Doamna Preoteasă Argentina vorbind despre Fericitul Constantin Galeriu, soţul ei

Fer Constantin Galeriu

***

Mai întâi o filă audio, editată de Psa. Natalia.

***

Doamnă preoteasă Argentina, vorbiţi-ne, când l-aţi cunoscut pe părintele Galeriu? Cum au fost primii ani de slujire ai sfinţiei sale?

Începutul vieţii noastre a fost unul greu, pentru că a fost o perioadă în care începuse războiul în 1943. Eu luasem bacalaureatul şi l-am cunoscut pe părintele printr-o întâmplare a unor prieteni care slujeau şi se duceau frecvent la Biserica Zlătari, unde oficia părintele Toma Chiricuţă, un vestit om de carte, un preot renumit, care avea o revista numită „Ortodoxia“, la vremea aceea, iar părintele era cântăreţ la Biserica Zlătari şi student la Facultatea din Bucureşti.

Având o permisie de câteva zile, a trebuit să hotărască soarta vieţii lui. Era un om la vârsta de 25 de ani, iar eu eram o copilă de la Institutul „Elena Doamna“, unde am stat toată perioada de învăţământ, pentru că am fost orfană.

Neavând părinţi, mi-am menţinut bursa, şi aceşti prieteni care îl cunoşteau pe părintele au gândit să mă prezinte pe mine cunoscându-mă aşa, ca un copil neiniţiat în ale lumii, pentru că viaţa de internat te ţinea la adăpost, şi în perioada aceea pregătirea şcolară era foarte severă: nu ni se dădea voie să facem lucruri care ieşeau din regulile şcolii.

Cântăreţ la Biserica Zlătari, unde slujea vestitul predicator Toma Chiricuţă

Nu a durat decât două zile, timp în care l-am cunoscut în casa familiei Oprişan, care, aşa cum am spus, frecventa Biserica Zlătari, fiind rude cu părintele Toma Chiricuţă.

În casa acestor oameni a venit simplu, eu nici un ştiam propriu-zis de ce sunt acolo chemată, dar mi-a plăcut nespus că a vorbit foarte frumos despre cum vedea el viaţa şi slujirea bisericii alături de Dumnezeu, cum să-şi împlinească şi să-şi facă datoria un preot.

Fiind tânăr, cu mult elan, cu sănătate deplină, cu dor de muncă, vorbea, te electrocuta, parcă nu mai aveai nimic în faţă decât chipul lui. La plecare, totuşi, s-au făcut prezentările, arătând scopul pentru care venisem, iar eu, când am auzit, am roşit până în vârful urechilor.

Mi-a fost ruşine pentru o asemenea menire de a cunoaşte un viitor preot şi de a face o căsătorie pe viaţă slujind lui Dumnezeu cu cinste şi corectitudine. Dar interesant este, şi de necrezut, că părintele puţin m-a întrebat de situaţia materială, pe care nu o aveam, pentru că, fiind orfană şi neavând părinţi, nu puteam fi prea bogată, m-a întrebat doar ce vârstă am. Aveam exact 18 ani împliniţi.

Pe vremea aceea era legea lui Antonescu, care nu admitea ca să te căsătoreşti, îţi trebuia o dispensă dacă făceai pasul ăsta înainte de 18 ani. Şi m-a întrebat dacă îmi place viaţa la ţară, întrucât era repartizat în comuna Poienarii Burchii, cătunul Podul Văleni, la un număr de 120 de familii.

Din ce citisem şi eu prin şcoală, vedeam viaţa de ţară foarte frumoasă şi i-am răspuns: „Mi-ar plăcea, e o viaţă curată, oamenii de la ţară sunt mult mai cinstiţi, mai conştiincioşi în muncă, ştiu să-l respecte pe preot, ştiu că atunci când trece preotul pe uliţă trebuie să se ridice şi să-l salute respectuos şi i-am spus eu, cu oarecare sfială, că din punctul ăsta de vedere aş dori să fac pasul acesta. Întrebarea cea mai grea la care nu am răspuns nimic a fost: „Domnişoară, dar de mine îţi place?“.

Ce puteam eu să răspund la o asemenea întrebare, văzându-l pentru prima dată, nici prea mult vorbind ca să-mi dau seama. Nu i-am dat răspuns, dar răspunsul meu a fost că am roşit, am tăcut şi am plecat capul ca un semn, din care s-a înţeles mai mult decât dacă aş fi vorbit.

Am stat patru ani, timp în care am avut doi copii, pe Narcis şi Rodion, într-o casă a unui ţăran, cu prispă, fără de lumină, cu grindă în tavan, şi am profesat ca învăţătoare până au venit copiii.

La Poienarii Burchii, deşi era sărăcie, viaţa a fost frumoasă

După ce au venit copiii nu am mai putut, dar în timpul ăsta el s-a ocupat de misiune, aşa cum îmi spusese că vrea să facă. Şi mergeam prin sate cu un aparat cu care proiectam filmul „Viaţa lui Hristos“ şi el explica, după fiecare imagine, ca să înţeleagă creştinii tot ceea ce se arăta.

A fost frumos, nu mi s-a părut greu, măcar că războiul venise, era sărăcie, am trăit şi o perioadă de foamete. Dar, fiind un om al cărţii, s-a făcut cunoscut în comunele vecine care veneau la slujbele lui la Maslu, la Sfânta Liturghie, le plăcea cum vorbeşte.

Ce e mai interesant e ca această bisericuţă mică era departe de sat. Venise cândva o inundaţie şi ea a fost acoperită, şi a stat mai mult în apă, şi creştinii au fost obligaţi să se urce sus, pe deal, şi ea a ramas singură. Totuşi, aşa departe cum era sătucul de biserică, veneau şi din satele vecine, ca începuse să se facă cunoscut.

După aceşti patru ani de vieţuire, a fost numit la Ploieşti, datorită studiilor şi pregătirii lui. De fapt, oamenii vorbeau între ei, îi auzeam cand spuneau: „Ehe, părinţelul ăsta nu va sta mult timp cu noi, că e prea deştept pentru a rămâne aici; se va duce precis la oraş“.

În cei patru ani ne-am mutat de patru ori. Cea mai frumoasă amintire pe care o am de acolo este că în aceasta comună, Poienarii Burchii, era ferma Academiei Române, unde administratorul, domnul Puiu, se comporta cu noi foarte frumos, el era omul care ne aproviziona cu alimente, pentru că, fiind o fermă a Academiei, avea şi bunuri materiale.

Serile ni le petreceam alături de dânsul şi de învăţătorul din sat. Am plecat cu greu, că ne legasem cu oamenii aceia. Ţin minte ca bătrânelele veneau şi ne aduceau întotdeauna lucruri pregătite de ele, ca să nu ducă lipsă părinţelul lor: lapte proaspăt, câte un puişor făcut la cuptor, o pâine caldă. Toate astea pentru mine erau lucruri nemaipomenite, pe care eu nu gândisem să le trăiesc. Părintele era aşa de bun şi de îngăduitor cu toată lumea, încât, la plecare, toţi au regretat.

