Imnul Acatist

Acatistul (akathistos, imn cântat fără a sta jos) sau Imnul Acatist (Akathistos Hymnos) este o slujbă liturgică ortodoxă, formată din 12 (inițial) sau 13 condace și 12 icosuri, cu stihurile aferente, prin care se rememorează istorico-dogmatic evenimente sfinte și se cere intervenția lui Dumnezeu și a Sfinților în viața credincioșilor.

E un condac/imn care nu urmează regulile prozodiei clasice, ci pe cele ale metricii silabice și tonice, în tradiție bizantină.

Numele de Imn Acatist este relativ târziu, fiind menționat prima oară în Tipiconul Bisericii constantinopolitane, tipărit în 1838.

Conform Sinaxarului, apare în cultul ortodox în anul 626 d. Hr., la Constantinopol, introdus de Patriarhul Serghie I, drept mulțumire pentru ajutorul primit de împăratul romeu/bizantin Heraclie de la Maica Domnului, prin care a respins invazia, conjugată, a perșilor și avarilor/slavilor/sciților.

A fost instituită o sărbătoare proprie a Imnului Acatist al Maicii Domnului, pe 7 august, care a fost apoi mutată în sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare, la vecernie, pentru care se mai numește și sâmbăta acatistului.

Se pare însă că data acestei sărbători a variat în timp, pentru că un manuscris grec de la începutul secolului al XIV-lea, păstrat la Paris, vorbește de comemorarea la duminica Paștelui a Acatistului.

Primul Imn Acatist (al Buneivestiri), alcătuit din 12 strofe istorice și alte 12 dogmatice, îi este așadar dedicat Maicii lui Dumnezeu, pentru ca, ulterior, numărul acatistelor să crească neîncetat, închinate unui Sfânt (Acatistul Sfântului Nicolae, al Sfintei Paraschiva, etc), Sfintei Cruci, Sfintei Treimi sau unei persoane a Sfintei Treimi, unui eveniment din iconomia mântuirii, ori având un alt subiect demn de un acatist.

Problema paternității este controversată. Începând cu secolul al XIII-lea, tradiția Sinaxarelor îl susține drept autor pe Serghie I și savanții moderni sunt, în parte, dispuși să o accepte, pentru că Acatistul face aluzii la religiile barbarilor care asediau Constantinopolul: perși, avari, huni, gepizi și slavi.

Un alt manuscris grecesc, tot din secolul XIII, îl indică însă pe „divinul Romanos” și destui exegeți au socotit că, dată fiind arhitectura compozițională a imnului, numele Sfântului Roman Melodul nu poate fi ignorat.

Cronograful lui Gherghios Amartolos (sec. IX) menționează o altă salvare miraculoasă a Constantinopolului de către Maica Domnului, la 677, în fața invaziei arabe, de data aceasta, ocazie cu care, din nou, s-a celebrat liturgic Acatistul, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să creadă că a fost scris atunci.

Minunea izbăvirii capitalei imperiale și ținerea slujbei Acatistului s-a repetat și în vremea împăratului Leon Isaurul și a patriarhului Ghermanos I, ceea ce l-a făcut, în secolul XVIII, pe eruditul patriarh Dosithei al Ierusalimului, să susțină că Imnul Acatist a fost compus cu această ocazie, cunoscând probabil și că unele manuscrise care conțin traduceri latine, îl indică drept autor pe Gherman I (episcopul Hristofor al Veneției traduce imnul în latină, pe la anul 800, sub titlul: „Hymnus sancte Dei Genitricis Marie Victoriferus atque salutatorius a sancto Germano Patriarcha Constantinopolitano, rytmice compositus, per singulas alphabeti litteras inchoans singulos versus”).

S-au făcut apropieri și de stilul Sfântului Efrem Sirul, iar între autori au fost propuse și numele Sfinților Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Fotie cel Mare sau al poetei-monahii Cassia.

Alți exegeți devansează conceperea Acatistului spre secolul al V-lea, în atmosfera sinoadelor ecumenice III și IV, sub influența omiletic-literară a Sfântului Chiril al Alexandriei, propunându-se chiar un comanditar, împărăteasa Pulheria, și ca autor episcopul Vasile al Seleuciei (Ermanno M. Toniolo).

Oreste Tafrali înainta mai demult o soluție de bun simț, presupunând o redactare timpurie și apoi remanieri și intercalări ori de câte ori Constantinopolul a fost salvat în mod minunat și Acatistul s-a cântat din nou în context liturgic.

Tot el remarca pertinent că e inoportun studiul literar care ignoră tradiția și că apropierile de stilul și de formulele literar-teologice ale unui mare imnograf nu dovedesc nimic, pentru că stilul se poate și imita (cu intenții onorabile), iar dependența dogmatică era firească.

