Etichetă: Bogdan Petriceicu-Hașdeu

Am diortosit aici cap. al II-lea (p. 12-22) al cărții: B.[ogdan] Petriceĭcu Hașdeŭ, Din Istoria Limbeĭ Române, Tipografia Academieĭ Române, Bucuresci, 1883.

*

II. Doina: originea poeziei populare la români

Ce este doina?

„Doinele”, spune Alexandri (Poesii populare, ed. a 2-a, p. 223),  sunt „cântece de iubire, de jale și de dor, plângeri duioase ale inimii românului în toate împrejurările vieții sale”.

Și mai expresiv o descrie răposatul Costache Negruzzi (Scrieri, ed. Socec, t. 2, p. 26):

„De când eram încă mic,

Doina știu și doina zic,

Căci românul cât trăiește

Tot cu doina se mândrește.

Eu cu doina mă plătesc

De bir și de boieresc;

Boii mei când aud doină,

Ară țelină și moină,

Și îmi semăn cel ogor

Cântând doinele de dor;

Iar de-aud [eu] vreo fetiță

Cântând doina-n poeniță,

Alerg fuga de-o găsesc

Și de doină îi vorbesc;

Ea m-ascultă bucuroasă,

Căci e mândră și frumoasă,

Și-mi zice că m-ar iubi

Dacă de doină i-oi vorbi.

Vă spun drept, orice mi-ați face:

Doină știu și doină-mi place!”.

Însă doina nu este o elegie melancolică, de la elegos, plângere. Ea nu poartă haină lungă și nu geme pe morminte ca: la plaintive élégie en longs habits de deuil.

Scurtă, ca și simțământul, ea este un simțământ în multe forme, fiind tristă sau bucuroasă, de amor sau de ură, de entuziasm sau de disperare, de pace sau de război.

Dar de unde vine cuvântul doină?

Scriitorii noștri au emis în această privință mai multe păreri divergente.

Conform Lexiconului de la Buda (p. 163), doina se datorează grecilor, provenind din forma dorică din sau dan, Jupiter. Și într-adevăr din sau dan se întrebuințează în Beoția, și pe insula Creta, ca variante provenite din deus și, alături de zeus, există și varianta zan.

Însă în ce mod părintele Olimpului, din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedalus, a trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aici într-un cântec, aceasta e o enigmă, pe care nici măcar boețianul Edip n-ar fi fost în stare să o dezlege.

Și mai ciudată e opinia răposatului boier Iordache Mălinescu din Moldova, care zicea în Foaia pentru minte de la Brașov, din 1842, p. 98, că doină derivă din donativum, o sumă de bani pe care o primeau soldații romani, de la împărați, după o anumită victorie, sau din numele Dunării, sau, în cele din urmă, de la numele zeiței Diana. Însă toate cele 3 terminologii sunt inadmisibile.

Dicționarul lui Laurian-Massim deduce doina din latinescul doleo, de unde, conform unui articol publicat în ziarul Familia, de la Pesta[1], din 1869, ea ar fi provenit dintr-o ipotetică formă dolina, ca și moină, dintr-o formă mollina provenită de la mollis.

Din păcate, nici dolina și nici mollina nu se regăsesc în spațiul latinității și nici în vreun dialect român mai vechi sau mai nou. Însă, mai întâi de toate, e greșit termenul de comparație. Căci moină românesc este un cuvânt slavon, însemnând loc spălăcit. Și aceasta de la rădăcina slavonă my- = a spăla. De unde masculinul moinul și femininul moina, care înseamnă „ceva de spălat”, pe când în lituaniană maiva = baltă.

Așadar nici moină nu provine din mollina și nici doină din dolina, deși ambele rimează în poezia lui Negruzzi.

Dar dintre toate etimologiile conferite lui doină cea mai extravagantă e a domnului Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce a afirmat că rolul fundamental al doinei e acela de a fi cântată „sur des flutes”, conchide apoi că doină derivă din sârbescul dvoinița „flute double”, care se trage din slavonescul dvoinul „double”.

Dar pentru a nu mai alerga la slavonescul dvoi-, de ce nu alegem o derivație din românescul doi, sub pretextul că rolul fundamental al doinei ar fi fost acela de a fi cântată de doi?

De un flăcău și de o fată?

Este o glumă…Dar o glumă mai potrivită în orice caz, decât gluma pe care ne-o prilejuiește domnul Cihac fără a avea aerul că glumește.

Și ca să terminăm odată cu acest registru al opiniilor, mai adăugăm la acestea și pe cea a bătrânului Cantemir. El credea, în Descrierea Moldovei, ed. Papiu, p. 141, că Doină era la daci zeul sau zâna războiului, fiindcă cu acest cuvânt, spunea el, încep întotdeauna la români cântecele de luptă: „praeponitur enim cunctis que fortiter in bello referunt canticis”.

