Iluziile literaturii și deziluziile criticii [4]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Observă aroganța lui Costi Rogozanu din volumul său de debut, p. 293. „Rogozanu lasă impresia că nu se poate amoreza de o carte, mulțumindu‑se să o acosteze obraznic”, p. 294.

„marile schimbări ale limbajului tot în poezie survin”, p. 296; „libertinajul seducător al eseului”, p. 299; „Mircea Platon nu scrie niciodată călduț”, p. 305.

Autorul are o părere proastă despre cler: „Iată o fermă poziție a unui intelectual credincios, care înțelege literatura nu ca pe o formă de erezie, așa cum mulți dintre prelați o fac, considerând că tot ce depășește directa poliloghie simili‑teologică constituie un rebut al gândirii, ci ca pe o prelungire firească, nobilă a aceluiași resort spiritual”, p. 306. Ar fi trebuit să dea nume, ca să știm la cine se referă…

„truvaiurile tehnice”, p. 306; un mare adevăr: „adevărata, marea literatură nu poate fi decât o covârșitoare dovadă a depășirii omenescului din om, deci un semn de bunăvoință din partea divinității”, p. 306-307; „altruism intruvabil”, p. 308; „are ceva din încruntarea ascunsă sub glugă a unui Savonarola”, p. 310.

Pasaj extins despre Biserică: „Numai că Biserica nu e nici ea ruptă de cele lumești și nu e nici un secret că anumiți înalți prelați au intrat, cu interesat entuziasm, în daravelile politichiei, ba chiar au făcut gesturi pe care un om al Domnului nu ar trebui să le comită. Recenta desecretizare a dosarelor de la Securitate ale prelaților (necesară, în opinia mea) a atras atenția asupra unor asemenea „accidente” din viața monahală. Putem oare să fim indiferenți față de faptul că Biserica, instituție cât se poate de onorabilă, se manifestă, în unele cazuri, prin intermediul unor mădulare bolnave de‑ale sale? Că, prin credibilitatea pe care o are, ea ar putea avea un cuvânt greu de spus în orice confruntare electorală și că acțiunea sa ar devia, astfel, către manipulare? Or, am impresia, de o mult mai importantă misie trebuie ea să se achite”, p. 310.

„bacilii răului”, p. 311; Mircea Platon = „un autor reconfortant pentru inteligență”, p. 311. Un text din 2006.

„demascarea riscă să se înece în propriu‑i vomisment”, p. 314; „Mariana Codruț[1] scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanțe, dar străin de echivocul oricărei negocieri”, p. 318; autorul e atent cu moldovenii lui, dar mai ales cu cei din Iași, lângă care locuiește, p. 419.

„un climat iliescianizat”, p. 323; „au miza secretă…de a‑i justifica întreaga existență”, p. 330; „Adrian Marino s‑a crezut mereu izolat de ceilalți, a ridicat la proporții nerealiste orice gest de reținere, orice ezitare a confraților”, p. 331.

Marino a fost ateu, p. 333. A făcut 8 ani de pușcărie politică și a fost 6 ani cu domiciliu forțat la țară, p. 333. În jurnalul său, Marino a avut indiscreția să vorbească despre „penisul impresionant” al lui Nichifor Crainic, văzut gol la duș, în pușcărie, p. 333. „Viața unui om singur este o carte tristă, extrem de tristă. În loc să facă pace între autorul ei și propriul destin, ea pare să fi acutizat conflictul. E o carte dureroasă”, p. 336.

„norocoasele accidente erotice”, p. 338; „Valeriu Cristea era…un om extrem de conștiincios, de corect, de moral. Și, prin urmare, era și un ins exigent cu sine însuși”, p. 338; George Pruteanu = „un intervievator intransigent”, p. 344; în 2013 Crețu spunea: „Criticul literar nu este, așa cum cred proștii și inculții, un om rău, ci un altruist, care trebuie să dea dovadă de modestie (fie ea și orgolioasă), de dăruire de sine, de implicare”, p. 353.

„o indeniabilă onestitate”, p. 354; „Marin Mincu…este un scriitor care are cultul și disciplina polemicii și care nu renunță la adevărul său”, p. 355;

„moromețianism…un mod de a rămâne vertical în fața unei presiuni care depășește cu mult posibilitățile de rezistență ale unui biet om”, p. 368; frații lui Marin Preda: Sae și Ilinca, p. 369; tatăl său: Tudor Călărașu, p. 370; de la Sae e replica: „Pe ce te bazezi?”, p. 372-373.

Dar cei din satul lui Preda „nu dau prea multe parale pe Marin Preda”, p. 373. Din orgoliu și din prostie.

