Etichetă: Cantemireștii

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

Ieri, 20 septembrie 2011, la București, Ștefan Lemny spunea că nu era un specialist (cantemirolog) când a început să scrie această carte, Cantemireștii, și că a fost mai ușor să scrie despre Antioh decât despre Dimitrie, dată fiind transparența informațiilor cu privire la cel dintâi și dificultatea accesului la multe dintre ele, în ceea ce îl privește pe Dimitrie.

Dar mai ales mi-a plăcut că a specificat faptul că fiecare generație își creează propria ei sinteză asupra unui subiect sau a unui personaj.

Iar sinteza se naște din perspective și dezbateri noi. Ceea ce înseamnă că niciodată un subiect nu poate fi definitiv închis, așa cum uneori se pretinde pe la noi…

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

Din totalul scrierilor lui Antioh, „jumătate sunt creații originale” (p. 176).

Antioh debutează în lumea litrelor prin Simfonia la Psaltire, publicată în noiembrie 1727, când autorul avea 18 ani și declara că „a vrut să vină în întâmpinarea nevoilor spirituale ale poporului rus și să contribuie la educarea lui religioasă”. El traduce psalmii din slava veche/ slavonă în rusă și reușește „să redea versurilor întreaga lor armonie” (Ibidem).

Biograful său, Guasco, vorbește despre „venerația și vocația sa pentru cărțile sfinte”, iar un comentator străin scrie, în Journal encyclopédique, după aproape 30 de ani, că Antioh „a avut puterea să întreprindă singur o lucrare pentru care cardinalul Hugues a folosit 500 de slujitori ai Domnului” (p. 177).

Mai departe se dedică satirelor și „experimentează  genul poemului epic cu un text al cărui titlu, Petrida sau Descrierea în stihuri a morții lui Petru cel Mare, împăratul întregii Rusii, amintește de Henriada lui Voltaire”. Poemul este „cel dintâi scris în genul epic în literatura rusă” și „are meritul de a marca începututrile versificației moderne în Rusia” (p. 178-179).

Pe 9 noiembrie 1731 este numit ambasador la Londra și, pentru că avea numai 22 de ani, „rușii ascund la nivel oficial vârsta reală a trimisului lor”, declarându-l mai bătrân (p. 181).

Ia cu el în bagaje Istoria imperiului otoman și Descrierea Moldovei, cărțile tatălui său, pentru a le publica în străinătate (p. 183).

Ziaristul Jean-Bernard Le Blanc scrie despre Antioh: „Englezii, care se pricep când este vorba de merite, îl consideră drept unul dintre miniștrii străini înzestrat cu cele mai multe [calități]” (p. 191).

Este numit apoi ambasador la Paris, unde ajunge pe 19 septembrie 1738. Despre Paris, își confesează impresiile în mai multe scrisori: „Singurul câștig de pe urma călătoriei mele este că mi s-au deschis ochii în privința părerii pe care o aveam despre oraș și locuitorii lui”; „Țara aceasta [Franța] este frumoasă pentru vânători și pentru cei care merg la supeuri și care obișnuiesc să joace cărți, însușiri care, slavă Domnului, îmi lipsesc”; „Ochelarii mei mă fac să cred că Parisul este la fel de plicticos ca Londra. […] Am dorit dintotdeauna să vin la Paris, iar acum […] aștept cu nerăbdare clipa când îl voi părăsi” (p. 191).

Este obligat să dețină „minuțioasa cunoaștere a ceremonialului de la Curtea franceză”, asistând spre exemplu, o dată pe săptămână, ca toți ambasadorii, la ceremonia de trezire a regelui. În consecință, îi scrie surorii sale despre „nesfârșita goliciune a zilelor petrecute la Curtea regelui, fără nicio altă ocupație în afara jocului de cărți”, la care nici nu câștiga niciodată, plângându-se că își petrece „jumătate din timp nefăcând nimic și cealaltă jumătate făcând nimicuri” (p. 194).