Imnul Acatist poate fi găsit în interiorul sau anexat unor cărți de slujbă, precum Triodul, Mineiul, Evhologhionul, Ceasoslovul, Psaltirea, Acatistierul, ori în colecții liturgice și psaltice.

Din greacă, a fost tradus mai întâi în latină și apoi în arabă, slavonă, română, etc. Cea mai veche tipăritură a Acatistului este în ediția lui A. Manuzio, Poetae christiani veteres, II, Veneția, 1501-1503.

În planul literaturii universale, este considerat o „capodoperă neîntrecută a imnografiei bizantine, model literar și teologic pentru multe alte compoziții liturgice răsăritene și apusene” (Ermanno M. Toniolo), căreia i s-au acordat studii importante în ultimul secol.

Ca operă literară, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu este o „carte de poezie” (Dan Horia Mazilu), încadrată în genul imnografic, cu o apreciabilă tradiție în literatura bizantină, de la Chiril al Alexandriei până la Roman Melodul și după, cu mulți autori faimoși (Iosif imnograful, Mitrofan mitropolitul Smirnei, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma), consacrați nu doar în spațiul ecleziastic, ci și în cel literar medieval – Miron Costin pomenește câteva nume de imnografi, celebre în medievul românesc, ca modele de stihuitori, în prefața poemului său, Viiața lumii, alături de clasicii Homer și Vergiliu.

În manuscrisele sau în tipăriturile românești, Acatistul nu se găsește aproape niciodată singur, ci împreună cu Paraclisul Maicii Domnului (o altă operă imnologic-liturgică), canoane și alte slujbe sau texte corelate în virtutea temei sau a funcției liturgice.

Cele mai vechi traduceri românești, conținând Imnul Acatist, nedatate cu exactitate, dar atribuite epocii lui Vasile Lupu, sunt cele cunoscute ca manuscrisele de la Icusești și Bisericani (în niciunul nu există textul integral în slavonă, ci numai indicațiile liturgice), în Moldova, dar circulația prescrierilor s-a extins și în celelalte teritorii românești.

Cel care tipărește, în românește, pentru prima dată, Imnul Acatist, cu titlul Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (la Uniev, în 1673, odată cu Psaltirea în versuri, imprimat cu aceleași caractere și pe aceeași hârtie, multe exemplare fiind legate la un loc cu Psaltirea), este mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care îl și traduce, iar rezultatul e superior transpunerilor manuscrise și „se încadrează în seria primelor încercări literare originale” (Mariana Costinescu).

El secondează cu fidelitate originalul grecesc, deși ierarhul-poet urmărea concomitent modele slavone și tălmăciri anterioare românești, după cum au demonstrat colaționarea și analiza textelor.

Cercetătorii, Mariana Costinescu și apoi Dan Horia Mazilu, au semnalat poeticitatea acestei alcătuiri (alături de cea a Paraclisului), fapt care l-a determinat pe cel din urmă să înainteze chiar ipoteza unor exerciții de poezie întreprinse de Dosoftei, metrificând (secvențial) Acatistul și Paraclisul, cel mai probabil înaintea șlefuirii Psaltirei, și prin care acesta „îşi făcea, desigur, mâna”.

O astfel de ipoteză însă ne orientează și spre o altă sursă de inspirație a poetului Dosoftei, în ce privește versificarea Psaltirei, spre izvoarele bizantine ale imnului, mai mult decât spre analogul poetic reușit (e drept, anterior) de Kochanowski.

De altfel, Dosoftei operează, în Psaltire, „amplificări ale textului biblic, care nu se găsesc în Kochanowski” (N. Cartojan), iar simțul său artistic și poetic este nativ și complex, din moment ce întotdeauna „este interesat nu numai de exactitatea traducerilor, ci și de expresivitatea lor” și, chiar atunci când are de-a face cu proză extinsă, „năzuiește mereu să dea formă poetică materiei narative” (Mihai Moraru).

Mitropolitul a încercat în Acatist să urmărească poeticitatea originalului literar bizantin, după cum se poate lesne remarca și din lectura fragmentelor alăturate (Oikos A’, Icosul I), deși la Dosoftei textul are aspect continuu, prozaic, iar cezurile le-am identificat după original:

Înger de nainte de Dvoreț, | din cer trimis fu,

să spue Născătoarii de Dumnedzău bucuriia.

și cu fără de trup glas | întrupându-Te vădzând,

Doamne,

să înspeima și sta strigând cătră însa ca acestea:


Bucură-te, din carea bucuriiea va străluci!

Bucură-te, prin carea blăstămul să va stinge!

Bucură-te, cădzutului Adam sculare!

Bucură-te, lacrămilor Evvei izbăvire!

Bucură-te, nălțâme nelesne suitâ | de cugete omenești!

Bucură-te, adâncime nelesne vădzutâ | și de ochii îngerești! /…/

Bucură-te, nevastâ nenevestitâ!

