Predică la Duminica a XI-a după Rusalii

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească.

Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator!

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

Atunci, chemându-l, stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său”.

(Matei 18, 23-35)

 †

 

Din Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii înţelegem că Dumnezeu este în acelaşi timp milostiv şi drept. Când ne pocăim şi cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv şi iertător.

Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, şi, în mod viclean şi egoist, doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate faţă de semenii noştri, adică nesocotim iertarea Lui şi nu o facem roditoare faţă de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră şi a celor asemenea nouă.

Deci, Dumnezeu este milostiv, dar şi drept, iertător, dar şi îndreptător, în înţelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăinţa spre îndreptare.

Astfel, Dumnezeu Cel milostiv şi iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv şi neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este şi el iertător asemenea lui Dumnezeu.

Toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El şi împlinesc voia Lui, adică numai sfinţii. Prin urmare, omul care nu iartă altora greşelile lor nu poate dobândi sfinţenia care vine de la Dumnezeu.

Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă şi milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăinţă şi iertare, prin rugăciune şi prin fapte bune. Oamenii sfinţi sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt şi drepţi sau îndreptători ai altora, precum şi Dumnezeu este drept şi îndreptător al celor ce rătăcesc sau greşesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învaţă că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precede dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoşi, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare şi nu o arată semenilor prin iertare şi fapte bune. Deci, iertarea păcatelor este condiţionată de iertarea semenilor.

Vedem acest lucru în rugăciunea Tatăl nostru: ‘Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri’ (Matei 6, 12), sau în alte locuri din Sfânta Scriptură a Noului Testament: ‘Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre’ (Matei 14-15); ‘Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos’ (Efeseni 4, 32); ‘Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi’ (Coloseni 3, 13).

De asemenea, urmând învăţăturii Sfintei Evanghelii, Sfinţii Părinţi arată importanţa iertării aproapelui pentru ca omul să poată dobândi iertarea păcatelor: ‘Precum vom fi noi faţă de fraţii noştri, aşa va fi Domnul faţă de noi’ 1*; sau: ‘Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului greşalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu. Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintâi sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta numai cei o sută de dinari. Dacă tu ierţi aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi’ 2*.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: ‘Să ne iubim aşadar unii pe alţii, şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă-răbdare întreolaltă, şi va fi şi El cu îndelungă-răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău, şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele.De aceea a zis Domnul: ‘Iertaţi şi vi se va ierta vouă’ (Luca 6, 37). Şi iarăşi: ‘De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre’ (Matei 6, 14). Sau: ‘Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui’ (Matei 5, 7). Sau: ‘Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă’ (Matei 7, 2). Iată, ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, în voia noastră stă mântuirea noastră’ 3*.

Înţelegem, aşadar, că trebuie să iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător.

Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Creatorul universului şi al omului.

Nimeni nu poate avea vreun folos în urma nevoinţelor duhovniceşti, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. Acest lucru îl auzim cel mai bine din gura Sfântului Apostol Pavel: ‘De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’ (I Corinteni 13, 1-3).

Iar iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii.

Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă nu poate fi redusă la fapta rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, ci se consideră că îndreptându-se ar putea săvârşi multe fapte bune.

Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: ‘Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac’ (Luca 23, 34).

De asemenea, rugăciunea nu este primită atunci când omul nu este împăcat cu toţi. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune că ‘dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău’ (Matei 5, 23-24).

De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăinţa şi cu postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noştri toate greşelile lor ca să simţim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi ale mândriei.

Uneori, iertarea greşelilor semenilor noştri cere luptă cu noi înşine, adică răstignire a mâniei şi a dorinţei de răzbunare

Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare uşoară, deşi, teoretic, mulţi oameni ştiu că dacă eşti creştin adevărat trebuie să ierţi altora greşelile lor. Sunt însă unele situaţii dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur şi simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară.

Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greşelile lor, în mod sincer, total şi definitiv, adică ‘din toată inima’, ei au nevoie de o schimbare interioară.

Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu răutate.

Însă Sfânta Scriptură ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu (cf. Romani 12, 19: ‘Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: ‘A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”). El sigur ceartă şi pedepseşte cu dreptate, fiind Judecătorul şi Mântuitorul lumii, al viilor şi al morţilor.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul ‘te iert, dar nu te uit’, se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greşelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmaşii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre.

Pildă de urmat în această privinţă ne sunt sfinţii martiri sau mucenici, care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau şi-i duceau la moarte, aşa cum a făcut arhidiaconul Ştefan, cel dintâi dintre mucenici, dar şi mulţi alţii. Din Vieţile sfinţilor martiri se vede că aceştia simţeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferinţelor, o putere a prezenţei iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate şi la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfinţenia iertării ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om. Sfinţii mucenici sunt numiţi Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării şi al răutăţii, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv şi iertător.

Deşi nu este uşor ca omul să-l ierte din toată inima pe cel care-i greşeşte, totuşi, Sfinţii Părinţi învaţă că această poruncă a iertării aproapelui este mai uşor de împlinit decât altele. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ‘Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară şi lesnicioasă pentru plata datoriei, în stare să şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii’ 4*.

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor noştri greşelile lor, trebuie, mai întâi, să ne rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba între oameni vine şi din lucrarea diavolului care tulbură sufletul oamenilor.

‘Ó diábolos’ în limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce desparte, cel ce asupreşte şi tulbură viaţa oamenilor şi relaţiile dintre ei.

Adesea, el învrăjbeşte membrii familiei, vecinii şi prietenii şi îi împiedică să facă împreună o lucrare folositoare. Înţelegem, aşadar, că iertarea sinceră a greşelilor altora presupune o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Dacă uneori, printr-o pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârşim şi noi tocmai păcatele pentru care am judecat pe alţii, trebuie să înţelegem din aceasta că e mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru semenii noştri ca să se ridice din păcate, decât să-i judecăm considerându-ne superiori lor, adică fără greşeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia acestei duminici este una a iertării, dar şi una a responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, o Evanghelie în care Dumnezeu, deşi este milostiv şi îndelung răbdător, totuşi nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare.

De ce? Pentru că El nu voieşte ca iubirea Lui să se oprească la noi, ci doreşte ca iubirea Lui să ajungă prin noi la alţii, ca noi să devenim asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător. Evanghelia ne îndeamnă, aşadar, să înmulţim binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta, creştem duhovniceşte şi ne sfinţim, adică devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin noi, când iertăm şi noi altora greşelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi. Dumnezeu voieşte ca noi să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni.

Astfel se opreşte violenţa, se stinge ura, se înlocuieşte răutatea cu bunătatea şi se schimbă ‘iadul’ vieţii noastre în ‘bucurie a raiului’, prin luminarea minţii şi a inimii noastre încă din viaţa aceasta pământească.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri.

Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: ‘Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean’ (Matei 6, 12-13). Amin!

 † Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***
Note:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 4, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1998, p. 301.

2. Idem, Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 74.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, vol. II, Cuvânt Ascetic, 42, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 60.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXI, III, în col. PSB, vol. 23, Bucuresti, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 709.

Predică la Duminica a X-a după Rusalii

‘În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece.

Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia’.

(Matei 17, 14-23)

*

În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa credinţei, rugăciunii şi postului pentru viaţa noastră duhovnicească.

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: ‘acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’, pe care le adresează Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, nouă tuturor, înţelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase şi mai ales de influenţa duhurilor rele în viaţa lui decât numai prin rugăciune şi post, virtuţi care izvorăsc din credinţă puternică.

Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el.

Credinţa este, în acelaşi timp, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12).

În acest înţeles, Epistola către Evrei arată: ‘credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’ (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: ‘Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut’ 1*.

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credinţa este începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos zicând: ‘Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’ (Ioan 17, 3), sau ‘Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică’ (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinţei în Hristos este iubirea faţă de El şi faţă de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale şi al vieţii veşnice la care a fost chemat de Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor din timpul său: ‘Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor’ (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuşi a arătat că toată învăţătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieţii veşnice se poate rezuma în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi a iubirii faţă de aproapele: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta’. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă’ (Marcu 12, 30-31).

Credinţa în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea faţă de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, ‘Stâlpul şi temelia adevărului’ (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine şi ierurgiile, rugăciunile şi cântările Bisericii sunt în acelaşi timp izvoare şi roade ale credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El, iubire care se vede apoi în viaţa curată, trăită în sfinţenie şi fapte bune de ajutorare a semenilor noştri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos şi Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, la împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlneşte Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, şi mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredinţa sau indiferenţa religioasă, iar pe de altă parte, credinţele false sau rătăcite.

Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare şi cu multă iubire pe toţi oamenii la mântuire prin dreapta credinţă, ştiind că ‘Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credinţă religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credinţă sau adevărata credinţă.

Sfântul Apostol Petru avertizează şi el împotriva rătăcirii unora de la dreapta credinţă: ‘au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită. Şi din poftă de avere şi folosind cuvinte amăgitoare ei vă vor momi pe voi […]. Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit […]. Aceştia sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi fără furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns (II Petru 2, 1-3 şi 14-17).

În acest sens, pentru a ne feri de rătăciri, trebuie să cunoaştem bine credinţa dreaptă sau credinţa ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cheamă pe credincioşii ei la cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe.

Dreapta credinţă nu este doar o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există şi că este atotputernic, bun, milostiv, iertător, drept, ci dreapta credinţă este o credinţă vie, lucrătoare prin rugăciune şi prin post, prin iubire smerită şi milostivă (cf. Galateni 5, 6). La acest fel de credinţă ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii.

Prin rugăciune se afirmă credinţa vie în Dumnezeu, ca legătură spirituală cu El. Cu cât se roagă omul mai mult lui Dumnezeu, cu atât se umple mai mult de harul Lui, de prezenţa Lui iubitoare, sfinţitoare şi vindecătoare. Când credinţa este însoţită de rugăciune şi post, omul nu contează numai pe propriile sale puteri, ci în primul rând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe harul Său.

Rugăciunea unită cu postul îl face pe om smerit şi transformă foamea şi setea de cele materiale în foame şi sete de Dumnezeu. Prin rugăciune multă unită cu post aspru omul se smereşte, iar când se smereşte, se umple de Sfântul Duh, adică se goleşte de egoismul său, şi ca atare se umple de iubirea milostivă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Deci, prin rugăciune multă şi prin postire dobândim prezenţa harului Duhului Sfânt. Duhurile necurate nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci numai de prezenţa Duhului Sfânt în omul care se roagă stăruitor cu multă smerenie, după cum ne arată Patericul şi Vieţile Sfinţilor.

