Etichetă: Cantemireștii

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a, a 12-a.

Între 1711 și 1723 Dimitrie Cantemir scrie „vreo zece cărți”, deși nu în același ritm. „Când își ducea traiul în imperiul sultanilor, preocupările sale erau mai ales literare și filosofice; în Rusia, istoria se află în centrul gândirii lui”. După 1711, „începe să cerceteze istoria moldo-românilor și pe cea a otomanilor, geografia Moldovei, religia musulmanilor” (p. 111).

În 1714, „devine membru în Societas Scientiarum Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin […] fondată în 1700 la inițiativa celebrului Leibniz, care va fi și primul ei președinte până în 1716” (p. 112).

Cantemir scrie pentru Academia din Berlin Descriptio Moldaviae și Historia moldo-vlachica. În cea de-a doua, „Dimitrie mărturisește că unii priiatini streini, mai ales cei de la Academia berlineză, l-au îndemnat nu numai o dată sau de două ori, ce de mai multe ori să scrie o istorie a compatrioților săi”. Așa încât unii biografi cred că a scris dând curs acestor cereri, alții „consideră că proiectele existau deja pe masa lui de lucru și că îndemnurile academice nu au făcut decât să-l încurajeze să le ducă la bun sfârșit” (p. 114).

Pentru Descriptio Moldaviae a existat și „proiectul unei versiuni în limba română”, care nu s-a finalizat sau nu s-a păstrat (Ibidem).

În Descrierea Moldovei „zugrăvește un tablou eroic al istoriei moldovene. […] Pentru el, Țările Române au reușit să supraviețuiască datorită capacităților lor militare, neegalate de alte popoare. […] Așa s-a născut tema excepției românești” (p. 115).

Historia moldo-vlachica este „lucrarea unui istoric, care contituie […] și un act fondator pentru preocupările românești de acest gen. Singurul predecesor de valoare în acest domeniu este Miron Costin, considerat de moldoveni un adevărat părinte al istoriei” și care fusese decapitat din ordinul lui Constantin Cantemir (Ibidem).

În Historia moldo-vlachica „mărturisește că pasiunea pentru istoria poporului său a început din copilărie și că l-a urmărit necontenit, până a scris cartea la cererea societății academice din Berlin”. După versiunea inițială în latină, Cantemir, „din 1717 reia proiectul, pe care nu-l va mai părăsi până la sfârșitul vieții, îl dezvoltă și scrie, de astă dată în română, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (p. 116).

Își explică preferința pentru limba română prin aceea că „ar fi nedrept ca istoria poporului său să fie mai bine cunoscută de cărturarii străini decât de propri compatrioți” (Ibidem).

Aici el afirmă că românii „sunt singurii care se trag din vestiții romani, în timp ce apusenii, măcar că astăz mari, tari și evghenisiți [considerați nobili] sunt, descind direct din barbari”. Aceasta „va juca mai târziu un rol major în trezirea conștiinței naționale a românilor”, prin „omniprezenta revendicare a romanității” pentru toți românii: moldoveni, valahi și transilvăneni (p. 117).

„Cele două opere transmit așadar în filigran unul și același mesaj: poporul moldovean sau român și principii lui sunt în stare să joace un rol important pe scena istoriei. Iată un motiv în plus ca autorul să se îngrijească de tipărirea lucrărilor sale pentru a-și răspândi cât mai bine ideile printre compatrioți” (Ibidem).

După moartea lui Cantemir, Academia din Berlin „face eforturi considerabile pentru a intra în posesia scrierilor fostului ei membru”. Antioh va lua cu sine, în peregrinările prin Europa, un manuscris al Descrierii Moldovei, publicând mai întâi o hartă a Moldovei la Amsterdam, iar cartea „nu va apărea decât în traducere germană (Beschreibung der Moldau), în 1769-1770, mai întâi în revista  Magazin für die neue Historie und Geographie, o publicație prestigioasă […], apoi separat, sub forma unei cărți publicate în 1771 la Frankfurt și la Leipzig” (p. 118).