Mariana Costinescu remarca și alte structuri ritmate și rimate, indubitabil reușite stilistice și literare în comparație cu textele manuscrise:

Bucură-te, că pre muncitoriul cel fără de omenie

L-ai scos din boierie!

Bucură-te, credincioșilor povață de curăție!

Bucură-te, a Giudețului dirept rugătoare!

Bucură-te, a păcatelor multă iertare! /…/

Bucură-te, că să buiguiră

Cumpliții cercetători!

Bucură-te, că să veștedziră

A basnelor scornitori!

Influențe pot fi contabilizate până în literatura modernă. Versuri de genul acestora și a altora din Paraclis (din care Dosoftei a versificat trei pagini neîntrerupt, fără atenționare formală), coroborate cu variante mai recente, puteau să constituie o sursă de inspirație, atât din punct de vedere metric, cât și imagistico-ideatic, pentru unele poeme eminesciene, cum ar fi Rugăciune:

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila Sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

În imnele despre care vorbim, Maica Domnului apare drept Conducătoare preaputernică (tradus mai adesea prin Apărătoare Doamnă),  scut și zid de apărare a credincioșilor, ca împărăteasă a îngerilor (regină peste îngeri la Eminescu) și a oamenilor, stea care arăți soarele (pe Soarele-Hristos), iar la Eminescu Luceafărul mărilor care mânuiește înălțându-i din valurile păcatelor pe cei rugători, și este numită maică prea curată și mireasă nenuntită, pururea fecioară.

După Dosoftei, până la începutul secolului al XIX-lea au mai apărut douăzeci și cinci de ediții tipărite cu titlul Acatist sau Acatistier, în toate Țările Române (nouă la Sibiu, cinci la București, patru la Blaj, trei la Râmnic, două la Buda și câte unul la Mănăstirea Neamț și Buzău), deși ele nu conțin numai un acatist sau numai acatiste, ci și multe alte rugăciuni și slujbe, alături de sinaxar și pascalii (scara evoluând direct proporțional cu istoria), ajungând frecvent la tomuri de 400-500 de pagini și peste.

Simptomatic pentru cazaniile și pentru cărțile de slujbă românești, Acatistierul este numit „sfânt odor de suflet folositoriu” (Sibiu, 1792, în versurile-epilog).

Este de remarcat circulația sa în Ardeal, precum și opțiunea lui Samuil Micu-Klein de a-l folosi ca instrument de propagare a ideilor Școlii Ardelene, expunând principiile scrierii limbii române cu litere latine în introducerea Acathistului (sau carte cu multe rugatsuni pentru evlaviea fiestequarui crestin. Acum intr-acest chip ashezata dela Parintele Samuil Klain dela Szad, Jeromonach din Monastirea SSS Troitze din Blaju) imprimat la Sibiu în 1801: „Iar cele vechi parintesti litere ale Romanilor din Dachia, precum ale Romanilor celor din Italiea, sint cele latinesti…”.

Acatistul a fost transpus și iconografic. Paul de Alep menționează, în timpul lui Vasile Lupu, reprezentarea la Mănăstirea Golia a Icoanei-Acatist: „Icoana Maicii Domnului este foarte veche; este o operă de artă; împrejurul ei sunt <reprezentate> cele douăzeci și patru de icoane [icoase, strofe] ale acatistului”.

Imnul Acatist a fost reprodus mai întâi în miniaturi, apoi în țesături sacre și icoane, iar mai târziu trece în pictura murală, în nartexul bisericilor, ilustrat cu 24 de scene corespunzătoare celor 24 de icoase (strofe).

Oreste Tafrali a semnalat și analizat prezența acestori ilustrări ale Acatistului în două manuscrise grecești, unul (sec. XII) din Biblioteca sinodală de la Moscova și altul (sec. XVIII) din Biblioteca Academiei Române, precum și în nartexul bisericii Colțea și în trapezăria Marii Lavre a Athosului.

Tot el a remarcat și asocierea dintre tema iconografică a Imnului Acatist și cea intitulată Asediul Constantinopolului, în multe biserici și mănăstiri, ca Moldovița, Humor, Arbore, etc. Pictura scenelor imnului există și la Mănăstirea Tismana ori la bisericile Golia și Galata din Iași.

________________________________________

Bibliografie:

*** Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Uniev, 1673, exemplar aflat la Biblioteca Academiei Române sub cota CRV 66.

Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, Bibliografia românească veche, t. I-IV (1508-1830), editate de Academia Română între 1903-1944, Ed. Atelierele Socec & Co.

N. Cartojan, Istoria Literaturii române vechi, prefață de Dan Horia Mazilu, bibliografii finale de Dan Simionescu, ediție îngrijită de Rodica Rotaru și Andrei Rusu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1996.

*** Călători străini despre țările române, vol. IV, editat de Academia de Științe Sociale și Politice a RSR Institutul de istorie „N. Iorga”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, partea I, Paul de Alep, îngrjită de M. M. Alexandrescu – Dersca Bulgaru.