Ne-am dus la Biserica „Sfântul Vasile“, unde nu am avut casa parohială, am stat cu chirie 10 ani, timp în care multe am pătimit, măcar că eram în oraş, parcă era mai greu decât la ţară. A venit perioada când a fost arestat, am mai dobândit doi copilaşi, pe Ciprian şi Serafim.

Între anii 1950-1953, părintele Galeriu a făcut muncă forţată la Canal

Cum a fost detenţia, v-a povestit ce s-a întâmplat?

Nu avea voie decât la o carte poştală pe lună. După ce s-a întors, a venit într-o zi de Sfântul Dumitru, ştiu că veneam de la hram de la biserică, şi l-am găsit acasă.

Copiii nu l-au cunoscut, pentru că era altfel îmbrăcat, avea barba mare, iar eu am rămas uimită. Detenţia a fost foarte grea, pentru că trebuia să împlinească o normă de muncă, pe care dacă nu o împlinea nu primea bucata de pâine. Şi erau foarte mulţi oameni bătrâni pentru care el se zbătea; îmi spunea: „Vreau să-i ajut ca să nu fie lipsiţi de hrana cea de toate zilele“.

I-am trimis pachete, dar grija cea mare în acest timp au avut-o toţi creştinii de la Biserica „Sfântul Vasile“, pentru că nouă nu ne-a dat în timpul ăsta nici un ban statul. Oamenii ştiau ziua în care trebuia să fac pachet şi veneau întotdeauna şi-mi aduceau ceva să pun la pachet, era o cantitate limitată, nu puteai să trimiţi oricât.

Preoţii de la „Sfântul Vasile“ s-au comportat ca adevăraţi oameni, pentru că, ştiind că sunt singură, nu aveam rude, nu aveam pe nimeni în Ploieşti, decât eu, copiii şi o creştină care a stat cu mine să mă ajute să cresc pe cei mici, mi-au dat în perioada asta, în fiecare săptămână, partea care i se cuvenea. În felul ăsta am avut cu ce să trăiesc, cu ce să hrănesc copiii, ce să-i trimit în pachet, ba mai dădeam şi la alţii, pentru că oamenii de la Podul Văleni, când au auzit că părintele se află închis, veneau cu traistele şi-mi aduceau, încât eu nu puteam dovedi.

Fusese chemat la Mănăstirea Balaciu, pentru a face acolo misiune. L-a chemat părintele stareţ că a fost o năvală mare în perioada aceea, foarte mulţi tineri au venit şi nu ştiau cum să-i păstreze pentru biserică. S-au gândit că numai părintele Galeriu, cu cuvântul lui, poate ca să-i facă să înţeleagă ce înseamnă mănăstirea, că mulţi dintre ei fugiseră de acasă, plecaseră fără ştirea părinţilor.

S-a dus şi a stat aproape trei zile, timp în care a făcut slujbe acolo, a predicat, iar părintele stareţ s-a simţit foarte îndatorat pentru perioada asta şi îmi trimitea tot ce aveam nevoie. Nu v-aş putea spune un neadevăr dacă v-aş zice că nici atunci nu am dus lipsă.

Aşa a fost viaţa părintelui, de a se dărui şi a primi întreit de peste tot, pentru că era un om bun la suflet. Niciodată nu venea seara singur acasă, totdeauna îţi aducea un oaspete, iar la masa de prânz, nu ştiu cum de se făcea, că găsea mereu câte un călător şi zicea: „Argentina, hai, dă-i şi dânsului un pic de mâncare“, şi de acolo de unde aveam, dădeam, iar totul a fost răsplătit. Mi s-a dat întreit, nu am dus lipsă.

Când a venit, a găsit copiii sănătoşi, frumoşi, cu lucruri, cu un bănuţ pe care l-am strâns socotind să-i fac haine noi. Şi acolo cât a stat a făcut multe fapte bune: a dat încălţămintea unor oameni care nu aveau, pentru că eu îi trimeteam şi mulţi nu aveau de unde să primească. Dar săracul, după munca care îl istovise, din omul cu putere şi cu râvnă, s-a îmbolnăvit, la vreo două luni după ce a venit a făcut un icter, cu care a rămas toată viaţa.

Părintele a plecat, dar este permanent cu noi

În 2002, la începutul anului, părintele s-a îmbolnăvit. Cum a decurs viaţa mai departe?

El mi-a zis: „Argentina, te rog, să ţii cont şi să-mi faci toate rânduielile“. Cuvântul acesta mi-a rămas la suflet şi, de fiecare dată când fac parastas, mă gândesc să fac cum se poate mai bine ca să-l mulţumesc.

Ba, mai mult, ţin să vă zic un lucru care cred că va mişca pe toată lumea: chiar în ziua în care a intrat în comă, în dimineaţa aceea s-a sculat foarte bine. Am uitat să spun că pe toată perioada cât părintele a fost bolnav, a fost împărtăşit în fiecare zi, de un ucenic de-al dânsului, părintele Constantin Dragnea, care astăzi este un preot destul de renumit, bun şi muncitor, pe care eu socotesc că părintele îl răsplăteşte pentru tot ceea ce a făcut, pentru osteneala lui de a veni la el şi de a-l împărtăşi.

În ziua aceea, stând puţin de vorbă, după ce a luat micul dejun, i-am zis: „Uite, acum ai să te culci şi îţi vom face bucuria, când te vei scula, să te plimbăm cu căruciorul“. Dar el nu mi-a răspuns la asta, ci m-a întrebat: „Argentina, eşti tu pregătită, ai tu tot ce-ţi trebuie?“.

Nu m-am gândit că acela era ultimul lui cuvânt şi că avusese o oarecare prevestire a acestui moment. Am crezut că mă întreabă de lucruri materiale, cum de pot face faţă, pentru că erau mereu oameni foarte mulţi la care trebuia să răspund cu masa, şi toate cerinţele casei şi i-am răspuns: „Părinte, nu duce tu grijă de asta, că toţi cei care ne calcă în casă nu vin cu mâna goală; tot ce aduc pentru tine împărţim, servim toţi, dragostea lor este aşa mare faţă de tine încât nu avem lipsă de nimic“.

Dar întrebarea lui a fost mult mai profundă pentru că, sculându-se, nu a mai putut vorbi. A cerut un pahar cu apă şi ne-a întrebat unde este. Au fost ultimele cuvinte. Acum vă spun că părintele este plecat, iată, a făcut şase ani pe data de 13, nu ştiu cum a trecut, dar a fost cu noi permanent. Nu a fost zi în care să nu-i simt prezenţa; prin dragostea oamenilor, prin dragostea preoţilor de la „Sfântul Silvestru“, care au grijă de mine, prin nepotul pe care l-a lăsat ca să fie un urmaş vrednic, căruia îi doresc să-i poarte cu cinste numele, având respect şi aceeaşi dragoste din partea creştinilor…

Amintiri vii despre Teologul românilor

parintele-dumitru-si-psa-maria

Pe 16 noiembrie 2008 se împlinesc 105 ani de la naşterea celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei sale.