În ce privește Hronicul, Inochentie Micu-Klein a cumpărat o copie a manuscrisului și a făcut-o să circule (Ibidem).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea, a 11-a.

După mărturia lui Antioh, o zi din viața lui Dimitrie Cantemir se desfășura astfel: „Se scoală foarte devreme, la 5 dimineața. Înainte de a se așeza la masa de lucru, bea o cafea, trăgând din narghilea, după obiceiul turcesc. La miezul zilei, prânzește împreună cu familia, se odihnește și lucrează apoi până la 7 seara, oră la care se alătură din nou familiei. Cina se ia târziu în familia Cantemireștilor, cam pe la 10 seara, iar principele merge la culcare la miezul nopții” (p. 101).

Soția lui Dimitrie, Casandra, a trecut prin mari traume cu ocazia plecării în exil alături de acesta: fiind însărcinată, a născut doi gemeni care au murit la câteva luni, iar în mai 1713 moare și ea. Pentru Dimitrie au urmat 6 ani de văduvie (Ibidem).

Fiii lui Dimitrie Cantemir (Șerban, Antioh, Matei și Constantin) vor intra corpul de elită al gărzii imperiale. O fiică, Smaranda, moare de ftizie în 1720, la 17 ani. Cu câteva luni înainte, Dimitrie s-a căsătorit pentru a doua oară, cu Anastasia, fiica prințului Ivan Trubețkoi, renumită pentru frumusețea ei, țarul fiind naș. „Căsătoria este celebrată  pe 14 ianuarie 1720, în prezența cuplului imperial. Pe 8 noiembrie 1720, Anastasia va da naștere unei fiice, numită Smaranda, în memoria fiicei lui Dimitrie decedate în luna iulie a aceluiași an. […] După cum cerea tradiția ortodoxă, martorii la căsătorie vor îndeplini și rolul de nași ai celui dintâi născut” (p. 102-103).

Dimitrie angajează preceptori erudiți pentru copiii săi: Atanasie Condoide, profesor de greacă, latină și italiană, Johann Gotthilf Vockerodt, profesor de limbi vechi, care îi învață inclusiv ebraica, Ivan Ilinski, care le predă limba și literatura rusă și latina (cu ajutorul căruia Antioh „face primii pași în arta versificației”) și preotul Liverios Koletios (p. 104-106).

Țarul Petru cel Mare îl numește pe Dimitrie Cantemir „consilier secret și membru al Senatului, cea mai importantă instituție a imperiului” (p. 106).

„Ca răspuns la o întrebare pusă de cancelarul imperiului, Gavil Golovkin, scrie, sub formă de scrisoare, un scurt eseu despre conștiință” (p. 107).

Ambasadorii străini „sunt impresionați de manierele și cultura lui” (Ibidem).

Cantemir „asistă, pe 10 septembrie 1721, la momentul cel mai glorios al domniei lui Petru cel Mare: semnarea tratatului de pace de la Nystad, care pune capăt războiului de la nord, ratifică înfrângerea Suediei și atestă creșterea puterii Rusiei pe litoralul Mării Baltice” (p. 108).

În 1722, țarul îl numește „în statul major restrâns care trebuia să-l însoțească în expediția din Caucaz. Dimitrie se află acum cel mai aproape de vârful puterii; va fi însă și ultima aventură din viața lui” (p. 110).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua, a zecea.

Dimitrie Cantemir „își va petrece restul zilelor în imperiul de la nord [rus]”, unde „după clima blândă a Bosforului, trebuie să înfrunte nesfârșitele ierni rusești” (p. 92).

Pe marginea unei cronici românești, luate cu sine, Cantemir își nota că: „odinioară, în Rusia, să te îmbraci în stil franțuzesc însemna să îngheți, dar că acum rușii se îmbracă frațuzește și nu mai îngheață. Și adaugă: Obișnuința este a doua natură” (Ibidem).

Se așază la Harkov, unde țarul „îi pune la dispoziție o reședință și moșii confiscate de la un general acuzat de trădare” (p. 93). Proprietățile sale „cuprind vreo cincisprezece sate” (p. 94).