Mariana Costinescu, Versiuni din secolul al XVII-lea ale „Acatistului” și „Paraclisului Precistei” în Studii de limbă literară și filologie, vol. III, Ed. Academiei RSR, București, 1974.

Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol I, Ed. Universității București, 1994.

Mihai Moraru, Dosoftei, „Viețile sfinților”, în Crestomație de literatură română veche, vol. II, coordonatori I. C. Chițimia și Stela Toma, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Oreste Tafrali, Iconografia imnului acatist, în „Buletinul Comisiei monumentelor istorice”, VII, 1914.

Ermanno M. Toniolo, Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul și structurile lui mistagogice, prezentare și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009.

Articol elaborat pentru Enciclopedia Literaturii Române Vechi

Pe aceeași temă: Despre Imnul Acatist al Rugului Aprins

Articolul a fost introdus în volumul Studii literare, p. 3-19.

Despre cărturari și cărturărie

În România de azi sunt două feluri de intelectuali: unii care studiază și scriu ca să afle adevărul și alții care fac aceleași pentru bani și/sau glorie nepieritoare. S-ar părea că ultimilor nu le-a ajuns deloc la urechi vechiul principiu după care se călăuzeau cărturarii noștri mai înainte vreme: vanitas vanitatum, omnia vanitas. Gloria nepieritoare nu e decât în capul celor care, dacă se văd elogiați și luminați de reflectoare la rampă, cred că posteritatea și mileniile care vor urma vor conserva această atitudine ca pe musca din chihlimbar.

Adevărata experiență istorică este însă amară pentru aceste iluzii: cine nu adună cu adevărul risipește. Cei care s-au luptat pentru el se poate să fi fost batjocoriți în viață, insultați, renegați, criticați, desconsiderați, predestinați, de contemporanii lor, uitării în negura istoriei. Numai că Dumnezeu face să cadă în uitare și în renegare pe cei care și-au lustruit scrisul și cărțile, care s-au crezut invincibili în fața timpului și a erodării lor raționale și nemitarnice, și descoperă după decenii, secole sau milenii cărți și scriitori pe care alții i-au îngropat de vii sub dărâmăturile insensibilității și orbiei lor.

Despre scrisul ca jertfă, vedeți mai departe o pildă de la Dimitrie Cantemir, o rugăciune în capul cărții, cu care începe Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor:

„Lui Dumnădzău unuia, în Troiță /Treime/ închinatului și slăvitului, Λατρεíαν /Slavă/, în veci!

Lucrurile vechi și a annilor bătrânețe, altuia nu așe cu cuviință să cad, fără numai Unuia carile iaste Παλαιòς τῶν ἡμερῶν /Vechi de zile/. Adeverința cuvântului, nu alt mai gata scutitoriu sau mai înțelept otcârmuitoriu a afla poate, fără numai pre cel vecinic Cuvânt, carile singur iaste adevărul, cu Părintele născătoriul Său de o ființă.

Dragostea cătră cel de aproape nu să poate plini, fără numai în temeliia și izvorul dragostii Duhului, carile ne învață toată adeverința și toată dreptatea, carile de la Părintele vecinicește purcede și pre Fiiul mai denainte și după toată vremea să odihnește.

Pentru aceasta dară Ție, cerescule Părinte, căruiia anii nu să scad, Ție a anarhului /neîmbătrânitului/ Părinte Fiiu, a căruia naștere iaste mai denainte și preste toți vecii, și Ție, Svântule Duh, a căruia purcedere covârșește toate vremile trecute și viitoare, și încă Ție unuia, Svântului și marelui Dumnedzău, sudorile ostenințelor mele <cartea, adică> în loc de jirtvă /jertfă/ de laudă aduc și închin.

Supt scutul nebiruitelor Tale puteri, slabe și lâncede osirdiile mele aciuedz și să le scutesc alerg. Pre Tine, bunule Doamne, pricina cea dintăi și pricinuitoriul a tuturor bunătăților credzind și cunoscând, în binele fratelui și în folosul aproapelui (pentru care tare poruncindu-ne, după Tine, în dragostea lui, toată legea și prorociia să cuprinde și voia Ta a să împle, arăți), lucrușorul acesta cu Tine l-am început și, cu nenumărate și nemăsurate milostivirile Tale, iată că l-am și săvârșit.

Pentru carea Ție, α și ω, începutului și sfârșitului, cu umilit suflet și cu inimă înfrântă, plecându-l și supplecându-l, rogu-mă nu-l lepăda, nu-l trece, ce ca un bun și milostiv ce ești, de ochiul zavistnic și de limba simceloasă /ascuțită/ păzindu-l și ocrotindu-l, Ție unuia să cuvine toată slava și închinăciunea, mărire dă, de acmu și pănă în veci, amin”.

