Etichetă: Basilica

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.

Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească.

Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.

Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator!

Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga, zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.

Atunci, chemându-l, stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?

Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta, din inimile voastre, fiecare fratelui său”.

(Matei 18, 23-35)

 †

Din Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii înţelegem că Dumnezeu este în acelaşi timp milostiv şi drept. Când ne pocăim şi cerem să ne ierte păcatele, El este bun, milostiv şi iertător.

Când noi însă nesocotim bunătatea Lui, şi, în mod viclean şi egoist, doar profităm de ea, dar la rândul nostru nu arătăm bunătate faţă de semenii noştri, adică nesocotim iertarea Lui şi nu o facem roditoare faţă de oameni, atunci Dumnezeu ne arată dreptatea Sa spre îndreptarea noastră şi a celor asemenea nouă.

Deci, Dumnezeu este milostiv, dar şi drept, iertător, dar şi îndreptător, în înţelesul că nu trece cu vederea păcatul, ci cheamă la pocăinţa spre îndreptare.

Astfel, Dumnezeu Cel milostiv şi iertător îl responsabilizează pe omul nemilostiv şi neiertător, aducându-i aminte cât de mult pierde spiritual dacă nu este şi el iertător asemenea lui Dumnezeu.

Toţi oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar la asemănarea cu Dumnezeu ajung numai cei ce trăiesc în comuniune cu El şi împlinesc voia Lui, adică numai sfinţii. Prin urmare, omul care nu iartă altora greşelile lor nu poate dobândi sfinţenia care vine de la Dumnezeu.

Atât de mult ne asemănăm cu Dumnezeu câtă iubire sfântă şi milostivă adunăm în sufletul nostru, prin pocăinţă şi iertare, prin rugăciune şi prin fapte bune. Oamenii sfinţi sunt milostivi ca Dumnezeu Cel milostiv, sunt iertători ca Dumnezeu Cel iertător, însă ei sunt şi drepţi sau îndreptători ai altora, precum şi Dumnezeu este drept şi îndreptător al celor ce rătăcesc sau greşesc, cu voie sau fără voie.

Evanghelia ne mai învaţă că iubirea milostivă a lui Dumnezeu precede dreptatea Lui. Mai întâi, din iubire milostivă, El iartă pe cei păcătoşi, însă ceartă pe cei ce nesocotesc iubirea Lui iertătoare şi nu o arată semenilor prin iertare şi fapte bune. Deci, iertarea păcatelor este condiţionată de iertarea semenilor.

Vedem acest lucru în rugăciunea Tatăl nostru: ‘Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri’ (Matei 6, 12), sau în alte locuri din Sfânta Scriptură a Noului Testament: ‘Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre’ (Matei 14-15); ‘Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos’ (Efeseni 4, 32); ‘Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertând unii altora dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi’ (Coloseni 3, 13).

De asemenea, urmând învăţăturii Sfintei Evanghelii, Sfinţii Părinţi arată importanţa iertării aproapelui pentru ca omul să poată dobândi iertarea păcatelor: ‘Precum vom fi noi faţă de fraţii noştri, aşa va fi Domnul faţă de noi’ 1*; sau: ‘Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului greşalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu. Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintâi sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta numai cei o sută de dinari. Dacă tu ierţi aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi’ 2*.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: ‘Să ne iubim aşadar unii pe alţii, şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă-răbdare întreolaltă, şi va fi şi El cu îndelungă-răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău, şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele.De aceea a zis Domnul: ‘Iertaţi şi vi se va ierta vouă’ (Luca 6, 37). Şi iarăşi: ‘De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre’ (Matei 6, 14). Sau: ‘Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui’ (Matei 5, 7). Sau: ‘Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă’ (Matei 7, 2). Iată, ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, în voia noastră stă mântuirea noastră’ 3*.

Înţelegem, aşadar, că trebuie să iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător.

Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Creatorul universului şi al omului.

Nimeni nu poate avea vreun folos în urma nevoinţelor duhovniceşti, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. Acest lucru îl auzim cel mai bine din gura Sfântului Apostol Pavel: ‘De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’ (I Corinteni 13, 1-3).

Iar iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii.

Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă nu poate fi redusă la fapta rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, ci se consideră că îndreptându-se ar putea săvârşi multe fapte bune.

Întrucât Biserica a înţeles valoarea sfinţitoare şi mântuitoare a iertării, ea îi îndeamnă pe toţi oamenii să ierte greşelile aproapelui lor. Pentru creştini, iertarea greşelilor oamenilor este o condiţie pentru a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, Cel ce S-a rugat pentru iertarea păcatelor celor care L-au răstignit, zicând: ‘Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac’ (Luca 23, 34).

De asemenea, rugăciunea nu este primită atunci când omul nu este împăcat cu toţi. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos spune că ‘dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău’ (Matei 5, 23-24).

De aceea, mai ales în timpul perioadelor de post, când unim mai mult rugăciunea cu pocăinţa şi cu postul, Biserica ne îndeamnă să iertăm semenilor noştri toate greşelile lor ca să simţim mai mult cum sufletul nostru se eliberează sau înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi ale mândriei.

Uneori, iertarea greşelilor semenilor noştri cere luptă cu noi înşine, adică răstignire a mâniei şi a dorinţei de răzbunare

Iertarea acordată semenilor nu este totdeauna o lucrare uşoară, deşi, teoretic, mulţi oameni ştiu că dacă eşti creştin adevărat trebuie să ierţi altora greşelile lor. Sunt însă unele situaţii dificile în care iertarea sinceră nu se realizează pur şi simplu printr-o decizie voluntaristă, formală, exterioară.

Sunt oameni care au suferit mult din cauza semenilor lor, iar pentru a le ierta acestora greşelile lor, în mod sincer, total şi definitiv, adică ‘din toată inima’, ei au nevoie de o schimbare interioară.

Cu alte cuvinte, iertarea cere o luptă interioară, o răstignire a dorinţei egoiste de răzbunare, a tentaţiei de a răspunde la răutate cu răutate.

Însă Sfânta Scriptură ne cheamă să nu răspundem la răutate cu răutate, ci să lăsăm răzbunarea pe seama lui Dumnezeu (cf. Romani 12, 19: ‘Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: ‘A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”). El sigur ceartă şi pedepseşte cu dreptate, fiind Judecătorul şi Mântuitorul lumii, al viilor şi al morţilor.

Deci, o iertare sinceră, totală, nu una de felul ‘te iert, dar nu te uit’, se poate oferi altora numai dacă Îi cerem lui Dumnezeu harul Său care ne ajută să iertăm din toată inima greşelile altora. În acest sens, cerem Mântuitorului Iisus Hristos, Care a iertat pe vrăjmaşii Lui, ca iubirea Lui să locuiască în inimile noastre.

Pildă de urmat în această privinţă ne sunt sfinţii martiri sau mucenici, care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu harul sau virtutea de a ierta pe cei care îi chinuiau şi-i duceau la moarte, aşa cum a făcut arhidiaconul Ştefan, cel dintâi dintre mucenici, dar şi mulţi alţii. Din Vieţile sfinţilor martiri se vede că aceştia simţeau în sufletul lor o putere deosebită în timpul suferinţelor, o putere a prezenţei iubirii jertfelnice şi iertătoare a lui Hristos. De aceea, ei nu au răspuns la răutate cu răutate şi la ură cu ură, ci au biruit ura ca rod al păcatului prin sfinţenia iertării ca rod al prezenţei harului lui Dumnezeu în om. Sfinţii mucenici sunt numiţi Buni Biruitori mucenici, tocmai pentru că ei au biruit duhul lumesc al urii, al răzbunării şi al răutăţii, după ce au primit în sufletul lor iubire milostivă din iubirea lui Hristos Cel milostiv şi iertător.

Deşi nu este uşor ca omul să-l ierte din toată inima pe cel care-i greşeşte, totuşi, Sfinţii Părinţi învaţă că această poruncă a iertării aproapelui este mai uşor de împlinit decât altele. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ‘Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea Dumnezeu ne-a dat o cale uşoară şi lesnicioasă pentru plata datoriei, în stare să şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării greşelilor celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au făcut alţii’ 4*.