Curând are parte de alte dureri: îi moare soția și o parte din boierii care l-au însoțit în exil, printre care și Ion Neculce, decid să se întoarcă în Moldova (p. 95).

Dimitrie era adeptul „unei opinii larg împărtășite de compatrioții săi, conform căreia catolicismul este cel mai mare dușman al religiei ortodoxe, mai amenințător chiar decât islamul” (p. 96).

Într-un memoriu adresat țarului în 1718, între altele, se oferea să aducă din Polonia la Kiev „moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, luate de regele Ioan Sobieski în timpul incursiunii din Moldova, în 1683” și „să organizeze răpirea fratelui său de la Istanbul” (p. 98).

În 1712 primise de la țarul Petru cel Mare „o gratificație consistentă, dându-i ținuturile prospere de la Komarițkaia, în districtul Sevskaia. Situată în apropiere de frontiera ce desparte Rusia Mare de Ucraina, noua moșie era așezată la răspântia unui vechi drum comercial ce lega Kievul de Moscova, între Nipru și Volga. Era alcătuită din 57 de sate…” (p. 99).

Construiește, în satul Dmitrovska, în care locuiește, „un conac din lemn, în mijlocul unui parc imens, străbătut de alei mărginite de tei și copaci fructiferi […], un pod peste râul Nerusa, o moară și o biserică din piatră”. Are însă și alte moșii: „la Solomino, în gubernia Orlov, sau la Ciornaia Griazi, moșie ce-i aparținuse odinioară lui Boris Godunov. […] Dimitrie reconstruiește în întregime vechiul conac, o casă de lemn zugrăvită în culori vii. Un document din epocă precizează că era construită în stil chinezesc, expresie care trimitea, probabil, la o arhitectură cu influențe mongole sau tătare, la modă în acea vreme în zona rurală a Rusiei. Domeniul o va încânta pe Ecaterina a II-a, care îl va achiziționa în 1775 de la familia Cantemir, pentru a ridica celebrul palat Țarskoie Selo” (p. 99).

Dimitrie Cantemir dispunea și de o subvenție anuală de 6000 de ruble și de două reședințe, una la Moscova și alta în împrejurimi. El își lasă „o amprentă, în acord cu demnitatea sa, ctitorind mănăstirea greacă de la Moscova și ridicând, după arhitectura din țara sa, o biserică ale cărei planuri se pare că le-a desenat personal”. Aici odihnește soția sa, adormită în 1713, „apoi ceilalți Cantemirești și unde va fi el însuși înmormântat” (p. 100).

„În 1715 cumpără o căsuță din lemn situată pe malul Nevei, în locul căreia construiește în 1720-1721 un vast palat din piatră. Aceasta se pare că ar fi fost prima comandă particulară încredințată lui Bartolomeo Francesco Rastrelli, celebrul arhitect al noii capitale. Principele nu va avea însă bucuria de a-l locui: palatul va fi terminat puțin după moartea lui” (Ibidem).

„Este singura reședință a Cantemireștilor care a dăinuit până în zilele noastre. Poate fi văzută pe cheiul Nevei, alături de impunătorul Palat de Marmură și la câțiva pași de Palatul de Vară al lui Petru” (p. 101).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua.

Antioh Cantemir, fratele mai mare al lui Dimitrie Cantemir (a nu se confunda cu fiul lui Dimitrie, poetul, care poartă tot numele de Antioh), ajunge pe tronul Moldovei în 1695, iar Dimitrie rămâne la Istanbul. El „asistă, în 1697, la un eveniment istoric cu mari consecințe pentru Europa Orientală: expediția otomanilor în Ungaria, care se încheie la Zenta printr-o lamentabilă înfrângere în fața armatei austriece” (p. 77-78).

Dimitrie înțelege că armatele otomane pot fi înfrânte. Trimis de poartă la Iași (în 1697) pentru a-l informa pe fratele său despre operațiunile militare, cu această ocazie își dă la tipărit Divanul. De asemenea, aflat în trecere cu armata otomană prin Ungaria, vizitează câteva biblioteci: „probabil că acolo a descoperit lucrarea lui Wissowatius, precum și alte lucrări în latină” (p. 78-79).