Articolul de după 20 de ani…

N-am putut să las deoparte, nevalorificat așa cum trebuie (adică neadmirat)…articolul de astăzi al d-lui Cristian Tudor Popescu la retragerea d-lui președinte Ion Iliescu din PSD. E un articol al unui adevăr sincer de crud, mestecat timp de 20 de ani: unul scrie de 20 de ani despre…un om, care are principii de nedestructurat, împământenite bine, anacronic de bine.

Însă, regretul după 20 de ani de dorință de altfel e acesta, din finalul articolului: pleacă liderul comunist cu principii înguste…și vin cei fără niciun principiu mare, mic, de dreapta, de stânga, de careu, de centrare…de nothing…

Restul e admirare…a articolului, a acestui articol prea rar ca să fie pe toate drumurile și prea puțin…pentru un prea mult de 20 de ani…

Pierdem prea mult timp pentru ca să convingem pe cineva de…adevăruri evidente, zdrobitor de enervant de evidente…

***

Ion Iliescu se retrage…Nu pot să nu fiu melancolic. În 20 de ani, am scris sute de pagini şi am vorbit zeci de ore despre acest om. Face parte din viaţa mea lăuntrică, aşa cum a făcut şi Nicolae Ceauşescu. Despre Ceauşescu n-am scris niciun rând înainte de Revoluţie: dacă aş fi avut ocazia, l-aş fi împuşcat respectuos.

Covârşitoarea majoritate a articolelor mele despre Ion Iliescu sunt horror; i-am analizat rictusul, rânjetul, ochii care nu zâmbesc niciodată, în vreme ce gura se duce spre urechi. I-am prevestit dispariţia de pe scena politică în 1996, comparându-l cu un soare mort, pentru ca în 2000 să ajung să fac de-a dreptul lobby public în turul 2 pentru realegerea lui. Apoi, în 2004, l-am asemuit cu Diavolul.

Şi totuşi, nu pot să trag acum concluzia că retragerea lui Iliescu, care înseamnă sfârşitul unei epoci, înseamnă şi un fapt benefic pentru PSD, o victorie a noului împotriva vechiului, a reformei împotriva stagnării. În ceea ce priveşte imaginea exterioară a partidului, ieşirea din prim-plan a lui Ion Iliescu poate însemna un câştig. Şi când n-a candidat, Iliescu a fost o ţintă electorală cu punctele lui vulnerabile legate de mineriade şi Revoluţie.

În acelaşi timp, este şi o pierdere: chiar şi la vârsta lui matusalemică, bătrânul comunist mai are un electorat al său. Aici se poate trage linie şi face socoteala. În plan intern însă, pierderea pentru PSD este netă.

Ion Iliescu este singurul politician din PSD care are şi convingeri. Nu spun principii, pentru că nu uit replica pe care mi-a dat-o când l-am întrebat dacă politica nu înseamnă, în primul rând, nişte principii neschimbătoare în funcţie de conjuncturi: „Nu, politica înseamnă să găseşti principiile cu care să poţi rezolva o anume conjunctură”.

Ceilalţi n-au convingeri, au doar interese. În ultima vreme, Iliescu a fost, paradoxal şi trist, la cei 80 de ani ai săi, cea mai raţională, consecventă şi democratică voce din PSD. A susţinut tot timpul neintrarea PSD la guvernare, a primit sobru şi rezervat rezultatul exit poll-urilor din seara de 6 decembrie, a fost singurul pesedist care a tratat aşa cum merita explicaţia flăcării violete pentru înfrângerea lui M. Geoană la prezidenţiale, respinge hotărât procedura nedemocratică a votului de gaşcă.

Reporteri TV m-au întrebat dacă retragerea d-lui Iliescu nu e cumva un joc, o stratagemă? Sunt suficient de bătrân ca să ştiu că Iliescu nu s-a jucat niciodată cu cuvântul demisie. E un om serios, dacă a spus-o, o va face. Poziţia pe care o deţinea în partid, fără să aibă gaşcă, clientelă, baroni, îi permitea să intervină critic fără reţineri, aşa cum a făcut-o şi la recentul Consiliu Naţional.

Cu limba lui de rumeguş vechi, cu ticurile de activist, dl. Iliescu făcea să se mai audă şi adevăruri supărătoare despre starea partidului dincolo de plasticul discursurilor ipocrite ale mult mai tinerilor săi colegi.

Fără Ion Iliescu, asistăm acum la privatizarea PSD. De-a lungul anilor, partidul lui Ion Iliescu a privatizat cum a privatizat hălci din economia românească. Acum, pentru că nu mai e la putere, i-a mai rămas să se privatizeze pe sine. Echipa Vanghelie-Geoană (în această ordine) doreşte pur şi simplu să ia în posesie PSD. Şi are cele mai multe şanse să reuşească.