O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune. Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul deosebit.

„N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“

Părintele Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui Stăniloae.

În ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Pe părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare, în ciuda formelor efemere prin care trecem.

Într-o vreme în care se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc şi altora din bucuria mea.

Puteţi să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura duhovnicească a părintelui Stăniloae?

Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar cu duhul tânăr, plin de iubire.

„Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui Dumitru o bucurie aparte“

Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l în truda sa zilnică.

Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi, cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.

„Să mergem către Iisus din adâncurile inimii!“

Ce efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa dumneavoastră?

Faptul de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău, când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile inimii“.

Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba, prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială, efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa liturgic, dincolo de istoria imediată.

„Părintelui Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“

Doamnă profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu părintele Stăniloae?

M-am întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a părintelui Galeriu.

„În prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“

Cu mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el, considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale creştine.

Am devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“, treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.

„Părintele avea harul de a scoate din tine credinţa“

Care erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?

Subiectele porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în cuvinte.

Era uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.

Părintele era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?

Nu. Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine nu mă săruta decât de trei ori pe an.

Darul părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia.

Era ca un dirijor de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar acest lucru nu se poate spune în cuvinte.

„Majoritatea timpului părintele scria şi traducea“

Lăcaşul unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10 ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în legătură cu pesoana părintelui.

Părinte Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu părintele Stăniloae?

Eu am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ – Negustori în anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din 1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici 300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina, pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.

Părintele Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea, se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi. Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat, apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.

„Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el“

Care era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?

Părintele trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“, ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el. Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci pe înţelesul tuturor.

Am asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele, indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.

„Când vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“

Domnul Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute alături de părintele Dumitru Stăniloae.

Cum l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?

Înainte de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie. Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic – mi s-a părut foarte complicată – dar cu toate acestea mi-a trezit un respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă către faţă“, cu părintele Stăniloae.

„Mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“

Am plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa – era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica – am sunat la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec.

Ceva minunat s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“ A fost aşa de imperativă – dar în felul frumos – încât am simţit nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor.

Casa părintelui – un loc de validare duhovnicească

Descrieţi, vă rog, biroul părintelui.

Camera în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă şi un birou absolut modest – aşa, de ultimul student, mobilă obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea. Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de prezenţa părintelui.

Pentru mine, casa părintelui era un loc de odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând din când în când în preajma unui astfel de om, în care asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte, un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.

„Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“

Ce v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?

Ceea ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid, decola spre teologie.

Când vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul.

Dumnezeu era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv, copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă, cu tot omul.

Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie. Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu Dumnezeu.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

407 ani de la martirizarea Fericitului Mihai Viteazul

Au trecut 407 ani de la moartea celui considerat de istoriografia românească drept primul unificator al Ţărilor Române şi erou naţional. Mihai Viteazul este domnitorul care a reuşit pentru prima dată – în anul 1600 – unificarea celor trei principate: Moldova, Transilvania şi Ţara Românească. Domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale clerului, precum şi ale lumii de rând.

Ca membru al Ligii Creştine, a fost recunoscut de aceasta ca un apărator al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“. Pentru întreaga sa activitate, a rămas să dăinuie de-a lungul veacurilor ca Mihai cel viteaz sau Mihai Viteazul, înscriindu-se astfel în galeria marilor domnitori români.

Mihai Viteazul, de la a cărui naştere se împlinesc, anul acesta, 450 de ani, a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai neamului românesc. S-a născut – după cele mai multe izvoare – în anul 1558, la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stângă a Oltului, în judeţul Vâlcea de astăzi.

Unele surse istorice ne indică faptul că ar fi fost fiul nelegitim al domnitorului Pătraşcu cel Bun, iar după alţii, ar fi fost fiul lui Pârvu Buzescu, tatăl fraţilor Buzeşti. Însă aceste informaţii nu sunt sigure. Mihai însuşi a fost nevoit în 1593 să jure în faţa lui Alexandru cel Rău (1592-1593) că nu este fecior de domn.

A făcut acest gest, pentru că originea lui domnească îl îndreptăţea să urce în scaunul Ţării Româneşti, ocupat pe nedrept de Alexandru, considerat nepot al lui Vodă Lăpuşneanu. Cronicarii români au lăsat totuşi posterităţii informaţia că Mihai era os domnesc, fiu natural al lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) şi al Teodorei. Mama sa a făcut parte din familia Cantacuzinilor, soră a lui Mihail Şeitanoglu şi a lui Iane banul, născut Canta-cuzino.

Având calităţi de conducător, ambiţios din fire, fiul lui Pătraşcu Vodă şi-a croit de tânăr drum spre tronul Ţării Româneşti. A început de jos, ocupând pentru început dregătoria de ban de Mehedinţi, apoi postelnic, mare agă.

La sfârşitul anului 1588, devenea stolnic al curţii lui Mihnea Turcitul, iar în 1593, ban al Craiovei, în timpul domniei lui Alexandru cel Rău.

Sfântul Nicolae îl scapă de la moarte

Prin căsătoria cu doamna Stanca, Mihai ajunge posesorul unei mari averi, iar prin poziţia sa, unul dintre cei mai puternici oameni din Ţara Românească la acea vreme. Aşadar, descendenţa impresionantă, dar şi figura impunătoare a lui Mihai l-au înfricoşat pe Alexandru cel Rău, care l-a condamnat la moarte pe fiul lui Pătraşcu. În drumul spre locul execuţiei, Mihai cere voie să intre în biserica din apropiere, pentru a înălţa o ultimă rugăciune.

În faţa icoanei Sfântului Nicolae din Biserica Albă – Postăvari, situată în mahalaua cu acelaşi nume, Mihai făgăduieşte, în schimbul vieţii, ridicarea unei mănăstiri cu hramul „Sfântul Nicolae“. Rugăciunea lui a fost ascultată, iar călăul, privind chipul măreţ al celui care urma să fie decapitat, a lăsat să-i scape securea din mână, după care a exclamat: „Nu-l pot ucide pe bărbatul acesta“.

După acest episod fundamental în biografia viitorului domn, „banul Mihai a depus jurământ împreună cu doisprezece boieri înaintea lui Alexandru Vodă că nu iaste fecior de domn şi aşa au scăpat cu viaţă. Mai apoi, ajungând domn, mănăstirea încă o au făcut, care se veade şi se numeaşte Mihai Vodă, precum s-au făgăduit în nevoia lui“.