Scrie că: „oamenii din țara aceasta dau dovadă de o curtoazie atât de insolentă” (p. 195).

Este urmărit de poliția secretă (agenții purtau numele de muște), dar știe acest lucru și se comportă prudent și, de altfel, posedă și el „propria rețea de informatori” prin care spionează politica franceză (p. 198).

Guasco spune că Montesquieu a declarat, după moartea lui Antioh, că „Rusia nu va putea lesne să găsească un ambasador de calitatea principelui Cantemir” (p. 206).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

Plecând din Astrahan și abandonând Colegiul capucinilor, Antioh va cere, la numai 15 ani, permisiunea țarului Petru cel Mare, de a face mai departe studii în străinătate. Nu i se acordă, pentru că țarul are nevoie de tineri merituoși pentru Academia de la Sankt Petersburg, „concepută în mare parte după modelul societăților științifice europene de mare prestigiu”, de la Paris, Londra sau Berlin (p. 160-161).

Pe lângă cursurile publice ținute de profesorii acestei Academii, s-a  descoperit și „un manual în manuscris, datat din 1726, al cărui titlu (Institutionesphilosophiae seu logicae conscriptae in gratiam celsissimi principis Antiochii Cantemiri) indica limpede că era destinat educării principelui în cadrul unui curs privat de câteva ore pe zi”. Aparținea profesorului Cristoph Gross (p. 162).

Manualul conține sinteze de: logică, metafizică, filosofie morală, fizică, istorie, matematică, etc. și îi face cunoștință cu Descartes, Locke, Wolff, Malabranche, Leibniz, Newton, Pufendorf (Ibidem).

Antioh era considerat „printre cei mai buni studenți în jurisprudență” (p. 163).

Până la 22 de ani se află în garda imperială. Citește cu nesaț și își face prietenii stabile (p. 164-168).

La 22 de ani, Antioh a fost numit ambasador la Londra. Până atunci, „scrisese deja vreo zece lucrări, ceea ce reprezenta în acea vreme un adevărat palmares și o realizare cu atât mai remarcabilă cu cât le redactase într-un timp relativ scurt, între 1725 și 1731” (p. 170-171).

„În 1725, la 16 ani, traduce Sinopsis istoric al poetului și istoricului bizantin Constantin Manasses” [vezi și aici].

În 1725-1726 „redactează un Dicționar rus și francez”.

În 1726 traduce în rusă La Lettre d’un Sicilien… și scrie Simfonia la psaltire, tipărită în 1727.

În 1727 începe să scrie Satire, „gen pe care-l va cultiva toată viața și căruia îi va consacra cea mai mare parte a operei sale”[1].

În 1729 traduce Istoria universală a lui Iustin din latină și Tabloul lui Cebes din franceză.

În 1730 începe compunerea poemului Petrida (cântul întâi) și traducerea Conversațiilor despre pluralitatea lumilor a lui Fontenelle.

Și repertoriul acesta nu este complet.

„Opera elaborată de Antioh înainte de plecarea în străinătate este considerabilă și dezvăluie dublul profil al autorului: acela de traducător asiduu, dar și de poet de talent, care va pune bazele literaturii moderne din țara lui” (p. 171).

---

[1] Este posibil să-i fi inspirat lui Eminescu conceperea Scrisorilor sale, care, de asemenea, inițial s-au numit Satire, mai ales că – după cum a arătat Zoe Dumitrescu Bușulenga – acel Cantemir menționat în Epigonii este Antioh și nu Dimitrie. Eminescu a putut citi din Satirele lui Antioh Cantemir în Lepturariul lui Aron Pumnul.

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

Urmașii lui Dimitrie Cantemir își dispută o vreme moștenirea acestuia. Pentru că testamentul lui nu indică în mod clar un moștenitor, lăsând în seama lui Petru cel Mare rolul de a-l desemna, în 1729 „Curtea imperială tranșează în cele din urmă problema succesiunii în favoarea lui Constantin”. Posibil ca Antioh să se fi simțit nedreptățit, pentru că „pe el îl desemnase Dimitrie în testamentul din 1722 ca fiind cel mai bun dintre fiii săi în privința inteligenței și științei” (p. 157).

