Pentru că iubirea nu moare niciodată (2)

Arhim. Teofil Paraian

Vorbind despre rugăciune, părintele Teofil îl cita pe Sfântul Marcu Ascetul:  „Când iţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine. Îi tare fain! (Ce dulce este părintele Teofil când spune cuvintele acestea! n.n.) M-am gândit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoală departe de casă: Nu-ţi uita de Dumnezeu! Nu-ţi uita de rugăciune!”.

Citind aceste cuvinte de un adânc înţeles duhovnicesc şi plecându-mi atenţia în seara aceasta şi la spusele unei prietene de-a mea, Emanuela – tânără profesoară de teologie, mamă exemplară a trei copiii frumoşi de parcă ar fi pictaţi de un Pictor Renumit de mare Talent (cine altul decât Sfântul Duh? ) – cum că aş avea blog, că a citit ea ce am scris despre părintele Teofil (i-am explicat că este vorba despre blogul dumneavoastră) , mi-am adus aminte – deşi nu uitasem de tot, ci stătea în aşteptare într-un ungher al memoriei – că am lăsat povestea neterminată…

Nu pot spune la jumătate, fiindcă nu ştiu cât va dura până se va sfârşi, fiindcă, eu îmi iau rămas bun în etape – după cum spune un drag prieten –  şi-apoi de cine ţi-i drag, nu ai cum să te desparţi şi să îţi iei rămas bun, deoarece rămâne în inima ta pe veci, deoarece iubirea adevărată este nemuritoare şi nu este din lumea aceasta…

Precum aţi esenţializat şi dumneavoastră punând titlu acestei plângeri exteriorizate în revărsare de lacrimi virtuale literalizate Pentru că iubirea nu moare niciodată (minunat titlu), aşa şi noi, oamenii, cât timp iubim duhovniceşte, ne sfinţim şi nu putem muri niciodată… Iubirea sfântă ne oferă veşnicia…

După cum mi-a spus pe drum Horaţiu, unul dintre prietenii cu care eram în maşină în timp ce mergeam spre mănăstirea Brâncoveanu, suntem datori — de fapt avem obligaţia duhovnicesc-morală,– să înmulţim rugăciunea, adevărul, credinţa, frumosul, înţelepciunea, binele şi bucuria, ca să umplem golul rămas prin mutarea părintelui Teofil din lumea aceasta…

Suntem obligaţi prin plecarea Iubitorului de Dumnezeu, părintele Teofil Pârâian, să umplem cu iubire – care înseamnă jertfă de bunăvoie pentru aproapele nostru, adică „să te urci de bunăvoie pe cruce pentru celălalt”, după cum spunea un alt prieten de al meu, Vasile, într-o discuţie avută despre iubire –  golul ce-a rămas în urma mutării Apostolului Bucuriei la Domnul…

Îmi cer iertare că a durat atât de mult până m-am hotărît să scriu din nou, dar trebuie să recunosc – deşi e lipsă de smerenie – că şi înainte şi acum, scriu şi plâng… Plâng tăcut, cu lacrimi interioare şi mă întreb cum de am ajuns eu nevrednica şi păcătoasa ca să scriu despre părintele Teofil, când alţii, mai curaţi sufleteşte, mai pregătiţi, mai talentaţi, mai cu har- teologi chiar, au scris şi scriu fiind îndreptăţiţi, mai bine despre dumnealui…

*

Însă sunt și îndurerată pentru faptul, că, fiind încă în coșciug părintele Teofil, la nivel online s-a scris împotriva sa, împotriva eclesiologiei sale cică, cu  afirmații rupte din context, lucru care m-a îndurerat foarte mult…Și nu numai pe mine…ci, cred, pe orice om de bun simț din țara asta.

