Zi albă

În engleză, to morn (a plânge, a jeli) vine de la morning, pentru că plângerea morților are loc dis de dimineață.

În românește, de la zori a derivat verbul a zori, adică a se grăbi, pentru că de dimineață oamenii se grăbeau fie la muncă, în zi obișnuită, fie la cimitir și la Biserică, în zi de sărbătoare.

După cum și Femeile Mironosițe dis de dimineață au alergat la mormântul Domnului.

Zorești să faci ceva…adică te trezești devreme, cu noaptea-n cap, de cu zori, ca să împlinești ceea ce vrei să faci.

Ești plin de zel, de râvnă, te scoli odată cu zorii la rugăciune și la lucru.

Dacă zorești, înseamnă că soarele nu te va găsi în pat.

Și cine se scoală de dimineață, departe ajunge.

*

Englezii spun at the break of dawn, iar noi zicem aidoma: la crăpatul zorilor sau când se crapă de ziuă.

Pentru că orizontul se crapă brusc și…se ivește lumina.

Și ca să izbucnească lumina, trebuie să crape undeva…întunericul.

Trebuie să crape pietrele de pe morminte și să iasă din ele lumini sau zorii vieții veșnice.

Soarele răsare brusc, în fiecare dimineață.

Deși ne așteptăm să răsară, zorii sunt o erupție a luminii, o bruscare a întunericului, o îndepărtare violentă a lui.

Pentru că lumina cu întunericul nu coabitează.

Chiar dacă zice românul că se îngână ziua cu noaptea, pe înserate adică, în schimb zorii nu lasă nopții timp de gândire.

Se albește de ziuă…și ziua albă rămâne.

De la nemernic la străin

Sfântul Varlaam scria: Şi noi simtem ca neşte nemernici [străini] în [a]ceastă lume (Din cazania la Duminica a treizecea).

În poemul La moartea lui Cârlova, Heliade atribuie poeților condiția pribegiei terestre, patria lor fiind în ceruri: Poetul aici este străin şi călător.

Şi pentru Bolintineanu: poetul jos în lume va fi ca un strein (Conrad).

Eminescu reține crezul înaintașilor săi pașoptiști, însă îl exprimă folosind vocabularul vechi al lui Varlaam și autointitulându-se poet nemernic în Icoană și privaz.

*

Ne-am întrebat, desigur, cum a ajuns nemernic să însemne ceea ce înseamnă astăzi.

Primul gând care îți vine în minte este că românii au suferit prea mult din cauza străinilor (Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii, vorba tot a lui Eminescu (Doină)), așa încât străinii au devenit: nemernici.

Pentru român, adică, omul străin s-a purtat ca un nemernic.

Însă credem că ar putea exista și o altă explicație pentru evoluția semantică suferită de cuvântul nemernic.

În destul de multe rugăciuni ortodoxe, se spune adesea: Doamne, sunt nemernic și ticălos, sau nemernic și nevrednic și păcătos, etc.

Poate că, sub influența celorlalte adjective, nemernic a început să aibă din ce în ce mai mult o conotație negativă-injurioasă.

La fel ca și mișel, care inițial însemna sărman și nu ceea ce înseamnă astăzi.

Fiind folosite adesea în asociere cu alți termeni, prin care omul în rugăciune își mărturisește smerenia, neputința și josnicia lui în fața lui Dumnezeu, s-ar putea să fi fost din ce în ce mai mult resimțite ca având un sens aproape identic.

A se hotărî…

…e un alt cuvânt din dicționarul limbii române vechi, chiar dacă există și în cel modern, însă cu o altă semnificație. Pentru că a se hotărî nu însemna, în limba veche, a se decide, a lua o decizie, ci însemna: a avea hotar cu

Așa, spre exemplu, în Letopisețul lui Ureche, „lăcuitorii țării [Transilvaniei] își zicu ardeleni, carii să hotărăscu cu ungurimea dispre apus”, adică se învecinează cu ungurii la vest.

A se hotărî, așadar, înseamnă a avea hotar, iar în limba noastră modernă, a se hotărî nu înseamnă altceva, în virtutea evoluției semantice, decât a pune gândului un hotar. Aceasta este a decide.

Gândul poate fi lung…poate să nu se termine niciodată. De aceea trebuie să te hotărăști, să-ți pui o limită rațională propriei rațiuni, desfășurării gândurilor și ideilor.

Dacă ai lăsa gândurile să vorbească în mintea ta la nesfârșit, atunci nu ai fi hotărât niciodată, nu ai avea rațiune decidentă.