A domnit puţin, dar a înfăptuit multe

În septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar şi al otomanilor, a ajuns voievod al Ţării Româneşti. La mai puţin de un an de domnie, adera la alianţa antiotomană numită „Liga Sfântă“, din care făcea parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana.

Legăturile de familie, precum şi dregătoriile deţinute în Oltenia, pe de o parte, şi sprijinul constant acordat de boierii Buzeşti au făcut ca Mihai să-şi pregătească în fieful din dreapta Oltului acţiunea ofensivă împotriva Înaltei Porţi, atacând cetăţile turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra etc.).

Mihai Viteazul a domnit în două rânduri: între anii 1593 şi 1600, respectiv în anul 1601, pentru foarte puţin timp. Între 1600 şi 1601, Mihai a fost pribeag, în iarna dintre aceşti ani a fost învins la Mirăslău, căutând sprijin la Praga, unde s-a întâlnit cu împăratul Rudolf al II-lea.

Domnia lui Mihai Viteazul a coincis, pe plan internaţional, cu lupta acerbă între cele două lumi, creştină, reprezentată de Rudolf al II-lea de Habsburg, şi cea musulmană, care îl avea în frunte pe sultanul Mohamed al III-lea. Pe fondul acestui conflict ce apăruse între Liga Statelor Creştine şi puterea Semilunei, scopul războiului era câştigarea supremaţiei asupra lumii, pentru sultan, iar pentru creştini, stoparea marşului turcilor spre inima Europei.

Fiul domnitorului Pătraşcu Vodă a aderat de bunăvoie la Liga Creştină, iar prin calităţile sale de mare strateg şi om de arme a ajuns să fie lăudat, dar şi invidiat pentru faptele sale de vitejie chiar de conducătorii Ligii. Domnitorul valah a repurtat o serie de victorii împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti), culminată cu incendierea Rusciukului. Sub conducerea sa, au fost eliberate oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

Prima unire a Ţărilor Române

Cea mai importantă victorie a sa e cea de la Călugăreni, din 13/23 august 1595, evocată în poemul „Paşa Hassan“ de George Coşbuc. Această victorie a consolidat domnia lui Mihai, care trei ani mai târziu era recunoscută prin tratate încheiate separat, atât cu creştinii, cât şi cu turcii. Tot în anul 1598, când situaţia politică din Transilvania era tulbure, din cauza fraţilor Bathory, a lui Sigismund şi a cardinalului Andrei, care încheiase cu sultanul tratat de închinare, Mihai intuieşte momentul prielnic şi câştigă Transilvania, în urma luptei de la Şelimbăr din 18-28 octombrie 1958.

Actul de unire din 1600 este cel mai important eveniment din istoria domnitorului muntean. După victoria asupra lui Andrei Bathory, îşi face intrarea triumfală în Alba Iulia la 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy. În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, realizând, astfel, prima unire a Ţărilor Române. Titulatura folosită de voievod era: „Domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“.

Ucis de teama că ar fi putut reînfiinţa Imperiul Bizantin

Ca membru al Ligii Creştine, Mihai Viteazul a fost recunoscut de aceasta ca un apărător al credinţei, iniţiatorul Ligii, papa Clement al VIII-lea, numindu-l „cavaler al lui Hristos şi apărător al creştinătăţii“.

Faptele sale de vitejie şi victoriile asupra turcilor au fost lăudate de arhiducele Maximilian, fratele împăratului Rudolf de Habsburg.

Unii istorici au apreciat în mod eronat că lui Mihai Viteazul i s-ar fi propus trecerea la catolicism în schimbul recunoaşterii sale ca principe al Transilvaniei din partea papei Clement al VIII-lea.

În august 1601, întors din pribegie de la Praga, cu ajutor de la împăratul Rudolf, Mihai Viteazul este ucis din porunca aceluiaşi împărat de generalul Gheorghe Basta. Pentru că poziţia pe care o dobândise în lumea creştină se consolida şi mai mult, deranjând prin faptul că în persoana lui se proiecta conducătorul care putea reînfiinţa Imperiul Bizantin căzut în mâinile turcilor în 1453, în tabăra de noapte de la Câmpia Turzii, la 9/19 august, în momentul când gărzile erau departe de cortul voievodului, Mihai Viteazul a fost asasinat de cei lângă care luptase în Liga Creştină.

Capul său a fost luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de Radu Buzescu la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea mormântului de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“.

S-a implicat activ în viaţa bisericească

Ajuns domnitor al Ţării Româneşti în 1593, Mihai Viteazul îl instala – un an mai târziu – ca mitropolit al Ţării Româneşti pe Eftimie, cel care – se pare – a fost egumen la Mănăstirea Cozia. Mihai Viteazul l-a trimis pe mitropolitul Eftimie în diferite solii peste hotare şi l-a ţinut pe lângă sine la Divan, oferind pentru aceasta câteva moşii Mitropoliei. Acest mitropolit avea să fie alături de domnitor la semnarea acordului din 1595, de la Alba Iulia, iar numele său este, de asemenea, consemnat în majoritatea actelor date de Mihai Viteazul.

Încrederea de care se bucura mitropolitul l-a determinat pe domnitorul Mihai Viteazul să-i ofere dreptul de a judeca neînţelegerile, în special cele legate de problemele de moştenire şi stăpânire a unor moşii.

Domnitorul a acordat Mitropoliei câteva sate, implicându-se activ în viaţa bisericească. În timpul domniei lui, în anul 1596, s-a ţinut un sinod la Târgovişte, în cadrul căruia s-a discutat despre o mai bună organizare a mănăstirilor şi a vieţii monahale.

Ctitor de biserici

În Muntenia, domnitorul a ctitorit Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Bucureşti, astăzi numită Biserica Mihai, Vodă, iar în Oltenia Mănăstirea Clocociov.

Pentru a consolida unirea, Mihai Viteazul a luat câteva măsuri urgente: adoptarea aceliaşi steme pentru toate teritoriile (stema avea în vârf vulturul cu crucea în cioc), a construit o biserică ortodoxă la Alba Iulia, care a servit drept catedrală, a acordat anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români şi a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ioan de la Prislop.

Domnitorul s-a implicat activ şi în construirea de lăcaşuri de cult, printre care cea de la Lujerdiu. Cu ajutorul lui Mihai Viteazul, a ajuns episcop la Muncaci, egumenul Serghie de la Tismana, în 1597.

În Moldova, domnitorul a încredinţat conducerea bisericească lui Dionisie Rally, omul său de încredere până la alegerea noilor episcopi: Filotei, la Roman, şi Anastasie Crimca, la Rădăuţi.