Prin urmare, când nu putem ierta semenilor noştri greşelile lor, trebuie, mai întâi, să ne rugăm pentru ei, deoarece foarte adesea vrajba între oameni vine şi din lucrarea diavolului care tulbură sufletul oamenilor.

‘Ó diábolos’ în limba greacă înseamnă cel ce dezbină, cel ce desparte, cel ce asupreşte şi tulbură viaţa oamenilor şi relaţiile dintre ei.

Adesea, el învrăjbeşte membrii familiei, vecinii şi prietenii şi îi împiedică să facă împreună o lucrare folositoare. Înţelegem, aşadar, că iertarea sinceră a greşelilor altora presupune o modelare a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. În acest sens, trebuie să ne rugăm ca Hristos Domnul prin harul Duhului Sfânt să ne curăţească de toată întinăciunea şi de toată răutatea. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Dacă uneori, printr-o pedagogie divină, se întâmplă chiar să săvârşim şi noi tocmai păcatele pentru care am judecat pe alţii, trebuie să înţelegem din aceasta că e mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru semenii noştri ca să se ridice din păcate, decât să-i judecăm considerându-ne superiori lor, adică fără greşeli.

În concluzie, putem constata că Evanghelia acestei duminici este una a iertării, dar şi una a responsabilizării, o Evanghelie a milostivirii, dar şi a dreptăţii, o Evanghelie în care Dumnezeu, deşi este milostiv şi îndelung răbdător, totuşi nu trece cu vederea nerecunoştinţa noastră pentru iertarea primită de la El, adică nu este nepăsător când vede insensibilitatea noastră faţă de iubirea Lui milostivă şi iertătoare.

De ce? Pentru că El nu voieşte ca iubirea Lui să se oprească la noi, ci doreşte ca iubirea Lui să ajungă prin noi la alţii, ca noi să devenim asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător. Evanghelia ne îndeamnă, aşadar, să înmulţim binele, nu să-l limităm. Iar făcând aceasta, creştem duhovniceşte şi ne sfinţim, adică devenim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu, întrucât iubirea Lui milostivă se arată altora prin noi, când iertăm şi noi altora greşelile lor.

Să ne gândim mereu că iertarea noastră din partea lui Dumnezeu este condiţionată de iertarea greşelilor semenilor noştri de către noi. Dumnezeu voieşte ca noi să fim milostivi, să fim răbdători şi iertători, iar când iubirea milostivă şi iertătoare devine lumina vieţii noastre, atunci se schimbă în bine şi relaţiile între oameni.

Astfel se opreşte violenţa, se stinge ura, se înlocuieşte răutatea cu bunătatea şi se schimbă ‘iadul’ vieţii noastre în ‘bucurie a raiului’, prin luminarea minţii şi a inimii noastre încă din viaţa aceasta pământească.

Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ierta greşelile semenilor noştri, gândindu-ne cât de mari sunt greşelile noastre pe care ni le iartă El, în timp ce noi nu suntem în stare să iertăm nici greşelile mici ale semenilor noştri.

Având lumina Evangheliei de azi adunată în sufletele noastre, să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl zicând: ‘Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean’ (Matei 6, 12-13). Amin!

 † Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***
Note:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LX, 4, Ed. Pelerinul român, Oradea, 1998, p. 301.

2. Idem, Cuvânt la Sfânta şi Marea Joi, în vol. Omilii la Postul Mare…, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 74.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, vol. II, Cuvânt Ascetic, 42, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 60.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXI, III, în col. PSB, vol. 23, Bucuresti, E.I.B.M.B.O.R., 1994, p. 709.

‘În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece.

Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suferi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.

Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia’.

(Matei 17, 14-23)

*

În Evanghelia din Duminica a X-a după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa credinţei, rugăciunii şi postului pentru viaţa noastră duhovnicească.

Din cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: ‘acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’, pe care le adresează Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, nouă tuturor, înţelegem că omul nu se poate elibera de patimile păcătoase şi mai ales de influenţa duhurilor rele în viaţa lui decât numai prin rugăciune şi post, virtuţi care izvorăsc din credinţă puternică.

Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului. Ea este răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el.

Credinţa este, în acelaşi timp, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (cf. Matei 3, 2; 5, 12).