S-a scris fără scrupule chiar  în data de 29 octombrie 2009, când parintele Teofil, încă nu se racise în sicriu …

Vai nouă dacă astfel ne respectăm Bătrânii… Dureros este că s-a împuţinat bunul simţ, dragostea şi respectul în rândul oamenilor… între oameni…

*

Sincer inima-mi plânge în timp ce scriu şi-mi tremură… Tare mă doare…

Am înregistrat cât am putut din Sfânta Liturghie din data de 30 octombrie 2009 (iată link-ul cu prima şi a doua parte a Sfintei Liturghii şi am tot stat în cumpănă dacă să  fac publică înregistrarea sau nu, deoarece se aud tot felul de voci, de alte cuvinte, dar m-am gândit: fiecare dă slavă lui Dumnezeu la măsura la care este el (trebuie să fim lucrători nu spectatori la Sfânta Liturghie, după cum spunea părintele Teofil ), nu suntem identici, suntem diferiţi…

Aşa ne-a făcut Domnul … diferiţi… El ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem, aşa cum am vrea să fim buni, nu aşa cum facem sau gândim rău…

A spus un prieten din Bucureşti, Gabriel, aceste cuvinte minunate: Cu fiecare om pe care-l cunosc, mă îndumnezeiesc!… De ce se îndumnezeieşte el oare cu fiecare om pe care îl întâlnește? Pentru că, spun eu, Domnul ne iubeşte pe toţi la fel, fără deosebire, sunt convinsă de asta… Este un pic din dorul pentru Dumnezeu, în fiecare… şi asta ne atrage unul către celălalt… şi împreună ne duce către Domnul…

M-am gândit că stăm la Sfânta Liturghie unul lângă celălalt, bogat lângă sărac, aşa cum vom sta şi la Judecata de apoi, contează ce gândeşti şi ce simţi în inimă… în ce crezi, Cui te închini…

Apoi, am vrut să se ştie că l-au petrecut pe ultimul drum pământesc pe Fericitul Teofil – Apostolul Bucuriei – mii de credincioşi din toată ţara, iar slujba a fost oficiată de un sobor de zece ierarhi, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului: ÎPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, ÎPS Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, PS Visarion, Episcopul Tulcii, PS Daniil, Episcopul Daciei Felix, PS Irineu Duvlea (fost stareţ al mănăstirii Brâncoveanu) Episcop-Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America, PS Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, PS Andrei Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi PS Paisie Lugojanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, PS Sofian Braşoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, înconjuraţi de peste 250 de preoţi.

Au fost prezente autorităţi centrale şi locale, stareţi şi stareţe de la Mănăstirile din cuprinsul Mitropoliilor Ardealui şi Olteniei şi a Arhiepiscopiei Alba Iuliei, precum şi peste 4.000 de credincioşi şi fii duhovniceşti ai părintelui Teofil.

La toate s-a gândit părintele Teofil în timpul vieţii… până şi la faptul de a ne lăsa cuvinte care să ne mîngâie sufletele după ce va pleca la Domnul şi să ne dea nădejde :

Nu se poate să ne despartă Dumnezeu în lumea cealaltă, dacă ne-a unit în lumea aceasta. Dacă ne-am simţit bine unii cu alţii în lumea aceasta, credem că ne va binecuvânta Dumnezeu să fim împreună şi în cealaltă”.

Pentru că iubirea nu moare niciodată (1)

Arhim. Teofil Paraian

Preacucernice Părinte Dorin Octavian,

sunt îndurerată, sunt orfană acum, dar sunt mîngâiatã de Însuşi Domnul meu şi Dumnezeul meu Iisus Hristos şi de Maica Domnului, Presfânta Fecioară Maria şi maica noastră iubitoare…

În primul rând, pentru că ştiu că Părintele meu duhovnicesc, Părintele Teofil, mă vede acum, din Rai – a spus un părinte, că în Rai nu mai sunt neputinţe – ne vede pe toţi, în sfârşit, şi se roagă, cu dragoste, pentru noi…

Simt ca şi cum o parte din inima mea s-a mutat la cer odată cu Părintele Teofil…

În al doilea rând, pentru că, încă mai există oameni frumoşi, înţelepţi şi bineprimitori ca Sfinţia dumneavoastră, care primesc cu atâta iubire şi binecuvântare, cu braţele parinteşti  larg deschise, sufletele orfane, rămase fără părinţi duhovniceşti, mîngâindu-le durerea…

Mă văd nevoită să fac o declaraţie de dragoste siceră blogului dumneavoastră  TEOLOGIE PENTRU AZI, spunând că primii paşi de-a buşilea pe internetul ortodox i-am făcut cu ajutorul dumneavoastră, crescând duhovniceşte prin acumularea  multitudinii informaţiilor conţinute în blogul administrat de dumneavoastră şi oferite nouă cu atâta generozitate şi jertfă asumată de bunăvoie de către Sfinţia voastră.