Indiferent însă de cine va câştiga sâmbătă, PSD nu va reuşi să scape de imaginea de burghezie roşie care îi împiedică pe atâţia oameni cu vederi de stânga să-l voteze. Zisa lui Ion Iliescu a fost: sărac şi cinstit. Am ironizat-o de nenumărate ori. Acum însă, odată cu plecarea lui, Partidul îşi va pune pe burtă deviza pe care o ţinea în buzunar: Decât sărac şi cinstit, mai bine şmecher şi bogat.

Cu F de la „fanfaronadă”

Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu este cu neamul drepților, zice Psalmistul (Ps. 13, 5).

Frica, foamea, frigul… cei trei f din psihologie. Pe vremea comunismului aveam un numitor comun al urii, al disprețului. Simțeam toți aceeași repulsie față de infama putere care ne inducea acești factori. Acum, cel puțin teoretic, ar fi trebuit să depășim aceste sechele, să lăsăm în urmă cele ce au fost. Mai ales cei mai tineri dintre noi, care n-am suportat prăvălirea întregului val de teroare al infernului comunist.

Remarc însă cu stupoare perpetuarea cu succes a șobolanismului, recuperarea lui ca stil de viață, ca atitudine de supraviețuire. Frica și foamea dictează și în capitalism și coloanele vertebrale se înmoaie ca seul de lumânare.

Tinerii patriei noastre ies la lumină după ce au fost clociți pe șantierele muncitorești. Ei știu una și bună, trebuie să preîntâmpine tot ce se poate preîntâmpina: șomajul, sărăcia, boala, dezastrul…  Pentru asta trebuie să se înconvoaie, să se târască, să implore, să se gudure, să lovească unde și când trebuie, să plece, să fugă, să caute un trai mai bun, oriunde în lume, în comos.

Comunismul n-a omorât atât generațiile vechi, cât pe cele noi, pe cele de acum și pe cele care se vor naște, dacă ceva minunat nu se va întâmpla repede.

Lumea românească a capitalismului de azi e o parafrază morală a comunismului exterminat cu douăzeci de ani în urmă. Generațiile de azi sunt o paranteză prelungită la eșecul comunist. Ele se nasc pe lume cu gândul de a scăpa de zile negre fără a avea nicio perspectivă a fericirii, a luminii, a zilelor bune.

Teroarea de necunoscut a înlocuit teroarea de regim. De la un regim totalitar am trecut la un regim liber purtând în inimă pecetea conformismului. Cel mai comod mijloc de acomodare este conformarea, masca, repersonalizarea după calibrul uman al noii epoci, care e neutru, astigmatic, fragmentar, flegmatic și indigest la spiritualitate și cultură autentice.

Tânărul generațiilor noastre e cel mai adesea un spoliator de cultură, un imitator de cărturar, care n-are parte de dezbateri interioare, nici de procese de conștiință, domol și servil, umil funcționar al spiritului și ministru al resignațiunii publice, inamovibil patentat.

Cariera ultrarapidă îl fixează insomniac în stele. Personificat în vertebra a opta dintr-un mastodont proclamat cu aere și susținut cu vocale, virtutea lui e ștampila, nu ingenuitatea. Toată virilitatea intelectuală și-o consumă în artefacte și în ura parapetată față de toți care nu-l susțin în propulsarea pe orbite.

Dacă recunoașteți CV-ul, nu-i mai solicitați inteligența. Oricum va ajunge la adânci bătrâneți, cum se întâmplă de obicei, să-și plângă etanolul tinereții. Acum e încă tânărul serpentinar, care vrea să muște din soare ca dintr-o omletă. Chiar și fără să vrea să sară mai departe de trunchi. Cu cât mai mediocru, cu atât mai bine.

Și totuși, acolo s-au temut de frică, unde nu era frică, că Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor (Ps. 52, 6-7).

Îmi plac lucrurile vechi…

Da, îmi plac lucrurile vechi, bătrâne… Îmi plac piramidele, limbile vechi, fonemele și cuvintele arhaice, vestigiile străvechilor cetăți și orașe… Tot ce sună a vechi, tot ce arată o clipă din istoria umanității, pe care o resimt, o trăiesc ca pe istoria mea personală, ca pe viața mea. Doar că am nevoie să mi se aducă aminte unele etape…

Recunosc, sunt vinovată: mă interesează mult mai mult cultura sumero-babiloniană sau akkadiană, civilizația ebraică, egipteană sau elenistică  (despre care vreau să am timp să citesc cărți sau să ascult conferințe) decât… o paradă de modă, un eveniment monden sau o repriză de știri sau de interminabile talk-show-uri despre aceleași lucruri și care mă plictisesc de moarte.

Frivolitatea timpului prezent e acid sulfuric pentru nervii mei, e corozivă pentru sănătatea mea. Nu pot să-i înțeleg pe oamenii care au timp pentru  exterior și niciodată răbdare pentru interior, pentru lumile lăuntrice. Nu pot să-i înțeleg pe cei care privesc istoria globului ca pe ceva care nu-i interesează. Pentru mine istoria începuturilor lumii, evoluația umanității în secole și milenii e o problemă privată, dură, tăioasă chiar.