În 1700, Antioh este înlocuit de Poartă cu un alt pretendent și revine la tron în 1705, dar relațiile dintre cei doi frați se răcesc. Se pare că au existat tentative de eliminare (fizică) a lui Dimitrie din competiție, intrigile fiind interminabile (p. 79-80).

Dimitrie Cantemir reclamă și obține în sfârșit tronul în 1710. Ritualul de investire pare să demonstreze că i se acorda o mai mare considerație decât era cazul de obicei. Intră în Iași pe 10 decembrie 1710, la (cel mai probabil) 37 de ani. „La urcarea pe tron, face un prim gest neobișnuit: cuvântează înaintea boierilor ce-l întâmpină”, discurs relatat indirect în cronica lui Nicolae Costin, în care dă dovadă de determinare (p. 81-82).

Domnia durează opt luni, timp în care își atinge unele obiective sociale și politice: micșorează sau suprimă impozite, „se înconjoară de oameni noi, competenți și devotați”, remarcabilă fiind „prezența, printre înalții demnitari, a lui Nicolae Costin”, gest pe care Lemny îl interpretează ca unul de „reconciliere”. Și „se pare că datorită lui va obține Dimitrie o copie a cronicii Moldovei a lui Miron Costin” (p. 83).

De asemenea, Lemny presupune că, fiind și căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Dimitrie „privea numirea sa în Moldova ca pe o trambulină spre tronul valah. Iar pentru a scoate în evidență acest lucru, arborează pe sigiliul său vulturul preluat din stema valahă, încadrat de soare și lună, alături de capul de bour, simbolul Moldovei” (p. 84).

După câteva luni de la urcarea pe tron, „îl trădează pe sultan și se aliază cu țarul. […] Pe 25 februarie 1711, Petru [cel Mare] declară către poporul său, în fața Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Moscova, că intră în război împotriva dușmanilor lui Iisus” (p. 85).

Pe 13 aprilie 1711, țarul  semnează la Luțk, un tratat bilateral în favoarea lui Dimitrie în care i se recunosc acestuia drepturi ereditare, frontierele Moldovei „până la gurile Dunării și Marea Neagră, ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, în perioada de glorie a Moldovei” și „reintegrarea unui teritoriu aflat sub controlul direct al Imperiului Otoman”. Iar în situația unei înfrângeri „îi promite pământuri în Rusia, care să-i procure venituri egale cu cele pe care i le asigura tronul Moldovei, și un palat la Moscova” (p. 86).

În urma semnării alianței, armata rusă „primește instrucțiuni precise să acționeze în Moldova ca într-o țară aliată și să se poarte bine cu întreg poporul moldovean” (p. 87).

Petru cel Mare sosește la Iași, se comportă ca un prieten apropiat al lui Dimitrie și, la ospățul organizat la Curte, refuză locul din capul mesei pe care i-l atribuie de drept domnitorului Moldovei (p. 88).

Din păcate, războiul este pierdut în lupta de la Stănilești și Dimitrie Cantemir ia calea exilului în Rusia.

Negocierile „au fost mai avantajoase pentru partea rusă decât se putea spera”. Pe atunci, Daniel Defoe, autorul lui Robinson Crusoe, era „organizator [al] serviciilor secrete britanice, poziție care i-a permis să fie bine informat pe această temă, pe care o dezvoltă în lucrarea sa despre viața lui Petru cel Mare (An Impartial History of the Life and Actions of Peter Alexowitz, the Present Czar of Muscovy, Londra, 1723)” (p. 89-90).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta.

După publicarea Divanului, Cantemir redactează Sacrosanctae Scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nedescris a științei sacre), în 1700, iar în 1701 scrie Compendiolum universae logices institutiones (Prescurtare a sistemului logicei generale). Acestea au fost publicate, din păcate, târziu, în secolele XIX și XX (p. 68).