Deci prima mea dragoste virtuală ortodoxă a fost blogul TEOLOGIE PENTRU AZI

Vă mulţumesc cu profundă  recunoştinţă dumneavoastră şi doamnei preotese Gianina – o minune de femeie, odihnitoare de Dumnezeu şi de semeni, răspânditoare de bucurie şi pace – pentru tot ceea ce faceţi pentru sufletele noastre – ajutându-ne să creştem şi să ne desăvârşim – cu atâta trudă şi dragoste întru Hristos Domnul, Carele să vă răsplătească în vecii vecilor, cu toate cele de folos duhovniceasc şi să vă poarte de grijă întregii familii.

Relatez mai jos, câteva trăiri, pe care le-am purtat în suflet în zilele de mare doliu ce au urmat adormirii în Domnul a Părintelui meu iubit, Teofil Părăian…

Când am aflat vestea cea grea – eram pe messenger – și am scris: „Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!!! A murit Bucuria mea…!!!”. Iar prietenul care m-a anunţat mi-a spus: „NU PLÂNGE POPOR AL ÎNVIERII!”…

Cum să nu te sfărâmi sub durerea pierderii Părintelui drag  şi de iubirea mîngâietoare a prietenilor? Numai Maica  Domnului mi-a ţinut inima în piept, ca sa nu sară de acolo…

Când m-am hotărât să merg negreşit la înmormântare, m-am gândit: prin Părintele Teofil Dumnezeu mereu a făcut minuni, a fost mereu cu mine, uite chiar şi acum când a murit, e sâmbătă şi pot merge şi eu la înmormântare, că dacă era în timpul săptămânii nu aş fi putut merge, deoarece nu mai aveam zile de concediu de odihnă disponibile…

Apoi, din Hunedoara, mijloacele de transport sunt târzii spre Braşov şi aş fi ajuns dupa ora 15 la mănăstirea Brâncoveanu, ceea ce ar fi fost mult prea târziu…

Am căutat să merg cu alţi prieteni, cunoscuţi, cu autovehiculul unui prieten dar până la urmă eram doar eu care vroiam şi puteam să merg, ceilalţi având probleme familiale sau de sănătate… Şi atunci m-am hotărât că o să merg cu o maşină de ocazie până la mănăstire (apelez la această modalitate extrem de rar!).

Am scris pe o coală de hârtie Braşov, pe urmă mi-am zis că trebuie mai aproape să scriu şi am scris pe altă coală Făgăraş şi mi-am spus că, nu e destul de precis, de aproape şi am scris pe altă coală de hârtie  TEOFIL

M-am gândit  că multă lume va merge şi mă va lua şi pe mine cineva… Și când colo ce să vedeţi? Mă sună imediat un prieten din Deva şi mă cheamă să merg cu ei cu maşina la părintele Teofil… că mai au un loc…  Vedeţi puterea rugăciunii duhovnicului chiar şi dincolo de moarte?