Prin postire, dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită şi milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudini şi stări duhovniceşti ale sufletului şi ale trupului.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere, de înnoire şi de luminare a sufletului prin prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în el.

Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Pocăinţă şi Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtăşire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează şi corpul ca să participe la viaţa spirituală a sufletului.

De aceea, postul este însoţit de metanii sau închinăciuni mari şi mici. Trupul omului, fiind limitat şi trecător, se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic, deşi este mărginit, totuşi nu este limitat material, ci în mod tainic tinde spre iubire infinită şi eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite şi trecătoare, din lumea terestră nu-i poate împlini dorinţa de-a iubi veşnic şi de-a fi iubit veşnic.

Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului omului faţă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea şi îl deturnează de la scopul său principal: comuniunea deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător.

Aşa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nelimitată şi o viaţă veşnică în Duhul Sfânt asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului, pentru că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Cor. 3, 17).

De aceea, postirea, ca dezlipire sau detaşare a omului de bunurile materiale, limitate şi trecătoare, şi unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, înseamnă începutul libertăţii sale interioare, ca libertate pentru comuniune.

Când omul uneşte rugăciunea cu postul, începe să simtă creşterea libertăţii sale interioare sau duhovniceşti. Foarte adesea, din cauza lăcomiei ori a preocupării exclusive sau excesive de cele materiale, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei este pentru om o tiranie interioară, o înrobire a sufletului într-un trup devenit ‘maşină consumatoare’ de mâncăruri şi plăceri trecătoare şi limitate.

Însă postul unit cu rugăciunea este tocmai încercarea duhovnicească a omului de a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele înrobitoare ale patimilor egoiste şi de-a elibera iubirea de egoism. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire şi la iubire dezinteresată şi darnică. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forţată. De ce? Pentru că foamea de cele materiale nu a fost complet convertită prin rugăciune în dorinţă totală după Dumnezeu.

De aceea, fiecare posteşte cât poate.

Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toţi, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrana materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii şi copiii nu pot posti deplin, întrucât trupul lor este mai puţin rezistent. Deci, intensitatea postului depinde de râvna spirituală şi de sănătatea omului. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât şi epuizarea fizică prin nechibzuinţă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage şi să postească împreună cu Biserica.

Acest înţeles bisericesc – comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică.

Amintim că ne aflăm în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni (1-14 august). Acest post este unul de cinstire a Maicii Domnului, care, potrivit Sfintei Tradiţii, a postit adesea, dar mai ales înainte de a se muta la viaţa cerească. Totodată, acest post ne cheamă la o intensificare a lucrării duhovniceşti în viaţa noastră, pentru o creştere duhovnicească în iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, dar şi faţă de semenii noştri.

Faptul că în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului, în ziua a 6-a, se prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului ne arată că scopul principal al vieţii Bisericii, pe care o reprezintă iconic Maica Domnului, este dobândirea luminii şi slavei neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu.

În această perioadă de post, Biserica îi adresează Maicii Domnului mai multe rugăciuni, deoarece, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a întrupat şi ne-a adus nouă mântuirea, iar ea a devenit pentru oameni grabnic ajutătoare, rugătoare nebiruită sau nerefuzată înaintea Fiului ei Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l citim sau îl cântăm în această perioadă, în fiecare seară, este o slujbă în care Fecioara Maria este înfăţişată ca fiind milostivă, apărătoare şi vindecătoare de boli, izbăvitoare din necazuri şi ispite, precum şi luminătoare a căilor noastre spre Hristos Domnul, Fiul ei Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat întru slavă.

Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, adică pământean, pentru ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri, să ne înalţe în slava Preasfintei Treimi. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut Om muritor, pentru ca prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer să dăruiască oamenilor viaţa cerească veşnică.

Maica Domnului este fiinţa umană cea mai apropiată de Sfânta Treime, deoarece prin ea Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor (cf. Luca 1, 35). De aceea, în cântările noastre bisericeşti, după lauda adusă Preasfintei Treimi, urmează o cântare adresată Maicii Domnului.

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Maica Domnului într-un mod unic, adică mai mult decât pe toţi sfinţii, îngeri şi oameni, printr-o mulţime de cântări şi rugăciuni, pe care le-a dezvoltat mereu, întrucât a învăţat aceasta de la Arhanghelul Gavriil, care s-a închinat ei, a salutat-o şi a lăudat-o zicându-i: ‘Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!’ (Luca 1, 28), dar şi de la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care a numit-o ‘Maica Domnului meu’ (cf. Luca 1, 43).

Această frumoasă tradiţie, de a aduce cântări de laudă Preasfintei Fecioare Maria, se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor necontenit, pentru că şi mila Maicii Domnului sporeşte neîncetat, ea fiind apărătoarea celor fără de apărare, ajutătoarea celor fără de ajutor, ocrotitoarea văduvelor, a orfanilor, bucuria celor necăjiţi, călăuză celor rătăciţi, tuturor milostivire şi bucurie. Maica Domnului fiind izvor de bucurie pentru toată Biserica, o fericim şi o lăudăm zicând: ‘Bucură-te, cea prin care răsare bucuria!’ (Acatistul Bunei Vestiri).

Întrucât a născut Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos, ea este ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea mamelor, care nasc şi cresc copii în dreapta credinţă. Ea este, aşadar, ocrotitoarea familiei. Însă, întrucât este şi Pururea Fecioară, Maica Domnului este şi ocrotitoarea fecioarelor, a surorilor şi maicilor, a fraţilor şi părinţilor din mănăstiri care trăiesc în feciorie.

Fiind mamă de Preot – deoarece Hristos Domnul este Marele Preot sau Arhiereul veşnic -, ea este şi ocrotitoarea cinului preoţesc: arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Aşadar, ea este ocrotitoarea întregului cler şi a tuturor credincioşilor care caută mântuirea şi viaţa veşnică.

În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie şi de iubire milostivă, de compasiune şi de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutoraţi, înstrăinaţi, izolaţi şi marginalizaţi. Ea este ‘iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubeşte nimeni’, după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.

În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulţi copii credincioşi, tineri credincioşi, în familii credincioase, precum şi cât mai mulţi lucrători înţelepţi în ogorul misionar al Bisericii şi în viaţa societăţii.

Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toţi să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri în toate zilele vieţii noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Notă

1 Răspunsuri către Talasie, 33, Filocalia românească, vol. 3, EIBMO, Bucureşti, 2009, p. 153.

Predică la înmormântarea unui Arhidiacon

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Preacuvioase Părinte Stareţ,
Îndoliată obște a Mănăstirii Crasna,
Îndurerată familie, întristată adunare,

Am aflat cu multă durere de mutarea timpurie la cele veșnice a părintelui Arhidiacon Arsenie Giurgea, monah harnic și evlavios, fost vieţuitor al Mănăstirii Crasna, ierodiacon slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti şi, mai apoi, arhidiacon la Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale din Paris, Franţa.

Părintele Arsenie Giurgea s-a născut la data de 22 iunie 1978, în Municipiul Tulcea.

În anul 1993 a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Crasna, fiind călugărit în ziua de 14 septembrie 1997.

Cu binecuvântarea vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, a fost hirotonit ierodiacon la data de 18 ianuarie 1998, la Mănăstirea Crasna, de Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.

Monah smerit, părintele Arsenie a știut să trăiască timpul scurtei sale vieţi ca dar al lui Dumnezeu și ca o cale spre mântuire. Deodată cu nevoinţa sa duhovnicească în obștea chinoviei de la Crasna, părintele Arsenie a trudit și pentru împlinirea sa cărturărească. Prețuind îndemnurile pline de înţelepciune ale Sfântului Apostol Pavel – ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4, 16) a absolvit studiile Seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica şi apoi primii trei ani ai Facultăţii de Teologie Justinian Patriarhul din Capitală, după care a fost rânduit să slujească Sfânta Liturghie la Sfântul Altar, dar și o „liturghie a ascultării” atât la Mănăstirea Crasna, cât şi la Muntele Athos unde a vieţuit mai bine de un an.

Fiind atras de tradiţiile monahale athonite, a petrecut o vreme la schitul românesc Lacu, unde a experiat, alături de ceilalţi monahi, spiritualitatea filocalică athonită.

Prin felul său de slujire şi trăire duhovnicească a inspirat celorlalţi monahi, teologilor şi seminariştilor care veneau în vacanţe la Crasna iubirea și râvna pentru lucrurile duhovniceşti, netrecătoare.

Părintele Arsenie a împlinit începând cu anul 1993, în mănăstirea de metanie diverse ascultări (bucătar, trapezar, brutar, paraclisier, cântăreţ la strană), până în anul 2007.

În toate responsabilităţile încredințate a dovedit pricepere, dăruire, supunere și dragoste pentru slujirea lui Hristos. Slujitor atent, evlavios, bun cântăreţ și monah smerit, părintele Arsenie a fost apreciat nu doar de frații călugări, de preoţi şi studenţii teologi, ci și de mulți credincioși, pelerini în această mănăstire de pe Valea Teleajenului.

Fire sensibilă, părintele Arsenie a lucrat mult încercând să-și exprime credința prin cântarea bisericească, înregistrând multe casete şi CD-uri, unele împreună cu părinţii români de la Athos, altele în România, alături de corul Tronos al Patriarhiei Române şi de părinţii Mănăstirii Crasna.

A conlucrat armonios cu părinţii din mănăstirea sa de metanie şi cu numeroşi monahi chemaţi la ascultări înalte în Biserică, cărora le-a fost ucenic apropiat şi alături de care a mers, întotdeauna, pe drumul vieţii monahale.

Fiind un monah cu aşezare lăuntrică exemplară şi înzestrat de Dumnezeu cu voce melodioasă, în toamna anului 2007 a fost transferat ca diacon slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Pe lângă această ascultare a fost şi inspector la Fabrica de lumânări Făclia Sfinţilor Români a Arhiepiscopiei Bucureştilor, de la Mănăstirea Popeşti-Leordeni.

În luna octombrie 2009 a plecat în Franţa, cu ascultarea la Reşedinţa Mitropolitană de la Limours, lângă Paris, unde slujea adeseori la Catedrala Mitropolitană sau la unele parohii şi mănăstiri cu prilejul sfinţirilor, hramurilor şi slujbelor misionare.

În perioada şederii în Franţa, a urmat cursuri la Institutul Teologic Ortodox Saint Serge din Paris.

Apreciind frumoasa şi statornica sa slujire, Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, Mitropolitul românilor ortodocşi din Europa Occidentală şi Meridională, l-a hirotesit arhidiacon în luna aprilie 2011.