În acest înţeles, Epistola către Evrei arată: ‘credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’ (Evrei 11,1), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) precizează: ‘Credinţa este o putere de legătură care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut’ 1*.

Ca legătură vie a omului cu Dumnezeu, credinţa este începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta. Acest adevăr ni l-a descoperit Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos zicând: ‘Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’ (Ioan 17, 3), sau ‘Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică’ (Ioan 6, 47).

Forma cea mai vie de manifestare a credinţei în Hristos este iubirea faţă de El şi faţă de aproapele, iar această iubire este pentru om începutul mântuirii sale şi al vieţii veşnice la care a fost chemat de Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Petru spune creştinilor din timpul său: ‘Pe El (Hristos), fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor’ (I Petru 1, 8-9).

De fapt, Mântuitorul Însuşi a arătat că toată învăţătura dată de Dumnezeu oamenilor pentru dobândirea vieţii veşnice se poate rezuma în porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi a iubirii faţă de aproapele: ”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta’. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă’ (Marcu 12, 30-31).

Credinţa în Dumnezeu, arătată în modul cel mai intens în iubirea faţă de El, se cultivă în Biserica lui Hristos, ‘Stâlpul şi temelia adevărului’ (I Timotei 3, 15). Sfintele Taine şi ierurgiile, rugăciunile şi cântările Bisericii sunt în acelaşi timp izvoare şi roade ale credinţei în Dumnezeu şi ale iubirii faţă de El, iubire care se vede apoi în viaţa curată, trăită în sfinţenie şi fapte bune de ajutorare a semenilor noştri. De aceea, Sfânta Evanghelie a lui Hristos şi Biserica Lui ne cheamă la dreaptă credinţă şi dreaptă vieţuire, la împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Două mari probleme pe care le întâlneşte Biserica în lucrarea ei de mântuire a lumii, şi mai ales în timpul nostru, sunt: pe de o parte, necredinţa sau indiferenţa religioasă, iar pe de altă parte, credinţele false sau rătăcite.

Biserica trebuie, pe de o parte, să cheme fără încetare şi cu multă iubire pe toţi oamenii la mântuire prin dreapta credinţă, ştiind că ‘Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4), iar pe de altă parte, ea trebuie să apere dreapta credinţă în faţa ereziilor sau rătăcirilor, pentru că nu este de ajuns să avem o credinţă religioasă oarecare, ci trebuie să avem dreapta credinţă sau adevărata credinţă.

Sfântul Apostol Petru avertizează şi el împotriva rătăcirii unora de la dreapta credinţă: ‘au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită. Şi din poftă de avere şi folosind cuvinte amăgitoare ei vă vor momi pe voi […]. Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului; părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit […]. Aceştia sunt izvoare fără apă şi nori purtaţi fără furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns (II Petru 2, 1-3 şi 14-17).

În acest sens, pentru a ne feri de rătăciri, trebuie să cunoaştem bine credinţa dreaptă sau credinţa ortodoxă. De aceea, Biserica noastră cheamă pe credincioşii ei la cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe.

Dreapta credinţă nu este doar o simplă convingere intelectuală că Dumnezeu există şi că este atotputernic, bun, milostiv, iertător, drept, ci dreapta credinţă este o credinţă vie, lucrătoare prin rugăciune şi prin post, prin iubire smerită şi milostivă (cf. Galateni 5, 6). La acest fel de credinţă ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia Duminicii a X-a după Rusalii.

Prin rugăciune se afirmă credinţa vie în Dumnezeu, ca legătură spirituală cu El. Cu cât se roagă omul mai mult lui Dumnezeu, cu atât se umple mai mult de harul Lui, de prezenţa Lui iubitoare, sfinţitoare şi vindecătoare. Când credinţa este însoţită de rugăciune şi post, omul nu contează numai pe propriile sale puteri, ci în primul rând pe ajutorul lui Dumnezeu, pe harul Său.