Sâmbătă dimineaţă drumul a fost la început greu, era înnorat, frig, parcă ne îndreptam spre Tărâmul Celălalt, iar inimile ne erau grele în piept… Apoi, pe măsură ce ne apropiam, a început să iasă soarele dintre nori şi să simt o mângâiere în suflet, ca o adiere de aripi de înger…

Cănd am ajuns la Sâmbăta de Sus, m-a izbit trezindu-mă din tristeţe, frumuseţea peisajului, a panoramei, care îţi tăia respiraţia cu grandoarea ei… Eram la poalele muntelui, în jur era o toamnă aurie răsfirată într-o bogată paletă de culori prin frunzişul arborilor, care aveau coroane de la auriu, arămiu, roşu, la verde crud si la verdele închis al brazilor semeţi…

Iar peste toată această feerie de toamnă, trona căruntul Munte, masivul Făgăraş, pe culmile lui semeţe strălucind – cu atâta puritate- neaua timpurie a îndrăzneţei ierni… Ce aer tare, curat, proaspăt cum rar ne e dat să respirăm, reverberat de rugăciune…dătător de viaţă!…

Parcă renăscusem, am prins puteri, ca să pot rezista marii dureri ce avea să vină…

Oamenii – pe drumul spre mănăstire – erau ca într-un muşuroi de furnici, umăr lăngă umăr, dar înaintau în linişte şi cu bun simţ,  spre Biserică…

Am ajuns în curtea Mănăstirii, dar nici vorbă să pot urca în Biserică la Sfânta Liturghie, lumea era ca o mare compactă pe care nu o puteai străbate. Apoi, s-a creat un culoar şi mi-am spus: „Iarta-mă, Doamne, că mă bag în faţa semenilor mei, dar dorul şi iubirea de parintele Teofil, mă cheamă mai mult decât mă obligă legea bunului simţ!…”.

Și am reuşit, încet, încet să ajung în Biserică, despre care spunea un Părinte că este Cerul  cel de pe pământ… Era plină până la refuz… Şi oameni păreau că sunt o mare ale cărei valuri erau în continuă mişcare, fiecare vrând să înainteze până la Părintele Teofil – care era pus în sicriu, în mijlocul Bisericii – ca să îl vadă pentru ultima data şi să îşi ia rămas bun de la dumnealui…

Sfânta Liturghie începuse, aşa că am dat slavă Domnului că pot participa şi eu, păcătoasa…la jertfa salvatoare, sfinţitoare şi restauratoare a Fiului Său, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos…

Nu puteam să îl văd pe Părintele Teofil din cauza mulţimii, dar parcă îi auzeam vocea blândă din altar, binecuvîntând:  „PACE TUTUROR!” şi îl simţeam viu, alături de inima mea, rugându-ne împreună cu ceilalţi semeni,  Preasfintei Treimi…

Când s-a spus TATĂL NOSTRU, m-am cutremurat: Marea aceea de oameni a devenit o fiinţă într-o multitudine de personae ce se rugau împreună suflet lângă suflet… Aici aveți un link de unde se poate descărca această rugăciune spusă împreună.

Spunea Părintele Teofil într-o predică: „…un îndemn de la Sfânta Liturghie este Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim. Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să împlinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea.

Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim.

Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum se zice la Paşti: Să iertăm toate pentru Înviere, să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv”.

Voi continua daca este de folos duhovnicesc…

Bucurie și comuniune

Fer Teofil Paraian in cosciug, 29 oct 2009

Prea Cucernice, Părinte Dorin,

acum am citit și am aflat, că ieri a fost ziua dumneavoastră…Nu știu unde să vă scriu și să vă adresez sincere felicitări…O fac aici (adică în newslatterul de la RSS-uri, semn că prietena noastră ne citește scrierile așa n.n.). Sper să primiți acest e-mail…

Domnul să vă dea sănătate, roade duhovnicești bogate, prosperitate, putere duhovnicească, răbdare  în ispite, mângâiere sufletească în încercari și pace sufletească.

Domnul să vă mântuiască și să vă sporeasca harul Său.

Domnul să vă miluiască și să vă bucure.

Mulțumim din suflet, sincer și cu recunoștință mare pentru tot ceea ce faceți pentru noi.

Sunteți un stâlp al Ortodoxiei virtuale și a celei reale, un far după a cărui lumină duhovnicească ne călăuzim prin valurile lumii acesteia pline de prădători și de ispite.

Sunteți un continuu cuvânt de învățătură ce revarsă peste noi înțelepciune, curaj și smerenie.

