Istorie II. 20

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

Sfântul Grigorie Palama s-a născut la Constantinopol, în anul 1296. Tatăl său era senator și consilier imperial, un om evlavios, și se numea Constantin iar pe mama lui o chema Kalloni.

Și Sfântul Grigorie a mai avut doi frați (Macarie și Teodosie) și două surori (Teodota și Epiharis)[1].

Tatăl său moare în 1303, pe când Sfântul Grigorie avea 7 ani, făcându-se monah pe patul morții.

Sfântul Grigorie Palama a fost inițiat în viața duhovnicească de Sfântul Teolipt al Filadelfiei[2].

Și în 1316, la vârsta de 20 de ani, împreună cu cei doi frați ai lui, Sfântul Grigorie pleacă spre Athos. Locuiește câteva luni în muntele Papikion și ajunge în Athos în primăvara lui 1317, ucenicind timp de 3 ani, în Vatoped, la un Părinte isihast, Nicodim[3].

În al doilea an de viață monahală are o vedenie în care îl vede pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Acesta îi spune că a fost trimis de Maica Domnului la el și că el îl va ajuta[4].

În 1319-1320 adoarme Părintele său duhovnicesc, Nicodim. Sfântul Grigorie se mută împreună cu fratele său Macarie la Marea Lavră pentru 3 ani de zile. Alți 2 ani ucenicește lui Grigorie cel Mare, un isihast din Constantinopol[5].

În 1326 Athosul e atacat de otomani. Sfântul Grigorie Sinaitul, împreună cu ucenicii săi, cât și Sfântul Grigorie Palama se retrag în Tesalonic[6].

Sfântul Grigorie rămâne în Tesalonic timp de 10 ani de zile. Devine preot după vârsta de 30 de ani, pe care o împlinește în anul 1326.

Locuiește 5 ani lângă Veria, împreună cu 10 ucenici ai săi[7].

Află că a adormit mama lui, devenită monahie la Constantinopol, și le aduce de la Constantonopol pe cele două surori ale sale, care vor trăi în Mănăstiri de maici din jurul Veriei[8].

Perioada cât a trăit în Veria: 1326-1331.

În 1331 revine în Athos și locuiește până în 1338 în sihăstria Sfântul Sava de lângă Marea Lavră. Timp de două luni, în 1335, a fost și egumen la Esfigmenu[9].

În jurul vârstei de 35 de ani Sfântul Grigorie atinge maturitatea duhovnicească[10].

Grigorie Akyndynos (1300-1348) i-a fost ucenic la Veria, pentru ca mai apoi să îi fie adversar[11]. Și el l-a urmat pe Sfântul Grigorie în Athos, în anul 1331[12].

În anii 1332-1333, pe când Sfântul Grigorie Palama avea 36-37 de ani, a avut o vedenie în urma căreia a început să predice și să scrie[13].

Și Sfântul Grigorie scrie, pentru început, două scrieri, una despre viața Sfântului Petru Athonitul și alta despre viața Maicii Domnului[14].

 Iar în intervalul martie 1354 și aprilie 1355 Sfântul Grigorie a fost captiv la otomani[15].

*

Sfântul Chiril Lucaris s-a născut în Candia, capitala Cretei, pe 13 noiembrie 1570/1572, într-o familie preoțească de vază[16]. Numele său mirenesc: Constantin. Face studii în Veneția și la Universitatea din Padova.

Reîntors în Creta e protejat de unchiul său, Meletie Pigas, care va deveni patriarh al Alexandriei între 1590-1601[17].

Meletie îl tunde în monahism, cu numele de Chiril, apoi îl hirotonește ieromonah, și în 1594 îl trimite, ca protosinghel, împreună cu exarhul Nichifor, prin Țările Române în Polonia, pentru a lupta împotriva romano-catolicilor[18].

În 1595 Sfântul Chiril ajunge rectorul Academiei ortodoxe din Ostrog și arhimandrit.

În octombrie 1596 era la Brest, pentru a lupta împotriva unirii cu Roma a unei părți din ierarhia ortodoxă ucraineană.

Ajunge profesor la școala Frăției Ortodoxe din Lvov. În 1598 revine în Creta, însă în 1600 s-a întors în Polonia ca exarh. Nu e primit și se retrage în Moldova în primăvara lui 1601[19].

Revine în Alexandria, pe 11 octombrie 1601, cu două zile înainte de adormirea patriarhului Meletie Pigas[20]. Și astfel devine patriarh al Alexandriei la vârsta de 29 de ani, fiind patriarh al Alexandriei pentru 20 de ani.

În 1605-1606 a fost în Cipru. În 1608 ajunge în Damasc și în Ierusalim și îl hirotonește pe noul patriarh al Ierusalimului: Teofan al III-lea (1608-1644).