Stan Burcea, coleg de clasă al lui Preda, a fost modelul lui Țugurlan, p. 374; și Burcea se crede „mai deștept” decât Preda, deși abia știe să se exprime, p. 374; „Pariul unui scriitor nu e neapărat acela cu prezentul”, p. 393; „O neliniște care l‑a făcut pe Eugen Ionescu să scrie acel memorabil Nu, care, citit cu atenție, e un pasionat Da”, p. 394.

Și eu cred același lucru: „Critica literară, dacă ți‑o asumi cu onestitate, te ține în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un „calm al valorilor””, p. 394.

Îți trebuie sănătate multă ca să scrii: „Marin Preda zicea că dacă vrei să fii prozator trebuie să ai oase tari. Dar și criticul literar trebuie să aibă oase tari: e mult de stat pe scaun, cu nasul în cărți…E un efort fizic considerabil!”, p. 401.

„critica literară e o meserie care se face cu cărțile pe masă”, p. 402, dar și cu puterea de a înțelege textele la vedere.

Crețu spune, cu un umor forțat: „am avut de mic intuiția că Dumnezeu nu se ocupă de lucruri mărunte de tot”, pentru că nu a primit o pereche de blugi, p. 404. Dar câte lucruri a primit în schimb de la El, pe care nu le-a cerut și pe care încă nu le conștientizează?

Cutremurul, p. 406. Folosește pe ciușcă pentru ardeiul iute, p. 409, pe când în Teleorman ciușca e delicatețea de vară formată din roșii coapte afară, pe jăratic, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, ulei și sare.

Nu-i plac Preoții: „Da, elevii au anevoie de profesori de religie; ceea ce nu înseamnă popi încruntați, care să le îndese în mințile încă neformate informații rigide, lipsite de viață”, p. 409. Ceilalți profesori din școală nu le îndeasă informații rigide, lipsite de viață, când le predau teorii și istorii pe care copiii nu le pot înțelege și nici nega?

Preferă Istoria Religiilor în Școală, p. 409, ca nu cumva copiii ortodocși să aibă parte de „predarea doctrinei ortodoxe”, p. 409.

Scrie în cap și în somn mai întâi, p. 410. „Gâlma” [umflătura] de la deget lăsată de scrisul de mână, p. 410.

„o…respectam abuziv”, p. 411, în loc de o băteam la cap toată ziua; se plânge că nu mai rămân manuscrise în urma noastră, acum, pentru că scriem la computer, p. 411. Dar manuscrisele electronice sunt tot la fel de personale și de reale ca cele scrise de mână, pentru că tot noi le-am scris.

„Nu‑mi este teamă de globalizare”, p. 418. Cobadin, p. 418. O carte cu de toate, cu adevăruri prietene mie, pe care mi-a plăcut să o citesc.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mariana_Codruț.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [3]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Maria Crina Bud[1] i-a făcut o impresie foarte bună la București, p. 176. Pavel Țugui = „un politruc la fel de sinistru ca toți ceilalți”, p. 177. A.E. Baconsky nu doar a „lăudat, deșănțat, regimul, ci a pus umărul, practic, la anihilarea unor „dușmani de clasă””, p. 179. Autorul îl consideră însă pe A.E. Baconsky „printre cei mai buni tălmăcitori de poezie pe care îi avem”, p. 181.

Despre cartea lui Paul Goma cu Mariana Sipoș. De Goma s-au ocupat peste 40 de ofițeri ai Securității, peste 50 de informatori și au fost „lucrate” 20 de persoane din anturajul său, p. 185-186.  Lașitatea scriitorilor în comparație cu curajul lui Goma, p. 186. Goma consideră că pe 22 decembrie 1989 România a avut de-a face cu un puci, p. 187, cu o lovitură de stat violentă și nu cu o revoluție.

Goma merită „un respect necondiționat”, p. 189, din partea noastră. Lecția de demnitate a lui Goma „demonstrează că, iată, dacă un singur om a reușit, datorită intransigenței sale, să pună pe jar un sistem atât de bine organizat, de bună seamă că regimul comunist a fost susținut de lașitatea celorlalți. Care, astfel, prin pasivitate, devin automat complici”, p. 189. Textul e din 2006.

Al. Paleologu a fost mason, p. 191, și a colaborat cu Securitatea, p. 193. Racolarea lui are loc în anul 1963, la penitenciarul din Botoșani, p. 194. Numele conspirativ în pușcărie: Marin Oltescu, la eliberare primește altul: Alexandru, p. 195. Și-a recunoscut vina, în mod public, în februarie 1990, p. 196.

„în acele dosare nu se află adevărul, ci adevărul documentat de Securitate, în așa fel încât activitatea ei să pară indispensabilă aparatului politic comunist”, p. 198.

„oportunismul parșiv”, p. 201. Adrian Marino a fost asistentul lui George Călinescu, p. 203. Crețu nu crede că Constantin Noica a „accepta[t] să realizeze, în cărțile sale, temele trasate de Securitate”, p. 206-207. „Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoțul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism”, p. 207.