Domnul să vă ferească de tot ceea ce e rău și să vă dea bucurie duhovnicească, dumneavoastră sș casnicilor dumneavoastră!

Să ne trăiți întru mulți ani, Părinte drag!

Vă trimit adresa online de unde puteți descărca slujba  de înmormântare a Părintelui nostru iubit, Teofil Părăian, în format audio.

Aici pentru fila permanentă (audio și download).

Cea de aici e aceeași de deasupra…dar e numai pentru 10 zile de download:

http://dl.transfer.ro/Transfer_ro-7ec164860310959983c9.zip

La mulți ani frumoși, rodnici și plini de lumina lui Hristos!

Mihaela Slaina

(mihaelaslaina@yahoo.com)

***

Fotografia Părintelui Teofil de deasupra, împreună cu alte trei fotografii și cu prezentarea lor au fost editate la nivel online de doamna Corina Negreanu.

*

UN HARNIC SLUJITOR AL DOMNULUI S-A MUTAT ÎN ODIHNA SFINŢILOR – Părintele Teofil Părăian

Obştea îndoliată a Mănăstirii Brâncoveanu conduce astăzi la mormânt sicriul cu trupul cuviosului părinte Arhimandrit Teofil Părăian, după ce sufletul lui s-a mutat la Domnul, purtat de îngeri, pentru a primi răsplata cuvenită vrednicilor lucrători care s-au ostenit în Via Domnului sau în ogorul mântuirii.

Plângem astăzi împreună cu cei care-l regretă pe osârduitorul slujitor al Bisericii, pe cel ce a răspuns chemării lui Hristos încă din tinereţe: ,,Vino după Mine şi vei fi pescar de oameni”…

În obştea Mănăstirii Brâncoveanu, care a trecut adesea prin încercări şi necazuri, monahul Teofil a devenit după cum i se tâlcuieşte şi numele iubitor de Dumnezeu, dar şi iubit de El.

Aici a cunoscut cuvioşi părinţi rugători şi luptători, despre care a vorbit mulţimilor în multe din cuvântările sale, dar şi pe marii mitropoliţi cărturari Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Antonie Plămădeală.

Căutat şi ascultat de credincioşi doritori de îndrumare spirituală, cuvântul său a fost primit ca fiind al unui duhovnic înţelept, făcător de pace şi purtător de bucurie.
Deşi nu putea privi cu ochii trupeşti frumuseţile Creaţiei şi chipurile semenilor, Părintele Teofil a primit de la Dumnezeu darul discernământului duhovnicesc şi pastoral, pentru a cunoaşte lumina sufletelor celor care veneau la el, îi cereau sfatul şi primeau de la el lumina harului Duhului Sfânt.

Cuvintele sale duhovniceşti rostite în diverse împrejurări: slujbe, întâlniri, conferinţe, meditaţii şi interviuri au fost adunate în peste 30 de cărţi care oferă lumină sufletelor dornice de mântuire şi viaţă veşnică.

Având drept călăuză Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, Părintele Teofil Părăian tâlcuia cu mult zel şi bucurie dreapta credinţă mântuitoare, adresându-se atât oamenilor simpli, cât şi intelectualilor, personalităţilor din viaţa publică, tinerilor şi vârstnicilor.

A vorbit adesea la diferite posturi de Radio şi Televiziune, cu precădere Radio şi Televiziunea TRINITAS.

În luna august a acestui an 2009 am avut bucuria să-l întâlnim din nou în vestita ctitorie a Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu ierarhi, profesori de teologie şi preoţi de parohie care l-au ascultat şi i-au admirat înţelepciunea unită cu dragostea pentru Biserică şi pentru popor.

Acum când părintele Arhimandrit Teofil se mută de la cele trecătoare la cele veşnice îi ,,mulţumim Celui care l-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, care l-a socotit credincios şi l-a pus să-I slujească” (I Timotei 1,12).

Predicator misionar şi duhovnic înţelept, părintele Teofil a fost un monah cu zel de apostol, ,,făcându-se pildă credincioşilor cu vorbirea, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu viaţa curată”(I Timotei 4,12).