La începutul lui 1612 era la Constantinopol[21]. În august 1612 era în Țara Românească, „fiind primul patriarh al Alexandriei care a vizitat principatele valahe de la Dunăre”[22].

În mai 1613 era în Athos. Din vara lui 1613 și până în vara lui 1615 a fost în Țara Românească, predicând adesea în Biserica mitropolitană de la Târgoviște și participând, în 1614, la sfințirea Bisericii Mănăstirii Radu Vodă[23].

În octombrie 1615 era în Egipt[24]. În martie 1629 apare mărturisirea calvinizantă pusă pe seama sa. În latină. În 1633 apare o alta, mai extinsă, greco-latină[25].

E de 4 ori înlăturat din scaunul patriarhal. Este exilat în Rodos și înlocuitorul său, patriarhul Chiril al II-lea Contaris, îl excomunică pe 7 octombrie 1635 și îl anatemizează în martie 1636[26]. Pe 20 martie 1637 se întoarce în scaun pentru a cincea oară și ultima[27].

A fost arestat pe 19/ 29 iunie 1638 și închis în fortăreața Rumelihisari[28].

Iar pe 27 iunie/ 7 iulie 1638 e strangulat de ieniceri lângă San Stefano[29]. Și din porunca aceluiași patriarh Contaris, pe 30 iunie/ 10 iulie 1638 trupul Sfântului Chiril Lucaris a fost dezgropat și aruncat în mare. Însă trupul său a fost recuperat și îngropat, în taină, într-o mănăstire[30].


[1] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., Sfântul Grigorie Palama, scriitor duhovnicesc isihast, în Anuarul Academic 2003-2004 [Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”], Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2008, p. 94.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 94-95.

[4] Idem, p. 95-96.

[5] Idem, p. 96.

[6] Idem, p. 97.

[7] Idem, p. 98.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 98-99.

[11] Idem, p. 105.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 106.

[14] Idem, p. 108.

[15] Idem, p. 146.

[16] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., Un tomos antilatin și un tratat euharistic scrise de patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris în Târgoviștea anului 1615, în Anuarul Academic 2007-2008 [Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”], Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, p. 48.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 49.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 51.

[26] Idem, p. 52.

[27] Ibidem.

[29] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., Un tomos antilatin și un tratat euharistic scrise de patriarhul Alexandriei Chiril Lukaris în Târgoviștea anului 1615, art. cit., p. 52.

[30] Ibidem.

Demitologizare ortodoxă?

E dezamăgitoare poziționarea Părintelui Profesor Ioan I. Ică jr. vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul (care mâine, 3 octombrie 2012, e pomenit de către întreaga Biserică ca Sfânt Ierarh al secolului I) în De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului, Ed. Deisis, Sibiu, 2011, unde îl scoate pe Sfântul Dionisie „trăitor în secol. al VI-lea”.

M-aș fi așteptat la mulți teologi, care nu au prea multe contacte cu sursele patristice, să susțină această inepție, această infamă desconsiderare a Tradiției Bisericii dar nu la dumnealui.

Să înțelegem prin asta că a devenit un teolog care demitizează tradiția patristică a Bisericii?

După Sfântul Isaac Sirul, pe care l-a scos „nestorian” (în Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a recent descoperită, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 21)  și pe Sfântul Dionisie, pe care l-a exilat din secolul 1 al Bisericii, cine mai urmează?

Pentru că observ o aplecare tot mai mare a Părintelui Profesor spre opiniile teologice deconstructiviste ale teologilor catolici și protestanți și mai puțin spre organicitatea mărturiilor Tradiției.

Căci, ca ortodocși, cum ne-am putea închipui „un pseudo-Dionisie” recenzat de Sfântul Maxim în Ambigua, când Sfântul Maxim Mărturisitorul a considerat că sunt doar doi mari grei ai teologiei înaintea lui: Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Grigorie Teologul?

Cum de Sfântul Dionisie nu au fost negat de Sfântul Ioan Damaschin, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Sfântul Marcu al Efesului, de Sfântul Grigorie Palama, de Sfântul Nicodim Aghioritul și, la fel, nici Sfântul Isaac Sirul, dar îi putem nega pe acești coloși ai Ortodoxiei în secolul al XXI-lea?

Ce e în neregulă cu noi?

Cine mai urmează?

Cum de nu mai putem fi coerenți interior cu Tradiția noastră, ci devenim pas cu pas tributarii unor falsuri grosolane?

Cu alte cuvinte, cum de nu mai e un fapt de o gravitate maximă, un adevărat scandal, negarea vieții și a operei unui Sfânt în Ortodoxie, mai ales când negarea acelui Sfânt înseamnă negarea fundamentelor teologice ale Bisericii?

