Bossuet: unul dintre susţinătorii, în catolicism, ai “degradării misticii în sublim” [II]

Vorbind despre Bernard de Clairvaux, Francisc din Assisi şi Tereza din Avila, în centrul teologiei pe care o extrage din viaţa lor, Bossuet aşază Crucea suferinţelor lui Hristos. Suferinţe dincolo de care nu se mai vede Învierea, dar cu care cei trei doresc să se intimizeze până la identificare, considerând că şi ei pot să trăiască, tot la fel ca şi Fiul lui Dumnezeu, durerile lui Hristos de pe Cruce. Bucuria lor este nu în a trăi Învierea, ci în adorarea suferinţelor lui Hristos şi în identificarea cu ele. De aici, toată „mistica” doloristă, care se repercutează oratoric în exprimări exaltate şi în sublimări literare.

În panegiricul dedicat lui Bernard, Bossuet vede în Iisus cartea lui Dumnezeu care s-a deschis pe Cruce, iar pe Bernard studiind-o cu o patimă uriaşă şi potolindu-şi setea cu sângele Lui din care sorbea dispreţul faţă de lume. Privind cu mintea şi cu imaginaţia aprinsă (după cum ne lămureşte Sfântul Ignatie Briancianinov) către Crucea pătimirii lui Hristos, Bernard se vedea în stare a lua asupra sa aceleaşi torturi: …şi fiindcă răni văd pe tot trupu-Ţi, vreau ca să port asupră-mi urma tuturor chinurilor Tale, ca să mă înveşmântez cu haina izbăvitoarei învieri. [Învierea fiind exclusiv de domeniul viitorului – n.n.] Apoi sleitul trup l-oi pune peste iubitul Tău trup mort şi împreună vom muri; cu giulgiul Tău am să m-acopăr… (p. 44).

După cum spune Bossuet, Bernard este un suflet care se chinuie mereu, până când Îl cuprinde în întregime, pe Hristos. Adică: Bernard era capabil să-L cuprindă pe Dumnezeu în întregime. Bossuet îl consideră un al doilea întemeietor al Bisericii (p. 59-60) şi crede că a făcut profeţii şi vindecări.

Francisc din Assisi este primul căruia i-au apărut „stigmatele”. Pentru acesta, vederea Mântuitorului spânzurat pe Cruce era o privelişte care îl făcea să clocotească sângele în el, de dorinţa de a fi schingiuit la fel, ca şi Acela: Spre aceasta [spre jertfă] se simte răpit în mod minunat un suflet credincios, privindu-L pe Mântuitorul nostru răstignit. Acest sânge preţios, care se scurge în toate părţile din venele Sale sfâşiate cu cruzime, se schimbă pentru el [pentru Francisc] într-un râu de flacără şi-l face să se aprindă de dorinţa arzătoare de a se jertfi pentru El. Şi am putea oare să-L vedem pe Cel dintâi dintre noi vărsându-Şi cu atâta bucurie sângele pentru mântuirea noastră, fără ca sângele nostru să se aprindă în noi din pricina acestei privelişti? (p. 101)

Esenţa misticii catolice promovate de aceşti teologi şi trăitori catolici, este dorinţa de autoflagelare până la a deveni hristoşi prin trăirea suferinţei Lui. Şi ne mai întrebăm cum de i-a venit papei ideea de a fi numit locţiitor al lui Hristos [vicarius Christi]?

Să mergem însă mai departe. Dacă Francisc era cel al cărui ochi nu L-au părăsit nicicând pe Mântuitorul spânzurat pe Cruce (p. 102), aşa încât a ajuns să considere că i-au apărut pe trup semnele Răstignirii lui Hristos, Terezei din Avila dragostea pentru Soţul ceresc [nu „Mirele ceresc”!] îi procură suferinţe şi torturi sufleteşti (duhovniceşti, crede Bossuet) inimaginabile, torturi interioare care o satisfac şi o bucură [?!] pentru că le consideră daruri ale Tatălui şi ale Soţului Hristos.