Lucrurile vechi au mireasmă de viață, nu de moarte. Mi se pare că au încă în ele imprimată viața celor care le-au construit, le-au creat, au trecut pe lângă ele, palpită de spiritul oameilor ascuns în ele, încă respirând în piatră, în foi… Mai mort e un meci de fotbal unde se fluieră și se înjură pentru trecut timpul și defilat prostia sau o dezbatere de doi bani găuriți despre vedete și vedetisme.

Prezentul capătă alte dimensiuni, când e măsurat la scara istoriei și a veșniciei…

O, teatru de păpușe… zvon de vorbe omenești,
Povestesc ca papagalii mii de glume și povești
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pân ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

(Scrisoarea IV)

Tinerii necrofagi

Impostura știe să demoleze. Nu c-ar avea ceva de arătat, dar în mod sigur are ceva de dărâmat, pentru că asta e piatra ei de temelie. Cine are nevoie de ruine pentru a se construi pe sine, cine caută nod în papură tot timpul, fără să propună nimic autentic și original, fără să se ridice la valoarea celor pe care încearcă să-i dinamiteze, e o nulitate care va și rămâne identică, mereu, cu idolul sinelui.

Cred că cel mai oripilant lucru pentru societatea nouă românească este că tinerii ei au învățat că cea mai ușoară formă de supraviețuire e necrofagia. Spre deosebire de vulturii care își așteaptă victimele să moară, aceștia dau și o mână de ajutor, chiar mai multe mâini. E drept că, în așteptarea unei prăzi mari și a unui ospăț serios, beneficiază și de impulsionarea unor vechi colegi de generație și rivali ai celor răniți.

Pentru cine n-a înțeles parabola, mă refer la un fenomen detestabil, care afectează, din păcate și sfere mai înalte,  mai culturalizate. Cu puțină (puțin mai multă) susținere din spate, tinerii necrofagi se execută (la ordine) și execută pe cine trebuie.

Fac curățenie în „pădurea tutelară”, cu aplombul tinereții, cu siguranța trufașă că, dacă sunt niște mediocri notorii și fac gălăgie mare, n-o să aibă niciodată nimic de pierdut. Și așa nu aveau mare lucru de câștigat sau de așteptat de la viață, și așa se miră că i-a lovit norocul fără veste, că au șansa să-i devore pe cei la care altădată priveau cu spaimă, dosindu-se, însă, tot în spatele unui veteran – care mai târziu s-ar putea să aibă surpriza, neplăcută, de a sfârși de colții protejaților pe care i-a deprins cu sângele.

În spatele respectabilității și a opiniei libere se dau bătălii surde pentru bani și notorietate, uneori și pentru posteritatea numelui. Cei ce nu au nimic de pierdut (pentru că, repet, nu s-au gândit vreodată că ar putea, ei, trăi ușor și bine din frenezia asasinatului moral – deși probabil că visau) sunt și cei mai categorici în a face ordine. Ordinea lor și a celor care i-au recrutat cu un asemenea scop precis. În timp ce locotenenții au înțeles că apărarea cea mai bună e avansarea prin orice mijloace în poziții cât mai înalte și cât mai mult timp intangibile.

Ceea ce n-au înțeles ei și nu vor înțelege este că în spatele lor rămâne praful. Și câteodată pulberea. Și că îi trag după ei pe cei care îi susțin și îi avansează, scoțându-i din mocirla anonimatului și a laxității intelectuale.

Rămâne după ei tinicheaua unor cuvinte și a unor cărți care nu mai spun nimănui nimic. Rămâne zvonul îndepărtat al unor bătălii de orgolii. Rămâne ceața deasă care se va coborî inevitabil și peste tumultul acestei epoci, nepătrunsă decât arar de câte un ochi curios și nedispus la compromisuri cu oameni morți.

Importanța logicii

o banca singura

În ultimul timp parcă oamenii nu mai au logică deloc. E bună și logica la ceva. Silogismul nu e doar o formulă. Toată lumea face aserțiuni, dar puțini le așază într-un context cu premise și concluzie, ca să vadă dacă presupunerile lor se validează, dacă au sens și rațiune.

Rămânerea în orizontul imediat a ceea ce se vede cu ochiul liber și se insinuează ca adevărat duce la erori fatale de judecată. Iar erorile fatale de judecată duc la erori fatale de viață, la nefericire, accidente, singurătate, nebunie, sinucidere, moarte și moarte veșnică.

Este, în esență, ceea ce nu mai înțeleg tinerele generații ale zilelor noastre, oripilate din ce în ce mai mult, că trebuie să meargă la școală și să învețe. Și, într-o măsură poate la fel de mare și de gravă, ceea ce nu înțeleg nici cei maturi sau cei bătrâni, destul de mulți, că cititul mult, educația multă, învățătura neîncetată înseamnă istovire fizică și mentală, dar și exercițiul atenției și al libertății interioare, fără de care suntem – cu adevărat – maimuțe lucrătoare și mâncătoare de E-uri.