Și sunt cu atât mai dezamăgitoare anumite poziționări teologice ale Părintelui Profesor Ică jr. cu cât munca sa de traducere și cunoașterea sa teologică sunt foarte vaste, copleșitoare.

Eu m-am îmbogățit foarte mult din traducerile sale atente, acrivice. Le-am urmărit în tandem cu originalele și am observat că Părintele Profesor e  literalist, traduce fără multe acomodări „relaxate”.

Însă îngrijorarea mea crește pe măsură ce observ la Sfinția sa o continuă umbrire a unor mari Sfinți ai Bisericii, paradoxal, pe măsură ce îi pune în lumină pe alții.

În concluzie: e un lucru bun „să îi demitologizăm” pe Sfinți? Și dacă îi considerăm „eretici” sau „mincinoși” nu trebuie să facem ceva ca să-i excludem din…cultul Bisericii? Adică nu acesta e pasul al doilea: întâi îi negi, apoi îi ștergi din cărți?

Ce ne recomandă Părintele Profesor mai departe în privința Sfinților Dionisie și Isaac? Dacă i-am dovedit „falși” nu trebuie să luăm „măsuri” împotriva lor?

Cărțile nu te uită după ce le îmbrățișezi

Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr.

***

11 decembrie 2000. Despre Sfântul Diadoh al Foticeei Epirului în rev. Mitropolia Ardealului (1989), nr. 3, p. 59-65. Traducere și prezentare de Diac. Asist. Ioan I. Ică jr.

S-au păstrat de la el 3 scrieri. Trăiește în jumătatea secolului al V-lea d. Hr. Circa 400-480.

Împotriva mesalienilor. Pentru Vladimir Lossky, mesalienii practicau un „materialism mistic” antisacramental și antieclesial, susținând că ființa Treimii poate fi văzută cu ochii trupești.

*

Prima scriere a Sfântului Diadoh: Cuvânt la Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos. Fragmente…și comentariile mele:

„smerenia este pecetea evlaviei”, adică a viețuirii noastre plină de credincioșie.

Cu privire la Ps. 46, 6: „N-ar fi folosit însă Profetul aceste cuvinte, dacă n-ar fi contemplat mai înainte, fără greșeală, cu ochii preștiinței, pogorârea Lui…cât și suirea Sa”, adică întruparea și înălțarea Domnului la cer.

„se spune că S-a suit pentru dumnezeirea Lui, și că a fost ridicat sau luat la cer pentru trupul Lui”.

„S-a suit pentru această pricină [pentru acest motiv] în mod arătat [văzut] acolo de unde S-a întrupat pogorându-Se în mod nearătat”, nevăzut și neînțeles de creația Sa.

„ca om însă va fi purtat de un nor, ca nici atunci Iubitorul sufletelor noastre să nu tăgăduiască legile firii [omenești] pe care Și-a asumat-o”.

Sfântul Diadoh insinuează aici că va fi purtat de un nor fizic. Însă e vorba de slava Sa văzută ca nor de către oameni, ca și în cazul Iordanului, a Taborului sau a convertirii Sfântului Pavel pe drumul Damascului.

„Întruparea Cuvântului a schimbat deprinderea, nu firea [oamenilor], pentru ca să ne dezbrăcăm de pomenirea răului și să ne îmbrăcăm în iubirea lui Dumnezeu, nu fiind schimbați în ceea ce nu am fost [adică, spre exemplu, să devenim Îngeri] ci reînnoiți fiind” prin harul lui Dumnezeu.

*

A doua lucrare a sa se numește Vedere și e un dialog al său cu Sfântul Ioan Botezătorul. Fragmente…și comentariile mele.

„Mi-am vindecat…îndrăzneala [păcătoasă] prin ascultare[a de Dumnezeu], căci nimic nu e mai smerit decât ascultarea”. Nimic nu te smerește mai mult decât tăierea voii tale pentru a face voia aceluia, în care văzând slava și înțelepciunea lui Dumnezeu, te dai lui ca Părintelui tău duhovnicesc.

„dintr-o inimă cu adevărat înfrântă se naște ascultarea” de Dumnezeu și de oameni. Și a avea inima înfrântă înseamnă a-i frânge, în mod continuu, în orice clipă, dorințele ei egoiste și trufașe. A nu le da curs. A le arăta, în sinea ta, ca fiind împotrivitoare voii lui Dumnezeu.