Se poate observa că domnitorul Mihai Viteazul s-a implicat activ nu numai în viaţa politică, ci şi în cea religioasă, căutând permanent îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a clerului, precum şi a lumii de rând. În Ardeal, în timpul scurtei sale domnii, a pus sub protecţia sa Biserica Ortodoxă de aici, protejând preoţii români ortodocşi, conferindu-le aceleaşi drepturi cu celelalte confesiuni. Dincolo de munţi, a construit trei biserici: una la Ocna Sibiului, a doua în satul Luşărdea de pe Someş, şi ultima, aflată în apropierea cetăţii Făgăraşului.

Sursă de inspiraţie pentru poeţi şi scriitori

Fără nici o îndoială, personalitatea puternică a lui Mihai Viteazul a inspirat poeţii şi scriitorii vremurilor trecute şi actuale. Cel mai frumos portret a fost creionat cu mult stil şi rafinament de poetul George Coşbuc, în poemul „Paşa Hassan“.

Deşi titlul îl aduce în prim-plan pe sultanul Hassan, fără îndoială – prin procesul antitezei – personalitatea lui Mihai Viteazul este mult mai prezentă în poezie. Întregul poem înglobează chipul domnitorului român în mod particular, şi lupta şi demnitatea neamului românesc, în mod general. Istoria poporului român s-a clădit prin jertfa şi patriotismul predecesorilor noştri:

„Pe Vodă-l zăreşte călare trecând

Prin şiruri cu fulgeru-n mână,

În lături s-azvârle oştirea păgână,

Căci Vodă o-mparte, cărare făcând,

Şi-n urma-i se-ndeasă, cu vuiet curgând

Oştirea română.

Mihai îl zăreşte şi-alege vreo doi,

Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,

Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,

Şi-o frânge degraba şi-o bate-napoi

Şi-o vântură toată.

Dar iată-l! E Vodă, ghiaurul Mihai!

Aleargă năvală nebună,

Împrăştie singur pe câţi îi adună,

Cutreieră câmpul, tăind de pe cai

El vine spre paşă: e groază şi vai,

Că vine furtună.

Sălbatecul Vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte.

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barda din stânga-i ajunge la cer

Şi Vodă-i un munte.

Chipul lui Mihai Viteazul, în istorie

În istorie, au rămas mai multe portrete înfăţişându-l pe Mihai Viteazul, unele contemporane, altele postume. Primele reprezentări apar la Mănăstirea Căluiul, apoi la Biserica Domnească din Târgovişte. Ambele prezintă costumul domnesc în întregime. În 1598, Ioan Orlandi a executat o gravură a lui Mihai Viteazul aflat la Nicopole. El este pleşuv, slab şi ferm, îmbrăcat într-o platoşă şi acoperit de o blană miţoasă.

În mâna dreaptă ţine un baston de comandant, iar mâna stângă este sprijinită pe sabia care are la capăt un cap de lup. În fundalul gravurii se vede bătălia şi stema cetăţii Nicopole, iar dedesubt apare inscripţia „Michel Vaivoda della Vallachia, il qvale prese la citŕ di Nicopoli nella Bvlgaria lâanno 1598“.

În ziua de 23 februarie 1601, Mihai Viteazul ajunge în Praga, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Primit cu entuziasm – după cum relatează H. Ortelius – gravorul curţii, Egidius Sadeler realizează un portret în aramă al voievodului muntean. Acesta este cel mai cunoscut portret al domnitorului român, fiind răspândit în numeroase copii.

După moartea lui Mihai Viteazul au fost executate mai multe portrete ale acestuia, printre care unul în 1601 ce îl prezintă cu o căciulă şi o mantie de blană, sub care scrie „Michael Weyvodt aus der Walachey, occubuit XVIII Aug. a. MDCI“.

De la Mihai Viteazul au rămas şi două criptoportrete, ambele realizate de către Franz Francken al II-lea. Într-unul dintre ele, aflat la muzeul Prado din Madrid, apare ca Irod, având căciula transformată în turban şi lanţul şi medalia dăruite de împăratul german. În celălalt, mai cunoscut, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, apare alături de fiica sa, Florica într-o reprezentare a alaiului lui Cresus (împăratul Rudolf al II-lea). Aici pot fi văzute întregile costume ale lui Mihai şi ale fiicei sale la curtea pragheză.

În epoca modernă, o serie de tablouri cu Mihai Viteazul au fost pictate de artişti precum Gheorghe Tăttărescu, Theodor Aman, Mişu Popp sau Constantin Lecca.

Testamentul maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul

Portretul mamei domnitorului Mihai Viteazul – pe numele ei de botez Teodora (sau Tudora) – nu este foarte bine cunoscut astăzi. Se ştie că a făcut parte din familia Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Cantacuzino. Spre bătrâneţe, ea şi-a ales ca refugiu Mănăstirea Cozia, fiind aici tunsă în monahism, cu numele de Teofana.

A fost înmormântată în pridvorul Mănăstirii Cozia, lângă mormântul altui domnitor al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În Testamentul maicii Teofana se oglindeşte cu mult rafinament trăirea ei, precum şi grija deosebită pe care i-o purta fiului ei, Mihai voievodul:

„Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail voevoda din Ţeara Românească, vieţuit-am viaţa ceştii lumi deşartă… şi înşelătoare… şi am petrecut lumeaşte destul, în tot chipul în viaţa mea, până ajunsu şi la neputinţa bătrâneaţelor meale şi la slăbiciunea mea, în sfânta mânăstire, în Cozia la lăcuinţa sfintei troiţe şi la răpausul răposatului Mircea voevoda. Şi trăiiu de ajunsu şi luaiiu şi sfântul cin călugăresc derept plângerea păcatelor meale. Acuş mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiiului mieu Mihail voevod de sărăcia doamna sa şi a coconilor domniei lui prin ţărăle străine. Fuiu de plângere şi de suspine ziua şi noaptea.

După aceea, cu vrearea şi cu ajutoriul Domnului din ceriu şi cu rugăciunea cinstiţilor părinţi în zi şi în noapte şi plângerea mea şi suspinele sărăciei lor din ţărăle străine doară svenţia lui din naltul ceriului au auzit şi sâau milostivit de i-au scos din ţărăle străine în ţeara de moştenire.

Şi mai vârtos au cugetat la svânta mânăstire în Cozia pentru bătrâna şi jalnica lor maică. Şi deacă să adunară unii cu alţii, mare plângere şi suspin fu întru ei de jalea fiiu său Mihail voevod şi pentru patima lor ce-au pătimit prin ţărăle străine doamna Stanca şi fiiusău Ion Nicola voevoda şi fiiesa doamna Florica.

Fu după aceea întrebarea întru jale, cine cum au petrecut. Grăi doamna Stanca: cum am păţit noi, maică, să nu pată nime din ruda noastră. Dară molitva ta, maică, cum ai petrecut? Maica zice: cu mult foc de moartea fiiu mieu şi de jalea domniilor voastre, iară de către svanta mânăstire, am har dragului Domn din cer şi mulţumesc părinţilor din svânta mânăstire câam avut pace, răpaus şi căutare de molitvele lor la nevoi a mea.