Ceea ce văd din ce în ce mai mult în oameni este revolta irațiunii. De la cei mici până la cei mari, indivizii mai întâi fac și apoi gândesc. Fac ce le trece prima dată prin cap. Dacă le vine să înjure, să scuipe, să dea cuiva cu ceva-n cap, să strige sau să-și exprime nemulțumirea în orice formă, asta fac. Să te fereacă Dumnezeu de altercații, pentru că poți găsi persoane, care nu mai au limite, chiar și pentru motive banale sau puerile.

Am văzut, în Bucureștiul nostru drag, femei venerabile ca vârstă și înfățișare înjurând nu doar birjărește, dar și cu o răutate șocantă, pentru o nimica toată. Aberațiile răutății se răzbună pe cei care se lasă pradă ei și îi transformă în monștri. Mă întreb dacă asemenea oameni n-ar fi în stare de atrocități sau în cazul unui regim exterminator, câți din cei de azi s-ar oferi fericiți să devină torționari și justițiarii unei puteri demente. Cred că destul de mulți.

Nu știu cât de mult e de vină alimentația sau câte mutații ne produc un regim alimentar și o atmosferă contaminate, dar înregistrez zilnic nenumărate mutații în mentalul unei populații abrutizate de o muncă mecanic-abstractă și de stres, de presiunile unei vieți comercializate până în cele mai mici detalii, în care singurul vis al oamenilor e să ajungă să stea, și în care stresul cronic al unora se varsă ca o maree asupra tuturor și nu ai unde să te ascunzi.

Intoleranța psihicului uman la aberațiile și insanitățile lumii contmporane se transformă, irațional, în intoleranța omului față de semenii săi și determină răzbunarea lui pe mediul dimprejur, deși acesta, săracul, nu e decât o victimă în lanțul victimelor, care se extinde. Pentru că omul ilogic sau irațional nu judecă profund motivațiile durerii și ale mâniei sale, ale agitației sau disperării sale, ci le dă curs fără menajamente față de cei din jur.

Logica te învață să gândești cu premise, demonstrație, scop sau finalitate. Dacă te uiți jur-împrejur, ca Mircea Badea, observi că Dumnezeu nu există, pentru că nu se vede. Dar dacă începi să te gândești, care ar fi premisele unei lumi fără Dumnezeu, ce șanse ar fi ca ea să apară din senin, ce finalitate are un astfel de univers, vezi că nimica nu mai are sens fără Dumnezeu. Până aici, apologia e acceptabilă pentru cei credincioși. Dar și credincioșii și necredincioșii trebuie să folosească unealta minții în orice moment al vieții, pentru că altfel se îndreaptă spre o logică duhovnicească și spre o gândire rațională numai în aparență.

Păcatul și prelestul sunt gânduri fracturate și stări nelămurite interior sau în conștiință, care par bune sau plăcute, dar cărora nu li s-au cercetat temeinic rădăcinile și urmările. Sfinții Părinți din vechime studiau logica, filosofia și retorica ani de zile, mai înainte de a deveni dumnezeiești teologi. Și adesea aveau dascăli păgâni și nu fugeau de ei pentru că aceia erau păgâni și se închinau la idoli, ci învățau ceea ce era natural pentru suflet și folositor pentru gimnastica mentală și pentru sănătatea judecății.

Așa vin astăzi neoprotestații și fură tot ce se poate de la ortodocși și apoi le transformă în neghină. Dar ortodocșii nu se duc să învețe ce e bun și de la ritori, și de la filosofi, și de la literați, și de la artiști, și de la oamenii de știință și de la teologii eretici și apoi să transforme totul în aur, ci bagă capul în nisip, ca să nu se smintească, bieții, cumva, și rămân tot la fel de proști, cum erau și mai înainte, doar cu ecuson de binecredincioși.

Când am început să vin la Biserică, să citesc Filocaliile și Sfinții Părinți, printre primele lucruri pe care le-am înțeles au fost: să privesc patimile din mine și să le înțeleg resorturile, să cunosc logica duhovnicească, a războiului cu gândurile și să reciclez ortodox orice material brut din realitate sau din cărți, transformându-l, implicit, în apologetică.

Credeam că ceea ce am înțeles eu a înțeles toată lumea, care se întoarce cu pocăință la Biserică. Dar aflu, peste mulți ani, că destui se înrolează în partidul ortodox și defilează zgomotos fără niciun drept și niciun merit, doar cu declarații inflamate și autoflatare, cu decupaje textuale și umori resentimentare.

Și toate au legătură cu logica și cu inapentența modernă pentru silogism. Adică pentru legătura neîntreruptă în gândire.