Astfel, Tereza suspina zi şi noapte, fără preget, după Soţul său divin (…) încât părea că în fiecare clipă avea să-şi dea ultima suflare. (p. 139) De unde vin pornirile acestea? Iubirea este cea care le stârneşte: adică, acel foc divin şi ceresc care, întemniţat împotriva firii sale într-un trup pieritor, încearcă să-şi croiască, prin forţă, o cale de ieşire. (…) De aici lacrimile şi hohotele de plâns, de aici durerile de nesuportat care, fireşte, ar pune-o în mormânt pe Tereza, dacă Dumnezeu, printr-o taină a providenţei Sale, n-ar dori s-o mai cruţe un pic, pentru a o face şi mai vrednică de iubirea Sa. (p. 141) …dar atunci când ea doreşte să se arunce în braţele Lui, vrăjită de frumuseţile Sale nepieritoare, îndată El îi dă de ştire că voieşte să o mai ţină în lume. Ce putem să spunem despre asta, o, Dumnezeule mare! Este oare vrednic de bunătatea Ta să chinuieşti într-un asemenea hal un suflet care Te iubeşte? (…) Nu vezi, o, Soţule ceresc, că ea nu ştie cum să aleagă?! Tu o ademeneşti şi apoi o respingi: aşa încât, în timp ce aleargă spre Tine, se sfâşie pe sine; iar sufletul ei însângerat de violenţa acestor mişcări opuse, pe care Tu o sileşti să le îndure, nu-şi găseşte nicio mângâiere. În starea în care ai adus-o, n-are dreptate să-Ţi spună: „Prin dorinţa pe care mi-o insufli, Tu mă faci duşmanul Tău.”? (p. 141-142).

Sceneta aceasta, dramatizată de Bossuet, nu seamănă, în opinia noastră, cu o pagină de hagiografie sau cu o mostră de teologie mistică – deşi tocmai aceste lucruri le susţin catolicii! – , ci cu replici ieftine, teatrale, dintr-un roman de amor, care ar ilustra idila dintre Ludovic al XIV-lea şi madame de Pompadour. Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul apar aici ca nişte Stăpâni sadici, care se bucură să o schingiuiască zadarnic pe biata Tereza, încât până şi ea simte că asta nu e dragoste dumnezeiască, ci vrăjmăşie! Însă n-a înţeles că aceste sentimente nu erau sfinte şi duhovniceşti, ci îi erau inspirate de către vrăjmaşul, iar nu de Dumnezeu. Bossuet umple paharul şi scrie că Duhul Sfânt izvodeşte sfinte dorinţe; Îi place să le aprindă, dar nu să le şi împlinească. Îi place să privească din înaltul cerului cum Tereza moare în fiecare zi… (p. 142).

Aceasta este mistica degradată în sublim, în sublimul artistic adică, literar, dar care nu are nimic de-a face cu duhovnicia.

Psa. Gianina

Bossuet: unul dintre susţinătorii, în catolicism, ai „degradării misticii în sublim” [I]

Expresia mistica se degradează în sublim îi aparţine lui Alain Besançon (vezi cartea Dilemele mântuirii. Criza Bisericii catolice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001) şi se referă la felul în care mistica ortodoxă, a Sfinţilor Părinţi, a fost înlocuită în catolicism cu o avalanşă de dulcegării metaforice, cu hiperbolizări tensionate penibil, destinate să caracterizeze, într-un mod foarte exaltat, trăirile creştinilor catolici, pentru a le face să pară sentimente sfinte, mistice, insuflate de Dumnezeu. Fervoarea aceasta catolică, cu totul falsă, este subliniată prin sublimarea artistică a peroraţiilor oratorice, un baroc literar care corespunde celui arhitectonic din bazilicele catolice. Unul dintre marii reprezentanţi ai acestui stil, a fost Jacque-Bénigne Bossuet, supranumit şi le grand lyrique du XVII-e siècle (cel mai mare poet al secolului al XVII-lea).

Cităm mai departe din cartea amintită anterior: Cunoaşterea mistică este o cunoaştere prin dragoste. Lumea naturală este cognoscibilă până la un anumit punct. Dumnezeu este cognoscibil prin raţiune până la un anumit punct. El este cognoscibil şi prin credinţa în Revelaţie până la un anumit punct. Cu toate acestea, mai există încă un mod de cunoaştere – prin dragoste. Îndrăgostiţii simt asta. Acestei din urmă cunoaşteri îi este rezervat numele de mistică. [Teoretic, această definiţie este corectă, este ortodoxă. Partea proastă poate să înceapă – şi începe în catolicism – de acolo de unde nu se poate înţelege punerea ei în practică, şi anume adevărata iubire mistică – n.n.] / Şcoala de la Port-Royal [Pascal şi ceilalţi filosofi de la Port-Royal – n.n.] este violent anti-mistică. (p. 110). /

Cât despre Bossuet, era un anti-mistic hotărât. (…) Bossuet, din temperament, Fénelon, din lipsa unei experienţe de viaţă, nu erau cu adevărat calificaţi să peroreze despre ceea ce se petrece în suflet, să aibă opinii despre stările pasive, despre supoziţia imposibilă, etc. Dezbaterea are aerul că vizează ceva de domeniul trecutului, arheologic. În cele din urmă, mistica ortodoxă a fost discreditată, ridiculizată, prigonită. (p. 111). / Mistica [Terezei d’ Avila] este amoroasă şi, într-o anumită măsură, pasivă. (p. 115).