Rugăciunea unită cu postul îl face pe om smerit şi transformă foamea şi setea de cele materiale în foame şi sete de Dumnezeu. Prin rugăciune multă unită cu post aspru omul se smereşte, iar când se smereşte, se umple de Sfântul Duh, adică se goleşte de egoismul său, şi ca atare se umple de iubirea milostivă şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Deci, prin rugăciune multă şi prin postire dobândim prezenţa harului Duhului Sfânt. Duhurile necurate nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre, ci numai de prezenţa Duhului Sfânt în omul care se roagă stăruitor cu multă smerenie, după cum ne arată Patericul şi Vieţile Sfinţilor.

Prin postire, dobândim prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu în noi ca iubire smerită şi milostivă, care se arată apoi în jurul nostru prin cuvinte şi fapte, prin atitudini şi stări duhovniceşti ale sufletului şi ale trupului.

Timpul postului rânduit de Biserică este, mai întâi de toate, o perioadă de eliberare de păcate şi de patimi egoiste, adică o perioadă de pocăinţă pentru tot ceea ce am făcut rău şi, în acelaşi timp, este o perioadă de înviere, de înnoire şi de luminare a sufletului prin prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu în el.

Harul lui Dumnezeu se comunică omului prin rugăciunea unită cu postul, prin sfintele slujbe, prin citirea Sfintelor Scripturi şi ale Scrierilor Sfinţilor, prin Pocăinţă şi Spovedanie, dar, mai ales, prin Sfânta Împărtăşire euharistică, primită după o perioadă de pregătire duhovnicească intensă.

Prin postire, sufletul omului duhovnicesc antrenează şi corpul ca să participe la viaţa spirituală a sufletului.

De aceea, postul este însoţit de metanii sau închinăciuni mari şi mici. Trupul omului, fiind limitat şi trecător, se hrăneşte cu lucruri limitate şi trecătoare. Dar sufletul omului, creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit şi veşnic, deşi este mărginit, totuşi nu este limitat material, ci în mod tainic tinde spre iubire infinită şi eternă, încât nimic din lucrurile materiale, finite şi trecătoare, din lumea terestră nu-i poate împlini dorinţa de-a iubi veşnic şi de-a fi iubit veşnic.

Orice alipire exclusivă sau excesivă a sufletului omului faţă de lucrurile limitate din lume îl face să se limiteze la acestea şi îl deturnează de la scopul său principal: comuniunea deplină cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător.

Aşa cum ne arată deja Vechiul Testament (cf. Înţelepciunea lui Solomon 3, 11), Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei şi, ca atare, numai o iubire nelimitată şi o viaţă veşnică în Duhul Sfânt asigură libertatea şi creşterea adevărată a sufletului, pentru că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Cor. 3, 17).

De aceea, postirea, ca dezlipire sau detaşare a omului de bunurile materiale, limitate şi trecătoare, şi unire a lui cu Dumnezeu Cel nelimitat şi netrecător, înseamnă începutul libertăţii sale interioare, ca libertate pentru comuniune.

Când omul uneşte rugăciunea cu postul, începe să simtă creşterea libertăţii sale interioare sau duhovniceşti. Foarte adesea, din cauza lăcomiei ori a preocupării exclusive sau excesive de cele materiale, omul devine un mecanism de consum. Prin urmare, patima lăcomiei este pentru om o tiranie interioară, o înrobire a sufletului într-un trup devenit ‘maşină consumatoare’ de mâncăruri şi plăceri trecătoare şi limitate.

Însă postul unit cu rugăciunea este tocmai încercarea duhovnicească a omului de a demonta, în mod liber şi conştient, determinismele înrobitoare ale patimilor egoiste şi de-a elibera iubirea de egoism. Prin rânduiala postului, Biserica ne adresează, de fapt, o chemare la despătimire şi la iubire dezinteresată şi darnică. Iar dacă postul nu e liber acceptat, el nu este de mare folos duhovnicesc, ci este perceput ca o înfometare forţată. De ce? Pentru că foamea de cele materiale nu a fost complet convertită prin rugăciune în dorinţă totală după Dumnezeu.

De aceea, fiecare posteşte cât poate.