În ultimii ani ai vieţii a purtat cu multă credinţă şi demnitate o suferinţă grea, care l-a forţat de multe ori să rămână internat în spital, sub atenta îngrijire a medicilor francezi şi cu purtarea de grijă părintească deosebită a Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Iosif.

Fiind departe de ţară, cu puţin înainte de moarte, Părintele Arsenie a dorit să-şi revadă, pentru ultima oară, părinţii şi fraţii, care l-au vizitat la Paris.

La puţin timp după reîntâlnirea cu ei a trecut la cele veşnice, în ziua de 27 iulie 2012, la Paris, în spitalul Saint Petriere.

Dorinţa sa a fost să se reîntoarcă la Mănăstirea Crasna, locul trăirilor sale duhovniceşti din ultimii 20 de ani. Trupul lui trecut prin suferinţă a fost adus în Mănăstirea Crasna unde a depus făgăduinţele monahale, pentru a se odihni întru nădejdea Învierii şi a vieţii veşnice.

În aceste momente de tristeţe prin care trece obștea Mănăstirii Crasna, familia îndoliată şi cei prezenţi la înmormântare, ne amintim de cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne întăreşte speranţa zicând: Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25).

Credinţa în viaţa veşnică este o certitudine pentru noi, mai ales în aceste zile ale Postului Adormirii Maicii Domnului, care mijloceşte neîncetat în faţa Tronului Dumnezeirii pentru mântuirea sufletelor noastre.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos, Cel înviat din morţi, să aşeze sufletul bun al părintelui Arsenie împreună cu drepţii, unde nu este durere, nici întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Veşnica lui pomenire din neam în neam !

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Predică la Duminica a III-a după Rusalii (Despre grijile vieţii)

     „Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat.

Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.

Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

(Matei 6, 22-33)

*

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale.

Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem dobândi?

Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate’ (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: ‘Adevărul vă va face liberi;…dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi’ (Ioan 8, 32, 36).

Experienţa libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său. Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înţelegem de ce ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: ”La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după har prin Duhul” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D].

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca fiinţă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de ‘mâinile’ lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7).

Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.

Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relaţie.

Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe…

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri.

Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii.

Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.

„Supus legilor biologice şi cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut” [Th. Špidlík, La spiritualité de l’ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81].

Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi ‘ca Dumnezeu’ fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.

Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea omului se regăseşte în întreaga istorie a mântuirii, care este şi istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.

Libertatea Drepţilor şi Profeţilor Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică şi constantă cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul şi puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului şi în săvârşirea binelui. Libertatea lor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate.


Totuşi, expresia cea mai desăvârşită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi libertate se descoperă în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârşit.
Felul în care Iisus Hristos foloseşte libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură şi finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.


Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale create, este în mod esenţial şi unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferinţă şi moarte.

Libertatea desăvârşită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică şi totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar şi pe cei care L-au răstignit: ‘Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!’. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: ‘Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18).

Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu şi pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce doreşte, de a fi înţelegător şi iertător cu cei păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, dar şi de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia şi nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înşişi şi stăpânesc peste alţii.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărţire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate faţă de orice avere sau putere lumească.

Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea şi modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertăţii sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu.

Crucea suferinţei lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinţei şi a morţii. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanităţi a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii.

Hristos Cel înviat este Omul liber care trăieşte plenar (suflet şi trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii Sale pământeşti, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.

Întreaga viaţă creştină, ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi şi păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, în pofida ispitelor şi necazurilor din lume.

Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experienţa creştină cea mai profundă a libertăţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: ‘Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 8, 35, 38-39).

Pentru creştinul duhovnicesc, problema libertăţii priveşte totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamăreşte Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?

Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamăreşte Dumnezeu în noi este asumarea crucii şi urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită şi milostivă, temelie a libertăţii adevărate.

După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruieşte în mod liber pentru viaţa lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creştinului cu păcatul şi patimile egoiste trebuie dusă cu speranţă şi bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu şi de semeni.

În general, asceza creştină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea şi postul implică voinţă tare, smerenie sau lepădare de sine şi ‘răstignirea’ patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieţii, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greşită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realităţi efemere.


Cunoaştem faptul că nu există progres duhovnicesc creştin fără rugăciune intensă şi constantă. Însă
ce legătură există între libertate şi rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertăţii prin rugăciune: 

„Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuşi. Doar înălţându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreţionară, omul se sustrage determinismului naturii şi morţii.

Doar eliberându-se de el însuşi, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (…). Adevărata libertate se manifestă şi se menţine într-o relaţie de iubire curată cu altă persoană şi, în ultimă instanţă, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forţă anume şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-şi apere libertatea stăpânind (…).

Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim şi rămânem în izolare din pricina imposibilităţii de-a ne elibera de noi înşine (…). Doar relaţia cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie ameninţată, îmi asigură deplin libertatea (…).

Adevărata libertate dă naştere şi actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relaţie. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea şi pentru persoana mea (…)”. [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69].


În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieşim cu totul din noi înşine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu (
cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu şi El ni Se dăruieşte deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi nu ne simţim dominaţi de El ca nişte robi, ci suntem liberi şi moştenitori ai libertăţii Sale, născuţi din libertatea Sa şi trăind în libertate.


În concluzie, vedem că adevărata libertate a creştinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber şi eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi şi îi pregăteşte să caute prin rugăciune şi faptă Împărăţia lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinţilor.

Grija pentru dobândirea acestei libertăţi sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieţii. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufleteşti de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!


† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Canonizarea Sfântului Ierarh Simion Ștefan [30 octombrie 2011]

„Trebuie să recunosc că, deşi s-au scos la Arhiepiscopia din Alba Iulia ediţiile critice ale celor două lucrări monumentale ce le datorăm mitropolitului Simion Ştefan – Noul Testament şi Psaltirea -, nu mi-a venit mie gândul de a iniţia procedura îndătinată de canonizare a vrednicului Vlădică.

Ea mi-a fost sugerată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest context, simpozionul anual care se desfăşoară în ajunul „Sfinţilor Ardeleni” la Alba Iulia a avut în atenţie personalitatea mitropolitului Simion Ştefan.

Nu ştiu dacă mitropolitul Simion Ştefan a citit Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, dar, din felul în care se raportează la textul Scripturilor, se vede că a gândit ca şi el. Considera, ca şi acela, că lecturarea Noului Testament pentru slujitorii Bisericii şi pentru credincioşi este o preocupare duhovnicească de primă importanţă.

Vlădicul Simion Ştefan îl atenţiona pe principele Gheorghe Rákoczi că trebuie „să poarte grijă de aceasta, cum să aibă oamenii de supt biruinţa lui mâncare şi băutură sufletească”, aducându-i aminte de cuvintele Mântuitorului de la Matei 4, 4, argumentându-i faptul „că omul creştin, din cuvântul lui Dumnezeu neputrezătoriu se naşte din nou”.

Şi, inspirându-se din râvna pentru Scripturi a înaintaşilor, s-a străduit „să mărească slava lui Dumnezeu şi să vestească cuvântul lui Dumnezeu în ţara lui în toate limbile”, chiar dacă acest lucru a fost cu cheltuială şi a fost nevoit să trimită „cărturari în ţări străine, să înveţe cu de-adinsul cuvântul lui Dumnezău din scriptură jidovească şi grecească”.

Chiar dacă aceste laude sunt de circumstanţă, ele ne pun la curent cu faptul că traducerea Noului Testament a presupus o preocupare foarte serioasă. De fapt, nu se poate presupune că mitropolitul Simion Ştefan a cultivat un servilism extrem, dimpotrivă. În predoslovia către „Măria sa, craiul Ardealului”, scrie: „Că n-au făcut Dumnezău oamenii pentru craiu, ce au ales Dumnezău şi au rânduit craii şi domnii pentru oameni, ca să-i socotească şi să-i păzească”.

Simion Ştefan, din iubire faţă de Hristos, le pune la îndemână românilor cuvântul Mântuitorului: „Iar noao creştinilor, evangheliia ni-e veaste bună care sau prorocii şi apostolii, despre descumpărarea neamului omenesc şi de întrămarea dereptăţii şi vieţiei de veac pren Hristos, au vestit lumii. Şi iaste a doao parte a învăţăturii cereşti, carea făgăduiaşte ertăciunea păcatelor pocăiţilor şi credincioşilor în Hristos” .

Om al rugăciunii

În predoslovia cărţii sunt exprimate câteva gânduri, poate inspirate din Sfântul Vasile cel Mare: „Cartea Psaltirii cuprinde toate lucrurile care-s de folos; lucrurile venitoare le proroceaşte, iar vieţile sfinţilor cele trecute le pomeaneşte; viilor le rânduiaşte leage şi le tocmeşte obiceaiu şi easte vistiarul a toate învăţăturile bune, varecarele-s de lipsa spăşeniei omului.

Că ranele ceale de demult ale inimilor le vindecă, şi celor noao încă le dă leac; beteagii vrăciuiaşte-i, pre cei sănătoşi ţine-i şi-i păzeşte; şi scârba o domoleaşte, slăbiciunea inimilor noastre o întăreaşte; şi gândurile noastre le îndreptează, ca să fie pre voia lui Dumnezău”.

Referitor la sfinţii noştri înaintaşi şi la viaţa lor duhovnicească, ne relatează Ioanichie Bălan că părintele Paisie Olaru făcea următoarea remarcă: „…părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost, şi o spuneau în şoaptă la muncă sau mergând pe cale. Puţini dintre credincioşii de azi mai ştiu doar psalmul 50.

Este păcat că noi nu cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva, o rosteau în ison sau o cântau imitând pe sfinţii îngeri”. Cred că Mitropolitul Simion Ştefan, tâlcuitorul şi tipăritorul Psaltirii, se încadra între aceşti părinţi iubitori ai rugăciunii.

Susţinătorul unităţii spiritualităţii româneşti printr-o limbă comună

Mitropolitul Simion Ştefan dorea ca prin traducerea Noului Testament să le pună la îndemână românilor ortodocşi, de pe toate plaiurile, cuvântul lui Dumnezeu, într-o limbă pe care să o înţeleagă toţi.

Dorea să creeze o limbă scripturistică unitară, care să-i adune pe români: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip…

Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi; noi drept aceaia ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iar de nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiesc toţi într-un chip” .

Mitropolitul Andrei Şaguna subliniază lucrarea de pionierat a lui Simion Ştefan, în ceea ce priveşte crearea unei limbi scripturistice pentru Poporul Român: „Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se poate face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul au primit limba aceia aşa-zicând în însăşi fiinţa sa; atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâiu al limbii de ar fi trăit până în veacurile lor.