Ziseră domnia lor: mulţumim şi noi molitvelor lor pentru molitva ta căci ai avut căutare de ei. Zise Maica Teofana: pentru aceea, featele meale am făgăduit sventei mânăstiri doao sate în Romanaţi: Frăsineiu şi Studeniţa pentru sufletul răposatului Mihai voevod şi pentru sănătatea fiiusau Nicolei voevod şi pentru pomeana noastră şi a tot neamului nostru să fiu pomeniţi la toate sventele pomeni, ci şi dumnezeeasca liturghie, în vecie. Domnia lor ziseră: Noi bucuroase, cum ţi le-au dat răposatul Mihail voevod, volnică eşti, fie date şi de noi şi de Nicola voevod şi de tot neamul nostru, în vecie, pentru pomeană, ca sa aibi molitva ta şi de icea înainte milă şi căutare până la moarte de molitvele lor.“

Maica Teofana a fost înmormântată în anul 7114 de la Adam, adică 1605-1606 de la Hristos. Piatra i-a fost pusă de nepoţii ei, doamna Florica şi Nicolae Pătraşcu.

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Mărturisiri de conştiinţă cu profesorul Remus Rus

Date biografice

Prof. univ. dr. Remus Rus este profesor asociat la mai multe universităţi din ţară, visiting professor la Chicago University, St. Vladimir Orthodox Theological Seminary şi Holy Cross Theological Seminary.

Remus Rus este una din cele mai avizate voci din România în domeniul istoriei religiilor. Născut la Braşov, în 1942, profesorul Remus Rus a urmat Seminarul Teologic la Caransebeş, după care a absolvit, în 1964, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu.

Studiile doctorale le-a făcut în Anglia, la Oxford University, Heidelberg, Germania şi Université de Sorbonne, din Paris. A lucrat timp de şase ani ca documentarist şi traducător în cadrul Serviciului de Relaţii Externe al Patriarhiei Române. Începând cu anul 1975, predă ca profesor universitar la catedra de Istoria Religiilor a Facultăţii de Teologie.

Lista lucrărilor publicate de el este impresionantă. Câteva zeci de articole apărute în reviste bisericeşti, şaisprezece cărţi traduse din limba engleză, nouă cărţi de autor, dintre care două manuale de Îndrumări misionare şi Istoria Religiilor, zece cărţi traduse în limba engleză îl recomandă pe Remus Rus ca unul dintre profesorii de elită ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Marina, din Bucureşti.

***
Un interviu realizat de Augustin Păunoiu, pentru ziarul Lumina [ 22 iunie 2008]

În secolul trecut, André Malraux a spus că „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc“. Ce a vrut să spună scriitorul francez prin aceste cuvinte? Se va împlini profeţia?

Problematica propusă de André Malraux este deosebit de fină, fiindcă în modul în care a evoluat întreaga societate omenească, mai ales societatea creştină în a doua parte a secolului al XX-lea, când Malraux a rostit „profeţia“, perspectivele unei religiozităţi de masă nu se prea întrevedeau. Aceasta se datorează, în primul rând, bunăstării pe care societatea apuseană deja o realizase şi, pe de altă parte, dorinţei omului de a se rupe de sub tutela Bisericii, care intervenea, după părerea lor, prea mult în libertatea individuală, personală. Aceste două lucruri par a fi pilonii fundamentali ai lipsei de religiozitate în secolul al XX-lea.

Există, cu siguranţă, şi alte elemente care au condus la această situaţie, nu doar bunăstarea şi ezitarea faţă de Biserică. Sunt multe momente în viaţa omului, în care doreşte să nu mai fie circumscris unor norme de conduită religioasă. Pentru că, în fond, aceasta este secularizarea: înlăturând principiile moralităţii creştine, adopţi o moralitate care nu mai este proiectată în perspectiva unei răsplăţi şi a unei pedepse, ci este moralitatea pe care tu ţi-o creezi, o moralitate a bunăstării, a confortului spiritual şi material.

O moralitate care să nu îţi facă probleme. Aceasta era problema fundamentală a omului în secolul al XX-lea. Noi am ajuns cu moralitatea aceasta până în secolul al XXI-lea. Când Malraux a rostit celebra frază, el a urmărit să atingă acest proces de alienare, de înstrăinare de credinţă, de Biserică, de sacrament. Alienarea propriu-zisă de Biserică începe în momentul istoric al Bisericii Creştine, în care Sacramentul/Tainele au fost scoase din viaţa Bisericii. Atunci a început secularizarea, îndepărtarea de Biserică. În acea clipă, ar fi trebuit ca oamenii să-şi fi pus întrebarea: dacă nu mai avem Taine, dacă Duhul Sfânt nu mai lucrează pentru noi, dacă lucrarea preoţească nu este o lucrare sacramentală, dacă Dumnezeu nu lucrează prin preot, atunci, ce se întâmplă, ce mai este preotul? Numai un mânuitor de cuvinte?

E aici un întreg fenomen al unei confesiuni puternice, cea protestantă, care nu mai are nimic de a face cu sacramentul. Din această cauză, în mod automat şi iremediabil, se cade în secularizare. Biserica pare că devine inutilă.

Un prieten din Olanda mi-a mărturisit că aplecarea mai nouă a occidentalilor spre islam şi, mai ales, spre sufism, care este dimensiunea mistică a acestei religii, apărută sub influenţă creştină, se datorează faptului că aceasta pune accentul pe experienţa personală. Foarte mulţi au aderat la sufism pentru că, explică ei, acesta oferă accesul la cele tainice.

Olandezul care este „re-re-reformat“ aproape că nu mai poate fi recunoscut drept creştin şi caută o modalitate de a reintra în timpul sacru, în acea taină a existenţei care ţine de experienţa nemijlocită a absolutului, a lui Dumnezeu. Şi atunci, ne întrebăm de ce face secularizatul apusean din Olanda, din Franţa, din Anglia această mişcare? Pentru că sufismul este o mişcare misionară care are extrem de mulţi adepţi. În cadrul sufismului, nu mai ai nevoie de persoana care instrumentează sacramentul. Tu eşti preotul propriului tău sacrament. Nu ai nevoie de o structură religioasă, pentru că sufistul nu mai are legătură cu structura organizată a comunităţii islamice. El mereu se detaşează de ea, aşteptând comunitatea să vină spre el.

Apuseanul caută în mod instinctiv dimensiunea sacramentală. Unde o găseşte? În sufismul islamic, pentru că structura „re-re-reformată“ nu i-a mai dat această dimensiune.

În protestantism, nu se mai vorbeşte despre trăirea în Hristos şi în Duhul Sfânt, ca experienţă fundamentală personală. Malraux şi-a pus problema: „Dacă noi mergem pe această pantă a secularizării, unde vom ajunge?“. Din fericire, lucrurile evoluează în cu totul alte perspective. Eu mă tem că religiozitatea mileniului nostru va fi una haotică, dominată de tensiuni, dar ea va exista. Tensiunile vor fi din cauza luptei pentru supremaţie. Islamul se afirmă cu incisivitate în ansamblul lui.