Hotarul gândului este locul unde te oprești pentru că dincolo de el pășești în iraționalitate, în fantezie, în fabulație, în eroare de logică.

Sau, când nu știi ce să faci, pui hotare gândurilor și vezi până la care dintre ele poți să ajungi…adică, până unde te țin puterile.

Mintea are hotare, are frontiere dincolo de care nu poți păși fără să te aventurezi periculos.

E bine, adică, să-ți cunoști orizontul.

Despre „luciu”: între strălucire și pustiu

Sărăcie lucie. În limba română, luciu e un cuvânt vechi, care denumește o suprafață strălucitoare, cel mai adesea a unei ape. Este celebru versul lui Dosoftei, Preste luciu de genune…, dar și la Eminescu există lucii valuri, luciul mării turburi (Memento mori), iese-n luciu luna (Și dacă…), lucii mreje (Glossă), etc. În româna modernă s-a conservat și se folosește mai mult verbul a (stră)luci.

Dar ce înseamnă sărăcie lucie? O sărăcie care strălucește? Înseamnă o sărăcie ca-n palmă, adică netedă, o masă pe care nu găsești nimic de pus pe ea, o casă în care rafturile sau cămara sunt goale, pustii.

O întindere lucie ca cea a mărilor e una pustie, pe care privirea alunecă și nu se împiedică de nimic până la orizont.

Antim Ivireanul vorbea despre luciul lumii aceștiia[1].

Românul a știut să-și privească gospodăria ca pe o imago mundi, nu numai cosmosul ca pe o imago domi.

Pustietatea e un fenomen straniu, ca să spun așa, cu care ființa umană nu se obișnuiește. Sărăcia, omul nostru a trăit-o ca pe o pustiire interioară a fericirii lui, ca pe un fenomen ne-natural, unde sufletul lui se simte ca ciulinii Bărăganului.

Dar trebuie să ai un suflet încăpător ca să simți chiar și sărăcia lucie. Un suflet încăpător pentru ca vocabularul să devină elastic și cuvintele să aibă reflexii mirabile.

Cum de oameni care aveau un univers atât de strâmt, redus la casa și la sărăcia lor lucie, au știut să vadă dincolo de orizonturi sensibile?

Și cum de oameni care au un orizont al cunoașterii empirice atât de larg și o deschidere spre a călători și a vedea lumea atât de cuprinzătoare, pot să aibă o atât de limitată perspectivă asupra vieții, încât să nu creeze toată ziua decât baliverne și înjurături?

Poate pentru că au în inimă și-n creieri o sărăcie lucie.


[1] Antim Ivireanul, Opere, p. 118.

Scriere pe firmament

Firmament înseamnă boltă cerească, cer, din lat. firmamentum.

Însă ce legătură poate să aibă cu firmamentul sau cu firma unui magazin – sau există vreo legătură?

Firma reprezintă numele producătorului (La Tănase și fiii), al magazinului sau al lanțului de magazine, scrisă cu litere luminoase, mari, reflectoare, sclipitoare, ca să te atragă, să te cheme, să te invite să poposești în incinta sa.

Firma semnifică fruntea magazinului, înscrisul principal, care îi prezintă succint, chintesențiat, departamentul din care face parte, cu ce se ocupă, ce vinde.

Mai nou, și oamenii au firmă, pentru că i-ai stricat firma înseamnă i-ai distrus reputația. Căci firma e ceea ce te reprezintă.

Oamenii folosesc alfabetul pentru a-și crea firme, cât mai luminoase.

În italiană, firmare înseamnă a semna, a te semna.

Firmanul turcesc însemna confirmarea în demnitatea de domn.

Însă și Dumnezeu are firmă, o semnătură, o reputație de Autor pe care o afirmă.

Firmamentul universului este cerul pe care Dumnezeu a pus litere luminoase, litere de lumină pentru conștiința omenească: slove de stele, zice Antim Ivireanul, sau litere de foc, după Grigore Alexandrescu și literatura romantică (de la Heliade la Macedonski).

Frumusețea cerului, diurn sau nocturn, Îl reprezintă în fața ochilor și a conștiinței noastre, e semnătura Lui pentru ochii adânci care știu să citească.

De aceea, trei Magi au citit în stele și au mers după o stea…

Doar că Dumnezeu nu ne vinde nimic, ci ne , ne dăruiește tot universul, cu firmament cu tot.

Preocupați tot mai mult și mai des cu firmele, mulți dintre noi uită să mai citească și ce scrie pe firmament.