Opinia lui Cantemir, oricât ar părea de arbitrară, are un merit al ei. Ea ne face să ne punem o întrebare foarte serioasă: părinții noștri au moștenit puternica lor inspirație poetică de la romani sau de la daci?

Iar în istorie s-a constatat de mai mult timp, că nimic nu a fost mai prozaic decât severa națiune de soldați și de jurisconsulți, crescută de sălbatica lupoaică de pe țărmurile Tibrului.

„Peu de nations – zice Michelet – me semblent  s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie.

Des populationes hétérogèns, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisines leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre continuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare.

Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute.

Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre de la loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moins poétique que tout acela.

La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dan les fêtes sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime.

Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions.

Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’opposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique” (Hist. romaine, t. II, cap. 6).

Poezia populară a Romei se poate judeca destul de bine după următorul non-sens reprodus de Flavius Vopiscus și pe care legionarii i-l cântau lui Aurelian:

„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollamivus.

Unus homo mille, mille, mille, mille decollamivus.

Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.

Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis…”.

Fragmente asemănătoare acestuia se pot găsi în colecția lui Edelstand du Méril, cu poezii populare latine anterioare secolului al XII-lea. Iar despre perioada cea mai veche vezi disertația celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berlin, 1846), în care, la p. 7, se spune că romanii „adversaria erat incrementis popularis poesis”.

Au fost la fel de prozaici dacii?

Îi las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, pe miticii fondatori ai poeziei și ai muzicii grecești, pe care înșiși elinii îi mărturisesc ca fiind cu toții din marea gintă tracică, din care erau și dacii.

Mă mărginesc numai la a cita o singură autoritate și care se referă, în mod strict, la tracii de la Dunăre. Teopomp, scriind pe la anul 350 în d. Hr., ne spune că geții mergeau în ambasadă ținând harpe și cântând din ele: Getas chitaras ehontes che chitarizontes tas epichirichias piunte (Teopomp, Fragmentul 244, ed. Didot, p. 319).

Și dacă vom compara natura prozaică a romanilor cu geniul poetic al dacilor, atunci va fi legitim să conchidem că admirabilele noastre doine, ca geniu, nu ca și conținut, sunt moștenite de la daci.

Și astfel Cantemir avea dreptate să îl caute pe doină la daci.

Însă, înainte de toate, să ne întrebăm care e forma primară a acestui cuvânt?

În Transilvania, pe lângă doină, există și cuvântul daină. Fapt pe care îl atestă domnul Barițiu, în Foaia pentru minte, 1842, p. 101.

Lucru foarte important. Căci limbile arian-europene[2] admit trecerea sonului mai înalt, a, la unul mai scăzut, la o, și niciodată nu se justifică cazul contrar, ca să urce o la a.

Există însă și unele excepții explicabile sau numai părut excepții, ca în cuvântul afară.

Afară vine de la ad-foras, prin intermediul emfaticului afoară. Ca, de altfel, și masă, de la mensa, prin intermediul emfaticului measă.

În afară provenit din afoară nu s-a schimbat o în a, ci s-a suprapus o celui primar, rămânând numai a din emfază.

Așadar forma cea veche a doinei e cea păstrată în Transilvania: daină.

Iar în daină accentul cade pe diftongul ai. Și în limbile arian-europene diftongul ai este, cel mai adesea, o emfază sau, după cum se mai numește: gunificație din i.

Însă poate fi și un i strămutat, ca în metateza aibă, în loc de abia din latinescul habeat.

Poate fi și un e epentetic, ca în mâine din mane.

Dacă e gunificație, cuvântul se reduce la dina. Dacă e metateză se reduce la dania. Dacă e epenteză cuvâtul se reduce la dana.

Pe care să o alegem?

Cum vom descoperi adevărul?

Așa că trebuie să plecăm prin lume, înarmați cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără de care ea ar rămâne pentru totdeauna o taină.

Și începem prin a înlătura ipoteza metatetică, de vreme ce dania, din care se poate deduce daină, prin strămutarea lui i, nu se găsește nicăieri.

Și chiar dacă s-ar găsi, dan-ia nu ar fi diferită de dan-a prin rădăcină ci doar prin sufix.

Ne mai rămân doar dana și dina.

Ambele oferă multe posibilități dar numai una rezistă, în definitiv, în fața unei analize critice.

Am spus că i în daină poate fi o epenteză din dana. Și, într-adevăr, în dialectul celto-irlandez dán înseamnă cântec sau poem.