Lauda cea netrecătoare a unui astfeliu de lucru se cuvine arhiepiscopului şi mitropolitului nostru din Bălgrad, Simion Ştefan care la anul 1648 au tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou. Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet nu numai al limbei, ci şi al simţirei şi peste tot al chipului cugetării poporului.

Cu tot dreptul dară se pot numi aceste ediţii cea dintâiu Biblie nu a românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâiu Biblie a poporului român întreg, cel dintâiu glas obştesc, cu care se roagă acesta Părintelui din ceriuri”.

Rămâne peste veacuri, mitropolitul nostru de la Bălgrad, modelul misionarului care luptă pentru cauza unităţii ortodoxe şi româneşti, folosindu-se de cartea duhovnicească.

 Slujitor devotat al Bisericii Ortodoxe şi al Neamului

 În vremurile grele, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici nobili din neamul nostru, îi aveam pe mitropoliţii de la Bălgrad. Ei ne-au fost şi păstori, şi îndrumători, şi învăţători, şi mângâietori. Ei nu ne-au părăsit niciodată. Ei s-au născut dintre noi, au crescut şi au trăit împreună cu noi, au gustat dimpreună cu noi bucuriile şi necazurile. Un asemenea mitropolit a fost Simion Ştefan.

A avut nevoie de mult tact şi diplomaţie pentru a eluda cele 15 condiţii draconice care, de la instalare, i le impuseseră stăpânii calvini pentru a-i calviniza pe români. Geleji, superintendentul calvin, îl avea de partea lui pe principele Gheorghe Rákoczi şi toată puterea seculară. Simion Ştefan îl avea de partea lui pe Bunul Dumnezeu şi pe poporul oropsit care mărturisea credinţa ortodoxă. Din nefericire, consemnări scrise legate de lupta şi zbuciumul său sunt puţine.

Părintele academician Mircea Păcurariu trage, referitor la viaţa lui Simion Ştefan, următoarea concluzie: „Cei 13 ani de păstorire a Mitropolitului Simion Ştefan (1643-1656) au fost ani de necontenite zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei strămoşeşti în faţa multor încercări de înstrăinare.

Deşi era conducătorul unei Biserici tolerate, încătuşat de atâtea condiţii, urmărit şi umilit în propria sa ţară, mitropolitul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia şi abilitatea lui, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor săi, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648″.

Noi credem că mitropolitul Simion Ştefan, chiar dacă relatările scrise sunt puţine, a dus o viaţă sfântă, mărturisindu-l pe Hristos şi conducându-şi turma spre mântuire.

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului”.

***

Eveniment istoric la Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei

„La Alba Iulia va avea loc, mâine, 30 octombrie 2011, proclamarea solemnă a Canonizării Sfântului Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, după cum informează site-ul reintregirea.ro.

Momentele de sărbătoare vor începe încă de astăzi, când, după ora 17.00, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, va fi întâmpinat la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia. Acesta este şi momentul în care va sosi la Alba Iulia Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Racla cu sfintele moaşte va fi aşezată pentru închinare şi cinstire în galeria sudică din incinta complexului Catedralei Arhiepiscopale, unde va rămâne până luni în jurul amiezii. Împreună cu Patriarhul României va sosi la Alba Iulia și delegația Bisericii Alexandriei, condusă de Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Patriarhul Alexandriei.

În dimineaţa zilei de duminică, la ora 9.30, în Catedrala Arhiepiscopală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu Preafericitul Parinte Patriarh Teodoros al II-lea al Alexandriei, înconjurati de un sobor impresionant de ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, vor săvârşi Sfânta Liturghie, după care, pe podiumul special amenajat în faţa catedralei, va avea loc proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Simion Ştefan, prin citirea Tomosului Sinodal de canonizare.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în şedinţa din 21 iulie 2011 canonizarea Sfântului Simion Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei cu dată de pomenire la 24 aprilie.

De numele mitropolitului Simion Ştefan se leagă primele traduceri integral în Limba română, la Alba Iulia, ale Noului Testament în 1648 cunoscut sub numele de “Noul Testament de la Bălgrad” şi a Psaltirii în anul 1651.

Toate aceste momente de sărbătoare vor fi transmise în direct de Radio Reîntregirea Alba Iulia, Radio Renaşterea Cluj Napoca precum, de Radio şi Televiziunea Trinitas si de Televiziunea Română, iar credincioşii sosiţi la Alba Iulia vor putea urmări Sfânta Liturghie şi pe cele două mari ecrane amplasate în curtea catedralei.

Luni, 31 octombrie, în cursul dimineţii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu delegația Patriarhiei Alexandriei vor vizita şantierul din zona Schit, unde se ridică noul complex al Seminarului Teologic Ortodox „Mitropolit Simion Ştefan” din Alba Iulia”.

*

Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României a ajuns în seara zilei de 29 octombrie 2011 la Catedrala Reintregirii din Alba Iulia.

 Sfintele moaşte au fost însoţite de Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi de Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patras.

Cu acest prilej, în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, a fost oficiată o slujbă de Te Deum de către Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, la care au fost prezenţi cei doi Patriarhi, Mitropolitul de Patras, delegaţia alexandrină şi cea greacă, precum şi ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, la acest eveniment au participat numeroşi credincioşi din Alba Iulia şi din împrejurimi.

Slujba a început în jurul orei 19:15 şi s-a încheiat în jurul orei 20:00.

La final IPS Irineu, Arhiepiscopul de Alba Iulia a adresat un cuvânt de bun venit celor prezenţi.

În cuvântul său, IPS Hrisostom, referindu-se la sfintele moaşte aduse de la Patras, a arătat că a adus în România cea mai de preţ comoară pe care o au clerul şi credincioşii din oraşul Patras, comoară pe care o preţuiesc şi îngerii din ceruri.

Patriarhul Alexandriei, Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, a rememorat bucuria venirii la Alba Iulia acum 17 ani: „Bucuria mea este dublă în această seară întrucât […] în urmă cu 17 ani poposeam în această catedrală, atunci în calitate de Episcop de Cirene, însoţindu-l pe vrednicul de pomenire Patriarh Partenie şi pe vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist al României”.

De asemenea, Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea a vorbit despre Sfântul Kiril Lucaris făcând referire la proclamarea canonizării Sfântului Simeon Ştefan, eveniment ce va avea loc mâine la Alba Iulia.

„Trăiesc în aceste zile, împreună cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit care mă însoţeşte şi cu ceilalţi ierarhi, aceiaşi bucurie pe care am trăit-o împreună cu ierarhii de Alexandria când am proclamat canonizarea Sfântului Patriarh Kiril Lucaris […].

Precum odinioară Sfântul Patriarh Kiril Lucaris a ajuns în principatele române dunărene şi aici a încurajat pe credincioşi români să rămână statornici în dreapta credinţă, tot astfel mă învredniceşte Dumnezeu să păşesc pe aceste locuri pe unde a păşit şi el”, a spus Patriarhul Alexandriei.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat, în cuvântul său, faptul că proclamarea canonizării sfinţilor este un act solemn care ridică deodată demnitatea unei Biserici locale, dar întăreşte şi comuniunea pan-ortodoxă.

Totodată Patriarhul României s-a arătat recunoscător Patriarhului Alexandriei şi Mitropolitului de Patras pentru bucuria pe care au adus-o în aceste zile românilor: „Aţi venit Preafericirea Voastră şi Înaltpreasfinţia Voastră să împliniţi cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură.

Când participăm la bucuria cuiva, bucuria acelor oameni sporeşte, iar când participăm la durerea cuiva ea se diminuează. Aţi sporit bucuria tuturor românilor în aceste zile şi noi suntem recunoscători şi rugăm pe Hristos Domnul, pe Sfinţii Apostoli Andrei şi Marcu şi pe toţi sfinţii Egiptului să vă dăruiască bucurie în toată lucrarea pe care o săvârşiţi”, a mai spus Patriarhul României.

La finalul Slujbei de Te Deum sfintele moaşte au fost aşezate spre închinare, în incinta Complexului Arhiepiscopal de la Alba Iulia, în partea sudică. La această oră un număr impresionant de credincioşi se află la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia pentru a aduce cinstire sfintelor moaşte.

Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei a fost adus din Grecia în România cu ocazia sărbătorii Sfântului Dimtrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, de către o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom de Patras.

Apoi, cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, în după-amiaza zilei de 28 octombrie 2011, a fost dus în procesiune la catedrala mitropolitană din Sibiu, unde a rămas până astăzi. La Alba Iulia sfintele moaşte au fost aduse cu prilejul proclamării canonizării Sfântului Ierarh Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei, care va avea loc mâine, 30 octombrie 2011”.

*

„Ziua de 30 octombrie 2011 va rămâne în istorie pentru credincioşii din Alba Iulia. Astăzi a avut loc proclamarea canonizării Sfântului Simeon Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei.

Cu această ocazie, în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, la această oră, Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi şi de Preafericitul Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareii Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Alături de cei doi patriarhi s-au aflat Înaltpreasfinţitul Georgios, Mitropolit de Accra, Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patras, dar şi următorii ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfintitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului,

Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradei, Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei, Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil, Episcop-locţiitor al Episcopiei Daciei Felix,

Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfinţitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar Patriarhal,

Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar Arhiepiscopiei Timişoarei, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

După rostirea pericopei evanghelice de la Sfântul Evanghelist Luca (cap. XVI, vs. 19-31) în care se prezintă pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a rostit un cuvânt de învăţătură în care a prezentat învăţăturile duhovniceşti desprinse din Sfânta Evanghelie.

Numeroase oficialităţi, printre care Adrian Lemeni, Secretar de stat pentru Culte, Mircea Hava, Primarul Alba Iuliei, Cornel Ştefan Bardan, Prefectul Alba Iuliei, au fost prezente la Alba Iulia, dar şi sute de credincioşi care au venit să participe la aceste evenimente istorice şi să se închine cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei”.

*

„Simion Ştefan a fost unul dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în cursul secolului al XVII-lea el fiind mitropolit al Ardealului între anii 1643-1656.

Despre viaţa acestuia însă se cunosc foarte puţine informaţii.

Se ştie totuşi că, mai înainte de a fi ales mitropolit, Simion Ştefan a slujit ca ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba lulia.

În anul 1643, Ştefan este numit Arhiepiscop şi Mitropolit al Bălgradului, al Vadului şi al Maramureşului, precum şi peste toată ţara Ardealului.

Noul mitropolit a urmat la slujire Sfântului ierarh Ilie Lorest, înlăturat din scaun şi întemniţat, pentru apărarea credinţei în faţa calvinilor.