Întrucât a fost în timpul vieţii sale pe pământ un luminător de suflete, Părintele Teofil Părăian va fi şi în ceruri o candelă aprinsă, adică un rugător către Dumnezeu.

Lumina faptelor sale, a vieţii sale smerite şi jertfelnice, a învăţăturii sale duhovniceşti, roditoare de virtuţi, constituie o icoană sau o călăuză, mai ales în vremuri de tulburare sufletească.

În comuniune cu toţi cei prezenţi la prohodirea părintelui Teofil, ne rugăm acum pentru odihna sufletului său în lumina, pacea şi iubirea Preasfintei Treimi.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Părintele Teofil Părăian a fost condus astăzi, 31 octombrie 2009, pe ultimul drum. La slujba înmormântării care a avut loc la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, au participat mii de credincioşi din toată ţara. Slujba a fost oficiată de un sobor de 10 ierarhi, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, informează TRINITAS TV.

În cele trei zile de când marele duhovnic a trecut la cele veşnice au venit să privegheze lângă sicriul părintelui numeroşi oameni care l-au cunoscut. Printre ei, preşedintele Senatului, secretarul de stat pentru culte şi reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale.

Părintele Teofil Părăian a trecut la cele veşnice în noaptea de joi spre vineri, în Spitalul Militar din Cluj Napoca, după o suferinţă de câteva luni.

Duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu a împlinit anul acesta 80 de ani. Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940.

Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.

Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”.

La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Să vezi și dincolo de ochi

Arhim. Teofil Paraian

Nici adormirea s-a nu m-a luat pe așteptate. Există, uneori, un fel de a muri…care mă lasă fără cuvinte. Tocmai de aceea nu am scris nimic, de câteva ore încoace, de când am aflat vestea. Pentru că nu mă pot obișnui ușor cu moartea unora…

Părintele Teofil, un alt Fericit al lui Dumnezeu, a plecat dintre noi cu un aer frumos, cu zâmbet teologic. Pentru că prezența sa printre noi a avut darul să ne spună, că poți să vezi dincolo de ochii stinși, dincolo de pleoapele lăsate, dincolo de tine…dacă ai harul lui Dumnezeu drept ochi noi, duhovnicești.

Când unii merg de-amboulea și cu ochi buni, cum să nu fie o minune imensă, când vezi pe un om fără ochi, că merge să predice peste tot, să spovedească, că citește și scrie cărți, concepe cărți…și, mai are și zâmbet non-atotșiutor?

L-am audiat de vreo două-trei ori în direct, în sală. Nu am vorbit niciodată cu dumnealui, însă am auzit vorbe frumoase…dar și urâte despre el. Însă eu nu mă uit la ce se spune despre cineva…ci la ceea ce văd în cineva. Nu îmi plac comentatorii care denigrează și nici cei care umflă conturul unei persoane…ca să devină, cu dinadinsul, personalitate.

Personalitatea duhovnicească nu este intruzivă, adică nu se propune în mod barbar în viața ta…ci ea intră ca uleiul în candelă și la fel și arde în tine. Persoana sa și cuvintele sale s-au sedimentat în timp, deși nu cred să fi vorbit vreodată despre el în mod public. Doar privat…

Dumnezeiescul Teofil face parte din lumea lui, care nu e lumea mea… Face parte din românismul primei părți de secol 20, are parfumul lui, modul lui de a pune problema…însă, de foarte multe ori am simțit caduce, improprii modurile cum punea problema, atât el cât și alți Dumnezeiești Părinți ai României, care au adormit…sau o vor face în curând, că asta e viața omului, fie el și Sfânt…

Însă, cu toate că era depășit de vreme în abordarea sa eclesială și în cuvântările sale (și toți suntem depășiți, mai mult sau mai puțin, atâta timp cât lumea noastră, în care am trăit, moare…la un moment dat și nu o mai învie nimeni și vine…la rând…lumea altora), tocmai asta m-a fascinat: că îmi vorbea despre lumea lui, care nu era lumea mea…dar care a îmbogățit lumea mea.

