În vizită la mine

Un fragment din fotografia sursă

Cred că e un foarte bun exercițiu  de autoreflecție! Ce ar trebui să spun și să fac în momentul când eu aș veni la mine? Cum ar trebui să fiu ca să mă simt bine vorbind cu mine? Cum m-aș simți dacă aș fi privit tot timpul, așa cum mă privesc eu pe mine însumi? Ce s-ar întâmpla dacă cineva m-ar cunoaște la fel de bine ca mine la orice pas?

M-aș simți stingherit…probabil, până la un moment dat, pentru ca, mai apoi, să mă simt confortabil, știind că el ar știi tot la fel de multe ca și mine, și că, în definitiv, mi-ar da dreptate în multe gesturi ale mele…Însă, e adevărat, nu în toate lucrurile…

Faptul că Dumnezeu știe adâncul meu mai mult decât mine și că nu îi e silă de mine și nici nu se plictisește de desele mele căderi, ci mă iubește și dorește să mă schimb continuu e o mare confortabilitate interioară. Eu mă cunosc întru câtva…dar El mă cunoaște mai mult decât aș putea eu să înțeleg vreodată. Faptul că sunt înțelesmă face să mă simt dorit. Pentru că a dori pe cineva înseamnă a-l înțelege și a dori să fii cu el continuu, pentru ca să te bucuri de el și cu el.

Și când ne cunoaștem mai bine trecem peste bariere, peste noi bariere, pentru a ne accepta reciproc…Pe măsură ce te înțeleg, mă înțeleg, dar te și accept, tot mai mult, ca absolut necesar pentru mine, vital…

Creația online este mai mult decât o carte de vizită: este o expresie a sufletului, a intimității noastre. Tocmai de aceea cine e impropriu sensului comunicării și al comuniunii intră cu bocancii în viața noastră, și e un spam, un glonț, o nefericire…Tristețea e adusă de faptul că crezi că știi cum să te comporți cu cineva…și ajungi să îl enervezi.

Cum l-ai putea enerva…dacă știi ce să îi spui?!

Sensibilitatea interioară se vede din actele tale exterioare. Dacă în inima ta ești atent ca să nu tulburi, nu vei tulbura, prea ușor, nici pe cel care stă lângă tine…sau nu vei avea chef de ceartă nici cu alții. Însă una e sensibilitatea și alta e spunerea adevărului în mod tranșant, care e fundamentul sensibilității. E paradoxal, dar e adevărat!

Ca să fii sensibil cu alții trebuie să fii sincer cu ei și ca să fii sincer cu ei trebuie să fii în adevăr. Adevărul te face ca să fii plin de viață și nu să vorbești cu lehamite…

Am ascultat astăzi o lecție de filosofie spusă cu lehamite…dar având drept temă: existența lui Dumnezeu…Însăși lehamitea vorbitorului te făcea să înțelegi că nu are ce să îți spună despre temă…sau tema nu e o realitate de conștiință pentru el, nu e una neapărată…ci una oarecare…Un subiect de discuție…

Și problema subiectului de discuție e aceea, că atunci când nu te întrebi absolut, când nu te întrebi din mijlocul dorinței de împăcare interioară…orice reflecție este caducă. Când crezi că întrebarea nu te privește sau că întrebarea e formată dintr-un munte de întrebări…lehamitea neîntâlnirii cu tine…te face să vorbești mult…și plictisitor…

Marasmul plictiselii e consecința neîntâlnirii cu tine…sau a lustruirii imaginii de sine. Convertirea și pocăința tocmai asta fac: ucid buna încredere despre noi înșine. Ne scot de sub clișee, de sub logica liniarității și ne învață logica paradoxului: există enorm de multe lucruri despre care eu nici nu pot avea habar…fără El. De ce? Pentru că nu vor zbura niciodată prin mintea mea fără El…prin mintea mea, a celui care sunt o pasăre mărginită în spațiu și timp…

Cine sunt…dincolo de ceea ce cred eu? Cine sunt dincolo de ceea ce spun oamenii despre mine? Cine sunt prin ochii Lui, a Celui care m-a creat și mă cunoaște infinit mai mult decât mine?

Pe patul morții mulți au o întâlnire acută cu ei înșiși. Poate că se vizitează, pentru prima oară, la modul rapid și cutremurător…Despărțirea sufletului de trup și conștientizarea, de către suflet, a faptului că el nu mai e în trup…ne scoate în tărâmul veșniciei, care are alt relief…de care nu ne credeam în stare…dar conștientizăm că suntem în stare…

Tocmai de aceea dacă viața noastră are numai logica contradicției…dinspre veșnicie spre timp suntem asaltați numai de paradoxuri reale…și nu utopice. Cu un ochi mai profund, duhovnicesc, înțelegem că două sau trei afirmații reale nu se exclud, ci conlocuiesc. Că nu e sausau…viața…ci în viață există și una…și alta…și cealaltă…și alte o mie de niveluri de înțelegere și de trăire ale realității.