Breban „și-a creat opera ignorând cu superbie regimul politic; el nu a scris nici în favoarea, nici împotriva comunismului, ci a scris dintr-o improbabilă, dar totuși posibilă mandala a libertății, pe care doar încrederea fără margini în propria vocație a putut să o creeze”, p. 209.

„Într-o lume bolnavă de invidie și de mediocritate cum e lumea noastră literară, un zvon face cât o certitudine”, p. 211.

Despre Breban: „romancierul nu era eligibil [de Securitate]. Primul impediment consta în temperamentul său vulcanic, în predispoziția sa de a fi volubil și de a face public totul”, p. 211.

„Breban nu este un învins, ci un învingător. El a publicat o operă impunătoare într-o perioadă extrem de dificilă. Și a făcut-o fără a recurge la mijloace reprobabile. A avut nebunia de a-și proteja propria libertate de gândire și, mai dificil încă, de acțiune. Și a făcut-o. Stau mărturie marile lui cărți apărute înainte de 1989”, p. 212.

„ambâț indiscutabil”, p. 214; „paregzamplu”, p. 215; „Pe de altă parte, Iorga al Iașilor de azi pare Mitropolitul Daniel. Prezentat, ce e drept, în impresionanta sa activitate ecumenică, pe lângă care cea strict literară lasă de dorit. Cel puțin așa rezultă din fișele dicționarului. Realitatea știm cu toții că e alta”, p. 215.

„autorlâc”, p. 217; „o cronichetă”, p. 218; „Valeriu Cristea are inteligența discreției”, p. 222; G. Călinescu „acceptă compromisul cu bună știință”, p. 233; „Călinescu nu idilizează realitatea, nu o falsifică, nu ascunde sub preș părţile neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit”, p. 233.

„Ce e interesant e că, și atunci când se compromite, Călinescu rămâne Călinescu. Adică un mare scriitor, o mare conștiință critică, un erudit. Trecând la tribună, el nu abandonează biblioteca. Marele său rol tot cel de profesor și de scriitor este”, p. 234.

Ion Negoițescu a debutat la 16 ani, p. 237. Negoițescu este „cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maîtresse a unui mare critic: conștiința critică”, p. 243.

Nicolae Balotă știa latină, germană, franceză, p. 244; „monstrum eruditionis”, p. 245; „opus humanum”, p. 247; „pedagogie a lecturii”, p. 247; dar și Balotă a colaborat cu Securitatea, p. 248; „Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligați și să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera”, p. 249.

„Ceea ce admir cel mai mult la Eugen Simion este că el trăiește angajat fără rest în această utopie a literaturii. Nu cunosc un alt scriitor, în afară de Nicolae Breban, care să manifeste un atașament, un devotament egal față de literatura română”, p. 252.

„Literatura…[este un] experiment cu tine însuți”, p. 255. „Puținii scriitori care au ambiția titanică de a crea mari opere devin, din perspectiva comună, cantonată în imediat, niște monștri (nu neapărat „sacri”), care emană energie, putere, care își organizează viața, își plămădesc destinul în așa fel încât marea izbândă, „mântuirea” să fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Breban, Nichita Stănescu, în critică Lovinescu, G. Călinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toți acești mari scriitori au înțeles că o literatură nu se clădește vânând capodopera, ci adăugând, sistematic, carte peste carte”, p. 256.

Bogdan Crețu consideră că „un mare critic …înseamnă: mare cititor + mare scriitor”, p. 257, în același timp.

„pare că freamătă ca un mânz pofticios, nerăbdător, plin de explicabilă curiozitate”, p. 289.


[1] A se vedea: https://www.utcluj.ro/media/astatic/concurs/Bud%20Crina_CV.pdf.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.

Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.

Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.

M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.

Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.

Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].

Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.

Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.

Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.

I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.

La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.

Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.

Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.

G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.


[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.

[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.

[5] Idem: https://www.facebook.com/bianca.cernat2.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vitner.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [1]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

E o carte de cronici literare, în continuarea cărții de debut, din 2005, Arpegii critice, și a fost scrisă timp de 9 ani, p. 5. Autorul se acuză de teribilism, p. 5. Depinde ce înseamnă „teribilism” din punctul său de vedere. E vorba de „o carte de critică a criticii”, p. 6.

Cineva jonglează cu propriile idei după cum bate vântul, p. 9. „Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă”, p. 9. Îi dau dreptate!

„efortul de obiectivare”, p. 9, de obiectivitate.

Un crez al autorului pe care îl împărtășesc și eu cu tot sufletul meu: „literatura adevărată e cea care e cel mai puțin literară”, p. 12. Adică aceea care vorbește din plin despre experiențele oamenilor. Care nu literaturizează experiența, ci o exprimă de-a dreptul.