În Sacrosanctae Scientiae (aveți aici reproducerea unei părți din ea), autorul încearcă să realizeze „portretul Adevărului”, ca un pictor. „Dimitrie respinge atât ideea filozofilor Antichității conform cărora este posibil să obții cunoașterea pe calea rațiunii, cât și concepția autorilor contemporani cu privire la rolul primordial al simțurilor. În schimb, se lasă călăuzit de revelația divină. În opinia lui, știința se îndreaptă, în ciuda succeselor ei, mereu către rău. […] Viziunea lui […] este simptomatică pentru spiritul său tradiționalist (p. 69).

Cealaltă carte este un compendiu despre logică.

Cantemir a copiat „de mână cele 820 de pagini ale tratatului Ioannis Baptistae van Helmont physices universalis doctrina, publicat în 1682 la Frankfurt de fiul autorului, Mercurius” (p. 70).

Dimitrie arată ostilitate față de Aristotel în primele sale lucrări, „etichetându-l drept fiul întunericului și părintele obscurității păgânești”, dar îl recunoaște ca o autoritate în Compendiolum (p. 71).

Istoria ieroglifică este scrisă „timp de opt luni”, în 1704 sau 1705, dar nu va fi publicată decât în secolul XIX. Este o operă „codificată”, prin care „își asumă rolul de desțelenitor al câmpului literar” (p. 72).

În ea „se pot citi în filigran sentimentele și ideile autorului” (p. 73).

Ștefan Lemny se declară rezervat în legătură cu eticheta de „om al Luminilor” aplicată lui Cantemir. În opinia sa, sistemul de gândire al lui Dimitrie „se bazează pe Etiopicele lui Heliodor, pe Istoria secretă a lui Procopiu  din Cezareea și mai ales pe Fiziologue” (p. 74).

Kitab-i ilm-i musiki (Cartea științei muzicii) a rămas de asemenea în manuscris și nu este datată. „Principala noutate a tratatului constă în sistemul de notație alfabetic al literelor arabe și turcești, care reprezentau 33 de sunete diferite” (p. 75).

„El compară legile după care se conduce compoziția muzicală cu mișcările și cu armonia corpurilor cerești sau găsește analogii între știința muzicii și cea a medicinei” (p. 76).

„Pentru unii, tratatul lui Dimitrie este primul tratat muzical turcesc și cel mai important din secolul al XVIII-lea” (Ibidem).

Inventează și „un fel de sonometru, capabil să indice fără eroare și fără niciun ajutor al coardei apăsate […] locurile de unde trebuie să provină tonurile pline și semitonurile” (Ibidem).

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea.

Între 1693 și 1710, Dimitrie Cantemir a elaborat „aproximativ 2000 de pagini, tipărite sau în manuscris”, aproximare care nu cuprinde însă „operele care s-au pierdut și nici titlurile a căror dată de redactare este nesigură” (p. 64).

Mai mult chiar decât numărul impresionant de pagini scrise, remarcabilă este „originalitatea acestora. Fiecare dintre scrierile sale reprezintă o inovație remarcabilă pentru vremea lui, atât în domeniul literelor, cât și în cel al filozofiei sau muzicii” (Ibidem).

Cantemir redactează în limba română, deși locuiește mai mult la Istanbul, Divanul (pe care îl și publică la Iași în 1698, în ediție româno-greacă – îl puteți vedea aici) și Istoria ieroglifică, rămasă din păcate în manuscris, terminată la 1705. Dar el și-a adus „contribuția și la cultura Imperiului Otoman”, concepând „un tratat de muzică, pe care-l va scrie în turcă” (p. 65).

Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul „marchează debutul său ca scriitor”, fiind construit pe tema unei confruntări/polemici de idei sau de viziuni existențiale: Înțeleptul este „paznicul valorilor fundamentale ale creștinătății” care „sugerează salvarea prin asceză, singura cale de mântuire a sufletului. […] Apărător al dogmei, Înțeleptul nu acceptă nicio concesie” (Ibidem).

„Dimitrie dă impresia că s-ar situa de partea Înțeleptului, dar unii specialiști au propus o interpretare mai nuanțată a poziției sale. După aceștia, autorul sugerează mai curând o sinteză între cele două concepții opuse decât victoria celei întruchipate de Înțelept. Misiunea Înțeleptului nu ar consta așadar în a părăsi lumea și a se refugia în izolarea ascezei monahale, ci în a trăi pe de-a-ntregul în lume, pentru a-i inocula acesteia virtuți” (p. 66)[1].