Din acest motiv întotdeauna mai e ceva de învățat, ceva mai mult, mai profund…Dacă exclud experiența altuia, mă autoexclud de la mai mult…Nu contează în ce fel sau cât de mult e diferită experiența lui de a mea, pentru că voi găsi ceva care e altfel decât la mine…

Mă vizitez și te vizitez.

Și când văd ceva la tine, care mi se potrivește, îl aspir, imediat, în ființa mea.

Te rog să faci la fel!

Viața e o respirare reciprocă.

Dacă nu ai blog, nu exişti!

blogul inseamna a fi sus

E marele adevăr pe care o să-l înţeleagă toată lumea socială cât de curând. Pentru asociali sau pentru nevoitorii în munţi, care nu vor să fie văzuţi de către nimeni, problema nu e valabilă. Însă, pentru oamenii cu vocaţii, cu profesii sau pentru tot cel care crede, are, poate să facă ceva, blogul va fi precum cardul pentru bancomat.

Şi când spun blog, spun alături de el computer portabil, telefon racordat la online, conturi de email, conturi de file video şi audio, o mie şi una de alte utilităţi, care să te facă imediat pentru alţii, de oriunde ar fi aceşti alţii. Trăim în lumea mediateţii şi blogul sau faptul de a fi online e interfaţa ta pentru alţii. Acolo te cunosc, te privesc, te gândesc, te descoperă continuu ceilalţi, pentru că tu eşti mereu, acolo, pentru ei.

Bineînţeles că pentru un preot, scriitor, politician sau cântăreţ, blogul nu înseamnă tot ceea ce face el. Însă blogul îl face vizibil, imediat şi evident pentru toţi pe acest om, oricare ar fi el.

După ce în 2006 am fost în generaţia acelora, care au dat startul la blogul de calitate în România şi pentru aceasta sunt foarte bucuros şi împlinit (pentru că am început, când a început blogul românesc), au apărut la nivel online tot felul de profesionişti, care s-au reinventat cu totul.

Domnii Adrian Năstase sau Ion Iliescu (două exemple notorii), venind pe Word Press, pur şi simplu s-au reinventat şi au distrus mitul, cum că oamenii în vârstă nu se pot adapta mediului online, lucru care este o gogoriţă mai mare decât Saturn. Faptul că poţi să îi scrii lui Năstasae sau lui Iliescu direct şi aceştia să îţi răspundă, când au timp sau dacă vor, e un lucru magnific, atâta timp cât birocraţia te-ar fi ţinut luni de zile la porţi…până când ai fi dat ochii cu dumnealor.

Cine nu devine el însuşi la nivel online, cine nu ştie să se prezinte nu există. Pentru că există numai cel care, pe fiecare zi, dovedeşte că e un om capabil nu numai de dialog şi de surprize frumoase, dar şi de coerenţă şi sagacitate în creaţie.

Ion Iliescu sau Mircea Badea au vituperat mult timp ideea de internet şi de blog, pentru că găseau acest spaţiu unul suprasaturat cu tâmpenii şi cancanuri. Şi, în mare parte, aveau dreptate. Însă, când au văzut că generaţia Word Press 2006 nu e compusă numai din oligofreni, cancanişti şi din tineri cu fiţe, au venit la nivel online, împotriva declaraţiilor anterioare…pentru că au înţeles, că e un mediu unde pot fi ei înşişi şi, în acelaşi timp, pot fi de ajutor altora.

Mediul online e pentru toţi, dar, pe măsură ce începem să ne cunoaştem unii pe alţii, este foarte exclusivist. Dacă faci ceva sau dacă te dezvolţi într-un anume sens eşti urmăribil. Tocmai de aceea onlineul e o lecţie de curaj dar şi de valoare. Curaj poate să aibă oricine (şi mulţi şi-au făcut blog, dar au lăsat-o mai moale), însă valoarea trebuie probată.

Saitul era şi este pentru heirupişti, adică pentru cei care scriu o carte, trei, zece articole, le pun acolo şi…stau la naftalină, alături de CV-ul lor. Sunt nişte morţi puşi la formol. Pentru că generaţia mediateţii te vrea viu, te vrea inteligent, frumos, coerent, capabil, digerabil…

Dacă fugi de online, eşti inexistent! Astăzi eşti inexistent, mâine eşti cu totul absent. Iar absenteismul nemotivat arată că nu eşti o valoare comunională.