„Dumnezeirea grăiește [în cadrul ascultării duhovnicești de un Părinte duhovnicesc] nu printr-un organ [vocal] pentru glăsuire, ci atunci când vrea să-și facă auzită voia Sa, grăiește ca un glas celui ce este atins de lucrarea dumnezeiască. Pentru aceasta cei pe care El îi vrea să o audă, o aud chiar dacă acolo sunt împreună și cei ce trebuie să o audă și cei ce nu sunt vrednici de acea auzire.

Pentru aceasta glasul [Tatălui] a fost auzit [în mod mistic] numai în locul unde a fost botezat Domnul, căci dacă n-ar fi fost așa, întreaga lume ar fi auzit glasul ce răsuna dintr-o atât de mare înălțime [dumnezeiască], chiar dacă ar fi fost [numai] glasul unui Înger”.

„nu firea nevăzută și neschimbată a Duhului [Sfânt] S-a prefăcut în chip de porumbel [la Botezul Domnului], ca așa să se facă văzută după cum voia, ci L-a văzut numai cel ce a fost învrednicit [Sfântul Ioan Botezătorul, în mod extatic] să vadă această frumusețe, în care Duhul cel dumnezeiesc a voit să se facă văzut de om pogorându-Se din ceruri.

Astfel încât…prin voința Lui S-a arătat acel chip [acea vedere extatică] celui ce l-a văzut [lui Ioan Botezătorul], fără ca să poată spune cineva că a văzut însăși acea fire negrăită și neînțeleasă [a Dumnezeirii] închipuită sensibil, ca printr-o atracție, în acel chip modest [de porumbel].

Așadar, în acest mod…ca prin vederea unui chip inteligibil [în mod mistic], L-au văzut pe Dumnezeu și Profeții. Căci nu li S-a arătat El Însuși [în Vechiul Testament] transformat într-un chip sensibil, ci ei L-au văzut [în mod extatic] pe Cel cu neputință de închipuit [de imaginat] ca într-un chip de slavă [în extaz], în chip [în extaz] arătându-li-Se voința  [Sa] iar nu firea Lui; căci lucrarea voinței Lui le apărea în vedeniile slavei ca și chip inteligibil [ca vedere dumnezeiască rațională și mai presus de rațiune în același timp], pentru Cel ce voia să se facă văzut [în mod extatic] pe Sine Însuși și pe de-antregul într-un chip al voinței Sale”.

În veacul viitor, cei Sfinți „vor fi pururea în lumină [lumina dumnezeiască], desfătându-se pururea în slavă de iubirea lui Dumnezeu, dar fără să poată înțelege ce fel este firea luminii [dumnezeiești] care-i luminează cu strălucirea ei.

Căci, în același mod, în care Dumnezeu Se face cuprins [într-un loc], acolo unde vrea El, rămânând în același timp necuprins, așa se face și văzut atunci când vrea, rămânând în același timp nevăzut”.

Virtutea lui Dumnezeu este „o frumusețe fără chip inteligibil [mai presus de înțelegerea noastră, deși o putem vedea extatic]…ce nu se face cunoscută decât în slavă”, decât atunci când avem o vedenie dumnezeiască, un extaz real.

„Când cugetă lucruri frumoase, sufletul este cu totul luminat și văzut din toate părțile, dar când cugetă lucruri rele, atunci este lipsit de strălucire [dumnezeiască, de strălucirea harului] și de neadmirat”.

„Frumusețea lui Dumnezeu este slava ființei lui Dumnezeu”, slava care țâșnește din ființa lui Dumnezeu.

Sfinții Îngeri cântă imne lui Dumnezeu „cu un glas…excepțional, pentru aceasta și mulți dintre Sfinți au simțit, de multe ori, în vedeniile lor, glasul lor”.

Sufletul omului duhovnicesc, când pleacă de aici, fiind separat de trup prin moarte, „laudă în imne pe Dumnezeu printr-un cuvânt interior, fiindcă am primit [din Tradiția Bisericii] aceea, că facultatea de a grăi nu există decât într-un trup.

Îngerii însă, dat fiind că au fost creați cu o natură simplă și iubitoare de sunet, se folosesc, cum am cunoscut deja, de glasuri neîncetate, fără însă a grăi ca printr-un organ trupesc, ci având însăși veșnica lor mișcare drept cauză extraordinară a unui sunet oarecare, căci caracterul aerian [în sensul de duhovnicesc] al firii lor fiind foarte iubitor de cântare îi îndeamnă pururea la un strigăt neîncetat și foarte pătrunzător” la Dumnezeu.

„Numai un suflet curat și spiritual [îndumnezeit] poate să vadă în conștiință chipul spiritual al imaginației [al gândirii] lor, căci, dacă chipul spiritual chemat în imaginație [în minte] nu întâlnește dispoziția celui ce-și imaginează [ce gândește], nicidecum nu se poate ajunge, în mod arătat [în mod văzut la nivel extatic] la un contact între un Înger și un om [Sfânt, încă fiind în această viață, dar în extaz].