Numit mitropolit, Simion Ştefan a primit jurisdicţia numai asupra a 3 protopopiate, din toate cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei.

Celelalte, asupra cărora el nu avea nici un drept legal, canonic ori pastoral, au fost luate, prin sprijinul principelui Gheorghe Rakoczy, de către calvinul Geleji Katona Istvan.

Noul mitropolit a fost supus unor noi obligaţii calvine cum ar fi: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învăţământul teologic să fie făcut după Catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă la pâine şi vin (simbolic), cultul icoanelor şi al crucii să fie înlăturat.

În aceste condiţii, mitropolitul Simion Ştefan a reuşit să păstreze credinţa ortodoxă, precum şi cultura românească naţională.

Astfel, în vremea sa, au fost editate două lucrări de seamă ale vieţii bisericeşti: “Noul Testament” (1648) şi “Psaltirea” (1651).

Deşi singurul text semnat de Simion Ştefan este “Predoslovie cătră Măria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rakoczy), tot lui îi sunt atribuite însă şi cuvintele “Către cititor” (introducerile), de la cele două opere.

Prin contribuţia semnificativă a mitropolitului Simion Ştefan, în anul 1648, în Alba lulia se tipăreşte, pentru prima dată în limba română, Noul Testament. Pe lângă prefaţa mitropolitului, acesta mai conţine şi alte câteva părţi originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum şi la unele capitole din Faptele Apostolilor.

De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat şi un “Lexicon”, care oferă sinonime şi explicaţii pentru unele neologisme şi regionalisme.

Astfel, renumita operă “Noul Testament de la Bălgrad”, îl face pe Simion Ştefan un om de seamă al istoriei culturii româneşti şi bisericeşti.

Acţiunea temerară de traducere din limba greacă, latină şi slavonă în limba română, a Noului Testament şi apoi tipărirea lui, a scos în evidenţă dimensiunea teologică a ierarhului”.

*

„Yesterday, 29 Octomber 2011, the Holy Head of Saint Andrew the Apostle, Protector of Romania, arrived in the Reintegration Cathedral of Alba Iulia.

The holy relics were accompanied by His Beatitude Theodoros II, Pope and Patriarch of Alexandria, His Beatitude Daniel, Patriarch of the Romanian Orthodox Church, and by His Eminence Chrisostom, Metropolitan of Patras.

On this occasion, a Te Deum service was celebrated, at the Archiepiscopal Cathedral of Alba Iulia, by His Eminence Irineu, Archbishop of Alba Iulia, in the presence of the two Patriarchs, Metropolitan of Patras, the Alexandrine delegation and the Greek one, as well as of the hierarchs, members of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church.

The religious service began around 19.15 hours, and ended around 20.00 hours.

Many faithful of Alba Iulia and neighbourhood attended the event.

To end with the Te Deum, the holy relics were laid in the Southern part of the Archiepiscopal Complex of Alba Iulia. At present, a large number of faithful are in the Archiepiscopal Cathedral of Alba Iulia to worship the holy relics.

The Holy Head of Saint Andrew the Apostle was brought from Greece to Romania on the occasion of the celebration of Saint Dimitrios the New, Protector of Bucharest, by a delegation of the Orthodox Church of Greece, led by His Eminence Metropolitan Chrisostom of Patras.

Then, on the occasion of the proclamation of the canonisation of Saint Hierarch Andrei Saguna, Metropolitan of Transylvania, on 28 October 2011, in the afternoon, it was brought in procession to the metropolitan cathedral of Sibiu, where it remained till today.

In Alba Iulia, the holy relics were brought on the occasion of the proclamation of the canonisation of Saint Hierarch Simeon Stefan, Metropolitan of Transylvania, which was take place today, 30 October 2011”.

Canonizarea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna [29 octombrie 2011]

Sfintele sale Moaște

În Catedrala Mitropolitană din Sibiu a avut loc astăzi, 29 octombrie 2011, în prezenţa Patriarhului Alexandriei, Patriarhului României, a ierarhilor greci şi români, proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului.

La eveniment au participat numeroşi reprezentanţi ai instituţiilor de stat, în frunte cu domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, reprezentanţi ai Guvernului, ai Bisericilor surori, autorităţi locale, protopopi, preoţi, profesori şi oameni de cultură, tineri studenţi şi elevi, dar şi mii de credincioşi care au dorit să participe.

Sărbătoarea a început cu săvârşirea Sfintei Liturghii oficiată de cei doi patriarhi, alături de soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi.

La finalul acesteia a început ceremonia de proclamare a canonizării Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna prin cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel care a vorbit celor prezenţi despre cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă: „Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi prin lucrarea Sa în Sfinţii Săi. Când noi cinstim pe toţi Sfinţii lui Dumnezeu nu cinstim în ei natura umană, autonomă şi autosuficientă, ci lucrarea lui Dumnezeu în oameni.

În sfinţi noi nu cinstim orgoliul omenesc şi greşelile oamenilor, ci în sfinţi cinstim lucrarea Duhului Sfânt care iartă păcatele şi care dăruieşte oamenilor harul şi iubirea Preasfintei Treimi. […] Cinstirea sfinţilor nu intră în concurenţă cu cinstirea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă Dumnezeu se bucură că cinstim pe prietenii Lui care sunt sfinţii. În Maria Egipteanca noi nu cinstim pe femeia păcătoasă, ci pe femeia pocăită şi ridicată prin pocăinţă şi prin harul lui Dumnezeu.

Prin Sfântul Apostol Pavel noi nu cinstim pe prigonitorul Saul din Tars, ci pe cel care s-a convertit şi a iubit atât de mult pe Hristos pe care îl prigonea înainte, încât a pătimit moarte de martir pentru El. De aceea, Biserica Ortodoxă când cinsteşte sfinţii se uită mai întâi la lucrarea lui Dumnezeu din ei. Deci, noi, Biserica, când recunoaştem ca sfinţi pe omenii care au iubit pe Dumnezeu şi au împlinit în viaţa lor voia Lui pe pământ, de fapt cinstim pe Dumnezeu care a lucrat în ei. Nici un om nu este fără de păcat, dar noi mai întâi vedem lumina din oameni, nu păcatele din ei.

De aceea, înainte de fi cineva trecut în rândul sfinţilor se săvârşeşte ultimul parastas pentru iertarea păcatelor lui” […] Deosebirea dintre un sfânt şi un om obişnuit este aceea că sfântul a răspuns iubirii lui Dumnezeu cu iubire în rugăciune faţă de Dumnezeu şi cu iubire în rugăciune faţă de semeni. Când ne uităm la viaţa slujitorilor Bisericii vedem mai bine câtă lumină au cultiva prin lumina botezului, prin lumina hirotoniei şi prin lumina împărtăşirii lor din Sfânta Euharistie”.

Patriarhul României a vorbit şi despre Sfântul Ierarh Andrei Şaguna: „Anul acesta a rânduit Bunul Dumnezeu să fie trecut în rândul Sfinţilor din calendar, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna şi Sfântul Ierarh Simeon Ştefan, mitropoliţi ai Transilvaniei. Desigur, am avut şi în alte părţi sfinţi care s-au bucurat de cinstirea Sfântului Sinod, dar în Transilvania, în mod deosebit, Sfântul Sinod a dorit să evidenţieze lucrarea misionară apostolică a doi mari ierarhi, aceştia pe care astăzi şi mâine îi sărbătorim în mod deosebit. A vrut Bunul Dumnezeu ca să recunoaştem sfinţenia lui.

Biserica nu face sfinţi, ci Dumnezeu îi face pe sfinţi sfinţi. Duhul Sfânt îi sfinţeşte şi îi arată că sunt sfinţi. Biserica doar recunoaşte sfinţenia lui. În limba greacă, de fapt, canonizarea înseamnă recunoaşterea sfinţeniei unui om pe care Dumnezeu l-a sfinţit […] Prin sfinţenie toţi oamenii sunt egali, pentru că cea mai mare virtute este virtutea sfinţeniei şi cel mai mare ideal al fiecărui creştin este să dobândească sfinţenia care vinde de la Dumnezeu cel Unul Sfânt. […]

Sfinţii Ierarhi au o responsabilitate deosebită pentru că sunt urmaşi ai Sfinţilor Apostoli. Fiecare ierarh nu are o doar o grijă pentru mântuirea proprie, ci o grijă în plus şi anume grija pentru mântuirea sufletelor celor încredinţaţi lor spre mântuire […]

Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a avut o lucrare deosebită care a fost profund marcată de prezenţa Duhului Sfânt. Se spune că Duhul Sfânt nu se arată în omul leneş şi plictisit. Când cineva este leneş şi plictisit este semnul că nu are pe Duhul Sfânt prezent în el. Duhul Sfânt se arată în oamenii plini de credinţă, de entuziasm, de dorinţă vie de a iubi pe Dumnezeu şi de ajuta pe semenii lui.

Sfântul Andrei Şaguna ne impresionează prin dragostea sa neţărmurită faţă de Hristos, faţă sfinţii Lui şi faţă de Biserica Lui. Ne mirăm cât a putut scrie omul acesta şi cât a putut lucra. A construit sute de şcoli româneşti în Transilvania şi două licee. A întemeiat ziarul Telegraful Român, care şi astăzi continuă fără întrerupere, ca mijloc misionar de răspândire a credinţei şi de apărare a unităţii şi demnităţii românilor din Transilvania.

A tradus Sfânta Scriptură în patru volume şi a lăudat pe Sfântul Simeon Ştefan, pe care îl vom, proclama ca sfânt mâine, după ce Sfântul Sinod a aprobat canonizarea, la Alba Iulia, pentru că a tradus Noul testament în limba greacă.

Sfântul Andrei Şaguna ne-a lăsat statutul bisericesc pe care, până astăzi, în mare parte, Biserica noastră îl foloseşte. În mod deosebit, a arătat o neobosită luptă pentru apărarea Ortodoxiei şi a demnităţii ortodocşilor din Transilvania”.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a dezvăluit şi motivul aducerii Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei în Transilvania: „Am hotărât să îl aducem pe Sfântul apostol Andrei şi în Transilvania. Astfel, el a cuprins cu binecuvântarea sa cele trei mai provincii Româneşti, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Apostolul nostru a venit la noi. Să răspundem iubirii lui cu iubirea noastră. Să păstrăm credinţa apostolică şi să o transmitem, pentru că, de fapt, cuvântul apostolos înseamnă misionar, cel care transmite mai departe lumina Evangheliei lui Hristos. Să fim apostoli sau misionari în familia noastră, transmiţând credinţa noii generaţii.