Am fost, de curând, în Turcia. 95% din cultura şi din civilizaţia creştină care existau aici a dispărut. Ceea ce a rămas sunt nişte exemple uluitoare, frumoase, copleşitoare, dar sunt atât de puţine, încât urmele creştinismului sunt palide. În cetatea marelui sfânt Grigorie de Nyssa, poţi vedea o pădure de minarete, şi nici un simbol creştin.

Ortodoxia noastră devine şi ea haotică pentru că, între cele trei mari familii, elenă, rusă, română, deşi există mai puţin tensiunea fundamentală a supremaţiei, nu suntem în stare să intrăm într-o reală coeziune de comuniune.

Lumea se schimbă. Sloganul zilelor noastre este: „singurul lucru statornic este schimbarea“. Putem spune că şi religiile se schimbă?

Religia, în sine, nu se schimbă. În sine, ea a rămas aceeaşi. De la primii oameni până la cei din zilele noastre, există o structură intimă a fenomenului religios care îi dă consistenţă şi perenitate. Este adevărat că această structură este externă adevărului şi trăirii religioase, pentru că ea nu ţine de adevărul propriu-zis propovăduit, ci de modalitatea în care adevărul religios este perceput şi transmis, trăit. Există elemente stabile: o literatură religioasă, revelată sau nu . Apoi, o doctrină religioasă care nu este decât sistematizarea învăţăturilor care au fost prinse în corpul literar. Apoi, codul etic, structura ritualică, sacerdoţiul. În orice religie, există o tendinţă mistică de a depăşi imediatul şi de a intra în comuniune cu absolutul, pe care unii l-au văzut în multitudinea de zei, în natură sau în comuniunea cu Dumnezeu. Problema esenţială este a percepţiei religioase şi a adevărului propriu-zis.

Părintele Dumitru Stăniloae afirma că există trei categorii de religii. Din prima categorie, fac parte religiile mitologice în care adevărul primordial există, dar este atât de întunecat, încât nu îl mai putem sesiza. Apoi, există religiile profetice: zoroastrismul, budismul, islamul, mozaismul. Acestea posedă un adevăr indirect. Dumnezeu se ascunde în spatele omului şi îl lasă pe acesta să prezinte el însuşi modalitatea de percepere a adevărului. Şi, în sfârşit, există ultima categorie, din care face parte doar creştinismul, în care adevărul este transmis faţă către faţă, este adevărul deschis.

În esenţă, religia este aceeaşi. Învelişul este diferit, iar aspiraţia rămâne aceeaşi. Dar, adevărul perceput este diferit. Ai un adevăr mitologic pe care nu-l cunoşti, unul profetic, care ţine de percepţia omului şi adevărul cunoscut faţă către faţă. Am auzit opinii de genul: „Să fim prieteni cu toate religiile lumii fiindcă ne închinăm la acelaşi Dumnezeu“. Mă îndoiesc că ne închinăm la acelaşi Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu, dar acesta s-a descoperit o singură dată, într-un anume mod, absolut.

El este Cel care a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Ori, în clipa în care tu ai ca mesaj fundamental şi ca adevăr absolut „Calea, Adevărul şi Viaţa“ nu poţi să spui că te închini la mai mulţi dumnezei, pentru că Krişna nu este Dumnezeu. Sau, unitatea Tao nu poate fi identică cu experienţa mistică pe care omul o are într-un anume context. Nu trăim aceleaşi realităţi. Nu ne închinăm la acelaşi Dumnezeu.

Pentru că doar Unul este „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Englezul are un cuvânt formidabil pentru mântuire. Este singura limbă din lume care are acest cuvânt, pentru actul mântuirii: „atonement“ (at-one-momment), adică actul de mântuire, de întrupare a Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, a fost săvârşit la un moment dat, odată, pentru totdeauna. El este irepetabil. Dumnezeu nu mai vine încă o dată să ne mântuiască. Schimbarea în planul religios a fost ca de la vederea prin ghicitură la vederea faţă către faţă. Religiile se mai schimbă şi în funcţie de diverse condiţii exteri-oare tehnice, economice. Acestea ţin mai mult de om, decât de adevărul religios.

Cum trebuie să privească un creştin ortodox celelalte religii?

Atunci când un adevărat creştin ortodox se uită la celelalte religii, el nu trebuie să aibă nici cea mai mică frică, nici cea mai mică ezitare.

Pentru că noi ştim că avem adevărul absolut, că îl avem pe Hristos. Dar, modul în care îi abordăm pe cei altfel decât noi trebuie să fie unul eminamente pozitiv. De ce? Pentru că fiecare religie, în parte, este asemenea unui sertăraş în marele fişet al revelaţiei dumnezeieşti. Este o problemă fundamentală aici. Noi nu ne putem juca cu adevărul transmis, nouă, de către Hristos.

Lucrul acesta este imuabil, infailibil. Trebuie să vedem modalităţile în care putem să abordăm o experienţă religioasă din afara creştinismului. Pentru că nu putem spune că păgânul este condamnat „ex officio“, fiindcă Sfântul Pavel ne atrage atenţia că păgânul din fire face cele ale legii şi îşi este lui însuşi lege, fiind judecat potrivit legii sale. Valoarea unei credinţe necreştine este intrinsecă, ea ţine de acel adevăr despre care părintele Stăniloae spunea că fiecare experienţă religioasă îl are, într-o anumită formă.

Există religii care afirmă comuniunea cu natura, religiile primitive politeiste unde toate zeităţile nu sunt altceva decât fenomene şi lucruri din natură divinizate, zeificate. Aceste religii nu mai au perspectiva unui Creator unic. Până şi în Vechiul Testament, doar Avraam este cel care sesizează, în istoria poporului evreu, Creatorul, dincolo de natură. În final, avem religii care pun pe om în centrul experienţei religioase.

Urmărind firul experienţei religioase a omenirii, ajungem la un lucru extrem de interesant. Toate religiile încearcă, spune Mircea Eliade, să recupereze starea de desăvârşire originară. Ori, această stare în ce constă? În întreita comuniune cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii. Dacă noi urmărim toate religiile lumii, vom vedea că, de fapt, nici unul din sistemele religioase existente nu îmbină şi nu vorbeşte despre întreita comuniune ca stare posibilă de recuperat a desăvârşirii omului.

Singurul care vorbeşte despre acest lucru este creştinismul, iar, din creştinism, nimeni nu o face ca Ortodoxia. Ortodoxia are o învăţătură care lipseşte din celelalte sisteme religioase. Toate Bisericile creştine vorbesc despre comuniunea cu Dumnezeu, despre o atitudine pozitivă, ecologică, faţă de lume şi îl socotesc pe celălalt ca semen, ca frate, drept chip al lui Hristos.