O licărire în beznă

E întuneric beznă afară. Sau: e o beznă de-ți bagi degetele-n ochi. Bezna înseamnă în aceste cazuri întuneric desăvârșit, o noapte neagră, fără nicio lumină, când nu se văd nici luna și stelele.

Etimologia beznei se află în limba slavonă. E un cuvânt românesc vechi, cu o densă circulație în evul mediu. Numai că acolo nu prea era folosit la singular și nici nu însemna întuneric.

Sintagma în care apărea era: beznele Iadului. Aparent, s-ar putea traduce prin întunericul Iadului, dar nu acesta era sensul, ci aceasta este echivalarea semantică târzie.

Beznele Iadului înseamnă prăpăstiile Iadului. De unde, firesc, beznă = prăpastie.

Când românul a zis e întuneric beznă, a vrut să spună că e întuneric ca în Iad, unde nu e nicio lumină.

El a văzut întunericul nopții neluminate de nicio stea prin fiorul conștiinței, al cugetului care s-a închipuit dintr-o dată în mijlocul unei singurătăți și al unui întuneric desăvârșit, fără putința de a sesiza ceva sau de a vedea pe cineva.

Întunericul acesta al nopții fără niciun licăr de lumină, l-a numit beznă, pentru că probabil, la un moment dat, bezna a început să denumească singură Iadul, pentru ca acesta să nu mai fie pronunțat, așa după cum împielițat a fost decupat din expresia ești drac împielițat și a început să-l desemneze pe drac, deși sensul inițial al lui împielițat era acela de întrupat.

Apropo de licăr de lumină…stau și mă întreb și nu am reușit să aflu încă, dacă, în licur de ulei (pe care am auzit-o folosită la noi în Teleorman: am pus un licur de ulei în mâncare, adică un strop de ulei), licur vine de la licăr sau de la o leacă.

Cred că vine de la amândouă, prin contaminare: de la a licări sau a licuri (de unde licurici), s-a reținut sensul de puțin, fiind apropiat din punct de vedere fonetic cu o leacă.

Nu mai rețin dacă se spune și un licur de vin, spre exemplu…S-ar putea. Mai ales că vinul e o licoare

O „gingăşie” nerecomandată

asceza palmierului

Domnul ce sloboade pre cei din prinsoare [legături, închisoare]
Pre ceia ce-s chişavi [îndărătnici, răi] da-le-va strânsoare,
I-a pune movile ca şi în pustie,
Să şază mormânturi, pentru gingăşie.

Versurile sunt din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (Ps. 67, 25-28). Le-am evocat pentru că ne dau prilejul să adăugăm încă un termen la Dicţionarul nostru: gingăşie sau gingăşitură.

Într-un mod cu totul neaşteptat, gingăşie nu indică aici ceea ce ştim noi, ci este sinonim cu desfătarea, îmbuibarea, iubirea de plăceri.

Poate că sensul nu ar fi fost atât de evident, în contextul de mai sus, dacă Dosoftei nu ar fi repetat  – cu aceeaşi trimitere la nerăbdarea nesăţioasă a evreilor în pustie, când au cârtit împotriva Sfântului Moise – această sintagmă şi în Ps. 77, din care reproducem versurile 85-90:

Ca arina [nisipul] mării sta de multe
Pasări pregiur tabără nezmulte
De mâncară şi să săturară,
Şi gingăşitura nu-ş uitară.
Şi nu căuta că li-i gura plină,
Ce poftiia pepeni şi slănină.

Gingăşitura aceasta e un corespondent al unui termen mult mai bine cunoscut, moleşeala patimilor şi a plăcerilor, a iubirii de confort şi viaţă uşoară. Ambele contexte dosofteiene îl circumscriu însă în sfera lăcomiei de mâncăruri bune.

Un alt context, din Letopiseţul lui Grigore Ureche, ne lămureşte şi mai bine în privinţa a ceea ce înseamnă acest cuvânt:

[Moldovenii] le-au ieşit înaintea turcilor la Podul Înalt, pre carii i-au biruit Ştefan-vodă, nu aşa cu vitejiia, cum cu meşterşugul. Că întăi au fost învăţat de au pârjolit iarba pretutindenea, de au slăbit caii turcilor cei gingaşi [=graşi, bine hrăniţi]. […]

Gingaş era deci un om (sau chiar un animal) care trăia bine, bine întreţinut.

În Biblia de la Bucureşti [1688], gingaşii (substantiv) înseamnă mai marii cetăţii.

Sensul acesta negativ s-a pierdut în limba română modernă.

1 2 3