Să fim apostoli în şcoli, în biserici şi pretutindeni şi locul nostru de muncă, indiferent de funcţia pe care o ocupăm. Să transmitem credinţa apostolică, adică iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea de viaţă şi dăinuire veşnică. Iată de ce sărbătoarea aceasta este o sărbătoare a întregii Românii”.

În continuare s-a dat citire Tomosului sinodal de către Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

A urmat cuvântul Patriarhului Alexandriei care a apreciat că „îndată după ce voi încheia acest pelerinaj în România şi mă voi întoarce în Africa, voi continua călătoriile mele misionare în 18 ţări şi voi duce cu mine această bucurie pe care am trăit-o în aceste zile.

De aceea, simt că mă voi întoarce mult mai întărit şi mai puternic atunci când voi merge timp de 7 sau 8 ore pe drumuri încă desfundate din pădurile tropicale ale Africii, fiind convins că mă va însoţi rugăciunea Preafericirii Voastre, precum şi rugăciunea tuturor ierarhilor, clericilor şi dreptcredincioşilor creştini de aici din România”.

Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea a oferit în dar Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia vizitei în România, o sfântă evanghelie şi un engolpion cu chipul Maicii Domnului.

La rândul Său Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Hrisostom a spus: „Ne bucurăm când sute şi mii de credincioşi români vin în oraşul Patras şi îşi pleacă genunchii în faţa Sfântului Cap al Sfântului Apostol Andrei cu lacrimi în ochi. De asemenea, se închină crucii sale şi fac aceasta pentru că vin la părintele lor şi al nostru, cel care ne-a împărtăşit credinţa creştină deopotrivă ambelor popoare.

Astăzi, trăim o bucurie atât de mare, că această Catedrală i-a primit pe ambii sfinţi cu numele de Andrei, pe Sfântul Apostol şi pe Mitropolitul Transilvaniei, Sfântul Andrei Şaguna, în comuniunea sfinţilor. Ambii s-au nevoie şi au luptat, dându-şi viaţa, cum este cazul Sfântului Apostol Andrei, pentru mărturisirea credinţei şi iubirii în Hristos, primul în secolul I creştin, iar cel de al doilea în secolul al XIX-lea”.

Mitropolitul de Patras a oferit Înaltpreasfinţitului Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, ‘în numele clerului şi al poporului dreptcredincios din oraşul Patras’, un epitrahil şi un omofor arhieresc, iar Catedralei Mitropolitane a dăruit o Cruce de binecuvântare.

În cuvântul Său, printre altele, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Laurenţiu şi-a exprimat bucuria trăirii acestui moment binecuvântat: „În primul rând, ne bucurăm că smerenia pe care a dovedit-o, până la sfinţenie, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, s-a transformat astăzi într-o mare binecuvântare.

Dacă la înmormântarea lui, acum 137 de ani, un singur preot, duhovnicul lui, l-a condus spre locurile veşnice, astăzi doi patriarhi împreună cu alţi 32 de ierarhi au proclamat canonizarea Sfântului Ierarh cel smerit care ne-a adus atâta bucurie”. Apoi, Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu a dăruit Patriarhului României o Cruce de binecuvântare, o icoană cu chipul Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei, trei scrieri în original ale Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, precum şi un album dedicat Catedralei Mitropolitane din Sibiu.

De asemenea, Înaltpreasfinţia Sa a dăruit Patriarhului Alexandriei o Cruce de binecuvântare şi o icoană cu chipul Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, iar Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Hrisostom i-a oferit icoana cu chipul Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, precum şi tuturor membrilor din delegaţie.

La final, Preşedintele României, dl. Traian Băsescu, a elogiat personalitatea Sf. Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitului Transilvaniei: „El a fost acela care a dus la Viena şi la Budapesta vocea românilor ortodocşi. El a fost acela care i-a reprezentat pe românii din Transilvania şi la Viena, în parlamentul imperial şi la Budapesta, precum şi în senatul din Transilvania.

Dar ca orice patriot, a înţeles că dincolo de bătălia de zi cu zi pentru românii şi pentru Transilvania lui, şcoala, educaţia şi cultura sunt elementele de perenitate ale unui popor”.

***

Proclamarea sa ca Sfânt al Bisericii Ortodoxe

*

Feast at the Metropolitan Cathedral of Sibiu

His Beatitude Theodoros II, Pope and Patriarch of Alexandria and All Africa, His Beatitude Daniel, Patriarch of the Romanian Orthodox Church, together with His Eminence Cchrisostom, Metropolitan of Patras, who leads the delegation of Greece that brought the Holy Head of Saint Andrew the Apostle, and hierarchs of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church, arrived tonight at Sibiu.

The outstanding guests of Sibiu stopped at the Metropolitan Cathedral, where a Te Deum service was celebrated, while the Holy Head was laid for worshipping. His Eminence Laurentiu, Metropolitan of Transylvania, welcomed the guests in the holy city of Transylvania, and the two Patriarchs expressed in the speeches delivered the joy to participate in such a great feast for Transylvania and for the entire country. His Eminence Metropolitan Chrisostom has also delivered a thanksgiving speech in the Cathedral full of priests and faithful of Transylvania.

According to the Press Office of the Romanian Patriarchate, the Holy Head of Saint Andrew the Apostle was taken in procession to the Metropolitan Cathedral of Sibiu, on the occasion of the proclamation of the canonisation of Saint Hierarch Andrei Saguna, Metropolitan of Transylvania, where it will remain till 29 October 2011, in the afternoon.

On 29 October 2011, the Holy Head of Saint Andrew, the Apostle, will be taken to the Archiepiscopal Cathedral of Alba Iulia, where it will remain till 31 October 2011, in the afternoon.

***

Participanții la canonizare

Zi de mare sărbătoare astăzi, 29 octombrie 2011, la Sibiu. În Catedrala Mitropolitană a fost oficiată Sfânta Liturghie de către Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi şi de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături de alţi ierarhi, fiind înconjuraţi de un sobor de preoţi şi diaconi.

Evenimentul este prilejuit de manifestările religioase dedicate proclamării canonizării Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

Alături de cei doi patriarhi s-au aflat Înaltpreasfinţitul Georgios, Mitropolit de Accra, Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patras, dar şi următorii ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfintitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Înaltpreasfinţitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,

Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradei, Preasfinţitul Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei,

Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil, Episcop-locţiitor al Episcopiei Daciei Felix, Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Prea Sfinţitul Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop Vicar Patriarhal,

Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfinţitul Paisie Lugojanul, Episcop-vicar Arhiepiscopiei Timişoarei, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, Preasfinţitul Sofian Braşoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului.

La Sfânta Liturghie au fost prezente importante oficialităţi de stat şi locale, în frunte cu domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, dar au fost prezenţi şi mii de credincioşi din Sibiu şi din împrejurimi însoţiţi de preoţii lor care au venit să participe la această mare sărbătoare a Ardealului.

*

„Peste 10 mii de credincioşi din toată ţara au participat sâmbătă, la Catedrala Ortodoxă din Sibiu, la slujba de canonizare a Mitropolitului Ardealului, Andrei Şaguna, oficiată de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Daniel, un sobor format din câteva sute de preoţi, printre care şi Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza şi o delegaţie de ierarhi din Grecia.

La slujbă au fost prezenţi preşedintele Traian Băsescu, preşedintele PSD, Victor Ponta, preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, primarul Sibiului, Klaus Iohannis, miniştrii Ion Ariton şi Teodor Baconschi, deputaţii Cornel Ştirbeţ şi Raluca Turcan. Alături de ei, au luat parte la slujbă autorităţi locale, protopopi, preoţi, profesori şi oameni de cultură, tineri studenţi şi elevi, dar şi mii de credincioşi care au dorit să participe”.

*

 Programul canonizării

„Slujbele legate de canonizarea lui Andrei Şaguna au început vineri, 28 octombrie 2011, la Răşinari, când la ora 15, la Biserica Sf. Treime, a avut loc ultimul parastas.

De aici, coloana a plecat spre Sala Transilvania din Sibiu, de unde a pornit, în jurul orei 16.20, o procesiune solemnă până la catedrala mitropolitană, pe traseul Şcoala de Înot – Justiţiei – Victoriei – Andrei Şaguna – Mitropoliei.

Aceasta a trecut prin parohiile Hipodrom I, II, III, IV, V, VI, Mihai Viteazul I, II şi III. Au participat preoţii şi credincioşii din parohiile Buna Vestire I şi II, Iosefin I, II şi III, Sf. Împăraţi III şi IV, Calea Poplăcii I şi II.

La intersecţia bulevardului Milea cu strada Noica li s-a alăturat parohiile Sf. Arhangheli I, II şi III, Sf. Ilie I, II, III şi IV, dar şi detaşamente de studenţi de la Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, care au venit cu torţe, şi credincioşi din Mărginime, îmbrăcaţi în costume tradiţionale.

La ora 16.30, clopotele bisericilor ortodoxe din Sibiu au bătut timp de zece minute.

Sosirea la Catedrala Mitropolitană, unde se află  deja preoţii şi credincioşii celorlalte parohii sibiene, a fost programată la ora 17, când ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură.

La Catedrală a început Slujba Privegherii zilei de rând, precum şi slujba Sf. Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Aceasta s-a continuat până la sosirea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a delegaţiei din Grecia, care a adus Cinstitul Cap al Sf. Apostol Andrei, precum şi a celorlalţi ierarhi români. A urmat, apoi, slujba de Te Deum. Racla cu Cinstitul Cap al Sf. Apostol Andrei a fost aşezată pentru închinare în catedrală.

După slujba de Te Deum, Patriarhul României a adresat celor prezenţi un cuvânt de binecuvântare.

A doua zi, sâmbătă, 29 octombrie, la catedrală, după acatistul Sf. Apostol Andrei, de la ora 8.30, a avut loc Sf. Liturghie, de la ora 9.30, urmată de ceremonia proclamării oficiale a canonizării Sf. Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei”.

Sfânta Liturghie de pe Colina Patriarhiei Române [27 octombrie 2011]

Fragmente audio din transmisia live a Radio Trinitas.

Partea întâi și a doua.

86.2 MB

42.9 MB

Predicile patriarhale.