„Kafka e mai ales un profet decât un scriitor”, p. 14. „Proust e printre ultimii mari scriitori ai literaturii europene”, p. 15. Sunt de acord și cu afirmația: „marii artiști instituie o poetică a realității”, p. 19.

„curățitul, spălatul și cârpitul Sfinților în Biserică”, p. 20; „lungă și anevoioasă corvoadă”, p. 23; „austeritatea [într-un dicționar este]…o garanție a seriozității”, p. 24. În loc de: „nu este neîndreptățit nici un clasic”, p. 25, aș fi scris: „nu este nedreptățit…”.

„stricta contemporaneitate”, p. 25; „vițăvercea”, spus ironic, în loc de viceversa, p. 27; Alex. Ștefănescu „nu are simțul măsurii”, p. 28; „în afara lui Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Virgil Tănase, Nicolae Breban, Ion Negoițescu, Ion Vianu, Ileana Mălăncioiu, Dorin Tudoran și Mircea Dinescu, tare mi-e teamă că disidenții adevărați s-au cam întremat după 1989”, p. 35.

„Alex Ștefănescu are talentul de a omite chiar operele cele mai importante ale unor autori”, p. 37. Omite esențialul…O ironie puternică, la care am râs în mod neașteptat.

Alex Ștefănescu neagă valoarea literară a scrierilor lui Paul Goma, p. 38.

Marin Mincu e „un critic incomod”, p. 40. Iar la noi, în România, „prestigiul nu acoperă neapărat stricta valoare a unui autor”, p. 40. Mincu nu e un critic înregimentat, p. 40.

„poezia nu se poate dezlipi de poetică”, p. 54; autorul consideră că Marin Mincu este „cel mai pertinent…cunoscător al poeziei noastre din secolul al XX-lea”, p. 57.

Bineînțeles că nu pot fi de acord cu aberanta idee a lui Negrici, care susține „lipsa de organicitate”, p. 62, a literaturii române. Operele care lui îi par „izolate”, p. 62, au legătură organică între ele, pentru că așa stau lucrurile în orice literatură a lumii.

Manolescu e complexat de Istoria lui Călinescu, p. 66. În Istoria sa, Manolescu are o atitudine „orgolioasă, care îi subminează șiret pe rivali și manipulează istoria receptării după propriul interes”, p. 68. „Eminescu, Creangă sunt autori pe care Manolescu nu îi simte, la care nu rezonează”, p. 73. „Nicolae Manolescu trișează, ba uneori chiar falsifică, deloc naiv, imaginea cutărui scriitor și, mai ales, istoria receptării sale”, p. 84.

„Mircea Cărtărescu (care îi smulge criticului mult mai multe superlative decât Eminescu) pare a fi, în schimb, cel mai mare scriitor postbelic. Spiritul critic al lui Manolescu aproape că intră în hibernare în acest capitol, dând semne de revigorare în cazul unor titluri fără mare miză”, p. 86.

Istoria critică nu e o operă de cercetare, ci un puzzle din eseurile și publicistica anterioare ale autorului. În afara textelor din primul volum, apărut în 1990, și a celor din Poeți romantici ori din Arca lui Noe, majoritatea capitolelor sunt rodul acestei improvizații”, p. 88.

Istoria ieroglifică [este] o carte unică în Europa începutului de secol XVIII, cel mai îndrăzneț bestiar european”, p. 100. „Cantemir este mai degrabă un scriitor european decât unul român”, p. 109.

„la 15 ianuarie și 15 iunie se mimează dezbateri”, când vine vorba de persoana și opera lui Mihail Eminescu, p. 120. Opera lui Eminescu trebuie reeditată în mod profesionist, p. 120, pentru că „o editare eronată a lui Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa”, p. 121.

„o bătălie canonică”, p. 124, pentru ierarhia valorică a scriitorilor români; „un cec de încredere semnat în alb”, p. 125;  studiul lui Iulian Costache despre Eminescu trebuie să aibă urmări, p. 126.

„nimic nu îngroapă mai strașnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmașilor săi”, p. 128, față de el și opera lui.

Critica literară, crede autorul, nu se ocupă în primul rând cu modul cum sunt scrise cărțile, ci cu ce conțin ele, p. 134. Cu valoarea experienței pe care ne-o propun.

Antonio Patraș a dovedit în cazul lui Ibrăileanu că opera lui e unitară, „că există o concepție profundă în spatele ei, ba chiar un program”, p. 134. Iar Bogdan Crețu ne invită să îi analizăm pe clasicii literaturii, pentru că „clasicii nu supraviețuiesc din inerție, ci în primul rând grație provocărilor hermeneutice pe care le suscită și cărora le fac față”, p. 134. Și îi dau dreptate!