogmatic, în sensul adevărat al cuvântului”, p. 152. „El s-a simțit mai degrabă păstor de suflete și reformator social, decât teolog dogmatician”, p. 152.

Folosește de 5 ori pe omousios, p. 153. Unde  îl folosește și cum a ajuns autorul la această concluzie?

De aceea, a reduce niște coloși ai teologiei la câteva date despre ei, fără să ne trimită la surse, e o adevărată insultă la adresa bunului simț.