Antioh Cantemir s-a născut la Istanbul pe 10 septembrie 1709. Avea 4 ani când și-a pierdut mama. Se pare că a suferit și de variolă, la o vârstă fragedă, „boală ce a făcut ravagii în secolul al XVIII-lea” (p. 158).

„Când evocă cu nostalgie copilăria alături de frați și surori, își amintește mai ales jocurile pe care le practicau pe ascuns, în timp ce Atanasie Condoide îi punea să învețe versuri din Horațiu și Ariosto. […] Această fericită îmbinare între dobândirea învățăturii și bucuria de a trăi își va lăsa amprenta asupra personalității sale pe termen lung” (Ibidem).

„Pe 26 octombrie 1719, Antioh se manifestă pentru prima dată în public, la școala mănăstirii Zaikonopaski de la Moscova, unde rostește un panegiric în limba greacă: el își pune în valoare tot talentul într-o vibrantă evocarea a Sfântului Dimitrie din Tesalonic, al cărui cult este celebrat cu fervoare în lumea ortodoxă” (p. 159).

Alocuțiunea aceasta, în comparație cu cea a fratelui său, Șerban, rostită la Paști în fața lui Petru cel Mare, are mai multe șanse să fie originală, putând fi considerată „drept prima compoziție a lui Antioh ale cărei urme s-au păstrat” (Ibidem).

De aici aflăm că Antioh era elev la Zaikonopaski, unde „se învățau slavona, greaca și latina”. Școala era cunoscută sub numele de Academie, pregătind tinerii pentru „cariera ecleziastică”, dar fiind și „pepinieră pentru formarea elitelor intelectuale rusești din alte domenii”. Între cei care au frecventat-o s-a numărat și Lomonosov (Ibidem).

În timpul expediției în Caucaz, fiind prea tânăr ca să participe la operațiunile militare, Antioh frecventează timp de câteva luni, în orașul Astrahan, Colegiul capucinilor, „avanpost al prozelitismului catolic la hotarele Rusiei. […] După ce fusese educat în familie de dascăli ortodocși și de un profesor protestant, apoi într-o mare școală ortodoxă, descoperă acum învățământul catolic” (p. 160).

Printre elevii Colegiului s-a numărat, între 1720-1723, și „viitorul poet Vasili Trediakovski”, care a tradus în rusă Arta poetică a lui Boileau și Telemah al lui Fénelon (Ibidem).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

Cantemir joacă un rol important în această expediție: „face parte din consiliul restrâns care-l însoțește pe împărat, alături de amiralul Fedor Apraxin, comandantul armatei, și de iscusitul diplomat Piotr Tolstoi, fost ambasador rus la Istanbul” (p. 132-133).

El are și rolul de interpret, cunoscând tătara, turca și persana, dar și „responsabilitatea de a pregăti manifestele pe care țarul vroia să le distribuie populației caucaziene pentru a-i câștiga sprijinul” (p. 133).

Armata rusă poartă cu sine și o „tipografie itinerantă”, alături de care sunt 7 tipografi. Ajuns la Astrahan, împăratul ordonă o „difuzare masivă de manifeste ieșite de sub tiparniță” (Ibidem).

Ținând cont de respectul acordat de musulmani pentru tot ceea ce era scris, „documentele ieșite de sub tipar aveau o splendidă caligrafie cu ornamente și formule protocolare asemenea celor din tugra” (Ibidem).

Textele își au efectul lor, iar armata rusă nu e nevoită să ducă nicio luptă importantă, ci doar „expediții punitive” împotriva rebelilor, una dintre acestea fiind condusă de Dimitrie Cantemir (p. 134).