Doar Ortodoxia, în structura ei, atunci când vorbeşte de cele trei realităţi, le reproiectează într-o dimensiune sacramentală specifică. Dumnezeu S-a întrupat, noi suntem chipul Lui, dar trebuie să devenim asemenea Lui. Materia este cea care devine Trup şi Sânge ale lui Hristos, fără a-şi anula caracteristicile fizice. Omul, prin Împărtăşanie, devine sălaş al dumnezeirii.

Sfântul Apostol Petru spune că toţi suntem părtaşi ai firii celei dumnezeieşti, iar Sfântul Irineu de Lugdunum, înainte de Sfântul Atanasie cel Mare, afirmă că „Dumnezeu S-a înomenit pentru ca omul să se îndumnezeiască“. Sfântul Atanasie a cunoscut operele lui Irineu.

Ortodoxia priveşte întregul ansamblu al existenţei şi, atunci, totul devine părtăşie la natura dumnezeiască. Părtăşie, nu identificare de tip panteist cu Dumnezeu. Noi ne „îmbibăm“ de prezenţa lui Dumnezeu, energiile necreate devin transparente, le simţim ca realităţi palpabile. Omul se circumscrie, începând de la botez, unui proces de îndumnezeire, de apropiere, de creştere, de asemănare cu Dumnezeu, proces care este veşnic.

Această doctrină despre îndumnezeire nu face nimic altceva decât împlineşte aspiraţiile tuturor religiilor lumii. Căci, fiecare religie, în parte, nu este nimic altceva decât aspiraţia după comuniunea cu Dumnezeu şi cu lumea. Atunci când te înscrii pe circuitul îndumnezeirii, îţi asumi, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, întreaga lume. Ne asumăm toate cele cinci trepte sau diviziuni pe care le întâlnim în Univers, pentru ca, în mod plenar, să reprezentăm, unitar, întreaga existenţă. Aceasta este Ortodoxia. Celelalte religii nu sunt decât simple segmente ale unei experienţe primordiale care au păstrat, din nefericire, doar câte un aspect al comuniunii paradisiace, despre care ele însele vorbesc.

Creştinismul a apărut în istorie acum 2.000 de ani. Care sunt punctele prin care el s-a afirmat, a „învins“ religiile antice şi a reuşit să ajungă cea mai importantă religie monoteistă?

Creştinismul vine cu o învăţătură deosebită. El vine ca împlinire, nu ca o noutate. El aduce totul, însumând în prezenţa lui Dumnezeu întreaga existenţă. Uitându-ne la istoria monoteismului, putem spune că el începe, în categoriile lui clasice, cu Avraam. Acesta este primul care, pe cale raţională, ajunge la existenţa existenţei unui Creator, Pronietor Suprem. Tatăl lui, Terah, era făcător de zei. Văzându-l pe tatăl său făcând aceşti zei, i-a venit ideea: „Dacă tatăl meu îi face pe aceşti zei, fără îndoială trebuie să existe şi în planul existenţei universale un Creator asemenea tatălui meu. Aceluia mă voi închina“.

Şi a stăruit în această căutare, iar Dumnezeu i S-a descoperit şi a făcut legământ cu el, făcându-l părinte al mai multor neamuri. Avraam pe cale raţională sesizează fiinţa absolută a lui Dumnezeu „per se“, fiinţa în plan ontologic. Vechiul Testament se conturează în prim-plan în perioada Exodului, când el se descoperă şi se defineşte pe sine ca închinător al unui singur Dumnezeu: „Eu sunt Cel ce sunt“. Aceasta este definiţia primului monoteism.

În timpul profeţilor, monoteismul capătă o dimensiune etică. Dumnezeu pedepseşte răul şi răsplăteşte fapta bună. Această dimensiune etică ne duce până la Sfântul Ioan Botezătorul şi la Întruparea Mântuitorului. Monoteismul Noului Testament intră la un alt nivel, cel al axiologiei, al valorii. Dumnezeu, acum, nu se defineşte doar ca fiinţă „per se“ sau ca Judecător al binelui şi al răului, ci ca valoare absolută. Dumnezeu este Iubire. El este valoarea supremă. Creştinismul este cel ce aduce, în structura legică a experienţei religioase a omenirii, valoarea, existenţa ca valoare. Dumnezeu ca valoare, în primul rând, şi persoana umană ca făptură a lui Dumnezeu, circumscrisă, în mod implicit, universului axiologic.

Putem vorbi în Budism despre valoare? Sau în Hinduism? Cu siguranţă, nu. Pentru că existenţa este suferinţă. Dacă suferinţa este valoare, atunci putem vorbi despre valoare în budism. Dacă iluzia existenţei este valoare, atunci hinduismul promovează valoarea. Creştinismul vine şi spune: „Şi tu eşti valoare“. Creştinismul face un lucru extraordinar.

Porunca iubirii exista în diverse forme ale structurilor păgâne din vechime. Ea este prezentă în sensul că principiile fundamentale morale îi îndeamnă pe cei dintr-o comunitate să se iubească între ei. Dar, iubirea creştină ne aduce ceva uluitor. Pe de o parte, îţi lasă acest îndemn: „iubiţi-vă unii pe alţii“, pentru că asta e legea firii. Se iubesc evreii între ei, chinezii între ei, hinduşii între ei, ca nişte comunităţi unitare de credinţă sau etnice. Mântuitorul vine şi spune mai mult: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!“

Creştinismul aduce surplusul împlinirii legii iubirii, pentru că o iubire care nu aduce, în sfera ei de experienţă, de trăire, pe cel care este mai îndepărtat, nu mai este iubire. Dumnezeu din iubire şi-a trimis pe Fiul Său, dar din iubire pentru cine? Pentru cel care şi-a arătat neascultarea în mod absolut şi dispreţul faţă de El. Creştinismul nu face nimic altceva decât împlineşte, repară, aduce în echilibru ontologic, valoric, reface ceea ce a fost în planul lui Dumnezeu, la început. Pentru ca Dumnezeu să fie totul, în toate, ca odinioară. Aici e cheia creştinismului şi a Ortodoxiei, în special.

Lucian Blaga spunea că între Ortodoxie şi Catolicism există o deosebire fundamentală. Ortodoxia, în ansamblul ei, nu face nimic altceva decât că împlineşte aspiraţiile păgânilor. Preia elementul mistic pe care îl transformă în viaţă duhovnicească, în viaţă comunitară. Structura catolică s-a grefat pe vechile structuri organizatorice imperiale, de la Roma. Din această pricină, Biserica catolică devine un stat, Sfântul Părinte este „pontifex maximus“, „vicarius Christi“. În Ortodoxie, avem mesajul transformării, al ridicării omului, de la starea lui de căutare după ceva nedefinit, spre un ţel fundamental definit, care este Hristos cel Întrupat, Dumnezeu-Omul.

Cf. sursa.