Biserica a făcut din post o regulă generală pentru toţi, însă cei ce nu pot posti ca înfrânare de la hrana materială trebuie totuşi să postească cel puţin spiritual, ca înfrânare de la gânduri necurate, cuvinte urâte şi fapte rele, dacă vor să înainteze spre învierea sufletului din moartea păcatului. Bătrânii, bolnavii şi copiii nu pot posti deplin, întrucât trupul lor este mai puţin rezistent. Deci, intensitatea postului depinde de râvna spirituală şi de sănătatea omului. Oricum, trebuie evitate excesele: atât delăsarea spirituală prin nepostire, cât şi epuizarea fizică prin nechibzuinţă.

Întrucât toţi creştinii ortodocşi fac parte din Biserică, este necesar ca fiecare dintre ei să se roage şi să postească împreună cu Biserica.

Acest înţeles bisericesc – comunitar al postului ca întâietate acordată dimensiunii spirituale a vieţii, adică hranei sufletului, este esenţial. În timpul postului reducem hrana materială, dar nu lăsăm în locul ei un vid, ci în locul ei înmulţim hrana spirituală. Aceasta înseamnă mai multă rugăciune decât de obicei, mai multă citire a Sfintei Scripturi, a Psaltirii, mai multe citiri din scrierile sfinţilor, precum şi mai deasă spovedanie şi împărtăşire euharistică.

Amintim că ne aflăm în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni (1-14 august). Acest post este unul de cinstire a Maicii Domnului, care, potrivit Sfintei Tradiţii, a postit adesea, dar mai ales înainte de a se muta la viaţa cerească. Totodată, acest post ne cheamă la o intensificare a lucrării duhovniceşti în viaţa noastră, pentru o creştere duhovnicească în iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, dar şi faţă de semenii noştri.

Faptul că în timpul Postului Adormirii Maicii Domnului, în ziua a 6-a, se prăznuieşte Schimbarea la Faţă a Domnului ne arată că scopul principal al vieţii Bisericii, pe care o reprezintă iconic Maica Domnului, este dobândirea luminii şi slavei neapuse din Împărăţia lui Dumnezeu.

În această perioadă de post, Biserica îi adresează Maicii Domnului mai multe rugăciuni, deoarece, prin ea, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a întrupat şi ne-a adus nouă mântuirea, iar ea a devenit pentru oameni grabnic ajutătoare, rugătoare nebiruită sau nerefuzată înaintea Fiului ei Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Paraclisul Maicii Domnului, pe care-l citim sau îl cântăm în această perioadă, în fiecare seară, este o slujbă în care Fecioara Maria este înfăţişată ca fiind milostivă, apărătoare şi vindecătoare de boli, izbăvitoare din necazuri şi ispite, precum şi luminătoare a căilor noastre spre Hristos Domnul, Fiul ei Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat întru slavă.

Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, adică pământean, pentru ca pe noi pământenii să ne ridice la ceruri, să ne înalţe în slava Preasfintei Treimi. Prin Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu Cel nemuritor S-a făcut Om muritor, pentru ca prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer să dăruiască oamenilor viaţa cerească veşnică.

Maica Domnului este fiinţa umană cea mai apropiată de Sfânta Treime, deoarece prin ea Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor (cf. Luca 1, 35). De aceea, în cântările noastre bisericeşti, după lauda adusă Preasfintei Treimi, urmează o cântare adresată Maicii Domnului.

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Maica Domnului într-un mod unic, adică mai mult decât pe toţi sfinţii, îngeri şi oameni, printr-o mulţime de cântări şi rugăciuni, pe care le-a dezvoltat mereu, întrucât a învăţat aceasta de la Arhanghelul Gavriil, care s-a închinat ei, a salutat-o şi a lăudat-o zicându-i: ‘Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!’ (Luca 1, 28), dar şi de la Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care a numit-o ‘Maica Domnului meu’ (cf. Luca 1, 43).

Această frumoasă tradiţie, de a aduce cântări de laudă Preasfintei Fecioare Maria, se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor necontenit, pentru că şi mila Maicii Domnului sporeşte neîncetat, ea fiind apărătoarea celor fără de apărare, ajutătoarea celor fără de ajutor, ocrotitoarea văduvelor, a orfanilor, bucuria celor necăjiţi, călăuză celor rătăciţi, tuturor milostivire şi bucurie. Maica Domnului fiind izvor de bucurie pentru toată Biserica, o fericim şi o lăudăm zicând: ‘Bucură-te, cea prin care răsare bucuria!’ (Acatistul Bunei Vestiri).