Pe când, în limba persană, danah înseamnă o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers., t. I, p. 914).

Ambele cuvinte presupun o temă dana, cântec, din care ar veni, în mod direct, prin epenteză, dacicul daina.

Celticul d și persanul d corespund, într-un mod regulat, sanscritului dh. Astfel această temă ne conduce la rădăcina dhan, a suna, de unde cântec în sensul de sunet, întocmai ca vechiul cuvânt francez sonet, italianul sonetto, cântec, care vine de la latinescul sonus. Astfel, nimic nu poate fi mai normală decât această etimologie a dainei.

Admițându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică forma daênâ (= daina), gunificație din dina, de la rădăcina di, a vedea, însemnând lege, de unde, printr-o tranziție logică posterioară avem persanul din și armeanul den, religie.

Iar de la lege și până la cântec distanța e foarte mare, deși, în anii trecuți, nu mai știu cine de la Iași, într-o bună dimineață, s-a apucat să versifice codul nostru civil…și era să zic Codul lui Napoleon.

Iar ceea ce e ridicol în secolul al 19-lea a fost lucru foarte serios în Antichitate.

Strabon (III. I. 6) ne spune că turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, nomus emmetrus. Asta cu mai multe mii de ani înaintea lui Hristos.

Chiar aici, la noi, în Oltenia auriferă, înainte de stabilirea dacilor, locuia poporul agatirșilor, care aveau de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotel (Problem. 28).

Și astfel e legitim să decidem faptul, că zendicul daênâ (= daina) înseamnă și cântec și lege.

Acest lucru se potrivește și cu derivația sa din rădăcina di, a vedea, căci tot așa există elenicul aidos, și sanscritul kavi, ambele cu înțelesul posterior de cântăreț dar cu sensul primar de văzător.

Însă în textele zendice citate de Justi (Handb., p. 143), daênâ nu figurează nicăieri cu sensul de cântec.

Din fericire, semnificația „cântec consacrat prin tradiție” este constatată de Haug în alte texte zendice, unde, în Vendidâd, codul moral al zoroastrismului,  fetele sunt îndemnate spre a învăța daine.

Și Haug observă (Zeitschr. d. d. morgenländ. Gesellsch., t. 9, ed. 1855, p. 692): „Merkwürdigerweise hat sich dieses daênâ in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthanischen daina, womit gewöhnlich die schönen Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten”.

Și cum alegem una din două? Daina este o epenteză din dana, de unde celto-irlandezul dán și persanul danah? Ori este o gunificație din dina, de unde zendicul daênâ, persanul din și armeanul den?

Pe care să îl preferăm?

Există câte un argument pentru ambele ipoteze.

În limba maghiară danolni înseamnă a cânta. Dacă ungurii au împrumutat cuvântul de la români, atunci l-au primit sub forma dana și, prin urmare, i-ul în daină ar fi o epenteză posterioară secolului al 9-lea.

Căci filologia comparatistă probează prin maghiarul dal, cântec, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă este dalolni.

De unde danolni, prin disimilare, pentru a înlătura vecinătatea a doi de l în dalolni (cf. Boller, în Sitzungsber. d. wien. Akad. Hist. Kl., 1857, tomul 23, p. 409).

Între al nostru daina și maghiarul danolni e o asemănare întâmplătoare.

Ipoteza gunificației are un argument însă mult mai solid. La lituanieni, după cum am văzut de la Haug, cântecul popular se numește daina. De unde dainoti, a cânta cântece populare, dainotojis, cântăreț, daininkas, poet, etc.

Însă oricât de mult ar pretinde domnul Cihac (t. 2, p. 98), că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă și de semnificație între românescul daină și lituanianul daina, ca și cea între lituanianul daina și zendicul daênâ e perfectă.

În limba lituaniană nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi o imposibilitate. Numai dacă nu cumva lituanienii n-au împrumutat acest cuvânt de la români.

Și acest împrumut s-ar justifica prin  următoarele două împrejurări:

1. cuvântul daina nu se află în limbile slavice, cu care lituanienii sunt înrudiți;

2. românii și lituanienii au fost vecini dar în relații ostile, atâta timp cât a rămas la noi ca ideea de inamic și cea de păgân să fie exprimată prin „litfă rea”, „litfă păgână”, „litfă spurcată” etc. Lucru pe care îl spune și domnul Cihac în t. 2, p. 173.

Dacă însă i în daina nu e epenteză ci gunificație, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe.

Dacii și lituanienii puteau să păstreze acest cuvânt, în mod independent, atâta timp cât numirile populare de cântece nu se iau de la străini. Căci, spre exemplu, noi de la slavi nu am luat niciun astfel de cuvânt.