Pentru aceasta ei se folosesc atunci de un glas sensibil iar glasul imită, mi se pare, pentru motivul pe care l-am spus, chipul sensibil sau figurat al imaginației [al minții] lor”.

„Toți [Îngerii] trebuie socotiți că…vin la porunca lui Dumnezeu îndată…datorită rarefiarității [ființei lor]…[fiindcă] firea lor le servește, cu ușurință, voința lor.

Căci condensându-se, ca prin puterea voinței lor, ei vin fără ca nimic să le împiedice, prin închipuirea lor, din invizibil în vizibil, în oricare chip sensibil ar voi ele, precum am zis, să se arate sufletului curat”.

Detalii mult mai multe găsim în experiența dumnezeiască a Fericitului Ilie, Părintele nostru, care a mărturisit, mult mai pe larg, cele pe care Dumnezeiescul Diadoh le-a spus mai acoperit.

*

A treia lucrare a sa: Întrebări și răspunsuri.

Un singur fragment de aici:

„Sunt și multe căi de mântuire [personală], dar toate se desăvârșesc prin singura cale a pocăinței, prin abținerea de la rău, fie că te-ai referit la plinirea milosteniei, fie la cea a înstrăinării [de oameni], fie la orice altă făptuire [asceză] a binelui, spre dobândirea celor mai bune”.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești (2008)

Proiectul integral constă în 58 de file audio (698 mb).

Îl puteți downloada de aici.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (4)

*

Partea întâia, a doua și a treia

***

Spre sfârșitul anului 1334, Sfântul Grigorie Palama e ales, prin vot comun, stareț al Esfigmenului, care avea pe atunci 200 de monahi (505, 507). Aici îl vindecă pe monahul Evdokim de înșelare demonică, pentru că dracii îi arătaseră monahului „niște fantasme și imagini înșelătoare și mincinoase” (507). Și nu numai că îl scapă de „toată lucrarea demonică…(ci îl arată) sănătos, dar și probat sau bine probat (ev-dochimos), potrivit numelui său” (507), adică îl face să câștige înțelepciune din înșelarea lui.

Având nevoie, la un moment dat, de untdelemn a înmulțit uleiul prin rugăciune și însemnarera butoiului cu semnul Sfintei Cruci (508), dar a făcut, prin slujirea şi însemnarea cu semnul Sfintei Cruci a grădinii de măslini, ca măslinii fără prea mult rod bun anterior să rodească din belşug (508). Şi Domnul a arătat şi mai explicit că rodirea măslinilor i se datorează, pentru că „s-au arătat mai încărcați de roade tocmai pomii fie de care se apropiase acela în trecere, fie lângă care a stat vorbind, fie sub umbra cărora a șezut” (508).

Se întoarce însă, la scurt timp, la locul său sihăstresc de lângă Marea Lavră (509). Boala de ficat începuse să îl mai slăbească (509). Apare la orizont ereticul Varlaam din Calabria, cu care va avea dispute teologice (509). Cf. Idem, p. 510, n. 36, monahul Varlaam era însărcinat oficial ca să reprezinte teologia ortodoxă în discuțiile cu legații papali de la Constantinopol, din 1334.

Cărțile pe care începuse să le scrie Varlaam sunt citite de către Sfântul Grigorie Palama, care, „luându-le în mâini le-a cercetat, diagnosticat și judecat frumos și a arătat că demascarea plăsmuită în aceste scrieri era o perfidie limpede împotriva adevărului” (510). Sfântul Grigorie începe să scrie împotriva tratatelor lui Varlaam, care vrând să demaște răutatea lui Filioque a început să aducă argumente filosofice păgâne împotriva ereziei și nu teologice (510).

La Constantinopol, Varlaam intră în legătură cu anumiți monahi isihaști, care îi spun unele date despre nevoința lor iar Varlaam îi declară „eretici pe inițiatorii lui și văzătorii celor sfinte” (511), adică a celor experiate în slava lui Dumnezeu. Ajungând la auzul patriarhului de Constantinopol „unele lucruri rușinoase și infame” ale lui Varlaam, acesta e nevoit să se întoarcă la Tesalonic (511).

La Tesalonic, Varlaam îi acuză pe Sfinții Părinți ai Bisericii, în noi scrieri ale sale, „că aceștia erau mai vinovați de rătăcire decât monahii și extinzându-se cu limbă îndrăzneață și cutezătoare și împotriva celor ce apărau învățătura lor” (511). Auzind aceasta Sfântul Grigorie Palama, pe atunci isihast în Athos, a spus, în mod profetic, că în Varlaam se împlinesc cuvintele Părinților de dinainte, cum că „va pătrunde o erezie” în generația lor (511).