Suntem de acord cu aceste afirmaţii şi ele se pot verifica în panegiricile dedicate de Bossuet lui Bernard de Clairvaux, Francisc din Assisi şi Tereza din Avila (Ed. Amarcord, Timişoara, 1996).

Psa. Gianina

Bossuet şi Sfântul Antim Ivireanul sau despre denigrarea iubirii adevărate în profitul mândriei exaltate

325px-jacques-benigne_bossuet_2.jpg

Citind predicile lui Bossuet, ne dăm seama că el este cu predilecţie un panigirist de primă mână, un encomiast, indiferent de natura predicii sale: panegiric propriu-zis, omilie funebră, etc. De fapt, omiliile sale funebre sunt tot nişte panegirice la aşa numite persoane „sfinte”, prin viaţa lor, după cum susţine autorul, chiar dacă ele nu fuseseră canonizate de Biserica Catolică şi nici nu ştiu dacă au fost canonizate vreodată.

Predicile lui Bossuet sunt întotdeauna precedate de un motto biblic – care poate deveni uneori leit-motiv –, omilia fiind încărcată cu nenumărate citate biblice, de preferinţă din Noul Testament. El a fost numit „cel mai mare liric al secolului XVII”. În ce ne priveşte, îl considerăm un reprezentant al catolicismului efervescent şi exaltat.

Din această perspectivă, el priveşte nerealist apariţia confesiunlor protestante, pe care le consideră o pedeapsă dumnezeiască de scurtă durată (Bossuet, „Oraisons funebres”, Ed. La Renaissance du livre, Paris, f. a., p. 15).

Predicile lui au o mare întindere şi nu cunosc pauze sau întreruperi. Numai că Bossuet are o percepţie nelimitată asupra propriilor sale capacităţi oratorice şi teologice („…trebuie să mă ridic deasupra destinului uman, pentru a face să tremure orice creatură la judecăţile lui Dumnezeu” – p. 17) şi cel puţin o percepţie disproporţionată în ce priveşte destinul persoanelor la în mormântarea cărora predică.

Astfel, în „Oraison funebre de Henriete-Marie de France”, el spune că regina, „venind să primească sceptrul Marii Britanii, ea vedea, ca să zicem aşa, undele îndoindu-se sub ea şi valurile supunându-se stăpânei mărilor” (p. 28), şi o compară cu Sfânta Iudita, cu Sfânta Estera, cu Sfântul David (ca umilinţă!), iar durerea aceleia i se părea mai mare decât plângerile Sfântului Ieremia.

În „Oraison funebre de Henriette-Anne d’ Angleterre, duchesse d’ Orleans”, Bossuet consideră adunarea în faţa căreia vorbeşte „cea mai ilustră adunare din univers” (p. 35), iar despre prinţesa moartă şi despre casa regală a Franţei are următoarele cuvinte (care se regăsesc şi în alte omilii): „…ce ar putea fi în univers mai distins decât prinţesa de care vorbesc?” (p. 36); „Văd casa [regală a] Franţei,cea mai mare, fără asemănare, în tot universul” (ibidem); prinţesa „era în mijlocul binecuvântărilor tuturor popoarelor” şi era „ceea ce are universul mai înalt” (p. 37); ea ocupa locul al doilea în Franţa (după regină), „pe care demnitatea unui regat atât de mare îl face să se asemene cu ceea ce este pe locul întâi în estul lumii” (ibid.) şi era „prinţesa cea mai iubită din tot universul” (p. 39).

13620_poza.jpg

În aceste condiţii (şi nu am terminat cu exemplificările), în exegeza românească Sfântul Antim Ivireanul a fost adesea comparat cu Bossuet, în ceea ce priveşte lirismul, poezia stilului, însă unii critici au încercat să facă această comparaţie în defavoarea Mitropolitului nostru. George Ivaşcu apreciază, pe nedrept, că Sfântul Antim „ar fi devenit un Bossuet român, dacă ar fi avut simţul grandios al destinului uman” („Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, vol. I, p. 231).