Întrucât a născut Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos, ea este ocrotitoarea copiilor şi ocrotitoarea mamelor, care nasc şi cresc copii în dreapta credinţă. Ea este, aşadar, ocrotitoarea familiei. Însă, întrucât este şi Pururea Fecioară, Maica Domnului este şi ocrotitoarea fecioarelor, a surorilor şi maicilor, a fraţilor şi părinţilor din mănăstiri care trăiesc în feciorie.

Fiind mamă de Preot – deoarece Hristos Domnul este Marele Preot sau Arhiereul veşnic -, ea este şi ocrotitoarea cinului preoţesc: arhiereilor, preoţilor şi diaconilor. Aşadar, ea este ocrotitoarea întregului cler şi a tuturor credincioşilor care caută mântuirea şi viaţa veşnică.

În mod deosebit, Maica Domnului este izvor de bucurie şi de iubire milostivă, de compasiune şi de consolare sau mângâiere arătată celor singuri, săraci, neajutoraţi, înstrăinaţi, izolaţi şi marginalizaţi. Ea este ‘iubire cu smerenie celor pe care nu-i iubeşte nimeni’, după cum se spune în Rugăciunea de la Acatistul Bunei Vestiri.

În această perioadă a Postului Adormirii Maicii Domnului e bine să ne rugăm ei mai mult ca să ajute poporul nostru să aibă cât mai mulţi copii credincioşi, tineri credincioşi, în familii credincioase, precum şi cât mai mulţi lucrători înţelepţi în ogorul misionar al Bisericii şi în viaţa societăţii.

Să ne rugăm Maicii Domnului să ne ajute pe toţi să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri în toate zilele vieţii noastre, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Notă

1 Răspunsuri către Talasie, 33, Filocalia românească, vol. 3, EIBMO, Bucureşti, 2009, p. 153.

     „Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat.

Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult!

Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte.

Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

(Matei 6, 22-33)

*

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieţii spirituale şi libertăţii noastre sufleteşti pentru a nu fi înrobiţi de grijile pentru bunurile materiale.

Cum înţelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos şi cum o putem dobândi?

Trebuie să o înţelegem, ca şi Sfinţii Apostoli, în lumina tainei lui Hristos şi a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat şi de moarte.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi… Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate’ (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: ‘Adevărul vă va face liberi;…dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi’ (Ioan 8, 32, 36).

Experienţa libertăţii pe care Hristos o dăruieşte omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat şi de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Libertatea pe care o aduce prezenţa Duhului Sfânt în om se arată şi prin familiaritatea care se stabileşte între om şi Dumnezeu, păstrându-se, în acelaşi timp, distincţia între creatură şi Creatorul său. Creşterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experienţa libertăţii fiilor lui Dumnezeu sau a filiaţiei adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu şi de purtător al Duhului Lui dat prin însăşi alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) şi prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înţelegem de ce ‘unde este Duhul Domnului, acolo este libertate’ (II Corinteni 3, 17).

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: ”La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi a primit, între altele, naşterea din Duhul, pentru a obţine, după voinţa sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui şi dumnezeu după har prin Duhul” [Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D].

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voinţa liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca fiinţă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la nefiinţă, omul trece la fiinţă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de ‘mâinile’ lui Dumnezeu şi este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7).

Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu şi nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.

Totuşi, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom şi ispitirea şarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în faţa situaţiei de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, şi anume aceea de a alege între Creator şi creatură, între Dăruitor şi darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului faţă de lumea materială, în uitare de Dumnezeu şi în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relaţie.

Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării şi al lăcomiei; omului îi este ruşine şi îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită şi pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe şarpe…

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relaţiile umane interpersonale şi relaţia omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtăşeşte de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, ci el le posedă şi se lipeşte de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipeşte mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbeşte mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependenţa sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri.

Relaţia omului pătimaş cu semenii săi şi cu natura nu mai este relaţie de comuniune spirituală, ci una posesivă şi conflictuală. Centrarea omului în sine însuşi şi în lumea materială produce o închidere a sa în faţa lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii.

Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează.