„Dimitrie este cuprins, ca toată lumea, de frenezia cercetării”, iar „traversarea Caucazului îi trezește curiozitatea pentru vestigiile Antichității”, între care zidul caucazian care ar fi fost construit de Alexandru cel Mare, și pe care Cantemir s-a aventurat ca să-l observe de aproape, realizând și câteva crochiuri și însemnări (p. 135).

Cantemir se va simți însă din ce în ce mai rău, suferind de diabet avansat. Dar „mai găsește puterea să aștearnă pe hârtie un ultim proiect: un catehism menit evanghelizării musulmanilor din Caucaz, mai ales a tătarilor”, care este scris în rusă și în turco-arabă, „ceea ce dovedește că autorul era însuflețit de un țel politico-religios: cel de a lucra pentru convertirea la ortodoxie a populațiilor musulmane trăitoare pe noile teritorii. În fața morții, credința lui Dimitrie sporește în intensitate” (p. 138).

Întors din expediția militară, „pe 5 iulie petrece 3 zile la mănăstirea Stolbov, nu departe de proprietatea sa de la țară”. Pe 15 august este cuprins de febră, care durează până pe 21 august, când moare, după ce, după mărturia lui Antioh, fiul său, mai întâi s-a spovedit și s-a împărtășit. De la 11 dimineața n-a mai putut vorbi și și-a dat sufletul la șase seara (mărturia lui Antioh) sau la șapte și douăzeci (mărturia lui Ilinski) (p. 140).

Trupul a fost adus la Moscova, „pentru a fi înmormântat cu mare simplitate, după cum dorise în testament, în cripta familiei, alături de prima soție, Casandra, și de Smaranda, fiica sa” (Ibidem).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

Între 1618 și 1621 Dimitrie Cantemir scrie în latină Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, carte pe care Ilinski o traduce în rusă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse îi cere „prin vocea consilierului său, arhimandritul Gavriil Bujinski, să indice sursele utilizate, astfel încât anumite afirmații ofensatoare la adresa religiei musulmane să beneficieze de o susținere mai consistentă” (p. 124).

Dimitrie Cantemir va răspunde că nu vede o nevoie neapărată de a se sprijini pe trimiteri foarte exacte. El beneficia de protecția țarului, pentru redactarea acestei lucrări, împăratul Rusiei intervenind chiar pentru a-i mobiliza pe tipografi în realizarea literelor arabe (Ibidem).

Este publicată la Sankt Petersburg în 1722, fiind „a doua carte majoră publicată de Dimitrie în timpul vieții, după Divanul”; „un volum consistent de 378 de pagini, dedicat lui Petru cel Mare” (p. 125).

În cartea sa, „credința musulmanilor este calificată drept bestială, Mahomed este descris ca un pseudo-profet, ale cărui învățături au fost furate din Scripturile noastre” (p. 126).

Autorul a inserat în carte „două ode scrise în onoarea lui de arhimandritul Teofilact Lopatinski, membru al Sfântului Sinod și rector al Academiei ortodoxe din Moscova, și de Ieronim Ghedeon Vișniovski, profesor la aceeași instituție” (Ibidem).

La scurtă vreme după moartea lui Cantemir, au existat intenții de traducere a acestei lucrări în germană, dar nu s-au finalizat.

„Un secol mai târziu, când cartea părea cu desăvârșire căzută în uitare, Sofronie din Vrata (Vraceanski), marele pionier al renașterii culturale bulgare, o va traduce în limba lui, însă manuscrisul nu va fi publicat niciodată” (p. 127).

Dimitrie Cantemir a intrat „în opoziție deschisă cu Teofan Prokopovici, principalul colaborator al lui Petru în reformarea Biserici ruse”, care publicase Prima învățătură pentru prunci, în 1720, un manual „de educație teologică, menit a explica pe înțelesul tuturor principiile fundamentale ale Bisericii Ortodoxe”. Împotriva acestuia, Cantemir scrie „un opuscul polemic de vreo 100 de file, intitulat Locuri obscure în catehismul tipărit în slavonește de un autor anonim sub titlul „Prima învățătură pentru prunci”” (p. 129).