Credem însă că există o mare diferenţă între ceea ce este cu adevărat grandios şi grandomanie, iar în ceea ce-l priveşte pe Bossuet, este limpede că avem de-a face cu grandomanie, cu exagerări incredibile ale trăsăturilor unor persoane care, în afară de faptul că erau nişte personalităţi nobiliare în epocă, nu mai au nicio altă calitate şi nici nu a mai auzit nimeni despre aceste persoane. În niciun caz ele nu au fost niciodată idolii unei lumi întregi, aşa cum susţine oratorul francez.

Şi Sfântul Antim vorbea despre „stăpâna mărilor”, dar se referea la luna de pe cer, care luminează noaptea şi care era simbol fie al Sfântului Pavel, fie al Luminii dumnezeieşti.

Ne mirăm că George Ivaşcu, văzând la Sfântul Antim „o undă de fanatism şi acea lipsă de supleţe care face dintr-însul un cenzor al veacului” (p. 230), nu vedea, în schimb, niciun pic de fanatism, nici naţionalist, nici religios, la Bossuet. Dacă Sfântul Antim ar fi vorbit în termeni cât de cât asemănători cu cei ai lui Bossuet, despre Stanca Brâncoveanu (+1714) sau despre Pulheria Mavrocordat (+1716), toată critica românească l-ar fi considerat patetic şi deplasat şi executant de temenele la poalele domnitorilor, aşa cum s-a şi grăbit să-l califice în urma parenezei sale în versuri, „Sfăturiri creştine-politice”, dedicate lui Şerban Cantacuzino, în care spune că domnitorul este icoană a lui Dumnezeu pe pământ, deşi nu face decât să dea glas unei străvechi concepţii bizantine.

Dacă ne-am opri numai aici cu exemplificările, şi tot ar fi de ajuns ca să demonstrăm că Bossuet avea un „simţ al grandorii destinului uman” cel puţin „excentric”, că exagera şi era mai exaltat decât se cuvenea să fie.

În ce priveşte stilul predicilor, el poate fi considerat poetic – strict literar vorbind, din punctul de vedere al figurilor de stil – dar nu se poate vorbi de un lirism interior, de un sentiment autentic, ci de un sentiment în mod conştient exagerat, de o hiperbolizare a realităţii obositoare prin redundanţă, mai ales atunci când este vorba de destine umane care nici măcar nu au rămas în istorie şi ale căror nume au căzut în desuetudine şi uitare.

Astfel, în „Oraison funebre de Marie-Therese d’ Autriche, infante d’Espagne”, Franţa este numită „regatul cel mai ilustru care a existat vreodată sub soare, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: în faţa lui Dumnezeu, de o inalterabilă puritate a credinţei…” (op.cit., p. 61) – ceea ce este o exagerare evidentă şi dovedeşte un profund nerealism şi un orgaoliu naţional ce nu este nici pe departe creştinesc.

Iar despre prinţesa decedată se afirmă: „Astfel viaţa sa şi moartea sa, pline de sfinţenie şi de graţie, au devenit o învăţătură pentru umanitate. Secolul nostru nu putea cunoaşte ceva mai desăvârşit, pentru că nu vedea nicăieri unite o asemenea măreţie a elevaţiei şi o asemenea puritate” (p. 59) – cuvinte gratuite despre o ilustră necunoscută, cum s-ar spune, care este asemănată, în privinţa „virtuţilor” sale, nici mai mult, nici mai puţin, decât cu: Sfântul David, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Avraam (p. 71-74) şi chiar cu Sfânta Fecioară: „Regina, plină de credinţă, nu şi-a propus un model mai prejos decât al Mariei”.

În acelaşi fel, ”Oraison funebre d’ Anne Gonzague de Cleves, Princesse palatine” este „suprarealist”, zicem noi, fiind asemănătoare panegiricului închinat Teresei d’Avila.

Toate aceste predici sunt împănate cu ceea ce în Biserica Ortodoxă ar fi imediat semnalate ca blasfemii la adresa Preacuratei şi a Sfinţilor (cel mai adesea reginele sau prinţesele cu pricina, care s-au pierdut în negura uitării, îi întrec pe Sfinţii Vechiului sau Noului Testament prin „smerenia” sau „iubirea” lor), iar în ceea ce priveşte poezia oratoriei sale, ea este numai o podoabă exterioară, plastică, a predicii, o ornamentaţie stilistică ieftină, atâta vreme cât este falsă, în timp ce lirismul interior al predicilor Sfântului Antim Ivireanul este întemeiat pe adevăr şi este motivat de o dragoste adâncă de Dumnezeu, de toţi Sfinţii şi de toţi oamenii, dragoste pentru şi prin care Sfântul Antim a trăit şi a murit ca un Martir.