Femeia de la țară, de vreo 60-70 de ani, care vine la oraș, după cum știți, vine cu fusta ei și cu baticul ei de acum 30 de ani, pe care le-a îmbrăcat, când era ea tânără, cu modul ei de-a fi. Nu știe, cel mai adesea, cum se vorbește la mobil, cum se folosește un card bancar, cum se face chat… Lumea ei a înghețat undeva…și această inadaptare continuă la nou pe mine mă înfioară, pentru că e, cel mai adesea, voită…

La fel erau și vorbele și modul lui de a face teologie și modul lui de a vedea lumea: rămăseseră în urmă. Însă, cu toată această rămânere în urmă în domeniul surselor teologice și a raportării la ele, a vorbelor, a cunoașterii păcatelor și a bunelor vremii noastre reale și nu imaginare…Părintele Teofil avea ingenuitatea sa, frumusețea sa, copilărismul său matur, sfințenia sa, experiența sa enormă…care te făceau să treci peste micile neajunsuri aduse de vârstă și de inadaptare.

Ceea ce m-a binedispus, ceea ce m-a umplut de har era seninătatea, jovialitatea și lejeritatea sa duhovnicească de a disculta probleme grave, în doi timpi și trei mișcări și cu un limbaj comun. Trăia o Ortodoxie destinsă și nu crispată. Știa să se facă iubit, apreciat, ascultat până la sufocare…pentru că spațiile unde el conferenția deveneau mici.

Era fenomenul frumos, minunat, care se dorea văzut. Era cel de la care se așteptau multe, împotriva sănătății și a handicapului său. Era cel care își înregistra (cât îmi plăcea asta!) cuvântările, pentru ca să le reasculte, să le păsteze…

Un om al curajului și al rezistibilității împotriva handicapului său dobândit de vedere. Un om al muncii, cum nu sunt mulți dintre cei tineri, de astăzi. Un om al bunului simț, cu dragoste față de Tradiția Bisericii, cu dragoste față de români, cu dor pentru tineri, pentru a se dărui prin cuvânt și faptă altora.

Nu, lucrurile nu trec neobservate, chiar dacă, uneori, rămân…neconsemnate! Faptele rămân în oameni, formează oamenii. Ceea ce se face în ascuns, în taină se vede pe fața, pe trupul, în cuvântul, în carnea și în sufletul omului. Nimic nu rămâne fără vedere! Ochii lui Dumnezeu privesc, iau seama, ascultă îndelung. Ochii lui Dumnezeu ne ascultă îndelung și urechile Sale ne văd îndelung.

Și iarăși: nu mi-am propus în această seară ca să  vă vorbesc despre el. Nu mi-am propus nimic. Dar harul vieții lui, care a rămas în mine și în mulți alții, cu siguranță, m-a îndemnat să vorbesc și vorbesc cu plăcere, cu bucurie, cu candoare, pentru că cuvintele izvorăsc…și nu sunt trase de păr. Necrologurile nesincere sunt precum copilul dus cu forța la grădiniță. Ăla nu vrea să meargă…și bunică-sa sau mamă-sa  îi spun învățătoarei…că nu a putut să doarmă toată noaptea de dorul grădiniței…

Cam așa rămânem în oameni: ca un izvor de bucurie și de seninătate, de cuvinte frumoase, dacă suntem o imagine plină, creștinească, profund ortodoxă! Dacă vrei să forțezi lucrurile nu vei avea nimic. Dar dacă te dărui oamenilor, dacă le miști inimile și mințile, dacă le umplii gândurile și inima cu har, atunci harul lui Dumnzeu va vorbi despre tine în inimile altora.

Dumnezeu să te ierte, Părinte Teofile, și să ne ierte, prin sfintele tale rugăciuni către Domnul! Și îți mulțumesc frumos pentru candoarea de a ne fi arătat că Ortodoxia e o viață cu mult umor serios, cu multă nevoință serioasă, cu multă curăție ascetică, cu multă deschidere, adică față omenoasă.

Și abia e începutul…