„Dimitrie apără ordinea și rânduielile impuse de preaînțeleapta Maică Biserica” (p. 130).

Mai scrie și un scurt eseu despre ce este conștiința, prin care îi răspunde contelui Golovkin, „bun prieten și membru în Senat” (p. 131).

În 1722, Petru cel Mare pornește într-o expediție militară spre Caucaz (p. 132).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

Viața lui Constantin Cantemir, zis cel Bătrân, domnul Moldovei, scrisă în latină de către Dimitrie [Vita Constantini Cantemyrii], între 1714-1716, reprezintă o scriere memorialistică, „prima încercare de acest gen din cultura română” (p. 118).

Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor este un manuscris de 16 pagini, „un pamflet literar și politic” pe un ton vehement (p. 119).

În 1716 este publicat la Sankt Petersburg Coranul, tradus de Piotr Postnikov. Piotr Tolstoi, fost ambasador al lui Petru cel Mare la Istanbul și cunoscut allui Cantemir, traduce în rusește The Present State of the Ottoman Empire a lui Paul Rycaut, „text de referință asupra civilizației otomane”, traducere care e publicată abia în 1741 (p. 120).

Dimitrie Cantemir scrie Istoria Imperiului Otoman și Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane „conștient de interesul provocat de studiile asupra lumii otomane” (Ibidem).

El redactează mai întâi „un rezumat al istoriei turcești”, după cum informează Academia din Berlin, cu ocazia admiterii sale în această societate (Ibidem).

Istoria Imperiului Otoman a fost redactată în latină [Incrementa atque Decrementa Aulae Otomanicae] și „a contribuit cel mai mult la renumele european al lui Dimitrie în secolul al XVIII-lea”. Manuscrisul lucrării a fost considera o vreme pierdut până când Virgil Cândea l-a descoperit în biblioteca Houghton a Universității Harvard. Are „549 pagini de text și 485 pagini de note” (Ibidem).

Cantemir „i-a trecut metodic în revistă pe istoricii care l-au precedat” (p. 121).

Reproșează predecesorilor săi că „nu au fost în stare să aprofundeze istoria otomană mergând până la izvoare” și „îi critică pe autorii europeni pentru relatările lor fanteziste și nenumăratele confuzii”, după care „mai semnalează și erori de traducere și de transcriere a termenilor turcești, comise în dauna adevărului” (Ibidem).

Conferă un loc important în cartea sa surselor otomane, contrar reticențelor europene în această privință. Pentru prima parte se bazează în special pe Saadi Efendi, despre care nu se știe dacă este „Sadeddin (sau Sad’ d al Dîn) Efendi, autorul persan al Coroanei istoriilor datând din secolul al XVI-lea, sau Saadi Efendi, cronicar din secolul al XVII-lea” (Ibidem).

Citează și „trei istorioare ale lui Nasr ed-Din Hodja [Nastratin Hogea, înaintea lui Anton Pann!]. Dimitrie este astfel cel dintâi care le face cunoștință europenilor cu acest Esop al turcilor” (Ibidem).

„Ultima parte a lucrării are aproape aspectul unei cărți de memorii” (p. 122).

Cantemir și-a ilustrat opera cu portrete ale sultanilor, a căror colecție o văzuse în biblioteca Seraiului și de unde și-a procurat copii, „datorită legăturilor de prietenie cu pictorul Curții, Abdülcelil  Celebi Levni”, fiind primul european care a văzut această colecție (Ibidem).

Cartea sa e îndatorată și lucrărilor unor istorici europeni, precum Jean Gaudier (Annales sultanorum othmanidarum, Frankfurt, 1588) și Hans Leunclavius (Historiae Musulmanae Turcorum, Frankfurt, 1591) și cronicarului bizantin Calcocondil, considerat de Cantemir primul autor creștin care a făcut lumină asupra istoriei otomane (Ibidem).