Și Sfântul Grigorie îl denumește pe Varlaam drept instrument al Satanei (512), Sfântul Filotei, biograful său, vorbind de o descendență istorică a ereticilor: „așa cum, în vechime, Eunomie i-a succedat lui Arie, și Sever acefalul lui Eutihie și Dioscor, contaminându-se fiecare de molima celor (de) dinainte, tot așa și Akindynos (i-)a succedat lui Varlaam (din Calabria n.n.), care a pierit în chip foarte rău, contaminându-se de molima lui, ajungând căpetenie a foarte relei erezii a acestor tăgăduitori ai energiei divine sau a politeiștilor ori ateiștilor, și de la el și-a luat numele acel viclean sinedriu” (512).

Varlaam ereticul începe să lupte, prin scrisul și propovăduirea sa, împotriva experiențelor mistice ale monahilor isihaști și nu era nimeni, în afară de Sfântul Grigorie Palama, ca să îi răspundă teologic (512). Sfântul Isidor al Constantinopolului, cf. Idem, p. 512, n. 38, fiind patriarh între 1347-1350, ucenic al Sfinților Gherasim Sinaitul, Grigorie Sinaitul și Grigorie Palama, îl cheamă pe Sfântul Grigorie Palama ca să combată atacurile eretice ale lui Varlaam (513).

Sfântul Grigorie Palama înțelege că acum e timp pentru război  în favoarea dreptei credințe și nu pentru retragere isihastă și acceptă să vină și să citească unele părți din scrierile lui Varlaam (513). Încearcă, prin tot felul de metode intermediare, Sfântul Grigorie Palama ca să îl sfătuiască pe Varlaam să înceteze. Însă acela „sporea zi de zi blasfemia și cearta, aprindea cât putea focul și nu simțea că pune în mișcare, la luptă, leul” (514), adică pe Satana împotriva Bisericii.

Mai apoi îl sfătuiește pe Varlaam, „în prezența a mulți și buni prieteni să se abțină de la cearta nepotrivită cu monahii și de a vorbi și scrie despre rugăciune și isihie, mai cu seamă împotriva acestora și a Purtătorilor de Dumnezeu Părinți, care au învățat acestea” (514).

Varlaam atacă cu și mai mare insolență „Biserica și lucrurile ei sfinte și tainice” (515), adică experiența mistică, contemplativă, a nevoitorilor ortodocși. De aceea Sfântul Grigorie Palama a fost forțat de Varlaam ca să scrie teologie „și să răstoarne, cu tratatele (sale) sfinte, tratatele…spurcate” ale lui Varlaam (515).

Auzind Varlaam că Sfântul Grigorie Palama a început să scrie împotriva lui a venit la el și a început să îl lingușească în mod fățarnic (515), dar Sfântul Grigorie îi răspunde cu înțelepciune duhovnicească și cunoscând caracterul lui duplicitar (516-517).

Împotriva lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama scrie 9 tratate /discursuri teologice, împărțite în 3 triade (517). Primele 3 tratate le editează în vara lui 1338 (517), în ele discutând despre cultura profană și limitele ei, despre liniștire și vederea lui Dumnezeu, răspunzând, în mod fundamental, problematicii lui Varlaam, deși nu primise încă tratele lui Varlaam în întregime ci scrisese numai asupra problemelor despre care auzise că Varlaam se lega în mod nebunește (517).

În vara lui 1339 scrie a doua triadă de tratate teologice împotriva lui Varlaam, care combăteau tratatele prime ale acestuia…și le scrie în timp ce Varlaam era în Italia (518). Cf. Idem, p. 518, n. 41, Sfântul Grigorie Palama a scris a doua triadă în 1339, în timp ce Varlaam era la Avignon, la papa Benedict al XII-lea, unde fusese trimis în misiune de împăratul Constantinopolului, de unde s-a întors la începutul anului 1340.

În a doua triadă explică ce e rugăciunea minții, ce e vederea extatică și care sunt semnele reale ale acesteia (518). Citind Varlaam, la întoarcerea sa din delegație, tratatele teologice ale celei de a doua triade, scrise de către Sfântul Grigorie Palama, acesta „și-a transformat și prefăcut cea mai mare parte a tratatelor lui, ca să fugă, chipurile, de demascări și absurditate, dar căzând, mai potrivit vorbind, din prăpastie în prăpastie și în groapă” (518), pentru că a început să îi considere pe isihaști mesalieni (518).