„Supus legilor biologice şi cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferinţe fizice, patimile se trezesc şi-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariţia iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut” [Th. Špidlík, La spiritualité de l’ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81].

Aşadar, libertatea omului de-a alege între dar şi Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi ‘ca Dumnezeu’ fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină şi firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare şi eliberatoare, în sensul vindecării şi eliberării naturii umane din robia păcatului şi a morţii.

Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu şi libertatea omului se regăseşte în întreaga istorie a mântuirii, care este şi istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.

Libertatea Drepţilor şi Profeţilor Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică şi constantă cu voinţa lui Dumnezeu. Libertatea drepţilor îşi găseşte izvorul şi puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului şi în săvârşirea binelui. Libertatea lor se întăreşte şi se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între dreptate şi nedreptate.

Totuşi, expresia cea mai desăvârşită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu şi libertate se descoperă în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârşit. Felul în care Iisus Hristos foloseşte libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului şi a morţii, arată adevărata natură şi finalitate a libertăţii omului creat după chipul lui Dumnezeu.

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu bunurile materiale create, este în mod esenţial şi unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele şi de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferinţă şi moarte.

Libertatea desăvârşită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică şi totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar şi pe cei care L-au răstignit: ‘Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!’. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: ‘Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu’ (Ioan 10, 17-18).

Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu şi pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce doreşte, de a fi înţelegător şi iertător cu cei păcătoşi, umiliţi şi marginalizaţi, dar şi de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia şi nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înşişi şi stăpânesc peste alţii.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărţire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate faţă de orice avere sau putere lumească.

Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea şi modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertăţii sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu.

Crucea suferinţei lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinţei şi a morţii. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanităţi a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este şi afirmarea cea mai puternică a libertăţii omului în raport cu istoria care ucide şi în raport cu legile biologice şi cosmice ale stricăciunii sau descompunerii.

Hristos Cel înviat este Omul liber care trăieşte plenar (suflet şi trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieţii Sale pământeşti, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.

Întreaga viaţă creştină, ca viaţă în Hristos şi în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi şi păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele, în pofida ispitelor şi necazurilor din lume.

Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experienţa creştină cea mai profundă a libertăţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: ‘Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (…) Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru’ (Romani 8, 35, 38-39).

Pentru creştinul duhovnicesc, problema libertăţii priveşte totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamăreşte Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?

Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamăreşte Dumnezeu în noi este asumarea crucii şi urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită şi milostivă, temelie a libertăţii adevărate.

După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruieşte în mod liber pentru viaţa lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creştinului cu păcatul şi patimile egoiste trebuie dusă cu speranţă şi bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu şi de semeni.

În general, asceza creştină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea şi postul implică voinţă tare, smerenie sau lepădare de sine şi ‘răstignirea’ patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieţii, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greşită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realităţi efemere.

Cunoaştem faptul că nu există progres duhovnicesc creştin fără rugăciune intensă şi constantă. Însă ce legătură există între libertate şi rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertăţii prin rugăciune: 

„Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuşi. Doar înălţându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreţionară, omul se sustrage determinismului naturii şi morţii.

Doar eliberându-se de el însuşi, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (…). Adevărata libertate se manifestă şi se menţine într-o relaţie de iubire curată cu altă persoană şi, în ultimă instanţă, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forţă anume şi nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relaţie cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-şi apere libertatea stăpânind (…).

Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim şi rămânem în izolare din pricina imposibilităţii de-a ne elibera de noi înşine (…). Doar relaţia cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie ameninţată, îmi asigură deplin libertatea (…).

Adevărata libertate dă naştere şi actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relaţie. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea şi pentru persoana mea (…)”. [Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69].

În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieşim cu totul din noi înşine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu şi El ni Se dăruieşte deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, noi nu ne simţim dominaţi de El ca nişte robi, ci suntem liberi şi moştenitori ai libertăţii Sale, născuţi din libertatea Sa şi trăind în libertate.

În concluzie, vedem că adevărata libertate a creştinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber şi eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi şi îi pregăteşte să caute prin rugăciune şi faptă Împărăţia lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinţilor.

Grija pentru dobândirea acestei libertăţi sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieţii. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufleteşti de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române