„Cartea care-l însoțește pe principe la tot pasul în analiza sa este Biblia. Urmează apoi autorii păgâni ai Antichității grecești și romane și autorii creștini. Iese în evidență respectul pe care-l nutrește pentru stoici, Cicero, Seneca, Epictet, și, odată cu el, soliditatea culturii sale creștine. Modernii, în schimb, sunt rareori citați. Erasmus este menționat de două ori, însă Petrarca, Dante, Descartes sau Montaigne lipsesc cu desăvârșire” (Ibidem).

Partea a treia a Divanului o formează o „traducere mai mult sau mai puțin fidelă”, a lucrării Stimuli virtutum, fraena peccatorum, publicată la Amsterdam, în 1682, a teologului polonez unitarian Andreas Wissowatius, „aparținând de ramura cea mai radicală a Reformei”, dar „tezele cele mai radicale ale lui Wissowatius nu se regăsesc în cartea utilizată de Dimitrie, ci în alte scrieri” (Ibidem).

„Paradoxul ultim este că, în ciuda inserării textului unui autor protestant, cartea lui Dimitrie nu se îndepărtează cu nimic de spiritul Bisericii Ortodoxe” (p. 67).

În mod cert, „îndemnul lui [Cantemir] la căutarea Binelui, Spiritului sau Sufletului nu este de circumstanță: textul poartă în sine o tensiune simptomatică pentru problemele ce-i frământă conștiința. Deși doritor să cucerească tronul și consacrearea intelectuală, nu ar fi scris cartea aceasta puțin înainte de a împlini 25 de ani, dacă nu ar fi fost adânc preocupat de interogațiile care fac obiectul gâlcevei dintre Înțelept și Lume: cunoașterea de sine, ca o cale de a dobândi virtutea sau de a face față încercărilor existenței” (p. 68).

Cartea sa nu a fost reeditată curând, dar a circulat mai departe, prin intermediul copiilor manuscrise, în română, greacă și arabă (Ibidem).

---

[1] Ștefan Lemny reproduce, într-adevăr, mai multe opinii critice, care susțin o reconciliere finală între Înțelept și Lume (Virgil Cândea) sau care consideră că dialectica atribuită de autor Lumii este complexă, iar stilistica discursului ei este chiar superioară celei a Înțeleptului (E. Negrici, Al. Andriescu, etc.). Admițând că este așa, totuși, se pune întrebarea: ce fel de Înțelept ar mai fi fost personajul Divanului, dacă interlocutorul său nu era unul pe măsură și dacă această confruntare ar fi fost inegală, iar tentațiile cuprinse în perspectiva hedonistă a Lumii și exprimate într-o articulare filosofico-teologică a argumentelor, ar fi fost sofisme deductibile de către cea mai nesofisticată și mai simplă minte? De aceea, putem considera și că intenția lui Cantemir de a atribui Lumii o discursivitate/elocință amplă derivă din dorința de a ilustra cât mai elocvent labirintul minții ei (pe care însăși îl afirmă) și de a-i potența Înțelptului meritele pentru virtutea înțelepciunii sale. De asemenea, locuirea în lume și neretragerea în monahism sau în pustie nu comportă neapărat acceptarea filosofiei sale.

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea.

Exista la Constantinopol/Istanbul o „atmosferă de emulație  din anturajul patriarhului, dacă ne gândim la profilul intelectual al câtorva profesori”. Dimitrie Cantemir evocă mai multe astfel de personalități, printre care „profesorul de retorică Spandonis”, Constantin Duca, Ilie Miniat (p. 54-55).

Alexandru Mavrocordat studiase la Colegiul grec de la Roma, la Padova și Bologna. La Academia Patriarhiei predă medicină și filosofie. A scris o disertație despre corpul uman, „intitulată Pneumaticum instrumentum circulandi sanguinis…, publicată la Bologna în 1664, și despre revelația divină, temă pe care o va dezvolta în Istoria sacră, publicată în greacă la București, în 1716.