Începe astfel să capete teren dina.

Filologii nu au cunoscut forma românească daină. Ei s-au mărginit la a cerceta forma lituaniană a dainei.

Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergl. Wörterb, ed. a 2-a, p. 96) spune că el poate deriva din cuvântul lituanian deja, plângere, dejouti, a se plânge.

Însă nu se susține pe nimic.

Pictet (Origines, t. 2, p. 487) o înrudește cu celto-irlandezul dán și cu persanul danah, dar nu îl explică pe i din daina.

Albert Weber, un indianist de primă mână, îl combate pe Pictet, identificându-l pe daina cu zendicul daênâ. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un lucru foarte important: că, deși în sanscrita clasică lipsesc corespondentele regulate ale zendicului daênâ, în dialectul mai vechi, al Vedelor, există forma dhainâ.

Fick (loc. cit.) se pronunță și el pentru identitatea lituanianului daina cu zendicul daênâ, admițând ca prototip comun pe dainâ.

Așadar cui îi dăm întâietate: gunificației sau epentezei?

Dosarul trebuie revăzut. Poate că ne-a scăpat ceva.

Este adevărat că i din mâine, care vine din mane, este epentetic. Dar i-ul de aici poate fi comparabil cu cel din daină?

În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind urmat de o vocală moale, nu de un a sau de un ă ca în daină.

Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar.

Oare se află în limba română vreun exemplu de i epentetic precedat de un a clar și succedat de un na sau un nă? Nu se află.

Dimpotrivă, e nevoie de numai una dintre aceste două condiții pentru a se împiedica apriția epenteticului i.

Astfel, în mână din manus, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuși nu intervine din cauza finalului ă, pe când, la plural, ea îș face apariția în mâinile, fiindcă după n urmează, de astă dată, o vocală moale.

Chiar înainte nazalei labiale m, în faimă, care vine de la latinescul fama, i nu este epentetic ci metatetic, furișându-se ca și în defaimă, în loc de defamia, din diffamia.

Așadar i în daină nu poate fi epenteză.

Și astfel gunificația a câștigat procesul de față.

Acum să formulăm sentința.

Radicalul dhi, în sanscrită, înseamnă a cugeta. În zendică, di, și în perso-achemenidică, dhi înseamnă a vedea. Există și persanul didan.

Forma principală este dhîna sau dîna, cugetat, văzut.

De aici femininul cu gunificația dhainâ, daênâ, daina, „ce va cugeta sau vedea”, care capătă înțelesul de cântec, în epoca pre-istorică, când încă nu se formase, pe ramuri, familia arian-europeană.

Ginta tracică, adică facțiunea sa dacică – căci cuvântul nu se găsește la albanezi – păstrează această antică semnificație a cuvântului, transmițând-o apoi românilor.

Pe de altă parte o păstrează și lituanienii. Ginta persică, dimpotrivă, modifică sensul primar al cuvântului, schimbând pe cântec în lege, după cum și latinescul carmen, cântec, a căpătat cu timpul un înțeles juridic: „cruciatus carmina” sau „rogationes carmen”, pe când trecerea de la lege spre cântec nu se găsește nicăieri.

Dacii și lituanienii așadar, dintre neamurile congenere, sunt singurele care l-au păstrat pe daina, în formă și în fond, în mod intact, lucru care ne arată a avea strămoși comuni.

Și care au numit poezia cugetare și viziune și care Îl numeau pe Dumnezeu cu numele de Luminosul.

Așadar doină românesc nu are orgine latină.

Însă studiul de față are și un alt scop. Dacă poezia populară de la noi, lirica, nu e de proveniență latină, atunci ea nu poate fi de proveniență latină nici în Occident.

Și în Occident nu avem un strat dacic ci unul iberic și, cu precădere, celtic. În Galia și într-o regiune întinsă din Italia și Spania, latinii s-au impus în fața celților, așa după cum în Carpați ei s-au suprapus dacilor.

Așadar poezia populară lirică în Franța, aproape peste tot, cea spaniolă și italiană mai pe jumătate, nu ca limbă, ci ca inspirație, ca gen și ca spirit, trebuie să fie de proveniență celtică.

Și dintre cercetările serioase în acest sens o indicăm pe cea a lui Nigra (La poesia popolare italiana, în Romania, tomul 5, 1876, p. 417-452), care dovedește că muza lirică a poporului italian, din partea de nord a Italiei, este de natură eminamente celtică.

A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch: Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischeu (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).

Așadar la toți neolatinii doina este autohtonă: în Apus: celtică, în Răsărit: dacică.