52.5 MB

Cuvântul Preafericitului Părinte Teodoros al II-lea, Patriarhul Alexandriei, la Sărbătoarea Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Daniel, Patriarh al României,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, iubiţi fraţi în Domnul şi împreună liturghisitori,
Excelenţele voastre, Domnilor reprezentanţi ai autorităţilor de Stat,
Binecuvântat popor al lui Dumnezeu,

În Taina Dumnezeieştii Euharistii se arată şi se exprimă în chip desăvârşit dragostea nemărginită, mila şi prezenţa iubitoare veşnică a lui Dumnezeu în lume. Totodată, Taina Jertfei Domnului arată calea duhovnicească pe care avem datoria sfântă să o străbatem în viaţă, ca să dăm mărturia cea bună şi să devenim sfeşnice luminoase şi sare a pământului. În felul acesta, urmăm pilda Sfinţilor Bisericii noastre, care, păşind pe calea cea strâmtă, s-au făcut, pentru totdeauna purtători ai harului Sfântului Duh.

Astăzi, avem deosebita cinste de a săvârşi sfânta slujbă a Jertfei nesângeroase alături de Preafericirea Voastră, răspunzând cu plăcere la invitaţia pe care ne-aţi adresat-o cu amabilitate, în duhul dragostei frăţeşti, aceea de a vizita Preasfânta Biserică din România şi de a prăznui împreună sfânta pomenire a Cuviosului Dimitrie cel Nou, Apărătorul şi Ocrotitorul Bucureştilor. Pentru poporul român, pomenirea acestui Sfânt, care se săvârşeşte întru miros de bună mireasmă duhovnicească, înseamnă izbăvirea din nevoi şi întărire în dreapta credinţă.

Cuviosul Dimitrie L-a iubit din tot sufletul pe Hristos, s-a luptat lupta cea bună a bunei credinţe şi a preaslăvit pe Dumnezeu în cuvânt şi faptă. El a primit din belşug Dumnezeiescul Har şi, mai ales, harisma facerii de minuni, întrucât şi-a trăit viaţa sub semnul răbdării în tăcere, al privegherii în rugăciune, al acriviei în împlinirea voinţei dumnezeieşti, luând aminte totdeauna la mărturisirea adevărului Evanghelic.

Slăvit să fie, aşadar, numele Preabunului Dumnezeu, Care necontenit evidenţiază roadele lucrării Sfântului Duh în mijlocul neamului sfânt al creştinilor ortodocşi, şi-i arată lumii pe sfinţii Săi, din toate veacurile, de la începutul răspândirii cuvântului Sfintei Evanghelii până în zilele noastre.

În formularea propovăduirii cuvântului Sfintei Evanghelii, un rol determinant l-au avut, pentru întreaga Biserică, deschizătorii de drumuri în tainele teologiei, care au trăit pe pământul Egiptului. După predicarea cuvântului lui Dumnezeu cel de viaţă purtător şi mucenicia, la anul 68 după Hristos, a Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, Luminătorul Egiptului, în această ţară roditoare a Nilului, au apărut mari personalităţi creştine, între care se numără scriitori bisericeşti ca Origen, Clement Alexandrinul şi Panten, asceţi şi monahi precum Sfântul Antonie cel Mare, Cuvioşii Pahomie, Pimen şi Isidor Pelusiotul, Părinţi şi învăţători ai lumii, cum au fost Arhiepiscopii şi Patriarhii Alexandriei, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril şi Sfântul Ioan cel Milostiv. Aceştia, găsind aici un pământ roditor duhovniceşte, au dezvoltat învăţătura creştină şi au făcut să strălucească peste veacuri lumina ei. Această învăţătură constituie comoara duhovnicească de mare preţ lăsată ca patrimoniu sfânt celorlalte Biserici Ortodoxe.

Moştenirea transmisă de ei a stat la originea legăturilor duhovniceşti dintre străvechea Biserică a Alexandriei şi Biserica Ortodoxă Română. Sunt legături trainice statornicite de veacuri şi călite în focul trecerii timpului. Ele au luat forma susţinerii reciproce în momentele critice de răscruce ale istoriei bisericeşti, în general, şi mai ales ale perioadei cuprinse între sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Aşa au înaintat Bisericile Noastre împreună, pe căile istoriei, în duhul iubirii fraterne.

Pe de o parte, Biserica Alexandriei, prin intermediul unor patriarhi, mitropoliţi, episcopi şi simpli clerici sau monahi, a oferit un nepreţuit ajutor misionar şi teologic Bisericii Române, în lupta dusă pentru păstrarea identităţii ortodoxe autentice în faţa influenţelor religioase apusene.

La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română şi domnitorii Principatelor dunărene au oferit în schimb susţinere materială Tronului Patriarhal al Sfântului Marcu darul susţinerii materiale, dar de importanţă vitală pentru supravieţuirea sa în vremurile grele ale dominaţiei otomane.

Caracteristic este faptul că, dintre cei 17 patriarhi care au păstorit în Alexandria, de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 10 au călătorit în Principatele dunărene, unde au propovăduit credinţa adevărată şi au combătut prozelitismul subversiv exercitat de propaganda catolică.

Doi dintre ei, patriarhii Mitrofan Critopulos şi Nichifor au trecut la cele veşnice în cursul călătoriilor făcute în Ţările Române, în timp ce patriarhul Matei Psaltul a fost întronizat în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. Desigur, nu este întâmplător faptul că, în această perioadă, urcă pe Tronul Sfântului Evanghelist Marcu arhipăstori aparţinând, prin devotament, Bisericii Răsăritene de pretutindeni, şi care au fost străluciţi apărători ai dogmelor credinţei dreptmăritoare, în frunte cu Sfinţii Meletie Pigas şi Chiril Lucaris, patriarhii Alexandriei.

Primul dintre ei, Sfântul Meletie Pigas (1590-1601) încuraja şi ridica moralul voievozilor Mihnea al II-lea al Ţării Româneşti şi Petru cel Şchiop al Moldovei, prin scrisori adresate lor încă din vremea când era protosinghel al Tronului alexandrin. Totodată, manuscrise cu operele sale privind învăţătura de credinţă Ortodoxă şi combaterea primatului papei de la Roma circulau şi în Ţările Române, pentru luminarea dreptcredincioşilor creştini. Dar, şi ca locţiitor al Tronului Ecumenic, după moartea patriarhului Ieremia, în septembrie 1597, Meletie Pigas a apărat revendicările îndreptăţite ale românilor, în calitate de mijlocitor între Înalta Poartă şi Voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul.

De asemeanea, al doilea dintre ei, Sfântul Chiril Lukaris, însoţit de către viitorul patriarh al Alexandriei, Mitrofan Critopoulos, vizita, pe la anul 1613, Ţara Românească la invitaţia Voievodului Radu Mihnea. În cursul şederii de doi ani, aici, a străbătut neobosit Principatele pomâne şi, prin cuvântări şi predici, a contribuit substanţial la luminarea credincioşilor din Ţările Române, în ceea ce priveşte deosebirile dogmatice dintre ortodocşi şi catolici. El a săvârşit şi slujba de sfinţire a bisericii Mănăstirii Sfânta Treime, din Bucureşti, astăzi Mănăstirea Radu Vodă.

Totodată, el a primit multe donaţii, între care, la loc de frunte se află închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Stăneşti-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Veniturile realizate din gestionarea proprietăţilor dependente de această mănăstire, dar şi de alte mănăstiri, care aveau să fie închinate mai târziu, au susţinut substanţial Tronul Patriarhal, până la confiscarea averilor mănăstireşti în luna decembrie 1863.

A doua călătorie misionară în Ţara Românească a patriarhului Chiril Lukaris a avut loc la începutul anului 1620, cu puţin timp înainte ca Sfântul Sinod al Tronului Ecumenic – atunci vacant – să-l transfere din Alexandria la Constantinopol. Păstorirea sa, plină de peripeţii, nu i-a îngăduit să viziteze încă o dată Ţările Române, însă a păstrat legături de suflet cu locuitorii acestora, chiar până la moartea sa mucenicească, în 27 iunie 1638.

Cu toate acestea, călătorii misionare pe pământul românesc au efectuat şi alţi întâistătătorii din Alexandria. Astfel, la anul 1618, este menţionată în documente prezenţa la Târgovişte a patriarhului Gherasim Spartaliotis (1620-1636), ca arhimandrit atunci; din corespondenţa acestuia reiese că, în deceniul al III-lea al secolului al XVII-lea, s-a îngrijit să trimită grupuri de propovăduitori în Principatele dunărene, sub îndrumarea preotului Ioanichie, viitor patriarh al Alexandriei.

De asemenea, Partenie I, Patriarhul Alexandriei (1678-1688), a întreprins şi el călătorii misionare în Ţările Române pentru a le oferi sprijin spiritual. Astfel, în anul 1683, acesta a dat binecuvântarea pentru traducerea în limba română a Dumnezeieştii Liturghii şi publicarea acesteia într-o ediţie nouă, la Iaşi de către mitropolitul Dosoftei.

Succesorul său în tronul patriarhal, Sfântul Gherasim Palladas (1688-1710) a menţinut strânse legături cu domnitorii români. Împreună cu Patriarhul Hrisant al Ierusalimului, în timpul celei de a treia călătorii în Ţările Române, a instalat în Tronul Mitropolitan din Bucureşti pe Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului, în Duminica Ortodoxiei din anul 1708.

Legături strânse cu domnitorii şi poporul român a avut şi Patriarhul Samuil Kapasulis al Alexandriei (1710-1723). Persoana lui se bucura de o apreciere şi încredere atât de mare, încât, în cursul şederii sale de trei ani în Ţările Române, între 1715-1718, a fost chemat, ca unul care avea titlul de judecător al lumii, să rezolve chestiuni delicate ce provocau disensiuni.

Părintele duhovnicesc al domnitorului Constantin Mavrocordat a fost Patriarhul Matei (1746-1765), denumit psaltul, pe vremea când era stareţ al Mănăstirii Zlătari din Bucureşti, cu titlu de Mitropolit al Libiei. Pe toată durata patriarhatului său, Matei a purtat corespondenţă familiară cu domnitorul Ţării Româneşti. Scrisorile sale poartă amprenta dragostei părinteşti faţă de binefăcătorul său şi a dispoziţiei inepuizabile de a-l călăuzi şi sfătui oricând.

Despre continuarea acestor legături există multe mărturii în corespondenţa patriarhală. Cu toate acestea, călătoriile Întâistătătorilor Bisericii din Alexandria au încetat, în primul rând, din cauza evoluţiilor istorice, a tulburărilor şi reaşezărilor din Imperiul Otoman.

Tradiţia vizitelor efectuate de patriarhii Alexandriei în Ţările Române a fost reînviată, în luna iunie a anului 1958, de către Patriarhul Hristofor al II-lea (1939-1967), cu prilejul aniversării unui deceniu de patriarhat al pururea pomenitului Patriarh Justinian al României (1948-1977).