Fiul lui, Nicolae Mavrocordat, i-a urmat cu asupra de măsură exemplul. […] Vorbea și scria cu aceeași ușurință greaca veche și modernă, latina, turca, araba și italiana” și învățase și franceza de la Aubry de La Mottraye. „Avem de-a face cu o dinastie intelectuală ilustră, care se bucura în capitala otomană de o înaltă considerație, atât din partea ierarhiei imperiale, cât și a comunității creștine” (p. 55).

Nicolae Mavrocordat este autorul și al unui „roman rămas în manuscris, Răgazurile lui Filoteu, scris în greacă, care se voia o ripostă la Maximele lui La Rochefoucault, ca și un tratat de morală despre îndatoririle principilor. Dimitrie îl evocă în Istoria Imperiului Otoman” (Ibidem).

La Istanbul, „Dimitrie urmărește cu atenție învățătura răspândită de coreligionarii săi erudiți”, între care și patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notaras, „autor al unei Introduceri în geografie și sferă, publicată la Paris în 1716, ca și Dositei al II-lea [tot patriarh al Ierusalimului, înaintea lui Hrisant], autorul unor controverse cu latinii [e vorba de un volum de proporții împotriva latinilor]” (p. 56).

Îl cunoaște și pe Atanasie Condoide, „maestru în retorică” și „evocându-i pe profesorii de la Academie, Dimitrie declara că a avut drept dascăl un excelent gramatician, Iacob Manos de Argos, fost director  al Academiei Patriarhiei și preceptor al copiilor lui Nicolae Mavrocordat”, care „a studiat în tinerețe la Veneția, a devenit arhiepiscop de Arta, apoi mitropolit al Atenei și a rămas în istoria culturală ca autor al mai multor lucrări publicate ulterior și utilizate decenii de-a rândul de dascălii din Orientul ortodox: o Geografie veche și modernă (apărută la Veneția în 1728) și o Istorie ecleziastică (publicată la Viena în 1793)” (Ibidem).

„Faptul că [Dimitrie] denunță ceea ce numește întunericul rațiunii în compilația sa filosofică despre imaginea de nedescris a științei sacre [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago], scrisă la începutul secolului al XVIII-lea” denotă „că formația sa intelectuală se bazează pe căutarea simultană a cunoașterii și credinței răspândite de dascălii de la Academia Patriarhiei. […]

„El găsește în acest mediu o fericită armonie între tradițiile orientale, apărate și preluat ca moștenire de dascălii săi, și științele pe care ei le-au studiat în timpul stagiilor lor în străinătate” (p. 57).

La Istanbul, Cantemir cultivă relații cu diplomații și ambasadorii străini, între care: William Paget, Piotr Tolstoi, Pierre-Antoine de Castagnères, marchiz de Châteauneuf și succesorul său, contele de Ferriol (p. 57-59).

Dimitrie „a învățat să scrie în turcește cu Es’ad Efendi, poate una și aceeași persoană cu fizicianul și matematicianul cunoscut ca traducătorul Fizicii lui Aristotel și al unei lucrări a lui Avicenna (lui i se datorează introducerea, în limba arabă, a termenilor desemnând microscopul și telescopul. […] Idiomul vorbit la Istanbul, pe care-l stăpânea, era un amestec cunoscut sub numele de jargon burlesc turco-arabo-persan, unde limba turcă era strivită de venerația față de arabă […] și de prestigiul persanei […] admirată ca limbă a poeziei” (p. 61).

Cunoașterii acestor limbi și a operelor literare orientale i se datorează admirația și predilecția lui Dimitrie Cantemir pentru proza ritmată. După el, „neamurile orientale nu sunt cu nimic mai prejos decât cele occidentale, căci după firea lor toți înclină spre elocință, mai cu seamă arabii, persanii și turcii. […] Dacă europenii ar putea să înțeleagă cărțile de istorie, poezie și povești din literatura otomană [arabo-persană], și-ar da seama fără îndoială că sunt mult mai elocvente decât cele europene” (Ibidem).