Însă Sfântul Grigorie Palama, la sfârșitul anului 1340, publică a 3-a triadă a tratelor sale împotriva lui Varlaam (519), fundamentând patristic și experențial teologia mistică a Bisericii Ortodoxe. Varlaam însă începe să își canalizeze întreaga luptă împotriva Sfântului Grigorie Palama (522).

Fiind indezirabil pentru cei din Tesalonic, Varlaam revine la Constantinopol în 1340. Între 1338-1341, Sfântul Grigorie Palama a trăit în Tesalonic, scriind teologie împotriva lui Varlaam și nefiind mai puțin isihast în viețuirea sa în oraș (523).

În timpul privegherii de ziua Sfântului Antonie cel Mare, i se arată, în mod extatic, Sfântul Antonie, Sfântului Grigorie Palama, care se ruga cu rugăciunea inimii în chilia sa și îi spune că acum e necesară „starea împreună și comuniunea de rugăciune și de psalmodie, precum și în celelalte lucruri duhovnicești, împreună cu frații, care duc aceeași viață și au aceeași purtare” (524). Și Sfântul Grigorie Palama merge și se roagă și face priveghere în „toată acea sfântă noapte” cu ceilalți monahi (524).

Sfântul Grigorie ajunge la concluzia că trebuie să le arate și monahilor athoniți mărturia lui teologică, fapt pentru care scrie Tomosul aghioritic, adică o rezumare a teologiei sale anterioare (524-525). Și merge, împreună cu Sfântul patriarh Isidor, și le arată monahilor athoniți tomosul său și le cere votul pentru el, adică consimțirea lor la cele scrise de către el (525).

Părinții athoniți sunt de acord cu tomosul Sfântului Grigorie și îl acceptă cu cu toată inima și îl iscălesc, cf. Idem, p. 525, n. 48, Sfântul autor al Vieții Sfântului Grigorie Palama fiind, în momentul semnării Tomosului aghioritic, ieromonah la Marea Lavră, și participând, în vara lui 1340, la sinodul în care s-a semnat tratatul Sfântul Grigorie Palama.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (3)

*

Prima și a doua parte…

***

Sfântul Grigorie Palama primește preoția în Tesalonic la cererea monahilor veniți dimpreună cu el (487). Însă, înainte ca să primească preoția, a deschis Apostolul, căutând un semn de la Dumnezeu și deschizând la Gal. 1, 1…s-a încredințat că e chemat de Dumnezeu spre ea (487). Cf. Idem, p. 488, n. 18, mitropolitul Tesalonicului, Ieremia (1315-1327) a fost cel care l-a hirotonit preot, în 1326, pe Sfântul Grigorie Palama, pe când acesta împlinea vârsta de 30 de ani.

Sfântul Grigorie începe să se nevoiască într-un munte din apropierea Veriei, împreună cu alți 10 monahi, 5 zile pe săptămână ducând viață anahoretică iar sâmbăta și duminica venind la cei 10 pentru Sfânta Liturghie și convorbiri duhovnicești (488).

Sfântul Filotei scrie, că atunci când Sfântul Grigorie Palama a primit preoția  avea „un trup sănătos” (488), fapt pentru care s-a dedat la și mai mari nevoințe, „topindu-și trupul cu postiri și privegheri lungi” (488). Practica rugăciunea isihastă (488) și îi uimea pe cei din împrejurimi nu numai cu „înălțimea făptuirii”  sale, adică a nevoinței sale, ci  și cu cuvântul său, prin predicile sale (489).

El, cel plin de lacrimi și de rugăciune, producea admirație în inima celor care îl vedeau și când tăcea, numai privindu-l (489).

La scurt timp după hirotonirea sa întru preot află că mama sa, monahie acum, a adormit întru Domnul (489). Surorile lui, și ele monahii, îl roagă, printr-o scrisoare, ca să le viziteze (489). Sfântul Grigorie pleacă, împreună cu cei 10 monahi ai săi la Constantinopol și se bucură de nevoința surorilor lui (489). La plecarea lor, cele două surori urmează corului de monahi al Sfântului Grigorie  și pe ele le lasă în Veria iar ei se întorc la asceza lor din munte (490).

Prima soră a Sfântului Grigorie, care adoarme întru Domnul, e monahia Epiharis (490). Ea își prezisese cu 10 zile mai înainte adormirea, a prezis și moartea celui de al doilea frate al lor, Teodosie și faptul că Sfântul Grigorie Palama, împreună cu fratele său Macarie, se vor întoarce la Athos, vor avea multe încercări, dar totul se va termina cu bine (490-491). Toate s-au petrecut după cum a prorocit Sfânta Epiharis (491).