Aceasta fusese precedată de vizita la Alexandria, în luna mai a anului 1927, a primului patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939). Vizita Patriarhului Miron constituia expresia recunoştinţei pentru acordul dat de străvechea noastră Patriarhie, atât pentru proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885), cât şi pentru ridicarea acesteia la demnitatea de Patriarhie (25 februarie 1925).

Legăturile spirituale s-au reînnoit prin vizita efectuată, la sfârşitul anului 1971, de către Patriarhul Nicolae al VI-lea al Alexandriei (1968-1986), care a participat la prăznuirea pomenirii Cuviosului Dimitrie cel Nou, sărbătorit astăzi. La rândul său, Patriarhul Justinian al României a participat la sfinţirea reşedinţei patriarhale din Alexandria, în ziua de 29 noiembrie 1971.

În sfârşit, pururea pomeniţii noştri înaintaşi, binecunoscutul Partenie al III-lea, părintele Nostru duhovnicesc, şi Petru al VII-lea au vizitat Biserica din România în anii 1996 şi, respectiv, 2003. Atunci, am avut şi eu binecuvântarea, să fac parte din delegaţia însoţitoare a pururea pomenitului Patriarh Partenie al III-lea, în cursul vizitei sale în România pe atunci având demnitatea de episcop de Cirene.

Iar astăzi, dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii, că revenim în pelerinaj la Bucureşti, în calitate de Întâistătător al Tronului patriarhal din Alexandria, care deţine locul al II-lea în Dipticele Bisericii Ortodoxe şi, totodată în calitatea de continuator al legăturilor noastre frăţeşti.

Preafericirea Voastră,

Prin cuvântul nostru, am încercat să prezentăm din punct de vedere istoric relaţiile multi-seculare desfăşurate în duhul dragostei în Hristos şi al reciprocităţii care călăuzesc Bisericile Noastre. Ceea ce dorim să subliniem este faptul că aceste relaţii sincere şi foarte bune vor continua spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul sufletesc al poporului creştin din Patriarhiile noastre.

Prin aceste relaţii urmărim, totodată, să dăm împreună mărturia ortodoxă în faţa lumii contemporane atât de tulburate. Lumea doreşte să cunoască Adevărul astăzi, când au loc multe schimbări radicale la nivel mondial. Responsabilitatea noastră este să proclamăm cu timp şi fără timp unitatea pe care o avem în legătura dragostei şi să rămânem statornici în tot ceea ce Sfânta noastră Biserică a instituit prin Sinoadele ecumenice şi locale.

Continuitatea istorică şi legătura dragostei constituie premiza indiscutabilă şi, totodată, certitudinea că trăirea duhovnicească a Bisericii se va continua şi în viitor.

Pe de o parte, se va continua în centrele bisericeşti şi în jurisdicţiile lor, aşa cum acestea au fost clarificate şi stabilite irevocabil prin sfintele canoane şi tomosurile de întemeiere a Bisericilor, iar pe de altă parte se va propovădui la toate neamurile, după porunca lui Hristos Cel Înviat: „Mergând, învăţaţi toate neamurile”, în spiritul fidelităţii faţă de moştenirea duhovnicească lăsată de Sfinţii Apostoli.

Iată care este cerinţa noilor realităţi sociale şi culturale: sprijinirea reciprocă şi întrajutorarea tuturor, întrucât lucrarea Patriarhiilor, fie străvechi, fie apărute ulterior în istorie, este unitară, aşa cum Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică este neîmpărţită.

Încheind cuvântul nostru, Vă mulţumim călduros pentru dragostea, primirea cordială şi ospitalitatea Preafericirii Voastre. La rândul nostru, Vă încredinţăm că cinstim şi respectăm Biserica Ortodoxă Română şi Sfântul Sinod al Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor arhierei din jurul Preafericirii Voastre. În aceste momente, Vă îmbrăţişăm pe toţi cu sărutarea frăţească a dragostei în Domnul.

Cu aceeaşi sărutare, îmbrăţişăm cinstitul cler, care slujeşte jertfelnic Biserica lui Hristos din România. Îmbrăţişăm pe nevoitorii monahi şi monahii şi pe întregul popor român credincios. Tuturor le împărtăşim, din toată inima, binecuvântarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, Luminătorul şi Ocrotitorul Patriarhiei Noastre, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate Efesenilor Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea vouă duhul înţelepciunii şi al descoperirii, spre deplina Lui cunoaştere, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi. (Efeseni 1, 17-18). Amin!

***

Mesajul Preafericitului Părinte Maxim, Patriarhul Bulgariei, la Sărbătoarea Ocrotitorului Bucureştilor, 27 octombrie 2011:

Către
Preafericirea Sa
Daniel, Patriarhul României,
Bucureşti

Preafericirea Voastră, iubite în Hristos frate şi conslujitor,

Astăzi, 27 octombrie, când Sfânta Biserică Ortodoxă cinsteşte memoria sfântului Dimitrie cel Nou din Basarabov, ocrotitorul oraşului Bucureşti, capitala României, primiţi din numele nostru şi din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, salutări frăţeşti şi urări de sănătate, însufleţire duhovnicească şi prosperitate în fapta Evangheliei, către care, după cuvintele Apostolul popoarelor (Rom. 1:1) toţi suntem permanent chemaţi.

Rugăciunile Sfântului Dimitrie cel Nou, Dătătorul de viaţă să vă întărească pe drumul nu atât de uşor, dar nobil al slujirii Voastre patriarhale, pentru prea mărirea numelui Său între popoare şi răspândirea buneivestiri la toată făptură (Mat. 28:19).

Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou este foarte scumpă şi pentru creştinii ortodocşi din Bulgaria şi stă drept mărturie pentru legăturile frăţeşti străbune dintre poporul bulgar şi poporul român. Cu rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, nu de mult, noi am primit o părticică din sfintele moaşte ale preacuviosului, predată nouă cu binecuvântarea vrednicului şi întotdeauna pomenitului vostru predecesor, Patriarh Teoctist.

Mănăstirea din Basarabovo, care se afla în graniţele eparhiei bulgare de Ruse, în care preacuviosul s-a ostenit călugăreşte şi unde scumpul dar frăţesc a fost aşezat spre păstrare şi închinare, este un centru duhovnicesc secular şi de meditaţie pentru creştinii ortodocşi ale Bisericilor noastre surori.

Preafericirea Voastră,

Vă felicităm încă o dată cu ocazia sărbătorii Sfântului Dimitrie din Basarabov, care este ocrotitor spiritual al capitalei voastre de Dumnezeu protejată, rugăm Domnul să ne întărească puterile spirituale şi aşa în iubire frăţească comună şi fapte bune, să continuăm să zidim casa lui Dumnezeu care este ‘Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului’ (1 Tim. 3:15).

Ne recomandăm sfintelor voastre rugăciuni şi rămânem Preafericirii Voastre în Hristos frate şi conslujitor,

Preşedintele Sfântului Sinod

Maxim, Patriarhul Bulgariei

***

Mesajul Preafericitului Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade la Hramul Catedralei Patriarhale, Bucureşti, 27 octombrie 2011:

Cu multă bucurie duhovnicească, izvorâtă din adâncul inimii, am primit şi, cu mare mulţumire sufletească, am răspuns invitaţiei Preafericirii Voastre de a participa la manifestările sărbătoreşti atât de însemnate, desfăşurate cu prilejul sfintei pomeniri a ocrotitorului Bucureştilor, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, apărătorul şi izbăvitorul poporului român bincredincios. Aşadar, cu iubire de frate în Hristos şi iubitor de prăznuire fiind, sărbătorim şi noi împreună cu Preafericirea Voastră în dragoste şi comuniune frăţească.

De aceea, dorim să fim părtaşi la bucuria Bisericii Ortodoxe Române soră, în cursul acestor ceremonii şi sfinte adunări ale poporului, pentru săvârşirea dumnezeieştilor slujbe.

Cu suflet curat, trimitem, prin Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patra Cinstitului cap al Sfântului, Slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Andrei cel întâi chemat, podoaba şi lauda oraşului Patra, unde Dumnezeiescul Har a binevoit să se pună cinstita cruce a muceniciei sale drept piatră de temelie, pe care s-a înălţat Sfânta Mitropolie din acel loc.

Cu adâncă emoţie, preaslăvim pe Domnul, deoarece, în acest fel, se dă fiilor duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe Române, posibilitea de a primi har şi binecuvântare de la slăvitul Apostol Andrei, care a urmat pătimirilor Mântuitorului nostru Hristos şi s-a învrednicit să fie întemeietor, şi ocrotitor al Bisericii Constantinopolului şi al poporului dreptcredincios din Patra.

Totodată, preaslăvim pe Dumnezeu şi pentru că, prin venirea în România a Înaltpreasfinţitului Hrisostom, Mitropolit de Patra, ca delegat al Preasfintei Biserici a Greciei, ni se dă prilejul să vestim, cu glas mare, pretutindeni, unitatea în Iisus Hristos şi comuniunea dintre Bisericile noastre Ortodoxe surori, potrivit datinilor sfinte lăsate de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi.

Aceste preasfinte moaşte izvorâtoare de har, care sunt mai de preţ decât orice comoară şi pietre scumpe, vor înflori îmbelşugat, în timpul şederii lor în România, spre desfătarea sufletească, întărirea şi sfinţirea credincioşilor. Vor străluci „în mijlocul casei” Bisericii Preafericirii Voastre, ca o nesecată comoară de binecuvântare şi sfinţire. Comoara aceasta va îmbogăţi sufletele şi le va potoli foamea de har sfinţitor, va aduce izbăvire şi va revărsa tămăduiri.

Totodată, prezenţa acestor sfinte moaşte aduse spre închinare va propovădui tuturor Harul lui Dumnezeu care pururea sălăşluieşte în ele, izvorând din puterea dumnezeiască, şi care răsplăteşte întotdeuna sufletele cu mântuire, luminare şi tămăduire.

Transmiţându-vă urări din partea Bisericii Ortodoxe a Greciei, care este de origine apostolică paulină, şi întărindu-ne pe unitatea aceleiaşi credinţe în Hristos împărtăşită deopotrivă de popoarele noastre, vă urăm din tot sufletul ca Domnul Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce este minunat întru sfinţii Săi să Vă dea putere în cinstita slujire de întâi ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi să reverse din belşug harul binecuvântărilor Sale, izvorâte din comorile dumnezeieşti, peste clerul şi poporul român cel iubitor de Dumnezeu, aflat în jurul Preafericirii Voastre. Amin!

S. S. † Ieronim al II-lea,
Preşedintele Sfântului Sinod