Sfântul Grigorie Palama are o discuție cu monahul Iov, care era „sârguitor în conduită, simplu la fire…(și) strălucind prin blândețe, bunătate și toate cele bune” (491). Pentru că era totuși om simplu, monahul Iov, auzindu-l pe Sfântul Grigorie vorbind despre rugăciunea neîncetată și isihie nu i-a dat dreptate (491-492). Însă, printr-un Înger, Domnul l-a povățuit pe Iov și i-a spus acestuia ca să îl asculte pe Sfântul Grigorie în ceea ce privește rugăciunea isihastă și să nu i se mai împotrivească (492).

Monahul Iov își cere iertare de la Sfântul Grigorie în urma vedeniei avute și devine un om nedespărțit de Marele Grigorie Palama și adoarme la scurt timp, bucuros că a învățat multe de la el (492-493).

După 5 ani de nevoință în acest munte, în 1331, invazia albanezilor în acel ținut îl obligă pe Sfântul Grigorie să revină în Athos (493). E primit bine de monahii din  Marea Lavră însă alege să se nevoiască în schitul Sfântului Sava, venind în mănăstirea mare numai pentru Sfânta Liturghie și celelalte Sfinte Taine (493). Tot restul zilelor însă le trăia „într-o isihie extremă, singur cu el însuși și cu Dumnezeu” (493).

Iar isihia sa o făcea în colibă, din care nu ieșea și nici „nu venea să vorbească și să vadă pe absolut nimeni”, fiind ajutat în tot acest timp de cineva care îi slujea cu strictul necesar al vieții (493). Dar sâmbăta și duminica venea în mănăstirea mare și era „văzut și abordat și de ceilalți” (493).

În partea făptuitoare, spune sfântul său biograf, Sfântul Grigorie „era aproape desăvârșit și rivaliza…cu cei mari și sârguitori” (494), fiind un „exemplu minunat de simplitate și de neatașare extremă, de post și umilință și de orice fel de înfrânare, retragere, plâns și tăcere” și de toate virtuțile asemenea (494-495).

Dar, în același timp, în partea contemplativă, era un văzător al celor dumnezeiești, lucru care se vede din belșug din tratatele  scrise de sine contra ereticilor catolicizanți, care nu aveau experiență mistică personală ci știau numai basme și neadevăruri despre vederea lui Dumnezeu (495). Și Sfântul Filotei dă un citat extins (496-500) din teologia Sfântului Grigorie, ca să arate cunoașterea sa contemplativă, mistică, în urma căruia conchide: „ele (cuvintele teologice ale Sfântului Grigorie Palama n.n.) sunt în acord, întru toate, cu scrierile și cuvintele Bărbaților purtători de Dumnezeu și sunt incontestabile și sigure în toate” cele scrise (500).

Într-o zi de Joi Mari, pe când era la slujba de seară, în Biserica Marii Lavre, a avut o vedere extatică, în cadrul căreia l-a văzut pe Macarie, care stătea lângă el, în veșmânt arhieresc, lucru care se va petrece peste 11 ani, când acesta va deveni mitropolit al Tesalonicului (502). Cf. Idem, p. 502, n. 31, Macarie, cel văzut în vedenie de Sfântul Grigorie, a fost mitropolitul Tesalonicului între 1343 și 1345 iar vedenia avută de Sfântul Grigorie a fost trăită de el în 1332.

Într-un vis a avut parte de o vedenie dumnezeiască, pentru că a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu, cum a spus Sfinților care o urmau să fie ajutători permanenți ai Sfântului Grigorie (502).

După 2 ani petrecuți la schitul Sfântului Sava, în al 3-lea an de sihăstrie acolo, în anii 1333-1334, are o altă vedenie, tot în somn, în care primește harisma cuvântului și a scrisului (503). E îndemnat în vedenie să împartă învățătura sa și altora, indiferent dacă există sau nu cei care o caută cu vrednicie (503), adică cu dorința de a se mântui și nu de formă.

Și această vedenie i-a fost confesată tot lui Dorotei Vlatis (503). Ascultă de voia Domnului Sfântul Grigorie Palama și începe să vorbească tututor, „fără invidie, din Duhul tras de sus, aducând cuvinte ale lui Dumnezeu” (504).Toți din Athos, mai ales cei în vârstă, „socoteau că acela era un lucru dumnezeiesc și suprafiresc și erau uimiți peste măsură de comoara harului ascunsă în el” (504).

Și prima lucrare scrisă de Sfântul Grigorie, după primirea harismei Teologiei, a fost viața Sfântului Petru Athonitul (505), pe care părintele profesor Ică jr. a tradus-o în vol. al 2-lea al operelor Sfântului Grigorie Palama, după care a scris tratatul teologic despre viața Maicii lui Dumnezeu (505), în ediție românească fiind cuprins  tot în vol. al 2-lea din integrala gregoriană.